Un nou spital Salpêtière în România?

I. Cobaii umani” într-un articol din proiectul Codului civil

Spitalele și sanatoriile psihiatrice din România riscă să devină un panopticum, o rețea de laboratoare sofisticat monitorizate nu de către medicii specialiști, ci de către cercetătorii din Occident ai “cobailor umani”.
Mai agravant ar fi ca școlile și centrele școlare de educație incluzivă, care și-au îmbunătățit foarte mult în ultimii cincisprezece ani activitatea, să dea rabat de la calitatea pregătirii cursanților, imediat ce ar fi acceptată legislativ această incalificabilă etichetare a elevilor cu dezabilități. Cum le-ar spune altfel cei din învătământul de masă decât “cobai umani” acestor elevi, deși ar fi nevinovați pentru crucea insuportabilă pe care o au de cărat de mici… Ne întrebăm cu teamă dacă aceste instituții (numite și acum impropriu, școli speciale), care se pretind a fi educativ-formative prin excelență, ar mai reuși să dea câte un cec în alb fiecărui absolvent de școală profesională, ca să se integreze în societate după cinci ani liceali și câteva module parcurse. Un cobai este de obicei izolat, urmărit, pus la probe și operații pe creier, în sistemul neuro-vegetativ, locomotor, digestiv etc., pe când omul nu trebuie tratat ca un animal, prin virtutea teoriei originii speciilor a lui Charles Darwin (“omul anului 2009”). Mircea Eliade a avut încă din liceu toată considerația sa pentru savantul suedez Linné, care dovedise originea plantelor pe bazele teoriei creaționiste.
Puțin probabil ca modificările din Codul civil să treacă de Senat și Camera Deputaților. Dacă guvernanții și opoziția actuală nu vor da verdictul interzicerii articolului “cobaizării” populației românești, prin care s-ar da dreptul unora de-a manipula viețile cele mai tragic marcate, atunci am fi de râsul Europei. Mai ceva ca pe vremea amendamentelor baroanei Nicholson, ce au amânat intrarea noastră în Uniunea Europeană.
În primul rând s-ar crea un precedent periculos pentru umanitate în mileniul care a împlinit deja aproape un deceniu, în care intoleranța pe Glob, de orice grad, se înăbușă și prin represarii armate. Nu credem că politica mondială va cere vreodată experiențe pe “cobai umani”, ci le va interzice legal, oriunde își fac apariția, prin secreta lor rețea internațională. Traficul de organe și cel de carne vie nu sunt lipsite de un calificativ sociologic dezonorant; la fel și sclavajul în epoca actuală, privarea copiilor sau a adulților de libertate, pirateriile din Marea Roșie, actele teroriste de luare a ostaticilor.
Spitalele și clinicile de boli nervoase ar ajunge la impas metodologic și deontologic, fiind puse în situația-limită să nu mai furnizeze societății vindecări spectaculoase ori pe termen mai lung. Performanțele cumulate și datorită studiilor efectuate în medicina clasică, bine corelate cu rezultatele medicinii alternative de nivel universitar (care redescoperă vechile regimuri alimentare și alte tehnici în remedierea diversificată a deficiențelor psihice și de comportament) ar fi privite cu aceeași suspiciune ca activitatea “medicilor ucigași” din lagărele hitleriste.

II. Legendarul spital Salpêtière poate fi reînviat în 2009?

Primii care ar trebui consultați, înainte ca și Parlamentul României să aprobe modificarea Codului civil, în care se acceptă acest act ce impietează foarte radical drepturile omului, sunt geneticienii, dar și alți specialiști din medicină, cu înaltă pregătire în problematica experiențelor care pot transforma subiectul uman în obiect de studiu și de intervenție chirurgicală.
O astfel de clinică experimentală a existat la sfârșitul secolului al XIX-lea la Paris. Ea se numea spitalul Salpêtière, condus de renumitul neurolog Jean-Martin Charcot. S-a închis acum un veac, iar amintirea atrocităților comise de medici asupra bolnavilor va persista mult timp, intrând în literatura universală, prin romanul “Cartea de la Saint-Michel” de Axel Munthe (1929), care a fost tradus de Felix Aderca la începutul deceniului patru, apoi în 1945 și în limba română. Noi cunoaștem foarte bine ediția din 1970 a acestei capodopere epice, povestea fantastă a izolării pe insula Capri a medicului (care critică hipnoza maestrului său Charcot pentru tratarea isteriei). Medicul-narator are un hobby arheologic, scriind ca Michel Foucault, mai târziu, un fel de “Istorie a nebuniei”, sau mai exact a isteriei induse de Charcot pacienților tratați exact precum cobaii în “unica clinică neurologică” din Europa secolului al XIX-lea.
Charcot a fost criticat destul de dur pentru procedeele rudimentare de tratare a isteriei chiar de către elevii săi, Sigmund Freud, Pierre Janet, Alfred Binet și Gheorghe Marinescu. Ei au dovedit că hipnoza nu ar fi antidotul fenomenului nervos – cu manifestări similare inconștiente – ci o simplă stare psihologică aplicabilă cel mult individual, psihanalitic.
Istoria psihiatriei a debutat cu stângul și în Evul Mediu. Un realist comentator al ei este și Jonathan Swift, care prezintă pamfletar în “Istoria unei mături”, continuată cu “Istoria unui poloboc” isteria în masă a azilanților, bolnavi de boli nervoase din Anglia. Ei erau ținuți în lanțuri, tratați ca niște animale, iar singurul “tratament” acceptat era dușul rece, prin care li se “potoleau” istericalele. De pe pozițiile unui catolic fervent, ironical scriitor irlandez face și istoria răspândirii “nebuniei” lui Martin Luther și a lui Jean Calvin în Europa. El este primul mare pamfletar al prozei universale și prin ridiculizarea Camerelor Comunelor din “Călătoriile lui Gulliver” – îndeosebi atunci când Lemuel Gulliver este acuzat în țara piticilor, iar monarhia constituțională engleză este biciuită până la ultimul birocrat.
Ar fi absurd ca România să se transforme în 2009 într-un Liliput în care să fie autorizată de către stat ciopârțirea în “paturi ale lui Procust” a trupului oamenilor ce ni se par mai ciudați, pentru ca știința să câștige ceea ce ea singură nu știe… Salpêtière a fost cândva un spital de pionierat, o clinică de experiențe pe “cobai umani”. Eugenia și purificarea pe considerente spartane a fost o pată neagră, încă nestinsă din memoria umanității. Germanii care prezentau handicapuri erau duși în primele lagăre ale lui Adolf Hitler. S-a pus în discuție faptul că primul popor îndoliat de atrocitățile dictaturii național-socialismului a fost chiar cel german, continuând cu cel albanez – prin invadarea acestuia de către Italia condusă de “Il Duce” Mussolinni. Ceea ce s-a experimentat chiar în Italia și Germania, fiind reduși la tăcere și anihilați opozanții regimurilor de dictatură a extremei drepte, s-a continuat pe scară extinsă în țările ocupate de ele. Isteria mediatizată a naziștilor avea simpatizanți peste tot, de la Stalin până în Anglia și în Spania. Războiul civil din Spania anilor ’30 a dus la deschiderea primului teatru de război între naționaliștii radicali și comuniștii veniți din întreaga lume. Apoi, după 1945 și Argentina a fost copleșită, pe timpul dictaturii generalilor, de febra “experiențelor” pe oameni, pe adversarii democrați, duși în lagăre secrete, interogați, schingiuiți, apoi aruncați morți din avioane în ocean – după cum arată Ernesto Sábato în romanul “Exterminatorul”.

III. Antecedentele istorice din secolul XX ale deratizării “cobailor umani”

În privința experiențelor pseudo-științifice și paramilitare pe indivizi umani secolul al XX-lea oferă și acum, la sfârșitul lunii martie 2009, câteva mărturii foarte dureroase.
Este cutremurător numai să ne gândim la inventarea în Uniunea Sovietică a “ulagului” siberian, devenit apoi, prin monitorizare statală, GULAG. Cât de ineficient pe plan economic era la început sistemul gulagului asiatic dar și siberian, însă cât de profitabil s-a dovedit până în anii ’50, mai ales până la moartea lui I.V. Stalin! Ne-o demonstrează un lung articol de dicționar “Wikipedia”: “O formă unică a lagărelor de muncă denumite șarașka (шарашка, locul de chefuială) erau de fapt laboratoare secrete de cercetare, unde oameni de știință condamnați și întemnițați dezvoltau neștiuți de nimeni noi tehnologii și de asemenea făceau și cercetare fundamentală.
• Psihușca (психушка, casa de nebuni), tratamentul medical forțat în închisoare psihiatrică a fost folosit în locul lagărelor, pentru izolarea și ruinarea psihică a prizonierilor politici. Această practică a devenit mai obișnuită după dezmembrarea sitemului oficial al lagărelor de muncă. Vezi Vladimir Bukovski, Piotr Grigorenko.
• lagărele speciale sau zonele pentru copii (în jargonul de Gulag: "малолетки", maloletki, adolescenți), pentru invalizi (în Spassk), și pentru mame ("мамки", mamki) cu copii. Aceste categorii erau socotite că nu produc nici un venit folositor și erau deseori ținta unor noi abuzuri.
• Lagăre pentru "nevestele trădătorilor patriei " (era o categorie specială de reprimați: "Membru al familiei trădătorului de patrie" (ЧСИР, член семьи изменника Родины)).
• Sub directa supraveghere a Lavrenti Beria, care a condus atât NKVD-ul cât și programul pentru bomba atomică sovietică până la demiterea sa din 1953, mii de zeki au fost folosiți la minele de minereu de uraniu și la fabricile de îmbogătire din Novaia Zemlia, Insula Vaigach, Semipalatinsk și alte locații. Există rapoarte prvind folosirea prizonierilor pe post de cobai umani în testele nucleare, (primul a fost făcut în Semipalatinsk în 1949), în decontaminarea zonelor radioactive și a submarinelor nucleare.”
România postbelică a fost transformată, tot din ordinul lui Stalin într-o tabără de muncă forțată, într-un imens șantier și stadion de manifestare a spiritului de prietenie cu marele vecinul „eliberator” din Est – „avanpostul păcii”. Categoric, țara noastră devenise grânarul U.R.S.S.-ului, iar marea foamete din anii 1946-1948 a fost provocată artificial, prin sleirea avuțiilor economice. Rapturile teritoriale, care au culminat cu transformarea Transilvaniei în regiune sovietică autonomă, apoi construirea silnică a Canalului prin exterminarea deținuților politici anticomuniști reprezintă atrocități care nu se pot repara pe plan individual. O recunoaștere a lor de către Rusia lui Putin și Medvedev ar fi tardivă în mileniul al treilea. Aceasta nu ar încinge spiritele politice ale României și Rusiei, ci ar fi un paragraf important din viitorul tratat diplomatic ce poate va fi semnat de către cele două părți. Nu trebuie uitat că în minele neferoase din Cavnic și Baia Sprie ale Maramureșului deținuții erau tratați de către torționari ca niște cârtițe. Scriitorul Ion Caraion a contactat boli incurabile în astfel de condiții, când i se cereau depășiri succesive ale normei zilnice, deși ajunsese la numai treizeci și cinci de kilograme! Tot el a fost condamnat la moarte în 1958, așteptând un an de zile să fie executat, ceea ce l-a făcut să încerce în repetate rânduri suicidul. Paul Goma și Virgil Ierunca au prezentat și ei, chiar înainte de 1989, tot ce a însemnat „experimentul Pitești”. Reeducarea, care fusese aplicată și în perioada interbelică de Stalin în lagărele comuniste din Centrul, Nordul și Nord-Estul Asiei a cunoscut la noi „apogeul”, recrudescența durerii ei sporind din faptul că erau folosiți ca „brigadieri” sau educatori tineri care prin 1944-1947 simpatizaseră cu legionarii prin facultăți. Condamnarea la moarte și executarea grabnică a lotului de inculpați, din care făcea parte și Gh. Calciu-Dumitreasa, este și acum trecută sub tăcere, pentru că a fost comandată de la Moscova. „Reeducarea” s-a manifestat printr-un sindrom nevrotic, care inducea permanent, prin spălarea creierului, sentimentul că victima lagărului putea să se transforme în călău, în fiară și să-i dezumanizeze brutal, chiar prin pederastrie și pedepse corporale inimaginabile pe colegii de suferință. Teohar Mihadaș prezintă în cartea „Pe muntele Ebal” cât de cumplit a acționat, mai ales la Peninsula (la Nord de Constanța și de Lumina) această „reeducare” torționară, prin care au fost obligați mulți dintre supraviețuitorii lagărelor socialiste să devină, mai ales între anii 1960-1964 informatori docili ai Securității. Măcar în aceasta ar putea consta circumstanțele atenuante ale celor cărora li se deschid ultimele dosare de către CNSAS. Toți supraviețuitorii încarcerării comuniste au avut inoculată frica de „reeducare”, un sindrom al cârtiței-mascul, care în perioada împerecherii cu o femelă își devorează până la ultimul oscior rivalul întâlnit în construirea galeriilor subpământene și a „camerei” de provizii a viitoarei perechi.
Pe același binecunoscutul site “Wikipedia, enciclopedie liberă” aflăm ceea ce s-a întreprins, prin metoda eutanasierii prizonierilor din lagărele “Imperiului japonez”, care ajunsese și el la istericul militarism naționalist, recurgând la medici specializați în anihilarea sau “deratizarea” cobailor umani închiși: “Unitatea 731 a fost o unitate medicală sub acoperire a Armatei Imperiale Japoneze, care efectua experimente și cercetări în domeniul armelor biologice pe cobai umani, în timpul celui de-al doilea război chino-japonez. Desemnată în mod oficial ca o unitate de purificare a apei, ea avea sediul în orașul chinezesc Harbin, din statul-marionetă Manchukuo. Unitatea 731 era cunoscută în mod oficial ca „Departamentul Politic și Laboratorul de Cercetare și Profilaxie Epidemică Kempeitai.
În această unitate medicală, zeci de mii de oameni, civili și militari, chinezi, mongoli, sovietici alți prizoniri aliați, au fost subiectele unor experimente cu arma biologică. Cercetările cu arma biologică au cauzat numai în cazul populației chineze aproximativ 200.000 de victime, după unele estimări.
Unitatea 731 a fost una dintre multele unități folosite de japonezi pentru cercetări în domeniul războiului biologic. Alte unități au fost Unitatea 516 (Qiqihar), Unitatea 543 (Hailar), Unitatea 773 (Songo), Unitatea 100 (Changchun), Unitatea 1644 (Nanjing), Unitatea 1855 (Beijing), Unitatea 8604 (Guangzhou), Unitatea 200 (Manciuria) și Unitatea 9420 (Singapore).”
În concluzie, metehnele experimentării pe „cobai umani” sunt mai vechi decât am crede astăzi. Marin Preda, dacă ar fi supraviețuit atentatului criminal căruia i-a căzut victimă la palatul Mogoșoaia, ar scrie despre articolul din încă nepromulgatul nou Cod civil alte eseuri editoriale pe prima pagină a „Luceafărului” sau a altor reviste literare, în care ar protesta răspicat la adresa indiferenței crase dovedite de Protecția Copilului din România. Prin permisiuni contaminate după (și sfidând) „Declarația drepturile omului”, se dă undă verde acestui plan antinațional.