Poate nimic nu este mai înălțător, decît să trăiești un moment în care cuvintele te învăluie cu armonia lor, dăruind hârtiei sau glasului muzicalitatea unui vers laic sau religios. Anticii au înțeles contopirea sufletului cu vibrația divină și astfel a apărut cuvîntul MUZÃ. De-a lungul istoriei, compunerea s-a utilizat frecvent pentru formarea cuvintelor, printre primii au fost sumerieni, după informațiile lui Daniel Constantin*.

Descompunerea ne permite adesea să aflăm sensul inițial, cel profund. Muzele sunt ceea ce cunoaștem în cultul iudeo-creștin ca îngeri păzitori, cît și ca vestitorul lui Dumnezeu Arhanghelul Gabriel. Ele reprezintă relația subtilă dintre MU (de la MUMÃ -arhaic, sau MUT' TER - în germană, ca simbol al fertilității în lumea noatră) și ZA- legătura cu izvorul creației și inspirației divine. Într-o străfulgerare de gând asupra luminii, atît divine, grația, cît și interioare, s-a revelat modul în care a apărut litera „Z" ca semn și sens. A apărut la înaintașii noștri și s-a transmis spre „zările albastre", la nord celților, la sud viitorilor greci și mai tîrziu latinilor.

Cetatea rudelor geto-dacilor, Troia, era reședință princiară în prima jumătate a mileniului 3 îHr., deci este mult mai veche decît civilizația elenă. Elada a rezultat în urma invaziei triburilor lui DORIN sau DORU (dorienii), lui ION (ionienii și termenul de Marea lui Ionică), Aheilor lui AHILE (locuitori din nordul Deltei Dunării), Eolienilor (poate de la ELIE sau ILIE, tot din nordul peninsulei Balcanice), conform datelor istorice care susțin invadarea din Nordul peninsulei Balcanice în patru valuri, începînd din mileniul 2 îHr. a ceea ce numim azi Grecia.

Reprezentarea fulgerului și electricității este asemănătoare literei Z, care are legătură cu lumina. Cu „Z" încep cuvintele zeu, zînă, zmeu, Zburătorul, ca entități ale lumii subtile și pline de lumină. Devos în sanscrită și Deva, Devi în textele vedice desemnează zei diurni. Arhaic, se scria DZ, iar V uneori se pronunța U; așa DEVOS devine... DZEUOS. D s-a păstrat în DAY ( zi la englezi), Dieu ( zeu la francezi) și Deus (la latini înaintea de apariția creștinismului și deci a cuceririlor romane).

Noi am păstrat litera z în zeu, zi, zori și zări, ca sens al luminii divine, iar pe DEVOS în toponimul DEVA care se regăsește și în denumirea tuturor cetăților în care apare sufixul DAVÃ (Argedava, Sucidava). De ce DAVÃ? Pentru că oamenii s-au adunat întotdeauna în jurul reprezentării divine. La început a fost un stâlp, apoi un altar și apoi s-a pus baza unui așezămînt de cult și de locuire. DEVA - locul Zeului fără nume, și astfel al primei forme de monoteism din lume a supraviețuit poate mai mult decît ne putem imagina... adică cel puțin 10.000 de ani, dacă acceptăm plecarea arienilor cu RAMA în 8.640 îHr. spre India (după Papus și Fabre d'Olivet). Orașul Deva se găsește aproximativ pe aceeași paralelă cu Davos din Elveția și tot într-o zonă muntoasă. Lăsînd la o parte rotacismele (d-t și v-b) care stau la baza celor două TEBE antice (elenă și mai ales cea egipteană, renumită ca centru religios și capitală a Egiptului, dispărute în ruinele timpului), înțelegem perenitatea noastră.

Această introducere amplă aspra luminii, exprimate prin Deva, zeu, day, era necesară pentru a explica cuvîntul ADEVÃR. A-DEVA-R. A... este o imagine a spotului de lumină, a tot ce Dumnezeu ne poate dărui, ...sunt brațele LUI întise spre Pămînt.

Adevărul, cu sens absolut, este doar la Dumnezeu (DOMN(ul)-E-ZEU). Această enigmă a dus la „ascunderea” lui DEVA-ZEU-ul suprem și fără nume în interiorul cuvântului, fiind străjuit de A-R ca manifestare a absolutului. În afara Zeului suprem sau DUMNEZEU, toți cei care formează ierarhiile superioare au nume, precum Apolo, Marte sau Arhanghelul Gabriel, Sfinții și chiar Iisus sau Emanuel.

Marii artiști ai lumii crează opere nemuritoare sub imboldul sufletului, parte din scînteia divină dăruită fiecăruia... legată de ceruri. Arta este o formă de manifestare a adevărului suprem.

Nu întîmplător zeul arian ARTA-VAN, înseamnă Adevărul în sine, iar în Europa, în engleză există ART (ca arhaism al verbului a fi), care este cea mai „veritabilă” dovadă a ființării, a existenței noastre. Numai unui popor a cărui limbă și credință este apropiată de Dumnezeu i s-a putut da și face cunoscut acest cuvînt. În funcție de gradul de maturitate percepem mai mult sau mai puțin din adevărul etern. Spre marea mea bucurie, persoane de altă limbă maternă, au putut înțelege cele expuse mai sus, simținînd o puternică emoție ce se putea citi pe față, din păcate nu același lucru l-am observat la români. Lor le datoresc încurajărilor de acum șapte ani de a pune pe hîrtie ceea ce am adunat.

Unii filologi, în modul lor prea limitat de gîndire și dintr-un complex neconștientizat de inferioritate, au inventat originea în AD+DE+VERITAS. Oare de ce atîta efort de adăugiri de prepoziții? Poate doar ca să justifice un neadevăr, căci VERITABILUL există, dar cu sensul de ceva palpabil, pur material; la fel veridicul, care înseamnă „că este posibil să fie adevărat”. După cum se poate vedea acestea sunt „inferioare” ADEVÃRÃLUI, ca noțiune a supremului.

Cît despre limba latină, ar fi bine să se cunoască întâi istoria veche, care afirmă că Roma a fost întemeiată de troianul ENEEA, că Peninsula Italică a fost invadată de indoeuropeni încă din epoca bronzului, că grecii aveau colonii precum Crotona unde în sec. V îHr. a ajuns și Pitagora, că etruscii și apoi celții au stăpînit sute de ani Peninsula Italică. Cine cui a dat lexicul? De ce au fost „pierdute” operele anticilor? De ce se ignoră „Brîncuș-ul” neoliticului de la Hamangia (Gîndiotorul), de ce unora le este rușine că se trag din acest pământ binecuvîntat de Dumnezeu? Oare a dispărut demnitatea? Au pierit vorbele lui Eminescu: „Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul...”? Astea toate sînt datorate lipsei de documentare, degeaba se consideră Biblia carte sfântă, dacă nu învățăm din ea să ne păstrăm tradiția și să ne pomenim înaintașii așa cum face poporul biblic, care nu și-a negat valorile, ba mai mult le-a divinizat, precum David și Solomon, cu toate păcatele lor.
---------------------------------------------------------------------------------------------
* Daniel CONSTANTIN, Civilizația sumeriană, Editura Sport-Turism, București, 1983