Am un prieten cerșetor ( așa îl consider eu, prieten). Mi-a mărturisit că are peste 22 de ani. In realitate pare un puștan de 12-13 ani, nu mai înalt de un metru jumătate, cu un picor mai scurt decât celălalt. De fapt, el nu cerșește, așa cum fac unele obrăznicături, nu ți se bagă în suflet și nu te înjură dacă nu-i dai ceva. Prietenul meu vinde ziare pe străzi și prin localurile unde este lăsat să intre. Dacă nu vrei să cumperi ziarul, îți spune abia șoptit: “dă nene și mie un leu să iau ceva pentru cei de acasă”. Zilele trecute nu am avut blestematul ăla de leu, pe care i-l dădeam întotdeauna cu bucurie. A plecat trist, iar eu m-am simțit ca un rahat, ca ultimul om, ca un nemernic.
Faptul acesta mi-a dat de gândit. Mă întreb. cu ce sunt eu mai deosebit decât prietenul meu?! Încerc să privesc lucrurile cu detașare, și îmi dau seama că cerșetorii sunt niște ființe omenești obișnuite. Nu prea înțeleg atitudinea pe care societatea o are față de ei.
Se pare că oamenii percep o diferență esențială între cerșetori și cei care muncesc. Îi consideră o specie aparte, în afara societății, precum infractorii. Cerșetorii nu muncesc, sunt paraziți și nu produc nimic. Sunt o excrescență socială tolerată. Fiindcă trăim într-o civilizație, într-o civilizație testabilă.
Dacă privesc lucrurile cu și mai multă atenție, observ că, între viața unui cerșetor și aceea a unui om “respectabil”, nu este nici o diferență esențială. Se spune că cerșetorii nu muncesc, dar, până la urmă ce este munca? Minerul își riscă viața cu fiecare secundă când este în subteran, se îmbolnăvește de toate bolile posibile, pentru salariul acela de mizerie pe care îl cerșește de la companie, contabilul adună și scade la cifre până orbește. Cerșetorul stă în picioare, pe la uși, pe străzi, pe orice vreme și se îmbolnăvește de varice, bronșită cronică și atâtea alte boli. Este o ocupație ca oricare alta, destul de nefolositoare, desigur – dar sunt multe ocupații respectabile nefolositoare. Din punct de vedere social, cerșetorul este comparabil cu multe, multe alte persoane. Este comparabil cu bișnițarul, politicianul, proprietarul de ziare, pe scurt este un parazit, dar unul care nu face rău nimănui. Rareori obține de la comunitate ceva mai mult decât o viață searbădă, goală și plătește pentru ea cu destulă suferință. Nu cred că există ceva care să îl situeze pe cerșetor într-o altă clasă față de ceilalți oameni, care să dea oamenilor dreptul să îl disprețuiască. Cerșetorii sunt disprețuiți peste tot în lume, probabil pentru faptul că nu reușesc să-și câștige în mod decent existența.
Prin analogie aș putea spune că toți “respectabilii” suntem de fapt niște cerșetori. Cerșim de la Sistem - leafă, recunoaștere, privilegii și uităm, sau ne facem că uităm, că nici un sistem sau societate nu va da individului după competență și merit. Insă “respectabilii”au un avantaj fată de cerșetori. Ei știu să fure Sistemul, societatea. Un cerșetor care se respectă nu va fura niciodată.
In practică, nu-i pasă nimănui dacă munca este folositoare sau nefolositoare, productivă sau nu, singurul lucru care se cere este să fie profitabilă. In orice conversație despre energie, eficiență, servicii sociale și altele, ceea ce se spune mereu este “să obții bani, să îi obții legal(?) și cât mai mulți”. Dintotdeauna banii au constituit un test pentru virtute.
Aici cerșetorii sunt învinși. De aceea sunt disprețuiți. Dacă cineva ar reuși să câștige, să zicem, o sută de euro pe zi din cerșit, atunci cerșitul ar deveni o ocupație onorabilă.
Privit în mod realist, un cerșetor este un afacerist care își câștigă existența - ca și alți afaceriști - cum îi vine mai ușor. Nu și-a vândut, ca mulți alții, onoarea, el a comis numai greșeala de a-și fi ales o ocupație prin care nu se poate îmbogăți. Ca de altfel cei mai mulți dintre “respectabili”.
În rest, “Să… cerșiți bine!”