Am ajuns la concluzia că scrisul folosește în primul rând celui care scrie. El încearcă să se trezească în text, înaintea cititorului. Asta doar când nu-și propune să-l adoarmă prin ceea ce comunică. Ca antidot, la orice oră, cafeaua ne ajută să ieșim din somnambulismul irațional al impresiilor. Și câte nu roiesc în jurul simțurilor, buimăcind gândirea, deturnând-o din coordonatele logicii. Din nefericire, s-au înmulțit nu numai inundațiile, ci și situațiile în care a gândi normal pretinde un intens efort. E mai simplu să te scuturi de cuget în trepidațiile instinctului. Să-ți lași adrenalina să urce în labirintul creierului pe motiv că gândul nu poate fi altceva decât un Icar exaltat de propriul său zbor în lumină, cu aripi de ceară.
Adesea constat îngrozit cât de puține ustensile am la îndemână în bărcuța conștienței mele, pentru a face față imensității reale. Nu contează cât de antipatic îmi este semenul câtă vreme fraternizez cu el pe același Titanic. Și, până la urmă, libertatea nu are gust decât la nivelul simțirii. Acolo mă răzvrătesc până la izolare, pentru că visul meu nu acceptă retușuri. Neacceptându-le, trăiesc din plin constrângerile vieții. Oricând pot intersecta ruta unui alt vis neretușat. Unii mai războinici decât mine abia așteaptă provocările. Strivesc apoi tot ce le stă în cale pentru că visul lor se aseamănă cu o coridă. Uneori mă alint spunându-mi că, nemaifiind, ar exista mai mult loc disponibil pe lume. Cineva ar putea să se delecteze cu inconfundabila savoare a cafelei din aceeași ceașcă, la aceeași masă, de pe același scaun. Nici un regret n-ar pluti în atmosferă, pentru că aceea ar părea ordinea firească a lucrurilor. Dacă totuși sunt, aici și acum, de ce m-aș decupa din aceeași ordine firească în care curg evenimentele? Faptul în sine este mai inteligent decât ceea ce înțeleg. Trăim intens și obligatoriu pentru ca într-un târziu să ne dumirim. Pășim în sanctuarul libertății abia când adevărul despre noi înșine nu ne mai este o povară. Permeabili la bucurie și durere, ne îmbogățim cu ceilalți fără ca ei să aprobe. Noi înșine, cu frântura noastră de viață, putem poposi dincolo de restricții, prin ungherul vreunui suflet necunoscut. Ne aparținem unii altora în pofida regulamentelor. De câte ori nu ne-am recuperat din cotloanele lăuntrice curate sau mizere ale unui semen?! El își amintea ceea ce noi - cu voie sau fără voie - uitasem. Sunt cazuri fericite pentru că, de cele mai multe ori, oglinzile concave sau convexe ale subiectivismului ne deformează până la ridicol. Și e surprinzător ce forme sau poziții poți lua în închipuirea altora. Dacă ea, închipuirea, ar prinde contur, probabil ne-ar înspăimânta devenind vizibilă; legendarul balaur manevrându-și capetele numite “mulțime”! De câte ori, la rându-mi, nu m-am simțit înghițit în pântecele acestei iluzii diurne ori nocturne a “majoritații”? Trezit în interiorul spaimei, ai impresia că existența este un coșmar. Și totuși, schimbând frecvența recepției, descoperi simultaneitatea bucuriei pe un alt meridian. Între realul corpului și irealul spiritului, oaza mea de libertate pare a fi o ceașcă de cafea aburindă. Nu mă constrânge să-i degust licoarea, ci îmi sugerează să mă trezesc din capcana oricărei depresii și să întrezăresc lumea de la etajul unui poem. Și cine îmi poate demonstra că frumusețea vieții nu merită a fi trăită și după efortul unui astfel de urcuș?

Coffee Break, an 2oo5 nr.2