Modul de existență eminescian


Încercând să desprindem o fenomenologie a imaginilor poetice eminesciene, nașterea imaginii dintr-o conștiință individuală, cea a poetului, vom putea reconstitui, arzând etapele, sensul transsubiectivității acestor imagini. Vom încerca să determinăm astfel, cu puținătatea mijloacelor ce ne stau la îndemână, locul în spațiu și atitudinea poetică eminesciană.
Semnificativă în acest sens este poezia „ Cărțile”(1876), prin intermediul căreia vom determina modul de existență eminescian:
„.....Căci eu am trei izvoară
Din care toată mintea mi-o culeg”
Fiecare izvor va reprezenta un anumit ritm biologic, ceea ce ne va aduce în față un Eminescu asemenea Dumnezeului în trei ipostaze, acordând existenței poetice o stare pre și post umană, dincolo de crono-spațialitatea ființei umane, comune.
Primul ritm biologic își are izvorul în cultură(in Kultur sein), pe care Eminescu îl dobândește prin intermediul ”bătrânului”, dar, în același timp veșnic „tânărului” Shakespeare:
„ Cu-a ta zâmbire dulce, lină, clară
A lumii visuri eu ca flori le leg...”
Este lumea impresionantă a lui Hamlet și Machbeth, ce trece cu ușurință de la fericire la durere, printr-o visare a unei nopți de vară, intersectând spațiile moarte cu cele vii, realul cu imaginarul ființelor de altă speță.
Un al doilea ritm biologic va fi ceea ce numim viața în cosmos(in Kosmos sein), cosmosul fiind interpretat aici nu material, ci pe palierul gândirii filozofice, pe care numai Shopenhauer, filozoful lumii, ca voință și reprezentare, putea să i-l dea ca model poetului nostru:
„Mai am pe-un înțelept...cu-acela iară
Problema morții lumii o dezleg...”
Calea shopenhaureană spre fericire – eodemonologia – ruperea de trecut și viitor pentru a pluti pe aripile unui prezent etern, calea morții și cea a vieții cu egoismul ce dă în fruct, iată lumea oferită lui Eminescu de cel care a vrut să închidă existența într-un singur cuvânt, care, de fapt, nu știm dacă și cât există cu adevărat: voința.
Și, în sfârșit, ritmul specific uman, viața în mediu(in Umwelt sein), pe care nu i-o poate da decât ceea ce se trece ca fumul, simbol al deșertăciunii lumești – iubirea:
„Și-apoi mai am cu totul pentru mine
Un alt maestru care viu mă ține...”
Eminescu va fi astfel în lucruri, ca om și în afara lor ca esență poetică. El va aparține celor dintâi, îndeplinind facticitatea „pentru sinelui”, de care vorbeau existențialiștii, reificarea fiind o urmare a corpului său, care este opus conștiinței, a trecutului opus viitorului, a situației sale de om aflat sub timpuri și legi, opusă libertății, a morții opusă devenirii. Ieșind din lucruri printr-o lege ce ține de existența poeziei, el va fi și în Cosmos, acolo unde neantul se zbate să devină existență umană. Printr-o raportare la ritmurile biologice, spațiul eminescian va fi unul pur euclidian, tridimensional. Datorită însă celui de al patrulea ritm, specific eminescian, a fi în mit(in Mythus sein), spațiul euclidian va fi supus unei fizici a relativității, căpătând în felul acesta o a patra dimensiune, temporalitatea. Astfel structurat spațiul omului și poetului Eminescu, vom încerca să-i căutăm prelungirile în coherența interioară a operei.