23 mai 2006

Când zidul Berlinului s-a prăbușit speranța unei reale fraternizări între Est și Vest a fost copleșitoare. Îmbrățișarea, scurtă și sinceră, a determinat curând o expectativă jenantă. În izolare, fiecare visase altfel. Când două ape se întâlnesc, ele se prind în vârtejul dansului până la contopire. Nu același lucru se întâmplă cu oamenii. Ei se înstrăinează prin judicioase analize critice. Și în astfel de cazuri nu critica este vinovată. Captivi în noi înșine prin convingerile dobândite nu ne recunoaștem decât la nivelul utilității. Și ce calități are necesitatea ce ne determină pragmatismul ?
În timpul dictaturii comuniste, o carte bună însemna cel puțin o fărâmă de rai. Retras între paginile ei aveai impresia că “turnul de fildeș” era idealul oricărei supraviețuiri. Nu conștientizai câtă lașitate și câte resentimente te îndemnau spre o astfel de retragere. La antipod, patrona activismul celui aflat sub aripa ideologiei. Mereu încântat să guste certitudinea liniilor de forță ale mentalității oficiale; mereu încântat să descopere că alții sunt pasibili de “trădare”. Niciodată dispus să recunoască adevărul aflat dincolo de scenariul “autocriticii”; niciodată dispus să simtă mumificarea omului din sine. Între extreme, mult prea puținii “iubitori de responsabilitate” deciși să-și trăiască normalitatea caracterului între limitele impuse de lege. Dar ce fel de lege este aceea adaptată la “vorba cu dublu înțeles” a românului ? Într-un sistem în care toate sunt “partinice”, legile pot fi altfel ? De aceea noi cei din “lagărul comunist” obișnuiți să ocolim sau să trișăm barierele legale - ce oricum motivau doar aparențele - ne-am trezit după 1989 surprinși neplăcut de afirmația occidentală : “ În democrație, singura dictatură admisă este dictatura legii!” Cum adică, abia ajunși sub strălucitorul stindard al libertății, suntem meniți a constata că DEX-ul ne minte traducând : “În liberate = după bunul plac, nestânjenit…” ? Și iată-ne evitând cu inventivitate și plăcere “dictatura legală” a tinerei democrații, prin ceea ce învățasem de voie sau nevoie timp de aproape cincizeci de ani. Rigiditatea îndreptățită a occidentalilor, ce și-au cucerit bunăvoința și moralitatea experimentând toate aberațiile individualismului, s-a văzut pe dată obligată să-și conserve echilibrul valorilor. Luați prin surprindere de potențialul neconsumat al fanteziilor noastre dezlănțuite, au pendulat când speriați când fascinați de ingeniozitățile descoperite. Scena publică a dovedit adesea că proverbiala lor seriozitate a cedat mult prea ușor la măgulirile și senzualismul nostru. În schimb, noi nu ne-am molipsit de talentul lor organizatoric, de solidaritatea lor realistă și nelacrimogenă, de onestitatea lor rațională cernută prin sita rece a singurătății. Noi, mult prea încinși de îmbulzeala discreționară la care am fost supuși, ei mult prea dornici să-și încălzească și să-și evidențieze superioritatea în fața exaltărilor noastre complexate. Cert este că trăim într-o lume în care relațiile dintre oameni sunt stabilite pe baza preceptului: “Este adevărat doar ceea ce îmi este folositor!” Inteligența puterii și puterea inteligenței într-o simbioză seducătoare, au identificat responsabilitatea libertății cu oportunitatea. Și iată-ne dumnezei într-o lume în care Dumnezeu însuși nu mai este admis decât dacă devine util! Imaginea forței și forța imaginii par giranții nedezmințiți ai realității.
Dar ce cultură și civilizație sunt acelea în care omul însuși a devenit marfă sub steagul libertății? Ce cultură și civilizație sunt acelea în care realitatea spiritului a devenit “virtuală” iar moralitatea surogat sau coerciție administrativă? Alienarea condiției umane are certitudine. Reperele n-au venit niciodată din substanța haosului. Ele există cu adevărat dar nu pot fi subordonate maladiei “consumului”. O Europă ce-și datorează istoria și libertatea creștinismului și din care esența acestuia este exilată este o Europă fără “Eu”. O Europă ce-și acceptă liberul arbitru doar atâta timp cât acesta creditează nestânjenit egoismul. Ce paradox! Oamenii au impresia că pot rămâne oameni în absența demnității, moralității și iubirii. Culmea este că temeinicia cuvintelor noastre a devenit simplu slogan de rutină!
Am scris aceste rânduri doar pentru a vă mărturisi că nu puteți conta pe mine. Într-o țară în care mi se pretinde în continuare să fiu imoral pentru a supraviețui și o Europă în care valoarea omenească este cotată în funcție de contul bancar, refuz să exist. Refuzul acesta nu înseamnă revoltă, lașitate sau nerecunoștină. Înseamnă compătimire și tristețe, declarate “ostentativ”, doar pentru că oamenii și-au pierdut încrederea în propria lor menire. Restul, dincolo de teamă e tăcere.

(Publicat în Adevărul Literar, 13 iunie 2006)