poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-11-12 | |
MARAMUREȘ DE DUMITRU ÞEPENEAG
R ecenta carte a acestui Român la Paris, Maramureș, apare la editura Dacia în anul 2001 și constituie punctul final din care mai fac parte Hotel Europa (1996) și Pont des arts (1998). Referirile la creațiile epice anterioare sunt frecvente pe parcursul narațiunii. Încă din primele pagini bonomul eu-narator este agasat de un lector insistent, care, cu omnisciența pe care doar girul lecturii o dă, se vede avizat să constate că „trilogia, tetralogia și poliloghia” ar fi specialități ale literaturii române. Raportul cu cititorii pare de tipul victimă-călău, autorul asumându-și virtuțile celebrității, conștient fiind de faptul că la fotbal, literatură și femei se pricepe toată lumea.Lectorul, devenit acum partener de conversație trebuie suportat, nu dezamăgit, pentru că el este cel care cumpără cartea. Tranziția de la romanul precedent se realizează prin intermediul doctorului Wolk, care îi solicită să plaseze acțiunea viitoarei creații la New York. Autoironia, depiedestalizarea și boicotarea cu vituperante rafinamente a propriilor texte, dar și a confraților întru generație (tetralogia și poliloghia sunt puse pe seama lui Breban, piticul din grădină, pe care-l va lua în voiajul spre Maramureș are trăsăturile lui Paul Goma - gestul reimplementării acestuia pe tărâm autohton fiind simbolic - iar înspre final, dezarticulând și descuamând fonic, postmodernist vocabulele ne este prezentat un anume Tărtărescu), melanjul persoanelor gramaticale, trișeria voluntară sau, din contră, autenticitatea percepută ad litteram sunt doar câteva coordonate ale acestui atât de pitoresc roman total. Revine obsedant, pronunțat în diverse feluri, cuvântul Maramureș. La început acesta pare a fi marele „sat-idee”, de sorginte blagiană, un topos aerat, mirific, îndepărtat geografic, dar accesibil cu gândul, care se impune dihotomic spleen-ului parizian, în care conștiințele sunt mutilate de blazare, precum și mai „pre-prefabricatului” New York, artificializat in extremis. Astfel, reîntoarcerea la Maramureș deține funcția unei evadări din cotidian, a refacerii scenariului mitic originar, expediția echivalând cu un nou descălecat. Europenizați după revoluție, românii invadează metropola Franței și New York-ul putând fi descoperiți la toate nivelurile sociale, în toate breslele, având parcă ceva din anteitatea adamică. Deși nu sunt locuitori ai acestui topos exemplar, unii au auzit românește, au soții sau neamuri românce (în cazul crimei de la New York o oșancă va servi drept tălmaci), au fost în această țară și toți ar vrea să revină. Călătoria finală va deveni carnavalescă, ba chiar crengistă, datorită ciudățeniilor interetnice și sociale ale celor care o compun, niște năzdrăvani atașați personajului-narator, care se re-unesc în satul Vulturești, văzut ca punct terminus al descălecatului. Maramureșul nu este privit ca o ciudățenie etno-geografică, ci ca un axis mundi, generator de energii și promisiuni, pigmentate pe alocuri de tradiționala și internaționala horincă. Din punct de vedere naratologic, autorul îmbină mai multe strategii, pe care le alternează antrenant, cu magistrală măiestrie. Condiția artei și evoluția literaturii, comentariile metatextuale auctoriale, colajale din presa vremii, care sunt fie în română, fie în franceză, ba chiar în amândouă, sugerând continua… discontinuitate a scriitorilor din exil în alegerea idiomului de manifestare livresc, fragmente din scrisorile Anei, vederile expediate Mariannei, intervenția machiavelică a scriitorului postmodern în text, într-o continuă parodiere a balzacianismului, iată doar câteva dintre elementele care dau romanului senzația de complexitate. Proustian și tradiționalist, postmodern și onirist, roman de senzație, dar și policier, mult mai epic și mai șocant decât cele anterioare, Maramureș antrenează duplicitar lectorul, convertindu-l persuasiv. Când demiurgic - și atunci autorul se simte fals dator să întrețină suspansul și să expliciteze soarta reală a marionetelor sale - când aplecându-se docil asupra propriei condiții, subiectivizate ilar și tragic, când plonjând în oniric, romanul dă senzația de veridicitate… autenticistă. Refuză, întocmai ca Mircea Eliade, să schimbe numele reale ale personajelor sale, de aici și falsa reținere a unor protagoniști de a deconspira onomastica partenerilor de elecubrații extraconjugale. Sunt prezentate astfel, fără clemență, realitățile României postdecembriste, filtrate desigur de ochiul oamenilor exilului, de unde și subiectiva acceptare/nonacceptare a evenimentelor: discursul președintelui Constantinescu la Sorbonna este prezentat în franceză, ba chiar apreciat, inclusiv din punctul de vedere al dicției; mineriadele sunt și ele opostaziate ca o teroare macabră asupra căreia vestul a fost avizat; leproșii din Dobrogea nu sunt eludați din discuție, dar nu pentru discreditarea acestui „picior de plai”, ci pentru cromatica peisajului și strategia de marketing turistic. Campionatul Mondial de fotbal și previziunile lui Paul Goma asupra înfrângerii echipei României, dau o notă de fantasmagorică și à la Coruț consolatorie explicitare a corupției sportive. Recursul la imaginar se face abia simțit, Þepeneag gradând oniric trecerea înspre fabulă și fabulație. Visele devin adevărate personaje, pigmentând peisajul, în mare parte epic, al romanului. Astfel, consoarta Marianne, este încarcerată confortabil într-un sanatoriu, devenind caz medical internațional, pe motiv că, de o vreme, este supusă unui interesant proces de diminuare fizică. Debarasarea, explicabilă uman într-un institut specializat, nu conduce personajul-narator spre o euthanasică asceză, ci, din contră, îl fac să devină un veritabil Don Juan, ramolit pe alocuri. La fel ca și legendarul personaj primează și în cazul său cantitatea alegerilor, în detrimentul calității. În haremul său cosmopolit trec și petrec confortabil Smaranda, Amina, Maria, Zsuzsa și alte muieri dezinhibate de morală și de pudibonde complexe. Romanul de senzație, autorul adaptându-se din mers cerințelor de actualizare permanentă a realităților postdecembriste, este declanșat de furtul unei miniaturi a lui Fra Angelico din muzeul Louvre. Protagoniștii acestor fărădelegi nu pot fi decât locuitorii provinciei visate. Pictorul Vasile, maramureșean la origine va realiza o reproducere a acesteia, iar concubina lui, japoneza Myoko va fi ucisă pentru a-i fi luat originalul. Gigi, (Kent?) un diabolic executor și exploatator de artă și de conștiințe, va reveni și el în Maramureș și, deși paralizat, se va căsători cu frumoasa Amina. Fauna tipologică este extrem de complexă. Granița țară/diasporă este repede expediată pe motiv că, având posibilitatea întoarcerii, noțiunea de exilat nu-și mai are rostul. Romanul se scrie eliadesc sub ochii cititorului. Autorul își permite autenticist să lucreze sau nu la un anumit capitol. Interesante sunt considerațiile lui asupra jurnalului, dar nu a romanului-jurnal, a cărui existență nu este justificată și care n-ar avea nici o marjă de vandabilitate. Autopersiflându-se, încearcă să se definească în raport cu prezentul: „și pentru că sunt tot mai prins, ca să nu zic obsedat de romanul asta, care, pe măsură ce înaintează, îmi ocupă mintea și-mi mănâncă timpul, mă întreb dacă merită atâtea eforturi să mă adaptez la noua situație: romancier blazat, obosit și în curs de îmbătrânire”. Sau: „atunci să scriu ce fac, cu ce mă ocup, de dimineața până seara? Dar ce fac? Nu fac nimic, pierd vremea. Și nu mi se-ntâmplă nimic […] câteodată scriu. Și doar n-am să țin un jurnal ca să scriu în el că țin jurnal?” Apropierea de senectute nu-l înspăimântă, se eliberează de ea m’en fiche-ist atâta vreme cât se află încă în deplinătatea parametrilor funcționali. Teoretizând postmodernist condiția literaturii SF, ca un apendice a celei onirice, polemizând despre artă, decandență și kitsch, despre actul narsiciac al scrierii și de-scrierii de sine pe care l-a exploatat în trecut, autorul nu ne dă posibilitatea încorsetării criticiste într-un scenariu tipologic anume, ci conferă ideea exhaustivitătii, a proteismului de tehnici, de micro-narațiuni încartiruite în romanul-mamă (ramă), luxuriant și totalitarist. În descendența textualiștilor, Þepeneag își dezvăluie dubiile cu privire la artă, la beletristică în special, care va fi „manșardizată” de kitsch, de literatură de consum. Adept nonconformist al dictonului „naturalia non sunt turpia”, în manejul cosmopolit al lui Þepeneag totul este permis. Anomaliile devin banale treceri în revistă ale habitudinilor umane. Romanul are o lubricitate savuroasă, spumoasă, nuanțată fiind de umorulpe alocuri grobian, deși intelectualizat al autorului. Astfel, acuplările între reprezentanți ai aceluiași sex nu provoacă stupoare. Descălicătorul Dragoș, fiul unui paznic de cabaret din preajma Sătmarului, își exercită mai mult gestual, nonverbal - barierele logosului europenizat împiedicându-l a presta vocabule - statutul de gigolo. Amina, din însoțitoare de bord a handicapatului Gigi, devine onorabila mireasă a acestuia, prin legalizarea legăturii pe plaiurile maramureșene. Maria, tânăra soție încă a celui ce-i conduce spre Vulturești, se vede nevoită să-și disipeze nimfoman nurii, atâta vreme cât instinctul biologic natural i-o cere. Finalul, realizat în spirit tradiționalist, victorian, are un happy end, nunta lui Gigi cu Amina, care reunește, întocmai ca în teatrul antic, la scena deschisă, toate personajele pentru a celebra evenimentul. Reîntoarcerea la matcă, la origine, a lui Ion Planetașul este o replică peste ani dată celebrului model rebrenian. Nereușind să se aclimatizeze ținutului galic și nici gastronomiei acestuia, Petrică se întoarce la îndeletnicirile ancestrale, dintre care cea de producător de horincă deține un primordial loc. La ceremonia maritală participă întregul sat, doar personajul narator este cuprins de o criză de arteroscleroză, pe care Maria încearcă să i-o vindece băbește, cu descântece și o confortabilă și tradițională (?) partidă de sex oral. În încheiere, se plonjează din nou spre fantastic, dar autodemitizant. Astfel, protagonistul este înfierat de ceva vreme cu o pată pe umăr, ca semn al celor aleși, al celor inițiați. Demonul persiflării, al autoflagerării și al flagelării intelectuale, în care balziacianismul se melanjează confortabil cu proustianismul, dau savoare acestui roman, scoțându-ne din inerția șablonardului, a conformismului și consumismului. [Nord Literar, anul I, nr. 1, iunie 2003] |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate