"Faire un livre consiste essentiellement, pour moi, à mettre la main sur
une idée maîtresse, par rapport à laquelle une foule d'idées que j'ai notées
depuis longtemps viendront s'organiser. (...)
Une fois que je l'ai, je l'écris sur ma table, de façon à l'avoir toujours sous
les yeux; dès lors, je n'écrirai pas un alinéa sans le confronter avec elle et
voir s'il s'y relie bien."
Auteur anonyme


Într-un text, totul este în relație cu tot. Sau, oricum, așa ar trebui să fie.
Un text este o unitate de sens. Iar relația care le supradetermină pe toate și conferă textului unitate este cea dintre lucrul despre care e vorba în text și ce anume se spune despre acel lucru. Sau, în termeni mai tehnici, e relația dintre temă și remă. Tema, autorul o împărtășește cu posibilii săi cititori, rema depinde de relația dintre autor și lucrul despre care acesta vorbește. Este aportul la temă al autorului, este elementul nou.

Despre ce vorbește și ce spune Ștefan – Lucian Mureșanu în eseul « Cum vorbim și vai… cum scriem românește! »? Autorul vorbește efectiv despre modul în care vorbim și scriem în această limbă pentru a ne spune cum trebuie de fapt să facem acest lucru. « Vai » rezumă inspirat « dezastrul » din vorbirea și scrierea noastră, iar o primă listă de forme corecte, împreună cu alte liste viitoare, promise, urmează să ne servească de îndreptar. Textul comportă și o parte în care autorul actualizează distincția dintre limbă ca fenomen social și limbaj ca manifestare individuală pentru a ne spune că între ele « există multiple legături care dau farmec actului de comunicare ». E adevărat că, în context, am fi preferat multiple legături răspunzătoare de modul în care vorbim și scriem. Nu aflăm însă mai mult nici despre cele « care dau farmec actului de comunicare». Avem în schimb parte de o colecție de locuri comune de tipul : « limbajul reprezintă, după Pavlov, cel de-al doilea sistem de semnalizare », « Centrii limbajului sunt situați cu precădere pe emisfera cerebrală stângă - aria lui Broca … », « Limbajul articulat este posibil datorită dezvoltării progresive a organelor vocale » sau « Omul (după Chomsky) ar dispune prin natura sa de o gramatică, denumită sugestiv gramatică generativă ».Toate aceste locuri comune nu numai că sunt decontextualizate în raport cu tema, dar sunt decontextualizate și unele în raport cu altele. Se poate astfel spune că, la nivelul textului, relația dintre informația prealabilă , cunoscută autorului și cititorului, și informația nouă, pe care autorul o comunică cititorului, nu este integral asumată.
În intenția autorului, textul deschide un ciclu « de demonstrare științifică și impunere a normelor corecte ale limbii române literare ». În realitate, « demonstrarea științifică» se limitează la un singur argument, de autoritate, reglementările Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosseti” al Academiei. Cât despre existența, declarată, a raporturilor dintre limbă și limbaj, aceasta nu se convertește în argument, rămâne declarativă.
Cu totul altfel stau lucrurile cu « impunerea » normelor limbii literare pentru care
autorul activează o listă de forme corecte și face apel la valori superioare : « Orice s-ar dori, pentru noi, românii, limba care ne-a făcut cunoscuți în lume a fost și va rămâne limba română. Toți vorbitorii, născuți pe acest teritoriu numit România ….au obligația morală și legală de a respecta cu strictețe normele privind scrierea și pronunțarea corectă a cuvintelor în limba română »
Textul « se dorește util » vorbitorilor de limba română și chiar este prin readucerea în atenția lor a formelor corecte. Dar, paradoxal, textul însuși nu e un model de limbă. Două exemple, unul la nivel de gramatică a frazei, altul de gramatică a textului, pot da măsura faibilității sale : « Criza acută a ignoranței, a inculturii, este semnul colectiv al căderii societății într-o prăpastie fără fund. » Autorul n-a vrut, desigur, să spună că ignoranța și incultura trec printr-o criză acută, dar a spus-o. « Față de limbajul uman, caracterizat printr-o mare bogăție de semnificații, vom observa că în tehnica de calcul se utilizează limbajele de programare cum sunt, de exemplu: Fortran, Cobol, Basic, Pascal, C++, alcătuite după reguli precise ce nu admit interpretări nuanțate. Așa sunt și normele limbajului articulat, care nu suportă intervenții greșite din partea vorbitorilor ». Autorul își construiește concluzia pe premiza falsă a asemănării dintre « interpretările nuanțate » și « intervențiile greșite ».
Și apoi, nici nu e ușor, ca vorbitor, să recuperezi distanța care te desparte de formele corecte când mai trebuie să treci și peste « râsul puținilor cunoscători » ai acestor forme, cunoscători printre care se numără, desigur, și autorul.


În « Considerații telurice privind Spiritul Absolut hegelian și Brahmān-ul hindus » Bilba Daniel vorbește despre două moduri de raportare la transcendență, cea a hinduismului antic și cea a idealismului hegelian. Ce ne spune autorul despre aceste modalități de înțelegere a lumii ? Că între ele există asemănări « evidente ». Și ce ne mai spune autorul ? Unde s-a născut Hegel, când , în ce familie, ce studii a urmat, ce posturi a ocupat. Mai exact, el consacră un sfert din corpul lucrării unor date biografice fără legătură cu tema lucrării. Ca urmare a acestei lipse de continuitate și, implicit, de progresie tematică, concluzia după care Hegel s-a folosit « copios » de elemente ale hinduismului pentru a-și construi sistemul filozofic apare ca fiind hazardată. Nici concluzia după care « „Secretarul Absolutului” se aventurează prea mult cu pretențiile sale de cunoaștere a Absolutului » nu e mai puțin hazardată. O data pentru că în text nu e vorba de Secretarul Absolutului ci de Spiritul Absolut, încă o dată pentru că autorul dă ca fiindu-i proprie o părere care nu-i aparține.
Hazardul guvernează și trecerile de la un paragraf la altul și, în cadrul aceluiași paragraf, de la o frază la alta.
Astfel, apropo de sursele de inspirație pe care le-a folosit filozoful german, autorul eseului introduce punctul de vedere al lui Jacques D' Honds « care crede că pretenția lui Hegel de a se considera drept purtător de cuvânt al Absolutului este exorbitantă ». Ori nu există continuitate între cele două idei, după cum nu există continuitate nici de idee nici de ton între a prezenta poziția, critică, a lui Jacques D’Honds și a vorbi despre interesul, justificat, al lui Hegel pentru filozofia istoriei.
Și când credem că aflăm în sfârșit ceva despre sursele de inspirație ale filozofului german, constatăm că trebuie să ne mulțumim cu o paralelă între gândirea antică indiană și cea europeană, urmând să găsim singuri drumul de la gândirea europeană la cea a lui Hegel.
În ce privește asemănările identificate de autor între filozofia hegeliană și cea hindusă, acestea pot fi la fel de bine cele dintre filozofia hegeliană și alte filozofii, asemănările dintre 2 sisteme de gândire nefiind pertinente decât pe fundalul deosebirilor dintre ele, fundal pe care autorul nu l-a asigurat.
Frazele complexe, dominate de expansiunea prin încastrare și dedublare, dau impresia unei viziuni sintetice în acord cu « odiseea » Spiritului Absolut. Problema e că nici expansiunea nici complexitatea nu sunt întotdeauna controlate de autor. Să luăm doar un exemplu : « Poate că nici un alt filosof german nu s-a preocupat așa de mult ca Hegel despre importanța filosofiei istoriei, acestă importanță este dată în primul rând de faptul că Dumnezeu, Ideea supremă, cârmuiește lumea, iar împlinirea planului său, constituie istoria universală, iar în al doilea rând de faptul că putem considera devenirea istorică a lumii cu toate etapele ei, ca pe o odisee a Spiritului Absolut…. » În fapt, importanța filozofiei istoriei nu e dată, și nu poate fi dată, nici de Ideea supremă nici de ce credem noi despre « odiseea » acesteia. Importanța e dată de Hegel în acord, și în primul și în al doilea rând, cu viziunea sa despre lume.


Să vedem acum despre ce vorbește și ce ne spune Radu Cernătescu în « Secretul lui Bacovia ». Autorul vorbește despre un Bacovia pe care îl cunoaștem pentru a ne spune că de fapt nu îl cunoaștem, și că de fapt sub eticheta de « poet al toamnei » (G. Călinescu), « zace un mare și neștiut mistic ».Teoretic. Practic, înghesuit - pentru a ne servi de un adjectiv-epitet al autorului - între un excurs în gândirea « hermetică » occidentală, cu un popas de durată la școala de poezie de la finele secolului al XVI-lea, « cunoscută azi sub numele de Școala nopții » și asedierea à répétition a demersului critic călinescian, dar și a celui al lui Nicolae Manolescu sau Ion Caraion, Bacovia devine din obiect al vorbirii, simplu pretext.
În acest eseu, spre deosebire de cele precedente, nu mai avem de-a face nici măcar cu o ruptură tematică, ci pur și simplu cu o transformare a temei în subtemă.
Ne vom opri totuși la câteva din puținele rânduri consacrate liricii bacoviene și care se vor contrariul unui « demers critic profan » : « …textul bacovian este mai mult decât o textualitate, el implică și explică o filosofie. O filosofie trăită nemijlocit, ca experiență intelectivă, și întreținută dincolo de fiziologic de tăria unei încrederi mistice în ideea că fenomenele sunt fațada revelatore a supraconștientului. Și câți dintre interpretatori s-au oprit măcar pentru o clipă la declarata apetență a poetului pentru filosofie, disimulată într-un vers ca: „Pustiul nopții evoca:/ - Filosofie!“ (Demult)? Sau: „Imensitate, veșnicie,/ [...]/ Învață-mă filosofie“ (Pulvis). »
Vom trece repede peste «decalarata apetență….. disimulată », cu atât mai mult cu cât autorul eseului nu se lasă cu una cu două intimidat de una sau chiar mai multe contradicții dintre cele mai contradictorii, pentru a ne opri la apetența pentru filozofie disimulată într-un vers ca: „Pustiul nopții evoca:/ - Filosofie!“ (Demult)? Sau: „Imensitate, veșnicie,/ [...]/ Învață-mă filosofie“ (Pulvis). ». Întrebarea pe care ne-o punem e cum pot aceste versuri « implica și explica » o filozofie când nici sensul cuvântului filozofie actualizat de Bacovia nu e cel la care face referire Radu Cernătescu.

O primă concluzie : Eludarea relației dintre temă și remă e o sursă de scăderi la nivel micro- și macro-textual.



În eseul « Comunismul ca paradox », Ovidiu Ivancu ne vorbește de un regim grevat de paradoxuri pentru a ne furniza datele de care avem nevoie în vederea înțelegerii lui. Astfel, cu fiecare paragraf, este spart un alt cod din complexul sistem de coduri care a fost comunismul.
Textul, pe cât de complex pe atât de clar, găsește raportul just între nota personală și referințele critice, autorul situându-se în unghiul exact din care cunoștințele pe o temă dată se transformă într-un demers original.
Comunismul cu împrejurările care au dus la instalarea lui, cu mecanismele proprii de autoreglare, dar și cu capacitatea de supraviețuire proprie e recuperat la nivelul perceperii lui de către individ. Din această perspectivă sunt demontate și clișee ca cel după care comunismul rezistă ca eșafodaj teoretic și, tot din această perspectivă, relația dintre stat și individ își revelă valențele.
Echilibrul aceastei construcții care e « Comunismul ca paradox » e vădit și în raportul dintre frazele simple sau compuse (asamblaj de fraze simple, juxtapuse sau coordonate) și frazele complexe, ca reflex al unei viziuni alternativ analitice și sintetice, precum și în ritmul dominant binar în acord cu caracterul dual al fenomenului prezentat.
O progresie tematică constantă asigură interesul acestui text fără a-i lua nimic din coerență.


Despre ce vorbește Virgil Iordache în «Pentru un decizionism altruist » ? Și ce anume spune ?
Autorul vorbește de multiplicarea, în ultima vreme, a demersurilor de construire a unei etici publice pentru a se întreaba dacă în spatiul românesc, în special, o etică publică e dezirabilă și, dacă da, în ce limite.
Extragerea unor pasaje din lucrarea lui A.P. Iliescu « Etica socială și politică » îi dă autorului ocazia să avanseze câteva elemente de răspuns. Mai exact, e vorba de contraargumente la argumentele lui A. P. Iliescu în favoarea unei etici sociale și politice, (ESP).
Autorul activează, în acest scop, toate marile tipuri de raționament. Raționamentul deductiv : se pleacă de la specificul normelor morale, acela de-a fi informale, pentru a arăta care pot fi consecințele nerespectării acestei specificități. Raționamentul inductiv : realitatea politică românească care face necesară o ESP instituționalizată sau societatea civilă prea slabă care nu poate contrabalansa un astfel de proiect. Rationamentul prin analogie : rolul unei etici sociale normative instuționalizate comparat cu cel al bisericii medievale. Raționamentul prin absurd : relativa indistincție între descriptive și normative care face superfluă « impunerea etatică a normativelor informale », dacă se are în vedere și faptul că « asumările cu privire la fapte nu trebuie impuse ».
Disocieri ca cea dintre valorile relaționale și valorile intrinsici sau cea dintre sistemism și holism servesc la a dovedi validitatea ideii după care « să facilitezi formal autoorganizarea unui sistem de interacții care responsabilizează persoana » e mai util decât să impui o etică.
Prin fraze interogative, prin verbe cu valoare imperativă, autorul îl integrează în argumentație pe cititor. Iar faptul de-a se integra în argumentație și pe sine e tot un mod de a-l responsabiliza pe cititor: « Acum părem să credem că o etică publică de un anumit fel este dezirabilă. », « Este bine să avem o ESP normativă publică ? » sau « cu condiția să ținem minte că nu poate fi decât un instrument de etapă ».
Dacă adăugăm și utilizarea unor imagini ca cea a Minesterului Binelui sau a re-etatizarii moralului, putem spune că autorul contează și pe adeziunea afectivă a cititorului nu numai pe cea rațională
În acest text, se merge în sensul aprofundării temei. Și astfel, prin ceea ce spune, autorul dă acces la fundamentele lucrului despre care vorbește.


În « Cât de liber e un om liber ? » Zoltan Terner se întreabă în ce măsură suntem liberi de-a face un lucru mai curând decât un altul și dacă, în general, există libertate. Care e răspunsul la care ajunge? Nu suntem liberi. Cunoașterea, cultura ne pot însă face să ne simțim liberi.
Întrebările pe care și le pune autorul, și care sunt pietrele de construcție ale acestui eseu, duc toate la același răspuns. Același răspuns e văzut însă cu fiecare întrebare din altă perspectivă.
Funcția expresivă, centrată pe autor, conjugată cu cea conativă, care-l implică pe cititor, conferă textului o mare forță
Cât despre relația, constantă, dintre lucrul despre care se vorbește și ce se spune despre acel lucru, aceasta conferă textului coerența necesară.

Și ca o ultimă concluzie : Menținerea relației dintre temă și remă e marea avuție a unui text.



1. Stefan Lucian Muresanu, Cum vorbim și vai… Cum scriem românește! http://agonia.ro/index.php/article/1797541/Cum_vorbim_și_vai…_Cum_scriem_românește!
2. Bilba Daniel, Considerații telurice privind Spiritul Absolut hegelian și Brahmān-ul hindus http://www.poezie.ro/index.php/essay/1804727/Considerații_telurice_privind_Spiritul_Absolut_hegelian_și_Brahmān-ul_hindus
3. Radu Cernătescu, Secretul lui Bacovia, http://www.poezie.ro/index.php/essay/1804883/Secretul_lui_Bacovia
4. Ovidiu Ivancu, Decalogul unui spărgător de grevă, http://agonia.ro/index.php/essay/1807950/Decalogul_unui_spărgător_de_grevă
5. Virgil Iordache, Pentru un decizionism altruist, http://agonia.ro/index.php/essay/1808991/Pentru_un_decizionism_altruist
6. Zoltan Terner,Cât de liber e un om liber, http://agonia.ro/index.php/essay/1806352/Cât_de_liber_e_un_om_liber_?