Clipe moarte de noapte, zbucium îngemănat cu zori, amorțirea conștiinței în gene de dincolo de trecerea în ce nu este și nu vrea să vină. Seara, înghesuită între litere negre în alb și electronii lovind ecranul, se perindă prin fața-mi care îl privește cu ochi obosiți.

Oboseala conștiinței existenței zace aruncată pe cărări nenumarate cu viteze de timp diferite, căutându-și drum prin și spre destine necunoscute. Sticla suparată nu mă vede cu toate ca este un mare-mic ochi, deschis spre un mare-mic univers.

- Oare de ce înșiruirea de cuvinte doare câteodată ?

Cuvintele nu sunt ciocane, nu sunt arme inventate sau neinventate. Ele sunt aruncate pe drum de timp să ne împiedice câteodată. Cu sau fără voie ele devin cuie de timp, înțepând inimile în sensibilitatea lor. Ele sunt întreruperi ale fragmentelor de destin, uneori amar în aproape si inexistente clipe-scântei din drumul timp. Stau și gust minusculele fragmente de clipe amare cum vin spre mine, inexorabil ca un destin și mă întreb;

- Alții sunt mai buni oare prin litere negre aruncate pe drum alb de timp sau sunt nebuni venind cu laudă, ei fiind oricând însăși trădarea?

Bat la poarta sincerității mele să o acuz de minciună și poate că greșind arată ce nu este adevărat. Poate însă mă damnez ducând poveri ce nu-mi aparțin? Valoarea este în laudă sau lauda este valoare? Patru de noapte au lăsat trei în urmă ceasuri și numărul crește. De ce vrem să fim fiecare ceva separat? De ce vrem să fim suflete moarte înainte de a ne naște?

Personalitatea oare ce este? Nu este izolare, nu este acel eu singuratic și egoist care caută unicitate? De ce căutăm separații în divizibilități distincte fără canale de comunicare? Întunericul fuge de lumină. De ce vrem să fim întuneric sau lumină? Ea, personalitatea negativă sau pozitivă ne face să dorim asta și să ne izoleze în distincte părți, ca apoi să ne distrugă?

- Acum sunt plin...sunt tot plin de întrebări !

Am sufletul murdar oare? Mașina de spălat a timpului mă va spăla? Scriu ca să fiu un ce? Un mare necunoscut și apoi uitat? Oare are importanță? Clipa existenței noastre este așa de mică, încât tot ce atârnăm de zeul duratei, rămâne infinit de mic.

- Să fie oare așa dacă nu renunțăm la unicitate, la entitate separată în drum de timp?

Albe versuri scrise cu lipsuri de clape bătute sau puse aiurea și fără sens, pot fi destinul oprit la porțile clipelor importante? De ce nu pot da răspunsuri la întrebări care par doar a fi deșarte?

Eu și ei. Ei sunt oare, nume care sunt după porți ascunse în invizibil cu adrese necunoscute sau toți pe o listă de adresă necunoscută mie? Poate fi destin pe drum de timp pentru mine, poate înșelător și fără întoarcere.

Eu, separat pot fi izolare, abandon, retragere în fața inexorabilei dorințe de unicitate a unor divizibilități pe orbite ce vor să fie separate. Ele vor să tac în izolare și eu. Mă vor face să devin, un nu este, un departe ce nu poate fi aproape niciodată, pentru a dispare undeva în infinit. Sunt un mic infinit de nimic și mă doare. Sunt aici de unde am plecat! Împărtășind și dăruind oare, dai sau ți se ia? Dacă bați fierul timpului arătând greșeli de construcție, poți fi vinovat sau are sens să faci zbatere din asta?

O clipă între ora patru și cinci, dinspre miez de noapte spre dimineață cenușie în amintiri de seară face primăvara fără flori. Omoară răsăritul și întunecă lumina zilei. Litere negre scrise în alb, mă omoară cu nașterea lor înșiruită și deja uitată în fapt de demult. Timpul trece și lasă în urmă colb de praf, uitare peste ce suntem și am fost. Nu existăm decât în iluzia trecutului, a duratei în elementele ei principale pe care o numim fragment sau felie de timp. Unii pot fi dumnezeire și răscolesc trecutul, uitandu-se la unii din noi care poate am fost ceva în el și pentru el, ca element de continuitate într-o zbatere de a fi nedivizibili și continuatori.

Poate am rămas pe drumul timpului pentru că nu am vrut să fiu ce este altul, prin literele lui negre scrise anapoda sau ordonat, în logica clipelor de prezent pentru fiecare. Logica aceasta este a fiecărei clipe, unicat de înțelegere, dar numai pentru ea, pentru acea clipă. Această unicitate reprezintă un unic prezent, al fiecărui înțeles, în clipa existenței sale, uitată în trecut și neințelesă de viitor.

Cei însemnați, fac prin înșiruire de litere negre în albul timpului, ca prezentul să se întindă în viitor cât mai mult. Ei pun umărul la drumul timpului, ei fiind cei cu dar de a fi indivizibili, uniți, fără personalitate distinctă și revendicată, sunt acei care prin întoarcerea la ceea ce au fost și sunt, vor să vină spre noi pentru a fi împreună. Nu vreau să fiu eu singur pe drum de timp, să am scrieri unicat, scrieri separate, căci destinul drumului de timp nu desparte ci încearcă să adune materie la un loc, precum și suflete împreună. Cuvântul este liantul unirii. Cei care vor să fie entități separate, se vor pierde în depărtări de infinit, nefiind valoare, nici durere, nici lacrimi, nici nefericire, nici măcar singurătăți între lumi, ci vor fi viduri în universuri separate.

Vom fi separați în lumea împărțită în două. Cei ce vor să fie întuneric fără lumină și cei ce vor să fie lumină fără întuneric. Cei din întuneric vor fi singuri și separati, în lumi separate, ei separați, pentru ca întunericul nu unește decat întuneric. Cei în lumină sunt împreună, vor fi împreună, făcând parte din separațiile drumului de timp pe același drum. În fiecare an, renașterea este încercarea curățirii drumului spre viitor.

Prin trecere, timpul rămane să sedimenteze clipe ale prezentului, în entități separate de întuneric, în grupuri de suflete unite întru lumina viitoarei renașteri. În unul sa fim toți și toți în unul!Dumnezeu în drum de lumină prin ea și către ea, ne duce și doar prin lumină dobândim unirea sufletelor spre viitor – TOT din lumina cunoașterii, pentru că lumina este un întreg, un TOT al bucuriei!

- Suflete moarte de ce va`ți născut ?

Viul clipelor rămâne cîteodată în urma trecutului sălbatic, răscolit de resentimente. La colțul spațiului curbură, aștept deznădăjduit răsăritul clipelor viitorului. Voința și ea rămâne încătușată de subconștientul care nu iartă. Ea duce lanțul greu al clipelor înșirate în fapte care apoi cer iertare. Numai că pe altarul de sacrificiu nu rămâne căteodată nimic, decât o amintire hâdă și goală de sacrilegiu păgân. Nu putem să cerșim ca sfârșitul să fie amânat în speranța deșartă. El este împlinit de mult, înainte de a fi fost noi început.

La scară temporală, virtutea este trasformată în minciună sau în mulțimea inversărilor pe care mintea bolnăvicioasă o poate născoci și pune drept scut. Neputința nevolnică o punem în față spunănd că suntem neînțeleși sau nedreptățiți. Cuvăntul îl scurtăm sau îl lungim câteodată, îl răsucim îmbrăcându-l în sensuri ambigue. Ne mândrim că suntem inteligenți prin cuvinte puse nu unde le este locul. Nu odată, ele cuvintele, devin negre și se întorc în ploaie peste sufletele noastre, ploaie amară căreia nu-i putem face față. Suntem mari în vorbe scrise și mici în fapte nescrise.

Așteptăm colinde de laude și nu suferim critică. Punem pavăză să ne protejăm o față și jumătate de ecran. Nu ne place să recunoștem că suntem unii din noi, oameni jumătăți de ecran, jumătați de inimă, jumătăți de caracter. Sufletul chinuit aleargă la porți și zăgazuri puse de noi artificial. Ochii cer armonii de plăcere, plictisiți de prezența uzualului. Necunoscutul ne îmbie cu ochii lui misterioși ascunși undeva acolo. Când cade paravanul și devine obișnuință, repede renunțăm la ce ne este dat, pentru a crea încă un păcat .

Așa că, originea pentru unii din noi începe nu din grădinile Edenului, nici cu prima Evă, nici cu primul Adam. Începe de fiecare dată cu un nou început prin fiecare dintre noi, ca o repetare infinită până când vom realiza că nu putem ispăși, decât renunțând pentru totdeauna la divizare. Oare renunțarea la unicitatea individualizată și reluată la inifint, va distruge multiplicarea și ne vom întoarce la origine prin cei doi, Adam și Eva ?

Repetarea noastră sub infinite forme va reuși să regăsescă pe cei doi, ca sumă a tuturor entităților care au trăit și vor trăi, ca suflete răzlețe desprinse din unul și același suflet comun? În fapt și drept, dovadă și grupurile noastre de oameni, trasformate în nume de țări, tot in unire și împreună își regăsesc același țel. Nu este amăgire, este scris acolo în cod dumnezeiesc. Sunt litere de timp și vremuri ce tind ca totul să fie unul și același cuvânt.

Creația prin cuvânt apare ca și conștiința universală dar folosită în sens pozitiv. Nu putem crea aberații, clone ale cuvântului mama Eva și tata Adam, dând Cezarului străin de noi, de toate, apoi urmându-l în țara lui. Þara întunericului constă în, cu și fiecare clipă păcălită, furată sau luată celui ce spunem, că noi nu spunem minciuni. De aceea uneori adâncurile noastre se revoltă asemenea vulcanilor, prea pline de presiuni vinovate, răbufnesc udând cu nepământești resturi, locuri și chipuri nevinovate.

Măcar să ne ducem la margine de lume, să punem deșeurile noastre să ardă în cuptorul prabușirii universului, să ardem ce nouă nu ne priește. Dând vina și nerecunoscând slăbiciuni sufletești sau învocând neștiința, nu înseamnă scăparea de pedeapsă. Chiar când simțim clipe minunate în punct unic ridicate, împreunate de răscolire sentimentală, putem minți, pentru ca durata este atât de mică, încât o putem uita în trecut, ca și cum nu a fost al nostru acel punct, lăsându-l în nerecunoaștere. Nu putem merge singuri mai departe.

Puținii care sunt unici pentru unire în lumină, nu toți,iau drumul renașterii prin ea. Aceasta pentru că, printre ei sau strecurat și cei care vor să fie unicate într-o lume de separați, care nu aparțin drumului luminii. Drumul timp are sita sa mare și largă, sită prin ale carei găuri, foarte mari sau foarte mici, unii își imaginează că vor trece sau nu. Nu știm dacă trebuie să trecem sau nu.

Cine vor fi cei care vor merge pe drumul luminii și vor trece prin găuri mari- mici sau mici-mari? A fi o entitate separată, distinctă, ne determină oare să ne separăm cât mai mult sau să ne unim într-o sigură și mare luminosă ființă? Cei care nu vor asta, tinzând să devină unicități separate, nu se îndreaptă spre întuneric?

Vremurile poartă povara lor ca o trenă în trecutul curburii timpului, trenă pe care noi oameni suntem invitați, conform faptelor noastre să pașim sau nu. Diferența dintre curbura timpului și linia lui dreaptă este viața noastră. Fiecare avem curbura noastră de timp, curbură de care suntem responsabili și în cadrul căreia ne adăpostim sufletele. Două curburi de timp se pot intersecta, făcundu-și sălaș de suflet în cadrul unei curburi mai mari de timp.

Din noi trebuie să plece noi începuturi, din bine către mai bine, pentru ca finalul să fie reîntoarcerea noastră acolo unde cercul întoarcerii ne este Acasă.