Îmi revine în minte, din lecturile mele adolescentine, o scenă din romanul lui Proust, În căutarea timpului pierdut, scenă care m-a impresionat foarte mult.
Într-o seară, Swann a condus-o pe Odette cu trăsura. Ea ținea în mână un buchet de flori de catleya, iar în păr avea flori de același fel. Pentru cei doi îndrăgostiți, florile acestea vor avea o semnificație specială, vor face parte din universul lor comun, vor constitui un limbaj numai al lor. Căci propriu celor ce se iubesc este de a face din toată lumea un limbaj numai de ei știut, (o limbă secretă) în care își spun cele mai teribile lucruri.
Nu tipul de relație mi-a rămas în minte, ci felul în care metafora „a potrivi florile de catleya“ a supraviețuit gestului ritual pe care-l desemna și care se rerferea la intimitatea dintre cei doi. Prin limbaj a supraviețuit un obicei uitat. Acest fel de a numi apropierea oferea o plăcere spirituală, care făcea unică relația lor. Numele special care o desemna avea să transforme această relație într-una pe de-a-ntregul particulară și nouă.
Nu aș vrea să se creadă că fac apología acestui tip de legătură, dar rafinamentul de care Swann dă dovadă cred că ar merita reînvățat azi.
Iubirea adevărată scoate la iveală ceea ce este mai frumos și mai profund în om. Îndrăgostindu-se, Swan simțea cum renasc în el inspirațiile artistice din tinerețe, risipite de o viață frivolă. Spunea că a redevenit treptat el însuși, dar că a aparținut unei alte făpturi. De când s-a îndrăgostit, găsea că lucrurile sunt învăluite ca într-o vrajă, precum pe vremea când, adolescent fiind, se credea artist.
Concepția că arta salvează condiția umană supusă hazardului și morții nu e departe de recrearea lumii prin limbaj, proprie îndrăgostiților. Așa cum metafora „a potrivi florile de catleya“ a supraviețuit gestului, iar ei încă se regăseau și trăiau realitatea dragostei lor prin această metaforă, așa metaforele tuturor îndrăgostiților transfigurează iubirea.
Nu pot să nu admir delicatețea lui Swann. În prima lor seară, când el o conducea cu trăsura, a avut loc un incident: ajuns pe neașteptate în fața unui obstacol, calul s-a ridicat în două picioare. Au fost puternic zguduiți. El i-a spus să nu se teamă și mai ales să nu-i vorbească, să-i răspundă doar prin semne, ca să nu se obosească. Nu se poate să nu te impresioneze sensibilitatea și delicatețea acestui gest.
Și totuși delicatețea limbajului și a gesturilor nu este suficientă. Rafinamentul trebuie completat cu o concepție sănătoasă desre iubire.
Ce anume ai putea simți când știi că de buzele celuilalt s-a apropiat Hristos, prin împărtășire? Când știi că sângele lui s-a sfințit, că în inima lui bate inima Altcuiva, că trupul lui este templu al Duhului Sfânt? Hristos este Cel care dă criteriul a ceea ce trebuie să gândim despre ființa iubită. Atâta vreme cât El este prezent, începând de la nuntă, în fiecare clipă a vieții noastre, ceea ce gândim și spunem trebuie să țină cont de această prezență. Până și somnul ființei iubite devine o taină. Faptul că în clipa aceasta ea este acolo, privirea, mișcarea buzelor, toate devin încărcate de sens.
Sentimente de evlavie și de sfințenie sunt înfățișate de Shakespeare în Romeo și Julieta. Romeo îi cere Julietei ca atingerea buzelor lor să fie după cum este atingerea mâinilor sfinților și pelerinilor. Comentând acest gest, Gabriel Liiceanu spune, în Declarație de iubire, că „rugăciunea devine sărut și sărutul rugăciune“. El definește sărutul drept capătul unui pelerinaj către ființa iubită. Și în piesa lui Sheakspeare, ca și în romanul În căutarea timpului pierdut, rolul metaforei în iubire este enorm. Părțile corpului devin când temple, când pelerini. Buzele sunt sacralizate. Iată dialogul dintre Romeo și Julieta din „scena balului“, în traducerea lui Gabriel Liiceanu.
Romeo: De pângăresc cu mâna-mi de nimic
[Al mâinii tale] templu sfânt, fie acesta mai gingașu-mi păcat;
Buzele mele, doi pelerini roșind, sunt gata
Să netezească atingerea cea aspră cu un blând sărut.
Julieta: Bunule pelerin, cât de nedrept ești cu mâna-ți
Care [făcând astfel] nu arată decât o aleasă devoțiune.
Căci sfinții au mâini pe care mâinile pelerinilor chiar le ating
Și palmă-către-palmă este sărutul sfinților pelerini.
Romeo: Dar oare sfinții nu au buze și, deopotrivă, sfinții pelerini?
Julieta: Ba da, pelerine, buze ce trebuie folosite pentru rugă.
Romeo: O, atunci, scumpă sfântă, lasă buzele să facă ceea ce mâinile fac.
Ele se roagă, recunoaște, pentru ca nu cumva credința să se prefacă în
disperare.
Julieta: Sfinții nu se mișcă, câtă vreme culeg rodul rugăciunii mele.
[O sărută.]
Astfel de pe-ale mele buze păcatul e curățit de către ale tale.




Acest articol a fost publicat in ziarul Lumina.