Dincolo de spectacol


Trăim un timp ciudat. Înălțăm osanale libertății din perspectiva unei neobișnuite necesități. Îndemnul "gândește liber" este atât de interpretabil încât te întrebi: "Oare pentru asta ar trebui sfidate și minimele reguli de constrângere ale logicii?" sau gândim liber doar la nivelul absenței cuvintelor? Acolo conștiența se îneacă în ea însăși sub pretext că știe unde și când cade în somnul inconștienței. Personal nu cred că poți gândi astfel dacă mai întâi n-ai asimilat prin eforturi perseverente valorile culturale ale libertății. Dacă în spațiul exterior ne orientăm cu ajutorul permanentelor puncte cardinale, ce-mi permite să consider că în spațiul lăuntric "indicatoarele" n-au rost?! Da, sunt liber să visez, să fabulez, să mă avânt în fantasticul neîngrădit al închipuirii. Să dansez în brațele iluziei cât timp comoditatea îmi îngăduie. Dar când pauza se încheie, pânza de păianjen a necesității devine perceptibilă. Mă reîntorc în zbaterile unei activități ce-mi vlăguiește, cu sens sau fără, cu plăcere sau în silă, colectivitatea neuronilor. Rezultatul? Dovedește că sunt și rămân om atâta vreme cât crucificarea mea între libertate și necesitate respiră prezentul discret al iubirii.
Nici măcar Dumnezeu nu a fost indiferent cu ceea ce a creat. A considerat probabil că libertatea de a te conforma prin ascultare, unui înțeles necunoscut, pentru a rămâne în incinta raiului, este la fel de imperfectă ca lanțurile necesității infernale căzute în afara Sa. Ce știm noi despre suferința Lui? Nu mai multe decât știu copiii despre proiectele falimentare ale parinților; când tristețea, regretul și speranța conțin catalizatorii acelui surâs prin care aceștia devin accesibili. Eliberați parcă de dramaticele coordonate ale seriozității se topesc de dragul unui joc nevinovat . În sfârșit, tăcerea inimii se destinde, iar brațele se oferă cu seninătate acelei deschideri unde ești și rămâi vulnerabil. Iată de ce ajuns pe pragul bătrâneții simt că momentele hărăzite harului au fost acelea în care penibilul și ridicolul m-au stigmatizat inevitabil. Căldura proprie acelor evenimente te înghite pe nerăsuflate, solicitîndu-te să crești dincolo de tine. Intensitatea clipei sparge intimitatea viețuirii disponibilizându-te realității. Dacă atunci nu-ți recunoști cu modestie vina și greșelile ai toate șansele să-ți reîmprospătezi ipocrizia. Concediezi definitiv sinceritatea pe motiv că nu aduce avantaje. Nu trebuie subestimată tentația de a te minți pe tine însuți căci are adâncurile și înălțimile unei veritabile arte. Adesea poți observa fascinante inteligențe ce lasă impresia că beneficiază de ea.Totuși minciuna nu poate avea decât un termen limitat de valabitate. Există oameni care visează căile spiritului la fel de asfaltate precum soselele occidentale. De aceea, cum întâlnesc o denivelare ce le afectează anvelopele rațiunii și confortul prejudecăților condamnă cu prețiozitate orice le depășește capacitatea de înțelegere. Pentru ei toate formele de relief ar trebui așezate în același plan. Eventual, ordonate și etichetate pentru ca orgoliul și vanitatea să nu sufere vreo leziune internă. Asemenea oameni simt libertatea viitorului și trecutul preschimbat în necesitate, ca simple aventuri ale bunului plac. Nu-i contraziceți și nu-i deranjați.Au întotdeauna dreptate! Aveți răbdare cu singurătatea lor nerecunoscută și nemărturisită. Dar, dacă viața vă impune să interpretați un rol, nu uitați că actorii la finalul spectacolului își recuperează chipul autentic prin scoaterea măștii.