Un eseu despre eseu
(Împotriva diletantismului superficial și a snobismului ignar)
Moto: Iată marea lege a acțiunii: să ai încredere în Dumnezeu, dar să lucrezi ca și cum izbânda ar depinde de tine, nu de D-zeu.’’ (Sf. Ignațiu de Loyola – Sententiae,2)

Despre un poet care compunea la vânătoare și vâna la masa de scris.
Poarta dintre lumi paralele.
Cum a venit de hac Montaigne extremiștilor ?
Câteva metode eseistice de la Montaigne.
Turnirul khazar și modus ponens.
Un eseist extremist!
Un eseist vizionar.
Protocronismul sau ideologia primatului naționalist.
Un promotor al absurdului .
De la relativism la pozitivism
Cozeria unui ilustru vânător.
Un cozeur orbitor.
Cheia de la infernul dantesc.
Cei trei magi de la răsărit.
Dragonul din camera secretă.
O frumusețe fermecătoare.
Amuzamentul unui eseist.
Un eseu pentru viitor.


Eseul este o forma lingvistică de notație originală a unor observații critice și reflexive, filosofice, literare, științifice. Un eseu, fie filosofic , literar sau științific este un exercițiu critic al gândirii. Unii confundă, însă, eseul filosofic, literar sau științific, cu eseul care se înscrie la jocul rugbi, sau cu proba preliminară de mărci poștale, și-l tratează ca atare. Adică fac eseu filosofic și literar când joacă rugbi, și când fac eseu, joacă rugbi. La fel cum mărturisea Virgil Carianopol, în Scriitori care au devenit amintiri,(p105) despre un anume poet din perioada interbelică, care vânător fiind, compunea la vânătoare și vâna la masa de scris. O astfel de manieră de a scrie e specifică diletantului superficial și a snobului ignar, atoatecunoscător, plin de ifose, cu orgoliu în continuă inflație. Inflația psihică este echivalentă Infatuării; nu este caracteristica debutantului ci este caracteristica snobului ignar. Cu cât un snob este mai infatuat, cu atât induce o aparență de spiritualitate. Cu cât aparența spirituală este mai inflaționistă cu atât se dovedește a fi mai ignar și mai găunos în idei. Între a fi și a părea, snobul optează pentru a părea.

Eseul este genul literar, filosofic și științific cel mai potrivit pentru Agonia pentru că în context poate să scrie oricine despre orice. Totodată această formă lingvistică de comunicare este cea mai populară care răspunde și corespunde spiritului diletant. Ceva în genul manelistului care cântă după ureche. De aceea mulți cred că eseul este o lucrare nedogmatică, un studiu pe o temă fără nici o regulă, o simplă înșiruire de cunoștințe și informații plagiate de pe net, sau, copiate dintr-o carte. Deși eseul are o accesibilitate mare atât a scriitorilor cât și a cititorilor această formă lingvistică impune manifestarea limbii într-un domeniu specializat. Prin urmare eseul impune trăsăturile specifice domeniului abordat. Cu toate acestea eseul, chiar eseul filosofic nu este încorsetat în mod absolut de reguli. Dimpotrivă , dintre toate speciile lingvistice, eseul lasă cea mai mare libertate gândirii și cea mai largă varietate de mijloace lingvistice, îndeosebi lexicale, spre a conferi ideilor filosofice maximum de credibilitate și convingere. Cu toată marea diversitate a mijloacelor lingvistice și lexicale, stilul eseului filosofic are tendința de a se apropia de stilul eseului științific, prin utilizarea atât a lexicului specific științei, concis, denotativ, uneori însă, și conotativ, cât și ca urmare a ideilor științifice utilizate în argumentație. Eseurile filosofice denotative au tendința abstractizării, cele conotative au tendința de a da expresivitate textului, de a impresiona, de a emoționa. Denotația și conotația se constituie ca spațiu de întâlnire a celor două lumi paralele, lumea filosofiei și lumea poeziei. Conotația e poarta de trecere dintre cele două lumi. Ca-n contextul poetic, O zi, al lui Tudor Arghezi ,,Cine și-a pierdut o zi din viață, S-o caute repede . Se înnoptează. Se lasă ceață.’’ (Dicționar de termeni literari, p. 96) Deși mai apropiat de știință eseul filosofic se folosește în construcția de glosă, de explicații și comentarii critice, mai puțin uzitate în eseul științific. Dar, eseul în general, și cel literar, și cel științific nu are o stilistică unitară. Eseul științific uzează ca și eseul filosofic de lexicul argumentativ din toate cele trei domenii. Numai că, în funcție de domeniul abordat, eseul va avea o a anume dominantă specifică domeniului în cauză. Din aceste considerente, eseul, îndeosebi cel filosofic și cel științific, tinde spre utilizarea metalimbajului. (Lingvistică și filozofie pp.62-84).

De la logicianul francez H. Poincaré care a afirmat că o știință este un limbaj s-a ajuns, prin analogie, la ideea că a construi un eseu filosofic înseamnă a construi un limbaj ,, care însă trebuie să aibă calitatea de a fi lipsit , spre deosebire de limbajul natural, de orice ambiguitate.’’ (Lingvistică și filozofie p. 65, add. Anton Dumitriu, Teoria logicii, București, pp.219-220). După Ioan Oprea, eseul ca discurs filosofic al cunoașterii comportă axarea pe două laturi: latura ontică are în vedere tema de cercetat, latura gnoseologică se referă la capacitatea autorului de a realiza cercetarea, dacă această cercetare se face la nivel concret și descriptiv sau la nivel abstract(logic), cu mijloacele cunoașterii comune, sau, a celei științifice. Prin urmare eseul filosofic se folosește de un limbaj specific, numit proces al terminologizării(termen introdus de Hans-Rüiger Fluck), proces care impune termeni de specialitate.( Lingvistică și filozofie, pp. 65-66).

După cum vedem eseul comportă totuși niște reguli, în pofida libertății mari de gândire, dintre care, regulile fundamentale sunt: exercițiul critic și limbajul adecvat. În ceea ce privește exercițiul critic trebuie avut în vedere ceea ce a afirmat o autoritate într-un anumit domeniu și ce cred eu, în mod critic față de afirmațiile acestuia - idei rodite în urma cercetării temei sau prin introspecție și meditație asupra unui adevăr rostit de acea autoritate înainte, în domeniul abordat, sau, în cazul introspecției, a relației mele cu civilizația existentă, cu religia, politica , istoria, arta, literatura,etc. Exercițiul critic pretinde evaluare și confruntare, o agonală, o luptă spirituală care să dea expresie convingerilor intime ale autorului.

În construcția unui eseu autorul trebuie să se folosească de formele inferențiale. Inferența este procesul de trecere de la acceptarea provizorie a unor propoziții, la acceptarea altora propuse de un alt autor sau de cel în cauză. Regula de inferență a fost formulată de scriitorul și matematicianul englez Dodgson (Lewis Caroll), în stilul lui Zenon, ca regulă de începere a unei demonstrații. (Dicționar de filozofie – Oxford, p. 111, 344). Umberto Eco a popularizat formele inferențiale propunând următoarele moduri de rezolvare a unei construcții eseistice: deducția logică – când se expune un caz și se ajunge la un rezultat, inducția - dându-se un caz și un rezultat se ajunge la o regulă și abducția sau ipoteza atunci când avem inferența unui caz și a unui rezultat. În eseu des uzitată este regula logicii - modus ponens [de la P la P și de la P la Q], care deschide calea ipotezei prin trecerea de la două premise, sau cea contrară a lui modus tollens [dacă P, atunci Q, dar nu Q, deci nici P.] , contrariul primului, aceea a negării. La regula modus ponens pentru fiecare nouă axiomă am nevoie de o nouă axiomă(N+1). Această regulă de inferență este foarte bine demonstrată de Andrei Cornea în eseul Turnirul khazar. În subcapitolul Feminismul și modus ponens, Andrei Cornea spune: ,,Paradoxul în care se ajunge arată ceva de fapt foarte simplu: anume că în substratul oricărei aserțiuni, al oricărei pretenții de adevăr expuse și care cere un acord de grup, acord urmat de anumite consecințe, stă implicit modus ponens (ca și, în cazul eșecului comunicării, contrariul său, modus tollens), adică se află inferențele logicii clasice. Într-adevăr, din implicația că, dacă autorul are dreptate sau afirmă ceva important, interesant, atunci textul are o anumită valoare, meritând a fi citit și discutat pot decurge două alternative: ori autorul are dreptate și atunci textul său are valoare(modus ponens), ori textul sau nu are valoare și atunci autorul nu are dreptate sau e neinteresant (modus tollens).’’ (Turnirul khazar, p. 180).

Nimeni nu poate pretinde a fi protocronistul unei anumite teme sau idei. Întotdeauna există un predecesor, întotdeauna există o inițiere. Întotdeauna se pornește de la o premisă. O premisă care poate fi ipoteza unui autor predecesor. Numai snobii ignari își arogă statutul de protocronist. ,,Nimeni nu începe cu propria sa gândire’’, afirmă filosoful german N. Hartmann (Alexandru Boboc- Filosofia contemporană – Moto, Cuvânt înainte, p.5). Esența eseului este exercițiul critic și are drept scop promovarea unei ipoteze novatoare, surprinzătoare chiar, adeseori paradoxale sau chiar a unei noi paradigme a cunoașterii. Thomas Kuhn în Structura revoluțiilor științifice a folosit conceptul de ,,schimbare de paradigmă’’ drept un progres al gândirii, prin ruperea cu tradiția, cu modurile de gândire anterioară. În această privință eseul a avut de încă de la inițiatorul acestui gen, un rol determinant în ,, schimbarea de paradigmă.’’ În confruntarea cu problemele teoretice însemnate eseul are rolul de a promova un nou nivel de gândire care produce schimbarea de paradigmă. (Eficiența în 7 trepte, pp.11-32). El poate fi o sinteză a mai multor idei vehiculate de înaintași , sau, o analiză a unei anumite teme cu argumentații din varii domenii corelate. Eseul se face în zilele noastre tot mai mult necesar pentru cercetarea interdisciplinară, fiind acest gen, o specie lingvistică interdisciplinară – filosofică-literară –științifică.

Eseul se fundamentează pe anumite metode de gândire și procedee literare specifice. Metodele și procedeele utilizate au menirea de a pune, prin exercițiu critic, la îndoială anumite idei, adevăruri statornicite și larg convenite și acceptate. Metodele sunt din cele mai diverse – ceea ce conferă eseului cea mai largă accesibilitate culturală, atât la cultura națională cât și la cultura globală. Abordând teme variate din filozofie , literatură, știință eseul are cea mai largă arie de cuprindere spirituală. Prin această larghețe spirituală, eseul a căpătat poate chiar mai mult chiar decât romanul eseistic o mare masă de cititori. Eseul, am putea afirma, se află în concurență cu romanul eseu. Popularitatea eseului este înlesnită de accesul facil la cunoașterea subiectului tratat, de aria largă de cuprindere culturală, dar mai cu seamă de caracterului reflexiv la modul impresionist. Impresionarea cititorului prin reflexia paradoxală captivează spiritul acestuia.

Reflexia impresionistă nu este generată atât de ideile înșiruite cât mai cu seamă de interogația retorică. Retorica este definită de Corax din Siracuza drept ,,arta vorbirii care produce convingeri’’. (Dicționar de termeni literari, p.372). Dar eseul nu folosește arta vorbirii, ci discursul scris și drept urmare eseul utilizează ca modalitate expresivă - retorica teoretică și interogația retorică. În această ordine de idei parafrazându-l pe Corax de Siracuza îndrăznesc a defini eseul astfel: eseul este arta scrisului care face legătura nemijlocită între știință, filosofie și literatură, este o interfață celor trei domenii, cu o libertate de gândirii nelimitată, cu o largă arie de cuprindere culturală, exercitată prin observații pertinente asupra realității, printr-un asiduu exercițiu critic, prin introspecții sau prin exprimarea senzațiilor în relația cu lumea și civilizația la care ne raportăm, care urmărește producerea de convingeri cu caracter reflexiv la modul impresionist, ipoteze paradoxale și chiar noi paradigme ale cunoașterii, folosindu-se de metode și procedee uzitate sau prin instituirea altora noi, prin mijloacele proprii ale autorului. Scopul interogației retorice este de a șoca, de a impresiona, de a pune întrebări meșteșugite, și a provoca meditația și reflexia cititorului, de a capta spiritul acestuia, dorința acestuia de a cunoaște și de a învăța, și nu, în ultima instanță, de a-l îndemna la cercetare și căutare. Alături de interogația retorică, ca procedeu impresionist, stă paradoxul. În scopul impresionării eseul a utilizat cu precădere două figuri de stil - metafora și metonimia. Metafora și metonimia ca bogăție a limbajului a eliberat gândirea de canoane și a lăsat jocul liber al expresiei. Folosirea metaforei și metonimiei a condus eliberarea scrisului de greoaia comparație, care impune formule de legătură, ,,precum’’ ,,ca și’’ ,,asemenea’’ , ,,ca’’, și implicit, la instituirea unui stil concis cu puternice efecte spirituale și emoționale. Metafora are o funcție cognitiv-filosofică, după Ortega y Gasset . În Cele două mari metafore ale filosofiei, el găsește metaforei o funcție esențială pentru cunoaștere și o funcție psihologică. (Dicționar de termeni literari, pp. 264- 267). Tudor Vianu găsește metaforei o funcție eliberatoare de tensiunile spirituale, cathartică. Lucian Blaga în Geneza metaforei și sensul culturii găsește două tipuri de metafore, metafore plasticizante și metafore revelatorii. Primul tip are rolul de a apropia un fapt de altul, mai mult sau mai puțin asemănător, fapte situate la diferite nivele spirituale ale lumii date, a lumii închipuite, a senzațiilor trăite, sau a lumii gândite. Metaforele revelatorii au menirea de a scoate la iveală ceea ce este ascuns sau ceea ce este invizibil pentru ceilalți.
Gândirea metaforică are un rol esențial în construcția unui eseu. În pofida divagației și digresiunii la care apelează eseul, prin asumarea conciziei eseul devine o construcție mai logică decât oricare altă formă lingvistică și prin urmare un mod de a filozofa, fie că e vorba de un eseu științific, literar sau filosofic. Prin asta putem afirma că eseul are mai degrabă vocație filosofică decât una literară sau științifică. Dar folosirea exagerată a metaforei de către unii filosofi în defavoarea ideilor a atras unele critici acerbe. Și pe bună dreptate. Căci metafora este figura de stil cea mai propice metamorfozării filosofiei în ideologie. Republica lui Platon e un exemplu în care metafora și metonimia idealizează un model care-l captează și-l metamorfozează chiar și pe raționalul Socrate în dublura sa. ,,Platon acceptă metafora, o instituie la temelia raționamentelor sale, nu o circumscrie cum făcea Socrate, domeniului delicat al delirului și inspirației de moment.’’ (Platon Republica, Andrei Cornea Lămuriri preliminare, p. 48) Metafora ar putea fi amăgirea, despre care afirma Socrate că mereu ne însoțește. Pe același fundament filosofic al gândirii metaforice s-au construit marile ideologii extremiste iluzorii și utopice. Construcția logică și coerentă sunt elemente de bază ale eseului filosofic și nu cele metaforice, infralogice.

Alexandru Philippide pune la baza evoluției limbii două cauze - una fizică – articulația , și cealaltă de natură spirituală - asociația de idei pe care a identificat-o drept bază psihologică.( Lingvistică și filozofie, p. 18). În fapt la baza construcției unui eseu stau legile asociației de idei care au rolul lămuririi psihice a cunoștințelor exprimate în textul eseului. În asociația de idei , analogia are rolul principal. Dar acest principiu produce, conform lui Nigel Warburton – Cum să gândim corect și eficient, doar concluzii probabile. Analogiile sunt folosite, spune autorul, ca o formă a retoricii. Filosoful francez, Raymond Aron admite însă raționamentul prin analogie. Or, retorica teoretică și întrebările retorice fac parte din construcția eseului. Dar eseurile nu au pretenția de a produce adevăruri universal valabile și imuabile, ci de a le contesta pe acestea din marile construcții filosofice sau de a provoca impresii puternice emoțional-spirituale .

Eseul folosește de regulă ca mod de expresie proza, deoarece, proza conferă o mai mare libertate gândirii, și, este un instrument mai apropiat comunicării ideilor. Eseul folosindu-se de proză ca mod de expresie se apropie de tehnica discursului în general și a artei retoricii. Într-un anume sens am putea spune că eseul se intersectează cu orația cultă scrisă, prin stilul și cadența retorică, prin expresia și interogația retorică utilizată, dar mai cu seamă prin arta compozițională sau constructivă (după filosofia fenomenologică modernă) de la expunerea gravă, la cea umoristică, de la momentele de solemnitate la satiră și ironie.( Dicționarul de termeni literari p.310). Orația ar putea fi definită drept o eseistică populară - expusă în momente existențiale solemne: nuntă, înmormântare, etc. Poate și de aici convingerea unora că se pot scrie eseuri, la fel cum ai cânta după ureche, sau ai compune manele. De aici apropierea eseului în general, dar cu osebire a celui filosofic, de orație. Deși în eseul literar pot apărea și elemente prozodice, în cel filosofic și științific elementele prozodice sunt refuzate categoric, încă de la inițiatorul acestui gen. Cu toate acestea între filozofie și poezie există o asemănare în oglindă, o simetrie antinomică, dacă ne e permisă sintagma. Marii filosofi au fost la origine poeți, marii poeți au ajuns mari prin mesajul filosofic al poeziei lor.(Lingvistică și filozofie, pp. 70-72). Utilizând cu preponderență proza, eseul lărgește aproape nelimitat aria de cuprindere spirituală. Pe aceste considerente, eseul poate fi definit ca artă a discursului comun. Pentru a cunoaște mai bine tema, și, a evalua mai corect valoarea ideilor celor care au abordat înainte această temă, eseul exercită o critică acerbă a ideilor susținute de înaintași, idei care nu mai sunt conforme cu realitatea culturală existentă. În general eseistica se ridică împotriva adevărurilor imuabile; asta o face uneori mai apropiată speculației sofistice și literaturii, decât filosofiei. În consecință, eseul a fost din ce în ce mai des utilizat pentru promovarea ideilor filosofice și literare non-conformiste. Montaigne, Pascal, Kirkegaard, Nietzsche, Șestov, Odobescu, Cărtărescu. Toți acești ,,aventurieri ai gândirii’’ au ieșit din tradiția filosofică și literară și s-au înscris pe căi originale, în afara drumului principal. Marile spirite ale gândirilor fondatoare Socrate, Platon, Aristotel, Plotin, Descartes, Spinoza, Kant, Hegel sunt abordate, doar, pentru a fi combătute. Eseiștii sunt spirite neliniștite, arzătoare, turbulente și libere, care nu se lasă încorsetate de curente filosofice și literară, și caută adevărul, acolo, unde toată lumea crede că totul a fost cercetat, studiat și spus. Ca niște mineri pătimași ce lucrează într-o mină auriferă, din care s-a extras tot aurul, sau aproape tot, aventurierii spiritului extrag filoane de adevăr, acolo, unde se crede că nu mai e nimic de spus. Ei descoperă în megaconstrucțiile filosofice fisuri și șubrezenii pe care nu ezită să le demaște. Ceea ce caracterizează pe eseistul aventurier este singularitatea, neasemănarea, unicitatea. De altfel eseul, definit după dicționarul de termeni literari, este forma lingvistică ce se construiește pe baza unor observații personale, cu caracter reflexiv la modul impresionist, un exercițiu critic ce comunică, nesistematic prin excelență, puncte de vedere ca reacții subiective la tema abordată. Unii eseiști se folosesc de speculația sofistă și impresionistă pentru a promova idei de interes public, fie filosofice, fie literare. În acest sens, eseistul utilizează informații, cunoștințe, idei din toate domeniile culturale - științifice, tehnice, istorice, politice religioase, din artă, literatură, etc.
Montaigne, părintele eseului i-a dat denumirea essai, ,,încercare’’. În celebrele sale Eseuri filosoful francez a utilizat mai multe metode menite a impresiona și a pune cititorul în stare de meditație. În fapt Eseurile lui Montaigne sunt evaluate de epigoni drept ,,o sinteză a propriei lui personalități.’’ Concepția lui Montaigne este că un adevăr științific se află în permanentă evoluție, nu este imuabil. ( Istoria filozofie, vol. II, p.136)

O primă metodă utilizată de Montaigne a fost introspecția sa în relația cu lumea exterioară, analiza vieții proprii în cele mai mărunte detalii, în relația sa, cu religia, cu politica, cu istoria exprimând, în discursul său filosofic opinii, considerații și reflexii critice. ,,Fiecare privește înaintea sa, eu privesc înlăuntrul meu ’’(Eseuri III,2). O a doua metodă, utilizată cu succes de Montaigne, a fost aceea a convocării marilor spirite antice pe care le-a pus să se contrazică. Într-o a treia metodă, Montaigne încearcă să ne arate prin forța exemplului, că întotdeauna se poate susține un lucru, cât și contrariul său. Montaigne merge până acolo până a încerca să distrugă esența umană: a rațiunii ca sursă a adevărului. Opune în acest sens instinctul animalic, considerat de el infailibil. ,, Interiorul și exteriorul omului, spune filosoful , sunt pline de slăbiciune și de minciună.’’( Istoria filosofiei vol. II, p.138).

Scepticismul lui merge la extrem, și, neagă capacitatea omului de a produce un adevăr. El ridiculizează rațiunea dogmatică și ia în derâdere adevărurile imuabile. Între cele două dogme extreme excesul misticilor și rectitudinea savanților, Montaigne militează pentru o rațiune autentică - a căii de mijloc, conform dictonului de pe templul din Delfi, ,,nimic fără măsură’’, citat adesea de Socrate, ca principiu cel mai adecvat moralei și rațiunii umane. De aceea legea măsurii juste stăpânește eseurile sale.

Prin această viziune Montaigne încearcă să dea o lovitură de grație extremismelor fanatice. Forma adecvată de expresie a eseului este reflexia impresionistă. Eseul definit, după metoda aplicată de Montaigne urmărește libertatea argumentativă și puterea critică. Asta a condus la nașterea unei noi rațiuni - rațiunea modernă - eliberată de canoane și constrângeri, de ficțiuni și dogme - afirmată prin marea sa libertate reflexivă și puterea sa critică. Metoda aceasta îl face pe Montaigne un mare vizionar al gândirii: eseul atingând apogeul în secolul XX. După cum vedem, eseistica folosește, în pofida libertății de gândire și a mijloacelor proprii, și metode adecvate temei. Metodele lui Montaigne au conferit libertate de gândire și puterea critică spiritului uman, ca motor al schimbării, și, a creării de noi paradigme. Dar formele eseistice utilizate de Montaigne , cât și conținutul lingvistic i-au personalizat textul. Metodele , procedeele și conținutul lingvistic al eseului sunt categoriile care conferă identitatea autorului.

Deși eseul a atins apogeul în perioada interbelică, nici în zilele noastre nu și-a epuizat energia creativă. Prin forța argumentelor pro și contra Montaigne a inițiat relativismul ca o categorie a filosofiei cunoașterii. După cum am afirmat, Montaigne, convocând pe autorii filosofiei clasice a antichității, îi pune să se contrazică cu propriile lor argumente și idei. Asta ar fi putut conduce la o incertitudine generalizată și la nihilism valoric. Dar căutarea lui pare să ne convingă de contrariu – toate neliniștea conștiinței sale vrea să ne arate dorința acerbă de căutare a soluțiilor care să convingă conștiința. Totuși el nu iartă rațiunea, îi contestă capacitatea acesteia ca sursă a adevărului și calitatea de esență a umanității. În Apologia lui Raymond Sebond din cartea a doua a Eseurilor, Montaigne, prefăcându-se că apără o religie întemeiată pe rațiune, expune toate motivele pentru a contesta rațiunea ca fundament al religiei. Această metodă a condus, inerent, la relativismul modern. Din eseurile maestrului, deducem că întregul spirit al eseului este un exercițiu critic nesistematic, dar care promovează idei și ipoteze novatoare , surprinzătoare, inedite chiar. Eseul este, deci, mai mult decât cel definit de DEX, drept ,,un studiu de proporții restrânse asupra unor teme filozofice, literare sau științifice, compus cu mijloace originale, fără pretenția de a epuiza problema’’. Un studiu poate să nu spună nimic nou. Un eseu promovează o idee nouă, o ipoteză paradoxală, reflexivă, impresionabilă, și nu doar, o înșiruire de cunoștințe și informații, ce pot fi găsite într-o multitudine de alte studii. Nu numai mijloacele trebuie să fie originale, ci și metoda, dar mai cu seamă ipoteza desprinsă din argumentație. Factorul rutină este pentru eseist cel mai compromițător factor. (Lingvistică și filozofie, p. 71). Metoda relativismului aceea a lui ,,pro’’ și ,,contra’’ de care s-a folosit Montaigne îl va conduce pe Auguste Comte, la teza pozitivismului ,aceea că omul, neputând avea acces la cunoașterea absolută, poate cunoaște cu succes cel puțin relațiile dintre fenomene. Este un principiu pe care astrofizicienii îl vor descoperi în relația observatorului cu Universul. Ca metodă, relativismul a folosit etnologiei și sociologiei, pentru a combate ideea etnocentrismului de a judeca alte sisteme culturale, prin prisma propriei culturi.

Relativismul are menirea și justețea toleranței, evitând astfel, supraevaluarea unei culturi, în mod inflaționist. Cum a fost de pildă celebrul curent inițiat de ideologia comunistă aceea din anii ‚70, Protocronismul, având ca susținător pe unul dintre erudiții profesori români, Edgar Papu, după cum ne spune Norman Manea, în Dictatorul și artistul (p.170). Inițial protocronismul a avut o orientare pozitivă: a fost inițiat pentru a promova aportul culturii românești la cultura universală. A sfârșit printr-o cruciadă ideologică prin care comunismul încerca să demonstreze primatul culturii carpatice în lume. Nici o cultură nu este deținătoarea adevărului absolut. ,,Încercările’’ filosofice ale lui Montaigne din Eseuri 1580 au condus spiritul filosofic de la relativism la pozitivism; acestea ,,încercări’’ s-au dovedit a fi vizionare, căci au deschis noi perspective asupra cunoașterii moderne.

Un maestru sacru a eseisticii este Șestov. Despre acest filosof rus, confratele său, Berdiaev a afirmat că ,,șestovizează’’ autorii despre care vorbește. ,,Un peregrin prin suflete’’, astfel mai este numit, Șestov de către exegetul lui, Boris de Schloezer. În fapt, prin acest pelerinaj pe care îl face prin suflete, Șestov descoperă o nouă metodă eseistică, originală. El pornește de la citatul unui filosof antic, sau medieval, și construiește, nu doar un eseu, ci o întreagă filosofie. Șestov îi determină pe autorii citați să vorbească, să spună ce n-au spus, dar ar fi spus, dacă ar fi trăit în timpul lui prezent. În acest scop Șestov folosește două procedee - primul, clasic – decupajul. Decupajul e folosit în cinematografie ca operație, în care scenariul este împărțit în mai multe scene. Șestov l-a adaptat eseisticii filosofice. El a decupat din autorii citați ceea ce se potrivește cu propriile sale convingeri. La fel procedează majoritatea comentatorilor. Dar originalitatea lui Șestov o constituie tragerea de limbă a autorilor ajunși demult oale și ulcele, și împingerea acestora, spre ipoteze până la ultimele lor consecințe, pe care autorii în cauză n-au avut îndrăzneala să le pronunțe în existența lor. Șestov a dus gândirea acestora până la extrem. Demersul lui filosofic este o luptă, o agonală cu patru teme, cu morala imperativului categoric , cu puterile absolute ale rațiunii, cu imaginea armoniei și ordinii realității, cu cea a ipostazierii lui Dumnezeu ca treaptă supremă a Binelui. E un procedeu de luat în seamă de agonici. Reduce draconic digresiunile în acest mileniu al informației luminice.

O metodă originală în realizarea eseului este cea utilizată de Alexandru Odobescu în capodopera Pseudo-Kynigheticos. În această capodoperă scriitorul utilizează digresiunea erudită, un procedeu mai puțin uzitat în eseu, care-i conferă originalitatea. Din aceste motive unii critici au ezitat să încadreze Pseudo-Kynigheticos la categoria eseu. Digresiunea este procedeul literar care constă în dezvoltarea colaterală a subiectului prin incursiuni în domenii corelate, ce țin mai puțin de tema principală, știință, literatură , istorie, arte, chiar și tehnologie, etc. Scriitorul se remarcă printr-o cozerie irezistibilă a limbajului erudit ,,însă, spune Perpessicius mai scânteietor, ca oriunde în această lucrare, de un caracter mai liber, mai amabil, mai autobiografic.’’ (Dicționar cronologic – Literatura română, p 183).

În aceeași notă de originalitate poate fi încadrată și trilogia Orbitor al lui Mircea Cărtărescu. Spiritul compozit al trilogiei, ,,cu înlănțuiri de încărcătură barocă și rococo’’ spune Felix Nicolau în eseul, O trilogie mare, mijlocie și mică, se întrevede încă din romanul, De ce iubim femeile? Aceleași digresiuni, abateri repetate cu incursiuni prin literatură, filozofie, poezie, deși în proporții mai reduse? Să fie asta noua orientare a romanului eseu?

În aceeași manieră de amplă digresiune istorică, filosofică, religioasă se înscriu romanele lui Proust – În căutarea timpului pierdut, Thomas Mann - Iosif și frații săi, Doctor Faustus, Muntele vrăjit,etc., sau, romanele lui Aldous Huxley - Punct, Contrapunct., Minunata lume nouă, Reîntoarcerea în minunata lume nouă, Insula, etc. Huxley se zbuciumă între dilemele existenței și ficțiune, în care vizionarul scriitor întrevede o lume tot mai predispusă incertitudinii și imprevizibilului. ( Minunata lume nouă – Dumitru Cocoi-Pop - Aldous Huxley – între dilemele existenței și labirintul ficțiunii, p.49) . A intrat lumea noastră într-o nouă viteză cosmică și evenimentele se precipită în conformitate cu viteza cu care ne deplasăm, în actuala civilizație? Accelerarea evenimentelor existențiale pare să confirme ipoteza noastră. Cu cât existența se accelerează cu atât evenimentele lumii se înmulțesc și, din păcate, sunt tot mai puțin previzibile, în pofida cercetărilor viitorologice, a sutelor de ghicitori în palmă, în cărți, în numere, în fiziognomie, în vise, în devinația cu oglinzi, în baghetele divinatorii, în stele, și în paranormali care văd timpul lumii ca un continuum prezent, fără trecut și viitor. Astăzi, omul pare să nu-și mai înceapă ziua, fără citirea sau ascultarea horoscopului zodiacal.

Chiar și profesorul Culianu, ne spune Ted Anton în Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu, în Prefața - Un altfel de Culianu, s-a implicat în divinație, citind experimental gândurile unor studenți apropiați, cu ajutorul unei perechi de cărți de tarot, cumpărate dintr-o dugheană din Paris. El se baza pe concepția modernizată a înțelepciunii geomantice ,,și anume că întregul univers este legat prin structuri invizibile, iar momentele istorice pot fi prezise pe baza unor modele matematice simple, repetitive…’’ (Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu, p. 36). Concepția a fost însușită de maeștrii florentini ai Renașterii, care au deschis calea magiei, în acea epocă. Dar ideea fundamentală a eseurilor profesorului Culianu o constituie faptul că asemănarea religiilor și credințelor constă în ,,unitatea operațiunilor efectuate de mintea omenească.’’(ibid. p. 36). Unitatea operațiunilor procesate de psihicul uman, cu precădere de inconștient, face ca gândirea și acțiunea umană să se asemene în perioadele cronologice ale existenței. Faptul acesta, al paradoxalei asemănări a unității operațiunile mintale, a fost sesizat de Victor Kernbach în Miturile esențiale. El a observat ,,identități surprinzătoare’’ ,,între grupurile străvechi ale populației pământului’’ care nu au avut raporturi sistematice. (Miturile esențiale, p.8). Această asemănare arhaică și istorică ne conduce la ipoteza posibilității comunicării la nivelul inconștientului uman ale unor experiențe colective puternic emoționale. Astfel, conceptul profesorului Culianu confirmă teoria lui Jung cu privire la arhetipurile universale ale inconștientul colectiv. Aceasta ar putea explica de ce multe descoperiri au avut loc concomitent, sau aproape concomitent, în varii zone geografice, ca spre exemplu, calculul diferențial descoperit de Leibniz și Newton, și disputa iscată asupra întâietății.
La concurență cu romanul digresiune, se află romanul-eseu. Sartre îl va numi noul roman sau ,,antiroman’’ în care excelează Dostoievski, Th. Mann, A. Malraux, A. Gide, W. Faulkner, Kafka. La aceste tip de roman elementul narativ este doar un pretext – iar dialogul de idei constituie esența, sau dezvoltarea mai multor teme eseistice, în cadrul acestuia.
Un eseist literar aparte este Jorge Luis Borges. Excelează în cele ,,Nouă eseuri dantești’’. Dar începutul dantesc îl face în 1949 cu două povestiri, Scriptura zeului și Aleph, care ,, constituie - după cum ne mărturisește Andrei Ionescu ,, reelaborări dantești în cheie borgesiană’’. Nu există lucru pe pământ care să nu fie reprezentat acolo, spune Borges. Cheia lui Borges deschide ,,labirintul liniștit’’, în care figurează infernul, ambiguitate artei, raportul dintre expresia alegorică și expresia directă, relația dintre adevărul logic și adevărul artistic. După Borges, Infernul nu e este locul acela îngrozitor din imaginația creștină, ci locul în care se întâmplă lucruri îngrozitoare, ca în episodul cu Ugolino din Pisa, care declară că ,,foamea a învins durerea’’, anunțând prin acest paradox existențial, că și-a devorat proprii copii.

Dacă, pentru eseul literar digresiunea ar putea fi privită ca salutară, creativă chiar, pentru eseul filosofic ea devine parazitară. Pentru spiritele ,,alergice’’ și ignare, un asemenea eseu de proporții poate fi o operă plictisitoare. Prin urmare, în eseul literar trebuie să domine ca procedeu – digresiunea cu figurile de stil dominate ca epitetul, metafora, metonimia, pastișa; în cazul eseului filosofic argumentația critică și paradoxul, fără însă a fi lipsit de ironia fină, amuzantă. Cu toată această stratificare pe care o propun, eseul literar nu exclude paradoxul filosofic, cum nici eseul filosofic nu exclude mijloacele literare, ci doar că, în fiecare, dominante sunt cele specifice.
Un al doilea procedeu de care se folosește eseistica pentru a impresiona este paradoxul. Termenul provine din franceză ,, paradoxe’’ , grecescul ,,paradoxon’’ și are semnificația de ,, contrar așteptării , extraordinar ’’ . Paradoxul denumește o propoziție care contrazice punctele de vedere recunoscute până la acel moment. Cum am spune spre exemplu: ,,fericirea este o speranță’’, sau invers, ,,speranța este o fericire.’’ Diderot a fost acela care a descoperit adevărul paradoxului sufletesc, în Paradoxe sur le comédien. El a observat că actorul este nevoit să afișeze pe scenă sentimente contrare trăirilor sale, fiind nevoit să și le cenzureze pe ale sale. Deși paradoxul a început în literatură, mai ales în cea romanică, el fost preluat de filosofi, îndeosebi de Soren Kirkegaard, ca prim teoretician al paradoxului. Filosoful de la Copenhaga îl definește drept o ,,conjuncție a contrariilor’’, în special a eternului cu temporalul. (Fărâme filosofice). Metoda eseistică al lui Kirkegaard este o conversație fără sfârșit în care nimeni pare să nu aibă ultimul cuvânt. (Fărâme filosofice[Cuvântul traducătorului, p11])Teoretizarea paradoxului a condus la promovarea filozofiei absurdului , a lui ,,da și ,,nu’’, sau, ,,fața’’ și ,,reversul’’ a lui Camus. Deși, folosit cu predilecție în eseul filosofic, literatura nu a întors spatele paradoxului. Dimpotrivă mari scriitori au devenit mari maeștri ai paradoxului La Rochefoucauld, La Bruyére, P. J. Proudhon, H. Heine, Th. Carlyle, Anatole France, Oscar Wilde. G.B. Shaw, R. Tagore, I. L. Caragiale, Camil Petrescu, George Călinescu, cu deosebire inițiatorul teatrului absurdului, Eugen Ionesco.

,,Unde sunt eternii tinerii?’’ întreabă Eugen Ionescu, într-un paradox nostalgic la sărbătorirea a cinzeci de ani de căsătorie, în Căutarea intermitentă, eseuri 1979. Parcă întrevăzând relativismul existențial, sau, mai bine zis, pozitivismul generat de relativism, Eugen Ionescu afirma un paradox, etern valabil: ,,totul este numai relație.’’ (Căutarea intermitentă,p.48) E constarea tristă a celui care a fost promotorul teatrului absurdului, dar ziarele i-au uzurpat întâietatea , promovându-l pe Becket, cu toate că Martin Esslin îi dădea locul principal și inaugural, al mișcării de avangardă. Cauza, se pare, a constituit-o anticomunismul lui Eugen Ionescu manifestat atunci când, avangarda culturală franceză în frunte cu Sartre era pro-comunistă. ( ibid. p. 41-43 ). Ideologia, la fel ca și religia, este o credință, iar credincioșii nu iartă niciodată pe cei care nu au fost cu ei, sau, pe cei care au fost împotriva lor.

Cei care au influențat în mod providențial eseul românesc au fost cei trei magi de la răsărit: Mircea Eliade, Emil Cioran și Constantin Noica. Mircea Eliade ce se mișcă cu atâta eleganță și dezinvoltură între sacru și profan, inspirat de ideile și credințele religioase, de meșterul Manole, de profetismul românesc, și de, fantasticul nevăzut dar bănuit în laboratorul său de creație – mansarda corelată mitic cu camera Sambo – simbolizată, după cum mărturisește Petru Ursache, în Camera Sambo, cu Paradisul pierdut. ( Camera Sambo, p.5) Eseurile sale excelează prin ,,jocul creativ și grav a imaginarului.’’ Eseurile lui Eliade nu fac apel, după cum declară chiar savantul ,,la analiza speculativă a fenomenului istoric, el(eseul) cercetează concepțiile fundamentale ale societăților arhaice..’’ (Mitul eternei reîntoarceri, Cuvânt înainte, p.7).
Emil Cioran, maestru al paradoxului pesimist, se luptă cu Demiurgul cel rău pentru Schimbarea la față a României. Toate eseurile sale sunt o continuă introspecție a sufletului său cu lumea. "N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele", va scrie Cioran spre sfârșitul vieții, definind astfel, metoda esențială a eseurilor sale.
Ceea ce ne îndeamnă cel de-al treilea mag de la răsărit, Constantin Noica în privința conceperii eseurile este să citim bine, ceea ce cetim. ,,Dar ne-am învățat cu toții să citim prost dialogul acesta’’ , critică Noica cercetarea superficială a dialogurilor lui Platon. (Platon – Opere V, Cuvânt prevenitor)
Nu pot să închei cuvântul despre cei trei magi, fără a aminti de un alt maestru al eseului, discipolul lui Mircea Eliade, profesorul Ioan Petru Culianu. Profesorul Culianu afirma că trebuie ,,să ne ferim de zonele riscante ale cercetării, cele în care pășim pe nisipuri mișcătoare.’’ (Ted Anton - Eros , magie și asasinarea profesorului Culianu). Dar paradoxal profesorul Culianu nu a ales căile bătătorite, ci tocmai ,,zonele riscante’’ și ,,nisipurile mișcătoare’’ ale cunoașterii umane. Eseul său despre eros și magie, a dezvăluit marea cenzură a imaginarului, care a condus la apariția științelor exacte și a tehnologiei moderne. (Eros și magie în renaștere, Prefață de Mircea Eliade, p13)
Un dușman nevăzut și de temut, mereu prezent, în aria culturală, care erodează energiile spirituale ale eseisticii este diletantismul. Diletantismul a fost puternic criticat în perioada interbelică de Mircea Eliade și Paul Zarifopol, dar el revine mereu ca o plagă a culturii, și în zilele noastre. Diletantul se caracterizează în primul rând printr-o superficialitate culturală, o autosuficiență de snob ignar. Pentru diletant eseul este forma literară și filosofică cea mai accesibilă compoziției. Eliade îl identifică pe diletant drept ,,un Don Juan ce aleargă după mai multe forme spirituale și trupești’’. (Profetism românesc , p. 24).
Italienii au o viziune pozitivă față de diletantism, apreciat fiind acela care se dăruiește unei arte din pură plăcere. Dar, la noi, la români, diletantismul este repudiat. Și asta, pentru că, plăcerea pentru artă nu este susținută de dezvoltarea în plan intelectual. Din aceste cauze diletantismul a involuat spre snobismul ignar.
Diletantul judecă opera de artă după două criterii proprii din care este exclus criteriul critic rațional, fie prin entuziasmul excesiv, fie prin repulsie personală. Diletantul suferă de inflație, el este plin de ifose și pretenții culturale, nejustificate de valoarea scrierilor sale. Este un spirit gingaș - deosebit de sensibil la laude și foarte repulsiv la critici. Începe să se creadă infailibil – este chiar în concurență cu specialistul critic – iar adevărurile lui insignifiante devin dogme. Diletantul, ca orice spirit inflaționist, percepe realitatea în mod deformat. De aceea și judecățile sale de valoare ies din calea de mijloc a rațiunii critice și se manifestă axiologic prin cele două criterii extremiste menționate mai sus - entuziasmul fără limite, sau, repulsia personală absurdă.
Libertatea spiritului eseistic este deplină, și constă, cum am afirmat, în argumentarea largă din surse alternative, dar care oferă surpriza de a pune la îndoială adevăruri statornicite sau de revela o nouă ipoteză, sau chiar, o nouă paradigmă a cunoașterii. În esența sa eseul se exprimă prin reflexia și observația critică. Ca metodă critică, eseul se poate folosi de ironie și de umor, cum spre exemplu s-a folosit cu mult aplomb Paul Zarifopol în Marxism amuzant și Din registrul ideilor gingașe. Paul Zarifopol descoperă în acel ,,Mitică în delir cultural’’ imaginea diletantului în forma lui agresivă. Mitică în delir cultural, incapabil să înțeleagă o scriere în mod critic, practică cu violență atacul la persoană. Pentru el nu opera e de luat în colimator, ci omul cu defectele și avatarurile lui. Nu gândirea critică reflexivă sau meditația asupra ideilor autorului sunt armele sale , ci bârfa și denigrarea stupidă, sunt armele cu care își atacă cu o invidie de nestăpânit, adversarul sau prezumtivul adversar. Montaigne spune că trebuie să păstrăm un echilibru între a fi și a părea. Pentru omul înțelept a fi este dominanta existențială, pentru Mitică în delir cultural a părea are o valoare net superioară lui a fi. Este evident că inflația psihică îl face pe Mitică în delir cultural să vadă lumea numai de sus – el e Marele Profet – ceilalți sunt pigmeii. ,,Diletantul e neputincios de a-și alcătui o lume morală - scria Mircea Eliade în articolul trimis de la Geneva , august 1927 - de a afirma valori morale, a le lăsa să se dezvolte în suflet și a-și împrospăta sufletul cu el.’’( Profetism românesc , p.27). Spiritul lui nu admite ierarhie de valori, pentru că el crede, în sinea sa, a fi deasupra tuturor. El nu crede în seriozitatea muncii, în studiul și cercetarea conștiincioasă, ci doar în ,,seriozitatea’’ relației sus-puse. Abundă lumea culturală românească actuală, la fel ca cea interbelică, de astfel de mitici.

Și totuși! În Agonia suntem cu toții sau aproape toți niște diletanți. Și nu mă sfiesc să mă număr printre diletanți. Dar sunt diletanți cu snobism ignar și diletanți constructivi. Între diletantul snob și diletantul constructiv există o mică - mare deosebire. Primul face alergie la critică , a doilea este receptiv și o consideră un îndreptar. ,,Alături de diletanții sceptici, ușuratici, suficienți - spune Mircea Eliade - se întâlnesc diletanții constructivi. Acesta poate fi considerat ca un nou diletant viabil, de care ne simțim apropiați. Efervescența care îl produce e și a noastră. Pentru că diletanții constructivi suferă același chin al sintezei, al închegărilor largi , cuprinzătoare,curajoase. Curajul pe care ceilalți diletanți – de salon, de revistă , de catedră – îl risipeau în paradoxe, în fraze de spirit , în enigme minore - aceștia îl dovedesc în construcții. ’’(Mircea Eliade – Profetism românesc, p. 28).

Nimeni nu s-a născut savant și nici nu este deținătorul adevărului absolut. Dar un eseu trebuie nu doar să expună ceva de genul ,,cutare autor a spus’’, ,,cutare autor a afirmat’’, etc., ci să construiască ceva, să demoleze ceva, să realizeze o sinteză universală, să demitizeze o dogmă, să propună adevăruri convingătoare. Acesta este chinul sintezei diletanților constructivi. ,,Sapere audere! Îndrăznește să te folosești de inteligența ta proprie – scria Kant – aceasta este deci lozinca luminării.’’ (Filosofia contemporană ,p. 20). Celălalt diletantism - numit ,,monden’’ de Mircea Eliade e pentru ,,mințile leneșe și conștiințele străvezii’’.(Profetism românesc, p. 28). Soluțiile pot veni după ani și ani de studii sau pot fi rezultatul unei viziuni interioare neașteptate, pot apărea după o lungă procesare a informației inconștient - în vis. Descoperitorii de adevăruri sunt obsedații spirituali. Acești pătimași excentrici se rup de lumea asta și caută în nemărginirea universului mărgăritarul , piatra prețioasă a filozofie lor de viață. Obsesia spirituală pune inconștientul la treabă, îl obligă la o continuă procesare a informației acumulate. ,,Oamenii, spune Dumitru Constantin în Inteligența materiei au rămas, adânc impresionați de modul cum au fost revelate unele idei științifice , creatorilor lor. Niels Bohr povestește el însuși cum a avut în vis imaginea atomului. Tot în vis a văzut și Kekulé structura benzenului, Mendeleev, celebru sistem al elementelor, Voltaire o altă variantă a Henriadei și exemplele s-ar putea încă mult continua.’’ (Dumitru Constantin – informația materiei, p. 277). La fel Mircea Eliade, are o revelație într-un vis de veghe, asupra romanului - Noaptea de sânziene - pe când se întorcea în 1934, dintr-o documentare de la Berlin, pentru examenul de doctorat. De parcă toată străduința raționalului are drept scop de a scoate din inconștient ceea ce ar părea că există deja, sau este captat din universul cu care este conectat inconștientul uman – ca un terminal. Sunt momente în care spațiul-timpul se distorsionează sub efectul unei forțe spirituale; atunci în acel moment Universul ne relevă o viziune.
Eliade visa încă din 1927 la o sinteză universală - la ,, simbolurile unor visuri de veghe’’ ce i s-au arătat din copilăria mică – ca o predestinare a vieții sale – șopârla albastră; în ochii copilului de doi ani și jumătate apărea mare - un dragon albastru și camera tainică inundată de o feerie albastră, verde, aurie un paradis luminat într-o lumină fără seamăn, care i s-a deschis dintr-odată – asociată mai târziu cu camera Sambo. Este aici o asociere de simboluri mai degrabă jungiene decât freudiene în care dragonul reprezintă energia instinctuală, puternică, sălbatică, devastatoare și camera tainică - începutul creativității – la oricare ființă umană. Simbolul dragonului este imaginea arhetipului încărcat cu energie. După Jung arhetipul e un centru energetic, iar existența omului o confruntarea cu Dragonul. Dacă omul nu se întâlnește în cursul existenței cu Dragonul spune Jung, dragon care există în fiecare din noi, dacă energia instinctuală a acestui arhetip nu e stăpânită și dirijată spre creativitatea spirituală, această energie devine cu timpul distrugătoare.

Neîntrebuințarea acestei energii colosale în scop creativ va duce inerent, cel mai adesea la îmbolnăviri, la depresii, la risipirea ei în alte acțiuni cu efecte negative, devastatoare și distrugătoare asupra ființei umane(alcoolism , drog, etc.). Camera Sambo devine simbolul tuturor începuturilor unde orice activitate umană devine posibilă, fie se programează spre distrugere și autodistrugere, fie spre creativitate. Energia aceasta este de dincolo de rațiune. Ea a fost pusă în evidență de un celebru psihanalist american de origine cehă în experiențele psihedelice practicate pe pacienții americani. (Stanislav Grof – Dincolo de rațiune). Pentru Grof ,,spiritualitatea este o forță autentică și adevărată a psihicului’’ pe care școlile occidentale de psihoterapie cu excepția celei jungiene nu a recunoscut-o. (Stanislav Grof – Dincolo de rațiune , p. 451)

La această energie spirituală se poate ajunge în chip firesc prin exercițiu zilnic.,Eu, mărturisește Mircea Eliade, am practicat ani de zile acest gen de exercițiu constând în a face să renască clipa privilegiată și am reușit totdeauna să recapăt plenitudinea inițială.’’(Petru Ursache – Camera Sambo, p.10). Camera ascunsă devine pentru Mircea Eliade camera inițiatică. El reia exercițiul diletantului constructiv în zeci de eseuri și variante ale mitului in illo tempore. Mereu un nou început, o eternă reîntoarcere la mit - dragonul, camera ascunsă și fata văzută într-o străfulgerare , o muză care îi ,, creează stări extatice și de iluminare’’. A recăpăta ,,plenitudinea inițială’’ înseamnă a recăpăta energia și forța creativă, reîntâlnirea cu Dragonul, lupta istovitoare cu energia arhetipală a acestuia, prin practicarea zilnică a exercițiului spiritual inițiatic în cromatica de verde-albastru-auriu, ce-i amintesc de clipele paradisiace ale copilăriei. Plenitudinea inițială în camera secretă capătă de fiecare dată valoarea sublimă a sacrului. Îmbinarea cromatica a două culori reci și una caldă, denotă înclinația sufletului lui Eliade spre analiza rece a fenomenului mitic combinat cu un subiect fierbinte – auriul. Camera Sambo e centrul labirintului iar autorul caută prin creația sa lumina, capătă de la fata-muză firul Ariadnei care îl conduce spre ieșirea din labirint. Actul creator este deci actul ieșirii din labirint, unde Dragonul ar putea fi identificat cu Minotaurul acel monstru jumătate om, jumătate taur, cu care se luptă omul creator să iasă la lumină , iar autorul - un Tezeu. Minotaurul este aceeași energie instinctuală ca și Dragonul care generează forța spirituală, dar care nedirijată de firul muzei, ne poate rătăci definitiv în labirint.

Destinul omului este cunoașterea și creativitatea. E ceea ce dă sens vieții umane. În această ordine de idei întrebarea dacă viața are sens devine superfluă. Nu întâmplător spune mitul biblic că am fost creați după chipul și asemănarea Creatorului. Sensul vieții umane este creativitatea umană. Or, omul chiar a început crearea unei lumi originale, e adevărat artificială, o lume care-l face tot mai dependent de aceasta și mai independent de cea naturală. ,,Ne întâlnim cu diletantismul, spune Mircea Eliade în perioada lui de începuturi - în curajul cu care năzuim o reconstruire universală – în sinteză.’’ (Profetism românesc p. 29). Actul creator afirmă Eliade este o descărcare a sacrului drept în inima profanului. Cuvântul lui de diletant constructiv de la acea vreme, a fost profetic: de la diletantul constructiv la savantul enciclopedic - destinul lui a fost împlinit în monumentala sinteză - Istoria credințelor și idelor religioase.
Unii se vor întreba, pe bună dreptate, ce legătură există între eseu și această digresiune. Noi vom răspunde că legătura este ,,patima’’. Nimeni nu poate crea dacă nu iubește creația sa. Cu cât un om pune mai mult suflet într-o lucrare cu atât lucrarea e mai apropiată de adevăr. Eliade a făcut din patimă un adevărat cult al muncii – munca lui a fost toată viața de șaisprezece ore zilnic. Am putea spune că sufletul lui s-a risipit în toate scrierile sale. Și dacă vrem să-i regăsim sufletul acestui mare mag de la răsărit, în scrierile lui, îl vom afla. ,,Patima ațâță inteligența , iar imboldul pe care îl dă de a găsi adevărul obiectiv - e singurul fecund.’’(ibid. p.25). Eliade s-a luptat toată viața cu somnul, toată viața a căutat să mai fure o oră sau două - somnului, sfidând surmenajul în cele șaisprezece ore pe zi, sfidând timiditatea și snobismul, într-o permanență activitate creativă și critică constructivă, asemenea altor creatori pe care i-a admirat în mod sincer. Munca aceasta titanică e un tragism , un adevărat eroism în agonalele sale eseistice. În lupta aceasta a spiritului de dimineață până noaptea târziu s-a născut gândirea eseistică al lui Mircea Eliade. Nu se poate face eseistică constructivă între două șprițuri sau două discoteci. Patima scrierii adevărurilor esențiale înseamnă sacrificiu de sine – sacrificiu familiei – la fel ca sacrificiul meșterului Manole. Căci în asta constă enigma legendei meșterului Manole – în sacrificiul de sine pentru creativitate. Actul creație este în această viziune un act sacru în care creatorul autentic își zidește propriul suflet. Numai diletanții ignari și ignobili i-au dat alte înțelesuri vulgare. În multe mituri ale creației, divinitatea este cea care se sacrifică pe sine în actul creației.(Mircea Eliade – Meșterul Manole , p 80). În actul creației, la fel ca în actul procreației, omul nu mai rămâne același, el se transformă în creatura sa, se transferă în acel obiect.

În căutarea ,,adevărurilor esențiale’’ autorul simte patima căutării ca pe un drog spiritual, o beție sau o starea de fericire, care oprește timpul în loc, echivalentă cu ,,pierderea conștiinței de sine’’. E ,,starea de flux’’, concept al sociologului american de origine maghiară, Mihaly Csikszentmihalyi, născut prin părțile Ardealului, în care acțiunea se derulează ca și cum cel în cauză s-ar integra complet actului creator: spațiul-timpul nu mai există ca și cum cel în cauză ar fi pătruns într-o mini-gaură neagră spațiul e zero, iar timpul este oprit; e asemenea iubirii în care îndrăgostitul vrea să fie una cu cel iubit, să se dizolve în celălalt, să devină un singur trup, o singură ființă – un androgin primordial; e starea uitării de sine și de lume, o starea de meditație profundă, care la Plotin afirma înseamnă rupere completă de lumea asta, în actul contemplației el suferă o metamorfoză interioară, ,,activitatea de contemplare se îndreaptă cu totul spre obiect, și noi devenim obiectul acela … nu mai suntem noi înșine decât în mod potențial’’.(Plotin sau simplitatea privirii, add. Enneade IV,2,3). Actul meditație la Plotin, care în mod explicit este un act creator, este o experiență mistică de viziune în sine, în care omul se identifică cu Spiritul divin, în contemplarea unei ,,frumuseți fermecătoare’’. În acel moment de creativitate omul este încredințat că aparține ,,întru totul unei lumi superioare’’, că a devenit ,,aidoma divinului’’. (Plotin sau simplitatea privirii, add. Enneade IV, 8,1,1) Actul creator este o magie, un act al misteriilor și miracolelor. În timpul procesului creativ se deschide o linie informatică prin care omul comunică inconștient cu Universul. Alfred Adler al treilea titan al școlii de la Viena, a sesizat această dimensiune a psihicului uman - capacitatea de comuniune a inconștientului uman cu universul.

Care este destinul eseului în noul mileniu? Și-a epuizat eseul energia spirituală? A devenit eseul în acest mileniu al vitezei luminice o scriere greoaie și plictisitoare? Mai poate fi citit un eseu bine, cu atenție și nu prost, cum afirma Noica? Mai produce eseul convingeri? Exercițiul critic mai are vreo valoare? Nu și-a epuizat resursele prin repetiția criticii? Mai poate eseul să capteze spiritele actuale suprasaturate cu atâtea bombe informaționale? Ce metodă și ce precede eficiente ar trebuie adoptate pentru revitalizarea acestei forme literare și filosofice ce conferă spiritului cea mai mare libertate? Este nevoie de un limbaj ermetic a spiritului eseistic spre a stăvili atacul dilentatismului și snobismului ignar? Spre ce formă merge eseul? Spre eseul sinteză , sau spre eseul analiză? ,,Imperativul timpului e: sinteza.’’ spunea Eliade în 1927(ibid. p.29). Dar imperativul eseistic al timpului nostru care este? ,,Un discurs minim , care vehiculează în modul cel mai economic gândirea’’ cum denumește proza, în general, Roland Barthes? (Dicționar de termini literari, p.353 add. Roland Barthes - Gradul zero al scriiturii) . Metalimbajul are tendința de a unifica cele trei domenii filosofic , științific și literar. Pe aceste considerente eseul are tendința de a unifica cele trei domenii. Prin urmare, eseul poate evolua oare spre un sincretism filosofic-literar-științific?

Bibliografie:
Stephen R. Covey - Eficiența în 7 trepte sau Un abecedar al înțelepciunii, Ed. Allfa, București, 2000,pp.11-32
Virgil Carianopol – Scriitori care au devenit amintiri , Ed. Minerva , București ,1973, p. 105
Istoria filosofiei, vol. II, Ed. Univers enciclopedic , București ,2000, p.136-141 Inventarea lumii moderne , ediție coordonată de Jacqueline Russ.
Literatura română – dicționar cronologic, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1979,p.183
Filosofia de la A la Z - Dicționar enciclopedic de filozofie Ed. All Educațional, București , 200. p. 343 – 345
Andrei Cornea - Turnirul khazar - Împotriva relativismului contemporan, Ed. Polirom , Iași, 2003, pp.175 - 184
Ion Oprea – Lingvistică și filosofie, Ed. Institutul European , 1992,
Mircea Florian – Îndrumare în filozofie Ed. Științifică , București ,1992,p.212
Ted Anton - Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu, Ed. Nemira, București, 1997 Prefață, p. 17
Dicționar cronologic – Literatura română, Ed. Științifică și enciclopedică, București ,1979, p.183
Platon - Opere V Ed. Științifică și enciclopedică, București ,1986, (Constantin Noica, Cuvânt prevenitor, p. 16, Andrei Cornea - Lămuriri preliminare, p. 48)
Ioan Petru Culianu – Eros și magie în renaștere, 1484, Ed. Nemira , 1999, București , p. 13)
Mircea Eliade – Profetism românesc Ed. Roza vânturilor , București, 1990, pp. 24-31
Petru Ursache – Camera Sambo, Introducere în opera lui Mircea Eliade Ed. Coresi SRL,București ,1993, p.5,129
Soren Kirkegaard – Fărâme filosofice , Ed. Symposion, Iași ,1994, p.11
Mircea Eliade – Mitul eternei reîntoarceri, Ed. Univers enciclopedic, București, 1999, Cuvânt înainte p.7)
Emil Cioran – Demiurgul cel rău , Ed. Humanitas, București, 1969.
Norman Manu – Despre clovni Dictatorul și artistul, Ed. Polirom, Iași , 2005 p.170
Aldous Huxley – Minunata lume nouă, Reîntoarcerea în minunata lume nouă, Ed. Polirom, Iași, 2003
Eugene Ionesco – Căutarea intermitentă, Ed. Humanitas, București, 1994.pp. 8, 41-43
Lev Șestov - Noaptea din grădina Ghetsimani Ed. Polirom, Iași, 1995, (Liviu Antonesei - Peregrinare prin suflete omenești, Eseu despre metoda lui Lev Șestov, p.8).
Dicționar de literatură română, Scriitori, reviste , curente, Ed. Univers, București, 1979, pp. 279-281).
Jorge Luis de Borges - Eseuri , Ed. Polirom ,2006,Iași, (Andrei Ionescu – Prezentare, p329-334).
Pierre Hadot – Plotin sau simplitatea privirii, Ed. Polirom, Iași,1998, p. 62
Mircea Eliade - Meșterul Manole , Ed. Junimea , Iași,1992.p.80
Oxford – Dicționar de filozofie, Ed. Univers enciclopedic, București ,1999, p.261
Dumitru Constantin – Inteligența materiei , Ed. Militară, București - 1981, p.277
Alexandru Boboc – Filosofia contemporană, orientări și tendințe în filosofia nemarxistă din secolul XX, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1980, p. 5, 20
Stanislav Grof – Dincolo de rațiune , Ed. Curtea Veche , București , 2007, p. 451
Victor Kernbach – Miturile esențiale, Ed. Științifică și enciclopedică, București , 1978, p.8
Mihaly Csikszentmihalyi – Flux , Psihologia fericirii, Ed. Humanitas, București, 2008
Dicționar de termeni literari, Ed. Academiei Republicii socialiste România, București , 1976, pp.123, 156-158, 310, 316-317,351-354