Uneori, am impresia că nu știu multe despre mine însumi! Voi știți chiar totul despre voi? Voi știți, întotdeauna, cum veți reacționa într-o situație limită? Vă puteți controla, în permanență, pornirile, devălmășia gândurilor, frustrările?
A treia vizită la fizioterapeutul care mi-a vindecat umărul stâng, a declanșat în interiorul meu o furtună (pe care nu o bănuiam) și care, nu știu când (și cum) se va termina.


O bijuterie a proastei dispoziții

Prea preocupat de propria suferință, ca un egoist, nu am dat atenție celor care umpleau sala de așteptare. Oameni schilodiți de viață, de soartă, de societate, care își puneau nădejdea în mâinile acestui fizioterapeut naturist.
Asupra fețelor pe care le priveam se vedeau urmele dezastrelor, terorile unor blesteme de care habar nu aveau, ironiile timpului. Fețe care afișau o disperare tăinuită. Fețe distruse și șterse, lumini care dispar. Fețe care purtau grijile secrete dincolo de peisajul alb străjuit de termopane. Trenul acestor oameni a înțepenit în ultima gară, în anticamera morții, un tren al disperării polenizate cu moarte, fără vise, fără iluminări. Un coșmar al realității!
Privindu-i pe acești oameni, mi se pare că nimeni nu ar mai avea dreptul să fie fericit, să zâmbească din senin. Nu pot să-i suport pe cei care cred că totul e în ordine, ca și cum viața ar fi o vacanță, un vis, în timp ce pentru toți cei care au fost blestemați să fie sensibili, trădați în fiecare zi de nedreptățile lumii, viața este asemănătoare cu o boală incurabilă, un coșmar, un iad, un spectacol de bâlci.
Nu cunoșteam pe nici unul dintre cei aflați în sala de așteptare. Faptul că nu vorbeam cu cineva îmi dădea impresia că mă transform treptat într-o bijuterie a proastei dispoziții. Mă întrebam dacă nu cumva o doză de faimă m-ar fi făcut să văd lucrurile în alte culori. Numai că am văzut prea mulți cretini tremurând de o încântare nerușinată, în momentul în care sunt recunoscuți. Am văzut mulți idioți cvasi-celebri, ai căror ochi priveau, iscoditor, mulțimea de oameni, întrebându-se când vor fi recunoscuți de cineva. Am văzut mulți care trăiesc doar pentru deșertăciunea faimei și nu vreau să mă aflu în această categorie…Numiți-o mândrie, timiditate, încăpățânare. Nu-mi pasă!


Jocul lui Frankenstein

Nu pot suporta deformarea acestora. Cu atât mai mult când moartea se dilată prin spitale, în singurătatea rezervelor, cu atât mai mult când cei năpădiți de boli teribile suferă cu mult curaj și nedisimulată groază în locuri speciale, sau alături de prietenii și familiile lor, care îi privesc cu frica în ochi, în timp ce suferinzii dispar încet din lume, bucată cu bucată – oscilație cutremurătoare pe axa distrusă a existenței! Aș fi nebun să mă gândesc la faimă, iar nebunul nu poate găsi o cale de ieșire din problema lui.
Ce satisfacții poate oferi faima, când exilații societății se roagă prin camere întunecoase și reci, pentru o nouă speranță, o nouă libertate, în timp ce birocrații transformă arhivele în coridoare infinite de fapte reci?
Peste tot în lume, foametea, crizele și războaiele fac chefuri demonice, îndopându-se cu trupurile femeilor, ale bebelușilor lăsați să moară de foame, cu trupurile bărbaților tineri mărșăluind pe câmpuri, plini de ură și moarte… Peste tot în lume înflorește ura, trupele morții calcă în picioare crinii…dictatorii fac execuții în masă, teroriștii produc distrugeri și moarte, criminalii în serie fac ochi dulci femeilor inocente… avioanele se prăbușesc unul după altul, uraganele zdrobesc viețile a milioane de oameni, victimele cutremurelor sunt îngropate, de vii, sub munți de moloz… autobuze cu copii răsturnate și cuprinse de flăcări, în timp ce oamenii de știință se joacă de-a Frankenstein, amestecând misterele muritorilor.
Nu, nu de faimă am nevoie, ci de cu totul altceva!
Faima este un fel de parfum de care unii oameni au abuzat. Mireasma, cât timp durează, este destul de misterioasă, dar dispare repede și ei vor trăi cu mirosul lor natural, sperând ca acel miros, al lor, să fie plăcut. De obicei nu este așa, iar atunci ei mai au nevoie de o loțiune, pentru a le acoperi mirosul neplăcut.
Fără îndoială, există și oameni care nu au nevoie să-și cosmetizeze faima, care au o faimă naturală, o carismă și o strălucire naturală. Aceștia sunt suflete superioare, care îi uimesc pe oameni. Nu au nimic de-a face cu înfățișarea, talentul sau banii. Am cunoscut și oameni de acest fel!


Deformarea memoriei

Dacă am privi cu ochiul din frunte oamenii de lângă noi, triști, cu speranțele sfâșiate de îndoieli și nedreptăți, neputincioși, din vina lor sau a altora, mutilați fizic, mutilați sufletește, poate ne-am putea schimba optica despre noi înșine, despre viață, despre lumea din jur, ne-am da seama mai lesne unde ne aflăm și încotro ne îndreptăm.
Filozofia vieții moderne își trage seva din viteza cu care trecem prin lume. Gândim în viteză, mâncăm în viteză, facem sex în viteză, privim un tablou, un apus de soare, un fir de iarbă crescut pe o stâncă, visăm în viteză, trecem în viteză peste nedumeririle și dezorientările copiilor noștri. Totul - în viteză. Această viteză deformează timpul și memoria. Timpul poate părea ireal, limitat la principiul vitezei. Cât de subtilă poate fi memoria când lucrurile trec atât de repede? (Și așa, memoria este o ceață, dar devine mai întunecoasă când intră viteza în acțiune.) Aceste stări torturează și înfurie mintea, estompează percepția lucrurilor văzute mai târziu. Pentru ca un lucru să fie văzut, este nevoie de conștiință, iar dacă mintea nu stăruie asupra unui lucru sau detaliu nu va vedea nimic după aceea, ci doar propriile sale gânduri și reacții. Dar, vai, atâtea rămân, întotdeauna, nevăzute acolo unde este ceva care fascinează mintea și ochiul!


Realități fragmentate

Viața trăită în viteză mi se pare lipsită de sens. Prea multe “ghicitori mentale”, prea multe incidente și nedumeriri, pe care nu stăm să le analizăm, conduc mintea către nemișcare. Lucrurile au nevoie de un răgaz pentru a fi deslușite, dezvelite de întrebările și de teoriile ascunse. A VEDEA într-o astfel de viață este dificil, întrucât este nevoie de răbdare, de concentrare, de liniștea minții.
Mă întreb dacă viața s-ar putea conforma unei limpeziri a fondului și formei, dacă principiul trăirii interioare nu are cumva nevoie de acea limpezire, pentru a crea un impuls de completare și vindecare? Mă gândesc la așa ceva, dar mă gândesc și la nebunie, la haos, la forfota profană și la alambicările vieții moderne, la zgomot, la poluare, la furie, la frustrare, la nevroze, la dorințe nebunești, la vise ciudate, la foamea delirantă și la bolboroseala celor lipsiți de iubire, la mișcările nebune ale sufletului, la turbulențele minții și la agitația inimii – răzvrătirea din interior – la tiranii și la democrațiile nedrepte, la urletul celor întemnițați în neputință…
Mă întreb dacă nu cumva din toate acestea s-ar putea înălța un nou urlet pentru pace, un nou strigăt după un tărâm original, unde spiritul uman ar putea fi senin și unde visele bune pot avea semnificație. Și mă gândesc la prezent, când viața pare o halucinație, când orașele sunt pline de monstruozități, de întrebări fără răspuns, când lucrurile sunt prea complicate și complexe, iar viața tot mai intolerabilă, transformând ființele umane în forme ciudate, pe care nu le pot recunoaște într-o oglindă clară!
Viață și halucinație. Realități fragmentate. Lucruri parțial văzute și neînțelese. Dezordinea înțelesurilor, a semnelor și a prevestirilor
– pierderea credinței. În universul gol, mintea se învârte în incertitudine și teroare, iar inima nu mai zărește decât un deșert. Viață îndopată cu confuzii. Fiecare individ cu ideile lui contradictorii, cu filozofiile, gunoaiele și nimicniciile lui.

Deformarea idealurilor

De sub apăsarea acestor stratificări poate să nădăjduiască sufletul la claritate, la claritatea sa provincială, la propria apă în care se oglindesc flăcările rugului? Lumea deformează toate idealurile. Poate visa sufletul la propria pace, la cerul lui, imposibil în lume, dar regăsibil înăuntru?
Poate doar înlăuntrul său paradisul poate fi împrospătat, pentru ca sinele uitat să reiasă la suprafață, reînnoind viața cu scopurile ei.
Înconjurat de aceste ființe oropsite, mă întreb unde este făcută prima oară lumea, în interior sau în exterior? Dacă ar trebui refăcută lumea, cu ce trebuie început, cu interiorul sau cu exteriorul? Trebuie prima oară să ne refacem inimile, mințile, gândurile? Sau trebuie să refacem lumea, să o îmbunătățim, din exterior, cărămidă cu cărămidă, fără a-i da un înțeles lucrării?
Mulți dintre noi spunem că lumea asta este bolnavă, dar puțini ne întrebăm de unde ar putea începe vindecarea. Ne-am pierdut oare dorința de a trăi fără umilințele răsunătoare, care încercuiesc atât de mult viețile noastre în suferințele altor oameni? Lumea pe care o vedem, este lumea făcută de noi, sau cineva a trădat?
Nu am răspuns la aceste întrebări. Știu doar, că disperarea, indiferența, teroarea, suficiența, inutilitatea, deșertăciunea, nu se află în cer, nu se găsesc la arbori, animale sau albine. Acestea nu se agață de cer, ca o muscă de o bucată de carne, nu cad peste noi ca frunzele toamnei. Ele sunt în noi, privesc lumea prin ochii noștri. Noi le proiectăm în lume, apoi ne cufundăm în apatie, inutilitate și egoism. Nu mai observăm semnele, mesajele trimise, care sunt menite să ne trezească, să ne amintească cine suntem, să ne călăuzească spre locul inițierii. Devenim maladia însăși - condiția pe care o adăpostim - după care vedem lumea ca pe un dușman, iar pe oamenii ca pe niște adversari nebuni. Lumea este mai mult sau mai puțin neutră, dar boala din interior o face să arate ca un dușman, coruptă, prăbușindu-se din măreție, irecuperabilă, imposibil de a fi vindecată.
Paradoxal, tocmai prin aceste percepții viața devine posibilă, “ca și cum viul ar fi pe moarte, pe când viul e viu” - poate și dincolo de moarte. Aceste percepții ne izolează de natură și de semeni. Ne auto-exilăm de mai multe ori “din univers și din omenire, din dragoste și din viață, din trecut și din prezent, din istorie și din viitor”. Se pare că nu mai suntem acasă aici, în trupurile noastre, în timp și în visele noastre. Suntem închiși în altă casă, “în casa oaselor”, sufocați de cenușă.
Exilul se va termina când simțim că oriunde sufletul poate cânta este Casa, iar casa sufletului se află într-un rug care nu trebuie lăsat să se stingă.
Exilul se va termina când vom avea mai mult respect pentru puterile care se află în interior, așteptând ca ele să fie folosite pentru lucruri obișnuite sau pentru minuni nemuritoare.
Înconjurat de acești dezmoșteniți ai soartei, mă întreb dacă pentru ei exilul se va termina în această lume, sau va continua și-n moarte. Ceva îmi spune că, pentru ei, fericirea este o noțiune abstractă, ceva ce nu vor simți și nu vor înțelege vreodată.