Vine o vreme cînd înțelegi că majoritatea studiilor literare sunt mai mult niște cercetări bibliografice decît textanalize în sine. Cu siguranță că aceasta se întîmplă din fireasca frică a cercetătorului de epigonie, ignoranță și nedocumentare. Este condiția categorică a unui text științific și acesta este motivul pentru care un filolog este într-o permanentă căutare a nespusului, nedescoperitului și ineditului. Chiar dacă nu este permis, în sensul unei deontologii profesionale, să ignorăm studiile precedente, ajungem nu o dată să-l credem pe italianul Umberto Eco, după care, toate cărțile se scriu din cărți.
Pentru cercetarea unui autor antic și a operei catulliene în special, este nevoie să fie reconstituite fapte uitate, ignorate, greșit interpretate sau pur și simplu pierdute. Cel care își asumă aventura catulliană trebuie să cerceteze discursurile și scrisorile lui Cicero, biografia lui Cornelius Nepotus, orice mărturie și referință antică cu privire la Catul. Nu va fi suficient să fie enumerate cîteva nume celebre, care s-au ocupat de opera lui: R. Westphal, L. Schwabe, R. Ellis, G. Friedrich, I.V. Shtal, E.M. Blaiklock, E. Marmorale, L. Pepe și mulți alții. Aceste nume impun de la sine întrebarea dacă este posibil să fie făcut un studiu al operei catulliene într-un spațiu academic provincial, cum este cel basarabean, unde, practic, nu există o tradiție academică a unei școli de filologie clasică, cu excepția unor conexiuni la școala rusească din perioada sovietică și altele de după ’90 cu cea din țară.
Între lumea catulliană și cea de azi există nenumărate frontiere lingvistice, culturale și literare, diferite modele și „complexe” de receptare, induse de epocile trecute, de frica faptului că istoria este o mitologizare a unui cronotop cultural. Astăzi ceea ce contează sunt acei invarianți, topoi, izomorfisme care au ajuns și în cultura noastră.
Noutatea unui astfel de studiu este posibilă în cazul cînd ne apropiem de discursul antic din perspectiva culturii postmoderne, existînd, după spusele cercetătoarei ruse Shtal, permanenta necesitate a unor reveniri și revalorificări ale operei lui Catul.
Trebuie să subliniem că într-o cercetare consecventă a literaturii vine o etapă în care literatura este receptată ca o sinteză a mai multor elemente istorice, sociale, culturale, artistice. Este momentul (re)gîndirii și (re)citirii literaturii, care se prezintă nu ca o simplă sumă de texte, ci ca un plast intelectual al existenței umane. Este momentul în care cercetătorul intuiește literatura și viața unei societăți prin prisma raportului bidirecționat dintre cauză și efect, cînd realizează că un spațiu cultural își produce cărțile care, la rîndul lor, produc acest spațiu cultural. Astfel fiind depășite limitele istoricului, mai tîrziu cele ale unei civilizații concrete, iminentă este dorința de a părăsi și tradiționalul literaturocentrism. Această dorință se explică prin interdisciplinaritatea, transdisciplinaritatea pe care și-o propune epistema postmodernă, deloc nouă, dacă am raporta-o la cea din Antichitate.
Această interdisciplinaritate anunțată nu vine din moda intelectuală a timpului ce-și propune descoperirea noului, ineditului, spargerea unor canoane, pentru crearea altora; ea vine ca o evoluție firească a unei cercetări, ca o necesitate anunțată de o căutare febrilă a unor răspunsuri ce și-ar (re)formula întrebări pe potrivă.
O cercetare inter- / transdisciplinară este tentantă, dar și frustrantă prin volumul de informație copleșitor pe care îl presupune. Riscul este unul al superficialității, al dispersării, al bifurcării infinite. Avantajul este cel al unui labirint intelectual și cultural al cercetării, din care ieșit, te simți asemeni unui Tezeu care și-a omorît Minotaurul propriilor prejudecăți, stereotipuri profesionale, disciplinare, culturale. Rătăcirea, căutarea, dispersarea, erorile, iluminările, descoperirile sunt elementele inerente unui astfel de itinerar al cunoașterii.
Civilizația nu evoluează în mod izolat, prin inventarea unor structuri unice. Acest lucru se întîmplă prin admiterea împrumuturilor, influențelor, receptărilor, transformărilor treptate ale epistemei umane. Cînd te naști, vii într-un mediu cultural, definit de un trecut istoric, de o mentalitate și un modus vivendi particular, intim. Percepi și cunoști totul în limba maternă și toată lumea, tot universul există în această limbă imprimat de o mentalitate și o cultură. Mai tîrziu vine un Altul, Celălalt, Străinul – alteritatea, extremitatea, perifericul marginalizat (depinde de felul cum definim și concepem aceste noțiuni). Marea surpriză, însă, pe care o conține acest contact, este faptul că pe lîngă toate deosebirile și contrastele dintre Eu și Celălalt sunt prezente asemănările, similitudinile, analogiile juxtapuse uneori pînă la un identic surprinzător.
Poet antic latin, Catullus trezește un viu interes prin felul său asocial de a-și propune opera și viața, fiind un mare marginal, care-și ducea traiul ignorănd norma și idealul timpului său, fiind acel poeta care întoarce spatele marii civilizații latine, propunînd un spirit de frondă, o lirică narcisistă, și un ascuțit spirit de critică. Opera catulliană își dezvăluie însă nu numai obiectul, semnificantul, dar și semnificatul, acel context al epocii, moravurile, ideile și instituțiile culturale.
Boem și noncomformist, Gaius Valerius Catullus ( 87 a. Cr. – 54 a. Cr. ) ajunge să fie o expresie emblematică a timpului său. Reprezentantul principal al liricii latine din epoca lui Cicero, s-a născut la Verona, orășel din Galia Cizalpină, de aceea și pînă astăzi i se va spune Veronezul (Veronensis), cum a făcut-o pentru prima dată Marțial. Viața lui scurtă a coincis cu epoca războaielor civile. În capitala romană a fost în fruntea unui cerc de tineri poeți cu care îl lega o relație specială definită de poet drept jus sodalicii. Era împotriva politicii lui Iulius Caesar, fapt ce se strecoară și în scriitura sa, chiar dacă mai tîrziu se vor împăca. Catul este un autor prin excelență modelat de viața sa, astfel va exista mereu un subtext biografic al noncomformismului și teribilismului literar de care a dat dovadă.
La Roma a dus un mod boem de viață. Tînăr provincial, venit la capitală la vîrsta de douăzeci de ani, tentat de plăcerile capitalei și fascinat de lumea literelor, pare să sfideze marea urbe, acea urbs aeterna, prin traiul și opera sa. Deși ar fi putut face o carieră strălucită în forum, cum a făcut-o Cicero, venind la Roma, poezia îl tentează însă mult mai mult. Peste atîtea veacuri putem constata cu siguranță că a avut o viață scurtă, dar plină, care a reușit să rămînă în istoria marelui imperiu și să ajungă pînă azi.
S-au păstrat 116 poeme, majoritatea dedicate Lesbiei (Clodia, tînără matroană dintr-un neam vechi, frumoasă, mondenă, rafinată, dar și nestatornică, pentru care Catul nu era decît încă un amant curtenitor). Salvarea manuscrisului catullian se datorează unui codice din biblioteca orașului Verona, trimis în Belgia în sec. IX și reîntors acasă în sec. XIII. Alte poeme sunt dedicate amicilor, în a căror companie poetul este sincer, deschis și glumeț. Pe adversari obișnuia să-i ia în zeflemea, uneori chiar înjurînd. Autor pasional și obscen, delicat și perspicace, pe care însă mereu îl vom găsi firesc în felul de poezie pe care îl face.
Unii cercetători înclină să creadă că numele poetului este un pseudonim - catulio (catullio), catulire, catulus – cuvinte ce trimit la sensul peiorativ de „cățea în călduri”. Poate fi o teorie acceptabilă, din moment ce acest tip de ludic verbal îl caracterizează ca poet, dar poate fi și o coincidență.
În Evul Mediu apar doar mențiuni sporadice cu referire la Catul, în rest va rămîne un necunoscut, un marginal al preocupărilor filologice. Mantia timpului cade peste opera și viața poetului, dezvăluind doar cîteva informații biografice și cele 116 poeme păstrate. Astăzi a-l citi pe Catul este atît un exercițiu literar comparatist, ce insistă pe un mod ipotetico-deductiv de lectură, cît și unul de lectură istorică, prin care se presupune receptarea unui text prin prisma contextului lui istoric, în sincronie cu noul istorism literar de la începutul sec. XXI.
Poetae Novi, poeții „noi” sau oι νεότερoι în greaca veche, sunt un cerc, un grup poetic format într-un context politic, social și cultural ce căuta a înoi poezia tradițională romană. Nu este vorba de o școală poetică, ci de niște tineri rafinați, mondeni care produc un alt stil de poezie. Sunt cunoscute și alte nume din cercul neotericilor: Helvius Cinna, Valerius Cato, Licinius Calbus, Cornificius, Nemmius, Tichida, ș.a. Constatăm la ei o atitudine hedonistă, individualistă față de viață și artă, o dorință a inovației artistice, mai cu seamă a inovațiilor formale. Acești tineri poeți sfidează „tradițiile literare stabilite, sentimentele lor nu se înscriu în obișnuitul cadru literar, de aceea ei caută noi forme, originale, de expresie” . Contestatari ai clasicismului, după modelul noului alexandrinism grec, ei îi reproșează închistarea în convenție, ariditatea, impersonalitatea și îi opun o artă subiectivă și estetizantă, eliberată de considerații didactico-morale .
Cicero este acel care foarte ironic îi numește „poeții noi”, poetae novi sau „mai noi”, în grecește νεότεροι. Această referire este de ordin strict prosodic, dar cu implicații estetice mai largi, el vorbind despre valoarea prosodică a lui -s final în poziție preconsonantică, quam nunc fugiunt poetae noui (Orator, 48, 161).
Prin urmare, acești tineri își propun o poezie epigramatică, ludică, nu atît zeflemitoare cît în stilul unor madrigale. Putem menționa caracterul semi-narativ al acestor texte. Ca și literatura postmodernistă, cea neoterică, inspirată din Callimah, trădează un anumit cult pentru știință, mitologie, filosofie, etimologie. Este vorba de lipsa unui interes pentru sentimentele sincere și expresia firească a lor, accentul se punea pe conținutul picant, o versificație complexă și exhibarea cunoștințelor în domeniul mitologiei. Dar toate acestea, precum și erudiția poetică, se supun poeziei, care devine o formă de renunțare la genurile literare valorificate de predecesori sau o reformulare a acestora, o renunțare la viața civică, un protest față de o lume ce a intrat în derivă.
Jean Bayet menționa în acest sens că neotericii nu așteptau de la versurile lor nici carieră, nici bogății. Catul și cei din grupul său infruntă disprețul unui om ca Cicero, ei caută în literatura greacă cea mai modernă, la alexandrini și la ultimii lor discipoli gingășiile, sclipirile, pînă și diletantismele cu care se poate desfăta societatea mondenă a vremii lor; nu se sfiesc să descrie jocul, risipa și galanteria din care nu lipsesc însă duritățile și grosolăniile, așa cum trebuie să fi fost într-o Romă echivocă și la băile mult bîrfite de la Baiae .
În Histoire de la littérature latine René Pichon declară că specificul scriiturii neoterice constă în erudiție, cultul formei și în galanterie, toate preluate de la callimahieni. Contemporanii neotericilor defineau această lirică drept gracilis (delicată), leuis (netedă) și teres (șlefuită), dar și doctus (erudită). Neotericii au elaborat un limbaj deseori prețios, impetuos, marcat de o doză de deriziune, dar ireductibil. Pe cît de docți, pe atît de înflăcărați, curioși și veseli, neotericii îmbinau cercetările de artă pentru artă cu distracțiile mondene și cu viața sentimentală cea mai istovitoare .
Pentru a înțelege acest tip de literatură e nevoie să se cunoască poezia alexandrină – poezia elitei culturale din Alexandria. E o literatură ce-și exhibă erudiția, lectura din autorii greci (un tip de intertextualitate). Lectorul-țintă este cititorul cult. Textul alexandrin, deseori caracterizat de o anumită pedanterie, abundă în citate și mențiuni cu referire la scriitorii predecesori. Se căuta uneori o mistificare elaborată, un vers șlefuit și stilizat. Unii poeți fac și caligrame ce reprezintă instrumente muzicale, aripi, altare. Dacă lirica greacă (chiar etimologic) era raportată la un acompaniment muzical, cea alexandrină era una declamatorie. Se dă prioritate elegiei cu elemente de subiect. O specie la fel de valorificată este epigrama (care și-a pierdut sensul de inscripție pe o piatră funerară). Una din temele preferate ale poeților alexandrini este dragostea și petrecerile. Callimah, axul acestei mișcări literare, propune cîteva principiii de bază ale scriiturii sale: formele mici, lucrul cu elementele neesențiale ale ansamblului scriiturii, episodul (fragmentarismul). Textele lui denotă multă erudiție, abateri spontane și sugestii cu subtext. Similar cu doctrina postmodernistă, care pune problema lui cum și nu ce scriem, alexandrinii nu-și puneau imperativul de a spune ce nimeni nu a spus, ci de a enunța așa cum nimeni nu a făcut-o (ce / cum).
Pornind de la poezia alexandrină, neotericii s-au distanțat de modelul alexandrin. Alexandrinii își propuneau drept ideal o simplitate arhaică. Pentru romani era de neconceput un astfel de joc de-a arhaicitatea. Ei nu aveau o istorie depărtată, arhaicul era ziua de ieri a lumii latine, romanul nu se regăsea în contemplarea unor vremi trecute, el era în plină luptă cu vechiul și în căutarea noului. Poetul latin din acea perioadă înțelege că timpul unei poezii solemne și patetice a trecut.
Receptorul postmodern poate puncta unele afinități cu lirica postmodernistă. Chiar din perspectiva unei simple abordări istorico-literare poate fi făcută conexiunea – neomodernism / neocallimahism, neoterism. Semioticianul italian Umberto Eco afirma, pe bună dreptate, prin gura unui personaj din celebrul său roman Pendulul lui Foucault că este posibilă o comparație dintre Catul, poetae novi și avangardele contemporane și această comparație, zice dînsul, e lucrul cel mai genial. În ambele cazuri e o poezie citadină făcută de niște creatori citadini, ce promovează un umor plin de urbanitate, cu multă sensibilitate la contextul urban, amestecată cu un regionalism exotic în limbaj (să luăm catullianul besare, „sărut” și multe alte lexeme regionale utilizate de poeții veniți de la periferia marii culturi moderne spre centru culturii postmoderne). Scriitura catulliană, apărută două milenii în urmă și cea de azi trădează multă parodie ironică, limbaj anticultural, sau mai bine zis subcultural, în sensul subculturilor care abolesc cultura centralizantă a modernității pentru a instaura fragmentarul mozaicos al unei alte culturi. Neotericii, ca și postmoderniștii, se adresează deopotrivă elitei și omului din stradă. Codificarea dublă a scriiturii este un însemn categoric al acestor două tipuri similare de text. Intertextualitatea este marca unui autor doct, citit și erudit. Conceptul de labor – muncă, elaborare sunt principii fundamentale ale acestor literaturi, precum și breuitas – forma scurtă a textului, acel multum in parvo po(i)etic. Chiar dacă autorii ambelor epoci nu ar declara acea aparteneță neo-(terism/modernism), alegerea de a face o astfel de literatură este o alegere-manifestă.
Vorbind despre acest grup literar al neotericilor, cu mari ambiții culturale, vom sublinia că pe lîngă viața literară, banchetele, jocurile erotice erau principalele lor îndeletniciri, unde petrecăreții întîrziați creau o atmosferă de boemă romană, transformată într-o elită culturală, cînd marginea marginalizată cucerește centrul. Nu este vorba însă de simple ospățuri boeme, cum ar putea să pară la prima vedere, chiar dacă multe laturi ale culturii, ca și literele, par rezervate pentru ocazii excepționale, pentru sărbători. Dar chiar putem să separăm sărbătoarea de cotidian, festivitatea de gestiunea ei ? Astfel, această literatură, deseori orală, era foarte pulsională și expresivă nu doar în sensul festiv, dar și cel artistic.
În cazul lor, boema este o formă de manifestare a asocialului sau a unui social foarte critic. Roma apare ca un fundal, un cronotop al sexualității debordante, monstru urban în care încap toate acestea, ea - Marea Tîrfă care inițiază acest cerc de tineri (mulți dintre ei provinciali) veniți în marea urbs aeterna. În acest sens poate fi vorba și de o elită literară decadentă, dacă nu vom constata existența unei duble realități a vieții romane, care se pare că adesea, în operele istorice și literare pozează pentru posteritate, tăinuind adevărata față a lucrurilor, fapt pe care neotericii nu-l fac.
O altă problemă a unei eventuale textanalize ar fi dacă opera catulliană trebuie receptată cronologic, biografic, sau tematic? Pentru a evita anumite capcane ale periodizărilor, ar trebui să mergem pe o lectură tematică combinată cu anumite referințe la epocă, ideală fiind însă o lectură aproape utopică pentru lectorul de azi și anume acea după criteriul metric. La o analiză scrupuloasă, putem constata că tradiția populară, moda timpului, contextul socio-politic și istoria personală s-au asociat pentru a-l inspira pe Catul în opera lui. Putem spune că opera catulliană își reflectă și își depășește epoca, astfel Catul plasîndu-se pe o axă vectorială a istoriei literaturii latine și universale.
Robert Escarpit în cartea lui Analyse de la périodisation littéraire menționează, pe bună dreptate, că nu poți evita să devii istoric cînd vorbești despre literatură. Chiar dacă te mărginești la texte, sistemele de coduri care le construiesc se referă la situații istorice între care există un ordin de succesiune, adică o legătură de cauzalitate. Dar cînd vorbești în calitate de critic te poți mărgini la relațiile care creează această succesiune sau această cauzalitate. De voie, de nevoie, ajungi să violezi cronologia, impunînd textului, obiectului sau actului o altă disciplină decît aceea a timpului.
Referindu-se la același aspect al cercetării, Roland Barthes declară opera citită drept anacronică și acest anacronism este problema capitală pe care opera o pune criticului: reușește el, cîtuși de cît, să explice o operă prin proiectul ei, adică să justifice scandalul apariției sale; dar cum poate fi redus scandalul „supraviețuirii” sale, se întreabă literatul francez .
O prismă de receptare a operei catulliene o constituie moravurile epocii poetului. Vom porni de la ideea că fiecare civilizație omenească a avut o experiență a plăcerii corporale. Astfel vom concluziona că ceea ce-i poate șoca pe oamenii timpurilor noastre îi poate lăsa indiferenți pe cei din epocile de cîndva. Totodată, vom merge pe ideea că literatura este o cameră de rezonanță a evoluțiilor morale ale unei societăți, socialul presupunînd cultura a cărei inerență este literatura.
Într-o monografie savantă despre limba și stilul lui Democrit, Stepan Misko, laborios filolog clasic de la Chișinău, vorbește despre αρετή, acea virtute și curaj al vechiului grec, pentru care echivalentul latin este virtus. Cicero consideră că o parte inerentă a acestuia este summum bonum. La baza lui αρετή, după Democrit stă αίδώς, pudoarea morală, decența, bunul simț și pietatea. Acesta îi impune omului o anumită doză de autocontrol și îl înalță moral .
Înțelegem oare astfel că exista o virtute romană? A existat oare și un desfrîu vădit în Roma antică? Este oare desfrîul semnul unei febre urbane a civilizației? Comportamentele o sugerează, căci acesta într-adevăr marca viața romană, amestecată de un gust aparte pentru senzualitate.
E important să evocăm în acest context cultul lui Priap, care, consideră Muchembled, revelează în realitate o dimensiune veche a culturii masculine aristocratice. Cultul lui Priap, fiul lui Dionyssos și al Aphroditei, simbol al senzualității masculine, produsul unei culturi a dorinței și a unei religii ce excludea frica de corp, prezentat printr-o imagine falică, era prezent în viața cotidiană a romanilor. Pe pîine, pahare, veselă, atribute de toaletă, bijuterii, lampe și torțe putea fi văzută această imagine făcută din metale prețioase, os, fildeș, bronz, lut. În ruinele din Pompei sunt găsite o mulțime de astfel de obiecte, lucru care demonstrează că acestea își cam pierd în epocă conotația indecentă.
La romani exista cultul prostituției sacre, în templele romane se desfășurau procesiuni erotice pentru întreținerea cultului zeilor Venus, Cupidon, Bachus. Împărați și alte persoane oficiale, împărătese și matroane trăiau în desfrîu, își colorau viața vizitând lupanarele, organizînd și participînd la orgii sexuale. Literați și filosofi – Horatius, Propertius, Ovidius, Marțial, Petronius ș. a. se prindeau în mrejele iubirii libertine. Prin opera sa Ars amandi Ovidiu a transmis modul de gîndire și simțire erotică a timpului .
Adesea poeții aveau în preajma lor femei de o proastă ținută morală, acele fiice ale plăcerii care erau un fapt firesc pentru o societate cu moravuri brutale, bîntuită de nevoi veneriene și pulsiuni erotice nestăvilite. Prezența fenomenului prostituției în Roma antică, precum în toate epocile prin care a trecut omenirea, este însemnul dublului standard masculin, scindat permanent între imaginea morală elaborată și realitatea ce este departe de atît de proclamatul moral.
E. Dupouy în cartea sa Prostituția în Antichitate vorbește despre mai multe aspecte ale acestui fenomen social. Liberales erau sărbătorile organizate în cinstea lui Pater liber (pseudonimul lui Bachus). La aceste sărbători Phallus avea un rol central, fiind purtat prin oraș într-un car. Așa-numitele saltatrices (dansatoare), fidicinae (cîntărețe la flaut) și tubicinae (cîntărețe la liră) erau invitate la diferite mese de sărbătoare pentru a trezi dorințe voluptoase mesenilor. Unele din ele au avut onoarea să fie iubite de marii poeți precum Horațiu, Ovidiu, Catul, Properțiu, Tibul, căci banchetele romane erau nu o dată locul a tot felul de turpitudini, în care poeții găseau plăcerea faptei interzise, astfel fiind manifestat un anumit noncomformism artistic și comportamental.
La romani era foarte răspîndită întrebuințarea parfumurilor. Le foloseau toți: bărbați, femei, copii. Înainte de a începe banchetul romanii își ungeau tot corpul cu uleiuri parfumate, părul la fel era parfumat cu niște esențe mirositoare, în odăi era ars un fel de praf aromat, folosit și în mîncare, băuturi, scăldătoare, așternut. Sub influiența acestor produse de parfumerie întregul sistem nervos era într-o stare de permanentă excitare și iritare. Cei care se foloseau des de aceste produse erau petrecăreții și curtezanele, Catul făcînd parte din acest cerc de oameni. În acest context putem reaminti acea adresare invectivă lui Rufus, care miroase urît, din Carmen LXIX.
E. Dupouy consideră că pentru a cerceta din plin acest aspect al vieții romane, e nevoie a se citi epigramele lui Marțial și Catul, precum și opera lui Caesar și Tiberiu. Petronius invocă acele „Balnea, Vina, Venus corrumpunt corpora sana; et vitam faciunt balnea, vina, Venus”. („Băile, vinul și dragostea distrug sănătatea corporală și totodată viața constă din băi, vin și iubire”).
Horatiu va zugrăvi și el epoca prin acel „toarnă-ne din amfora sabină vinul” (Lui Taliarh), „Acum e timpul să bem, prieteni buni, / Voioși pămîntul izbind cu tălpile” (Prietenilor). Sau – „Abia crescute, deprind fecioarele / Dansul Ionei, arta dezmățului / Dor de iubire cu prihană / Coace în mintea încă necoaptă. / Curînd la mese, în fața soțului, / Iubiți mai tineri ca el își caută / Și se iubesc față cu lumea.” (Romanilor).
Cum o va face și Horatiu mai tîrziu, Catul va merge mai degrabă pe sermones, după el limbajul literar nefiind niciodată saturat de limba naturală, acele conversații libere în poezie, pentru a descrie tumultul vieții de la Roma, dar nicidecum nu va căuta acel horațian aurea mediocritas.
În unul din discursurile sale, Cicero numește toate acestea Libidines, amores, adulteria, convivia, commessationes, chiar dacă era pasionat de Cithera, curtezană vestită în Roma. Catul ignoră aceste glaciațiuni morale propagate în epoca lui, dar în comparație cu alți poeți o iubește pe Clodia Pulcheria, patriciană de origine. În acest sens, el face parte din poeții, așa-ziși, picanți, dar cu un acut simț de clasă, care reflectă nu atît gîndirea lui discriminatorie în acest sens, ci faptul că matroanele metropolei romane aveau mai multă libertate (și sexuală) decît cele de la țară. Astfel, Clodia, o femeie puternică, independentă, este tipul femeii fatale în epocă. În universul lui liric cele mai intense senzații țin de încălcarea interdicțiilor sociale. În Carmen VII el vorbește de acele tăinuite amoruri pe care o limbă rea ar putea să le profaneze, totodată este evocată posibilitatea unor voyori, care-și spionează semenii în situații intime.
Limba reflectă o mentalitate, consideră Emil Cioran, desigur că ea este reflecția unei matrice culturale. Or, fenomenul prostituției în Roma Antică este expresiv conturat de un bogat vocabular ce se referă la așa-numitele fete ale plăcerii: allicariae (allicio, ere – „a îmbia, a atrage pentru daruri”); asellae (asella - măgărușă); blitae (denumirea unei plante agățătoare); charibdae (charibdis – „abis, strîmtoare”, dar și „obsedate de cîștig”); delicatae (delicatus – „încîntător, desfrînat”); doridae (de la numele nimfei Doris, se mulțumeau cu un cîștig mic); fotariae („încălzitoare”); iuvencae (iuvenca – „vițelușă, fată tînără”); meretrices / meretriculae (mereo – „a cîștiga”, categoria profesionistelor); nocticulae („care umblă noaptea”); stabulariae (stabulum – „grajd”, adică cele care umblă noaptea); vagae (vagus – „rătăcitor”). Prostituatele romane erau disprețuite și numite infamae personae, chiar dacă partea masculină a societății încuraja tacit existența lor.
Lectorul de azi nu trebuie să fie mirat de dragostea lui Catul pentru Lesbia ce coabitează cu alte amoruri vinovate cu prostituatele de pe străzile romane (poemele XLI, XLII) și cu afecțiunea homofilă pentru un tînăr, căci Catul se dovedește a fi din plin un fiu al epocii sale. Unele poeme prezintă istorii scabroase din epoca și viața poetului. Copil teribil al timpului său, martor și părtaș al epocii sale, Catul reflectă o criză morală a umanității la o răscruce a istoriei, în pragul unui mileniu creștin.
Se cunoaște succesul avut de opera lui Catul în perioada Renașterii. Petrarca, spre exemplu, era pasionat de opera poetului latin. Or, acel Homo sexualis, atît de încurajat în Antichitate, va reveni în lumea europeană odată cu Renașterea, ce s-a întors la zeii și modelele păgîne de gîndire.
În ceea ce privește stilul scriiturii sale, cercetătorul francez Jean Bayet consideră că e vorba de o consecutivitate bine calculată și echilibrată, Catul înțelegînd că cinismul se potrivește confidențelor intime, că atacurile personale trebuie să fie violente pînă la grosolănie, galanteriile – elegante și afectate, poemele alexandrine – întortocheate și pitorești .
Limbajul catullian poate fi extins și atribuit unei întregi epoci istorice, pentru că „fiecare este celălalt și nimeni nu este el însuși” . Precursor al diferitor avangarde artistice, Catul demonstrează o atitudine de frondă față de așa-numitul belle letre al clasicismului roman la care vor ține atît de mult Cicero și Caesar. „Catul a descătușat poezia latină de vechile tradiții și a dat la o parte cadrul care o încorseta” . Ceea ce va rămîne după el lui Horatius, Vergilius și Ovidius este un lirism firesc și un limbaj pe atît de doct pe cît de colocvial. Prin scriitura sa Catul a realizat o reformă în limbă, dîndu-i performanța unei plasticități poetice, punînd bazele stilului și metricii latine.
În multe din poezioarele mici, Catul merge pe miniatural . Astăzi într-o lume trunchiată, primim cu plăcere fragmentul în locul pretinsului întreg. Microdimensiunea începe a fi la fel de apreciată ca și operele mari. Pentru că postmodernul, atît de actual azi, începe acolo unde apare fractura, spargerea unui întreg. Volumul lui de versuri este structurat de poet (sau de un editor necunoscut) după principiul unui poikiliva sau variatio . Acest tip de structură era pentru ca lectorul să nu se plictisească de același tip de text.
Catul face o poezie de circumstanță, ce reflectă un trai de plăcere, reflectat și de modelul hedonist de scriitură pe care și-l propune. La nivel de receptare scriitura catulliană oscilează între cea mai acută originalitate și cea mai crasă banalitate.
Prin doctus contemporanii lui Catul aveau în vedere cunoștințele în domeniul mitologiei. Catul este însă doctus mai mult decît atît, lexemul nugae este un indiciu, un atom de sens al unui manifest literar, prezentat într-o formă ce renunță aparent la orice ambiții. E un manifest literar al unui homo faber ce e și un homo ludens, care trăiește spontan actul creației, sau care vrea să lase să se creadă că așa este. Este suficient să spunem că e un joc însoțit de labor, este o po(i)etică însoțită de efort, de elaborare, de acel element de doctus.
Este și cazul acelui alexandrin παιγυιoυ, distracție, care la Catul va lua forma lui ludere, ludebat, lusimus. Lusus auctoris este însă ceva mai mult, e o luptă cu tradiția împietrită și discriminatorie cu tot ce este nou, cu acel gravitas Romana ce marchează poezia latină la acel moment, dar și o depășire a simplului exercițiu poetic propus de alexandrini. Micile versuri, uersiculi, din libellus (cărțulie) poartă în ele uenena, cacata, nefaria scripta (ticăloșii) sau mai bine zis acel venin îmbibat în paginile unei cărți, acea metaforă sugerată de U. Eco prin romanul său Numele trandafirului.
Catullus nu se implică în politică, dacă și dedică cîteva texte lui Cicero și Caesar, o face într-un sens mai mult particular, el este un apolitic, un asocial, dar aceasta nu-i încurcă să declare război tradiției literare. E o frondă în fața unui simplu παιγυιoυ artistic promovat de poezia alexandrină și împotriva lui grauitas Romana, al unei poezii eroice și patriotarde.
Catul va face mai mult o lirică personală, pentru că perceperea de om a singularității sale, chiar conștiința precisă, exista fără îndoială în Antichitate. În ceea ce privește sinele catullian, actul lui de a scrie este o încercare de a se repovesti, or, în această scriitură s-a condensat istoria lui personală, poemele fiind nimic altceva decît niște memorii ale vieții lui intime, (a)sociale și culturale. Mai ales în poemele mici eul poetic se exhibă cu multă elocvență compozițională.
În această epocă literară putem vorbi de un subiectivism promovat de etica epicureică. Subiectivitatea artistică este reprezentată prolific în literatura latină de către Catul. El este cel care deschide galeria de portrete auctoriale creionate de un lirism aparte, sensibil și viu. „În această perioadă destrămarea polisului roman duce la apariția unei personalități, care caută autoexprimarea în noi genuri literare, ce oferă un spațiu mai vast „eu-lui” subiectiv, decît genurile tradiționale, de pînă atunci, ale literaturii” . E o consecință a faptului că vechea concepție despre lume și vechile genuri de proporții – eposul și tragedia – cad în declin, crește interesul față de sfera personală, de lumea intimă a trăirilor, de individualitatea omului .
Pentru a defini tipul acesta de scriitură, este firesc să vorbim despre o poezie personală, subiectivă, cu un mesaj subiectivist similar stilului postmodern de poezie, care e o poezie a impresiilor ocazionale și a diferitelor trăiri individuale ale poetului; sunt texte-sinteză a vieții boeme din cercul neotericilor, cu erotismul, viața de petrecăreț și polemicile ei. Există totodată aici o oarecare doză de narcisism postmodern (anunțat de acel „sunt perfect”, acel „Eu grandios”), numele autorului apare nu o dată în poeme sugerînd o atitudine narcisistă față de lume și viață și care îi prelungește autocontemplarea erotică și culturală prin scriitura sa. Subiectivismul poate să meargă atît de departe, încît opera să devină o adevărată biografie a poetului .
Am putea îndrăzni să susținem că, uneori, citindu-i poemele, înclini a crede că poetul evadează din lumea reală prin sex și prin scriitură, care se intrepătrund ca o țesătură proiectată mai mult mental decît real.
Pornind cuminte de la o frumoasă lirică de dragoste, el alunecă dintr-un erotism senzual într-o lubricitate pasională, care sparge granițele personalului, al intimului și se transformă într-o polemică sexuală publică. Strigătul din poemele dedicate unei Lesbii care l-a părăsit este o provocare manifestă, care invită prietenii, alți iubiți de-ai Lesbiei, soțul ei și, desigur, cititorul într-un scandal amoros.
Vorbind despre lirica de dragoste vom menționa că, în acest sens, Catul se rupe de doctrina neoterică care își propunea excluderea unui lirism personal. Catul o face, pentru că un mare poet nu rămîne niciodată închistat de o doctrină poetică, el o înglobează, o asimilează și o depășește.
Celebrul istoric francez R. Muchembled, în cartea sa Orgasmul și Occidentul afirma că noi suntem ca specie în mod biologic programată să ne îndrăgostim și să alcătuim perechi . Și tot el continua prin gîndul că dragostea și sexualitatea sunt lucruri esențiale în societățile omenești .
În acest studiu două perspective se impun la sigur, cea a șăgălniciei poetice și cea a eului afectiv, suferind de dragoste. Catul într-adevăr este cîntărețul unui belșug antic al pasiunilor. Titanica dorință este o trăsătură specifică amorului antic, pe care îl putem descoperi cu ușurință în mitologia și lirica acelor timpuri. Astfel au iubit Zeus, Poseidon, Apolon și alți zei .
Majoritatea poemelor au un înalt conținut erotic, pentru că iubirea catulliană este, în primul rînd, o plăcere, o delectare erotică, care ar fi transpusă cu exactitate de acel kama indian ce desemnează: dorința, pofta, voluptatea, simpatia, dragostea. Nici una din aceste informații poetice nu este inocentă, bucolică, imaginile sunt pline de semnificații demonstrative și elaborate.
Poezia lui lirică nu stă doar sub semnul muzei Euterpe, ci și sub semnul muzei poeziei erotice – Erato. Nu în zadar, Platon în Banchetul îl găsește pe Eros drept un mare inspirator de poezie. Subiectul trăirii erotice în scriitura lui Catul cîntă arta trăirii intense a voluptății. Mai tîrziu Ovidiu, prin Ars amandi va confirma succesul acestui gen de poezie, chiar dacă cu prețul vieții sale în exil.
Catul o iubește pe Clodia, care recurge, se pare, nu o dată la un șantaj sentimental și chiar sexual al poetului. Ea e iubita care apare în poemele lui cu numele de Lesbia, nume ce deschide intertextual o perspectivă spre poezia elină, după numele insulei unde a trăit poeta Sappho. Catul traduce chiar o odă scrisă de Sappho, care pare să fi propovăduit o kama (dobîndirea practicilor iubirii) în arealul elin.
Eul pasional simte o plăcere în jocul cu interdicția socială. El este un cîntăreț al plăcerii erotice, pentru care acuplarea nu este un mijloc de reproducere (poemele păstrate nu indică o astfel de preocupare), ci un mijloc de bucurie a cărnii. Acest tip de lirică este în stare să răstoarne multe idei preconcepute existente încă în plină postmodernitate, cu privire la sexualitatea umană.
Victimă a iubirii, Catul exclamă odi et amo, urăsc și iubesc; este cazul unui eu liric discontinuu scindat între dragoste și ură, este un tip de autodeconstrucție poetică, de existență a unor semnificații antinomice.
După ce Lesbia îl trădează, nu atît dragostea cît enunțarea ei ia dimensiuni pornografice, iar actul enunțării – limbaj agresiv, plin de tribulație, dar și intrepiditate.
Iubind și urînd, Catul știe foarte bine să ironozeze și să persifleze lumea ce-l acaparează. În lirica satirică poetul se inspiră și din așa-numita satură, un tip de reprezentație dramatică cu unele cuvinte glumețe, de haz la adresa cuiva. Cîntecul, acompanementul la flaut și mimica erau amestecate cu reflecții morale, scene de comedie, dialoguri, anecdote alunecînde nu o dată spre insolență și execrabilitate. Acest amestec genurial i-a conferit saturei determinativul de miscelanea, adică amestecată. Catul, urmînd moda timpului, scria un tip de poezie ludică, glumeață, cu un caracter de epigramă. Unii critici consideră că aceasta este o pistă greșită de textanaliză, punctul forte al textelor catuliene fiind lirica de dragoste. În această situație impunîndu-se o remarcă despre faptul că un poet este așa cum îl anunță opera lui și nu așa cum îl trunchiem noi, aceasta ținînd nu de receptarea ci de clasica cenzurare a textelor literare.
Lecturînd cele 116 de poeme ai nu o dată impresia că e vorba de o scriitură similară prin po(i)eticitatea sa (facerea elaborată) cu scriitura neobarocă. Catul pare a înclina spre un prebaroc antic – el „cunoștea bine literatura elinistică și era pasionat mai ales de creația lui Euforion din Calcis. Euforion era adeptul lui Calimah și adversar al artei clasice. Lucrările lui se caracterizau printr-o compoziție complexă asimetrică („barocă”), erau presărate cu cuvinte rare (glose) și uimeau prin îmbinările sonore de mare rafinament” . Horațiu va nega după el acest tip de scriitură. Aulus Gellius îl va numi însă elegantissimus poetarum.
Chiar dacă celebritatea i-au adus-o poemele de dragoste, pe noi ne preocupă limbajul și conținutul epigramelor. În unele poezii scurte Catul este pe atît de pasional și lasciv pe cît e de delicat, fin și perspicace. Scriitura lui este un melanj reușit de cumpătare și pasiune. Bineînțeles că numărul copleșitor de elemente satirice din textele catulliene face să apară foarte repede o întrebare conexă, și anume, dacă e vorba de un poet al liricii de dragoste sau mai degrabă de un autor satiric .
Cît despre aspectul social al poemelor catulliene, chiar dacă omul este o creatură eminamente gregară , adesea, lecturînd aceste mici fragmente de scriitură, ai dorința cuminte de a-i reproșa eului liric de ce el, într-un mod artistic, nu-și afișează onorabilitatea, salvînd aparențele, cum o fac atîțea poeți pînă la el și după el? Te întrebi de ce rîsul, ironia sunt o demonstrație juvenilă a unui comportament tineresc, gălăgios, ce ignoră disciplina și ordinea socială. Ajungi pînă la urmă să insiști pe ideea că e ceva conștient elaborat, că e o carte de vizită a scriiturii poetului.
Eroul catullian nu este un cetățean, el este mai degrabă expresia unei atitudini antisociale față de orașul-stat, ce apare ca un cronotop al dezechilibrului social. Catul vede în marii politicieni ai timpului niște antipozi ai idealului social, corupți de vicii străine unui adevărat vir bonum. Tînărul Catul, venit la Roma, se simte ca un copil nelegitim al urbei, un marginal social. Simțul neîmplinirii și nemulțumirea de rolul său și al prietenilor săi în societate, conștientizarea marginalizării și a imperfecțiunii sistemului social, provoacă sentimentul de amărăciune, tristețe și revoltă. Eroul liric catullian este un certat cu marele oraș, el mereu subliniază și pozează cu detașare divorțul său de societate .
În Carmen X îl găsim otiosum în Forul roman, adică detașat, rupt de acele res publica, ce îl preocupau pe omul roman. În acest poem otium și Forum sunt niște lexeme antinomice. Cadrul modern, urban, al versurilor sale nu ține doar de o lume a mondenității romane. Poetul „coboară” în strada urbei romane unde știe să găsescă plebea în viciul, în descătușarea ei instinctuală, poetul pare să zică nu o dată Ecce homo. Acestea sunt locuri de „margine” pentru literatura clasicismului roman din acea perioadă, iar poetul se dorește a fi în totul un „marginal”, un observator al declasaților.
Dacă Cicero și alții vorbește despre virtute, Catul propovăduiește un trai în plăcere și o lirică hedonistă care se axează pe individ și plăcerea lui de a trăi. În acest sens R. Muchembled vine cu ideea de plăcere ce acoperă o realitate multiformă. De la satisfacțiile senzoriale la extazele estetice sau la beatitudinile vieții spirituale, trecînd prin deliciile mesei, fără a uita de bețiile perverse, paleta fericirilor omenești dovedindu-se imens de variată . Totodată problema sexualității și a plăcerii este atît de crucială în civilizația noastră de secole întregi, încît ea a rămas tabu, ca marile mituri fondatoare , iar ansamblul sexualității umane constituie întotdeauna o construcție culturală, referitoare la valorile unei civilizații date .
În mai multe rînduri lirica lui Catul a fost și va fi acuzată de naturalism, vulgaritate și exhibiționism verbal al actului erotic. Leonardo da Vinci, referindu-se la cel din urmă, constata că actul împreunării și membrele de care el se slujește sunt atît de urîte încît, dacă n-ar fi frumusețea chipurilor, podoabele participanților și elanul nestăvilit, natura ar pierde specia umană. În ceea ce privește subiectul ce ne preocupă, am vrea să semnalăm un aspect al receptării unui text de felul celui catullian – unii vor căuta și observa frumusețea chipurilor, elanul nestăvilit al eului liric, despre care vorbește artistul renaștin, iar alții, nu puțini la număr, în stilul unui pat procustian, vor sublinia urîțenia membrelor de care se slujește acesta.
Eseistul, filosoful și romancierul francez Georges Bataille, supranumit metafizician al răului afirma că esența erotismului este pîngărirea și că lumea erotică și cea intelectuală se completează și se situează pe un plan de egalitate, chiar dacă oamenii își evită propriul adevăr intim, fugind de el. Scriitorul francez evocă acele două lumi în care tatăl ce se joacă cu fetița pe genunchi este și tatăl familiei care merge seară la desfrîu, țăranii cu prunci în brațe în ogrăzile sale sunt și țărani în vreme de război incendiind casele dușmane, astfel fiind demonstrată gîndirea asexuată care nu conștientizează nevoia de prostituate și de sfinte, de ticăloși și de oameni a căror generozitate nu cunoaște margini. Urmărind aceste argumente consecvente, nu putem să nu subscriem acestor idei.
Teodor Naum, traducătorul poemelor catulliene în limba română constată o anumită doză de familiaritate a expresiei lui poetice. Această familiaritate vine din faptul că poetul merge pe principiul ars non imitatur naturam, sed ars monstrat naturam. Pentru el poezia este un spațiu artistic licit de exprimare a naturalului, chiar și a a corporalității po(i)etice. Poezia catulliană renunță deseori la semne, pentru a purta natura în sine, apetitele carnale ale epocii sale și ale subconștientului său creativ, dorințele intime, instictul vital, comportamentele obscene, bucuria cărnii transapar asemeni unei inflorescențe de excese nu atît carnale, cît verbale.
Catul exhibă naturalismul pasiunilor din reversul alibiului marilor afecțiuni, pentru că cea care îi conferă omului unitatea este dezordinea sa reală (dezordinea pasiunilor, a evenimentelor, a umorilor) .
Dacă în literatură totul este dat spre înțelegere, dar, cu toate acestea, ca și în viața noastră, nimic nu e, finalmente, de înțeles, o eventuală critică pudică va califica acest tip de literatură drept una ce trebuie trimisă în așa-nimitul „infern literar” al bibliotecilor publice. Mai greu va fi să camuflezi o epocă, o mentalitate care apare la suprafața oricărei cenzuri. Poate că unele cuvinte din poemele catulliene, unele realități romane necesită a fi mai degrabă trăite decît înțelese rațional și cu atît mai mult scoase din eventualele traduceri.
Citind opera lui Catul, se crează impresia că interdicția este un motor al încălcării, iar pentru Catul pare a fi un motiv al defulării lirice, al creării unei poezii saturate de trăiri și emoții ale unui eu liric eruptiv cu pasiuni intense. Acuzat de un naturalism șocant, dus pînă în zona pornograficului, Catul ar putea polemiza prin a spune că definiția pornografiei variază din plin odată cu epocile .
Scriitorul englez D. H. Lawrens, într-o prefață la romanul său Amantul doamnei Chaterley, își exprima o dorință personală și totodată un deziderat socio-cultural: doresc ca bărbații și femeile să ajungă a gîndi problemele sexuale în mod complex, onest și personal. Epoca noastră este mai proprie înțelegerii decît acțiunii. În trecut, acțiunea sexuală a fost o obositoare repetare a acelorași lucruri, fără o gîndire corespunzătoare, fără înțălegere. Sarcina noastră este acum să înțălegem sexualitatea. După veacuri de întuneric, spiritul vrea să știe totul; trupul este, în fond, rămas destul de în urmă. Obscenitatea nu apare decît dacă spiritul disprețuiște trupul și se teme de el, dacă trupul urăște spiritul și îi rezistă.
Catul se opune înăbușirii senzualității naturale, el își trăiește din plin sentimentul, spiritul îndrăgostit și sexualitatea. Atît odi cît și amo denotă plenitudinea acestor trăiri, chiar dacă i s-ar putea reproșa o basculare între două extreme, rămînem a crede că este vorba de un alt model de gîndire sexuală, una care stresează un cititor educat de interdicția degetului dus la gură, urmat de un „sst” pudic sau de simplul cuvînt „rușine”, al cărui impact a dominat cultura umană începînd cu Evul Mediu, dictînd totodată necesitatea unor duble standarde de comportare sexuală, care au produs la rîndul lor duplicitatea vieții culturale, sociale, politice și chiar economice.
În plină epocă postmodernă, eul cultural și cel social are nevoie să înțeleagă că sexualitatea este temeiul împlinirii erotice, al conservării și reproducerii prin urmași, al aspirației la fericire, al trăirilor transbiologice și transpsihice, dar și sursă de conflict. Rivalități, gelozii, trădări, violențe sunt manifestări ale sexualității generatoare, uneori, ale actelor disperate, crime și sinucideri .
Astfel, în zona corporalității poemelor catulliene, ajungi la gîndul că a ignora astăzi sexualitatea umană înseamnă nimic altceva decît inconștiență de sine, a o nega înseamnă ipocrizie, a o mistifica înseamnă a o reduce la un sens particular, cel mistico-magic, miturile antice prezintînd sexualitatea drept un temei al creației. Cu atît mai mult că elemente ale sexualității pot fi identificate în cosmogonia, teogonia și antropogonia mai multor mitologii.
R. Barthes, în eseul său Plăcerea textului referindu-se la gîndirea auctorială, concluziona asupra corpului auctorial care nu are aceleași idei ca și mintea auctorială. Johan Huizinga în cartea sa Homo ludens afirma, cam în același sens, că nimic nu putea fi un teren atît de roditor pentru expresia poetică, precum unirea dintre sexe în timpul sărbătorilor de primăvară și al altor sărbători ale tribului, astfel poezia fiind o formă verbală a permanentului joc de atracție și respingere dintre tineri și tinere, formă ce conține nu o dată o subtilitate erotică sau o glumă vexatorie .
Catul face năzbîtii cu propriul corp scriptural. Poemele lui sunt mici epopei ale corporalității, dar, în cea mai mare parte a lor, și ale spiritului uman, căci sexualitatea, corporalitatea, percepute mental, au fost atribuite de cele mai multe ori fizicului, organicului, ignorîndu-se aspectul spiritual ale acestora.
Este o poezie în care intimitatea și copulațiile sunt scoase în stradă, o scriitură ce exhibă dificultatea de a exista pudic într-o lume în care corporalitatea este lăuntrică socialului, iar lubricul este perceput adesea drept un naturalium. Eul liric se supune imperativelor cărnii, el se dedă din plin actului veneric, sau poate așa protestează în fața unei forțe sociale în care individul se simte constrîns de un mos maiorum, de o societate în care senatorii și bătrînii sunt cap de toate.
Evocînd o cultură populară, scatologică și senzuală, Mihail Bahtin vorbește despre „corpul grotesc” care debordează de toate excrețiile sale, totodată cercetătorul rus menționează că rîsul domină totul, fiind un catarsis al indecenței .
Giovanni Pascoli considera că poezia catulliană este viața transpusă; iar în viață stau alături surîsul și lacrima, hohotul și durerea. Astăzi cînd suntem inundați de nuditățile estivale și cele din mass-media anul împrejur, cînd la televizor poți auzi cum o femeie de societate vorbește injurios, fiind cenzurată de acel cu nimic mai puțin sugestiv „pi...”, poezia lui Catul pare a fi un joc cuminte al unui poet nebunatic. Citindu-l, ajungi la ideea că umanul se delectează reieșind din niște imperative culturale, din niște matrice culturale care te formează, te trăiesc și le trăiești, pentru că, spunea francezul D.-H. Pageaux, cărțile ne trăiesc în timp ce noi le trăim la rîndu-ne.
De aceea și apare acel nugae – arum f. pl. – fleac, mărunțiș, bagatelă, lucru de nimic, glumiță, moft, nonsens, absurditate, prostie. Nugae sunt o încercare de a alunga plictisul metafizic, acea expresie a unui timp în plus, a unei vieți în plus. Sau cum consideră I.V. Shtal, Catul este un poet care scrie nimicuri, pentru a-și califica în mod intenționat munca drept un joc, o distracție, expunîndu-se astfel în afara societății, răsturnînd acel mult respecat mos maiorum .
Lexemul nugae apare la Catullus o singură dată, dar devine un cod de receptare pentru cel care se apropie de textele lui. Această vocabulă este semnul unui talent de a face ceva din nimic , este arta lui ludus (lat. – joc; joc de copii, distracție, recreere, întrecere, reprezentare scenică, joc de azart), pentru el ludus superabundans est, căci jocul este ceva secundar, e un lux metafizic. Prin joc și otium, el se opune unui vanitas vanitatum socio-politic al urbii. Ludus se transformă treptat într-un iocus (lat. – glumă, batjocură, poantă malițioasă) conștient elaborat.
Conceptul de otium are trei înțelesuri la el: cea de trai boem, lejer (biografic pentru Catul), cea de stil de a crea și otium care e echivalent cu o criză a creației, provocată de durerea poetului îndrăgostit. Otium este starea de lene, de visare, uitarea de sine, care poate sugera în plan textual evadarea din realitate, evaziunea în planul visului si al contemplației idolatre prin intermediul iubirii. În poemul LI găsim următoarea definiție poetică a unui otium care este malefic și care este în stare să distrugă regate: „Otium, Catulle, tibi molestum est, / Otio exultas nimiumque gestis, / Otium et reges prius et beatas / Perdidit urbes.”
Cercetătorul rus M. L. Gasparov, într-o analiză a operei catulliene, menționa că otium-ul apare ca o noțiune culturală atunci cînd o civilizație ajunge la un nivel ridicat de trai. Necesitățile fizice fiind satisfăcute, valorile spirituale încă ne fiind definite, astfel, apare o tristețe metafizică. Otium-ul pune întrebări existențiale, iar romanul nu e învățat încă să gîndească și gîndurile lui o iau razna.
Cicero vorbește și el despre acest fenomen cultural și social, doar că el insistă pe un otium cum dignitate, majoritatea romanilor însă preferă un otium sine dignitate, cu orgii, ghiftuieli și beții. Acesta din urmă descătușa umanul să alunece într-o comunicare neformală, unde unde naturalia non erant turpia.
Eul liric este în primul rînd un homo ridens, iar acest fel jucăuș, dar totodată suferind, nu fac decît un tot artistic. Mai tîrziu Horațiu, în Către Pisoni, va întreba: Risum teneatis amici? (Vă puteți abține de rîs, prieteni?). Catul nu că nu ar putea s-o facă, el se complace în această ipostază, în ipostaza lui de marginal ce-și rîde de ceilalți, ce rîde chiar și atunci cînd pare să se jelească, sarcasmul adresat sieși, denotă aceasta din plin.
Viitorul logic al metaforei va fi așadar gagul , or, cultura postmodernă ajunge să propovăduiască o filosofie a persiflării existențiale. Ironia postmodernă este soluția unei supraviețuiri fizice, metafizicul fiind mozaicos și scufundat într-o parțialitate a reprezentării. Jocul este marea soluție a omenirii, simularea unei trăiri, pare a fi un semifabricat metafizic. Similar, ludicul catullian se sincronizează cu acel panem et circenses roman, acele circuri ce aveau o mare putere de evocare: sîngele și moartea, unde jocul trecea în realitate. Gluma și improvizația sunt tehnici specifice scriiturii în care un poet periferic ca stil, ca tematică, ca sursă de inspirație, mută centrul urbei din Forum într-un circ mental, la un ospăț intelectual, la un banchet al voluptăților. Eul liric pare să anunțe abolirea unui centru degradat, închis și rupt de restul lumii, periferia devenind deodată mai necesară prin diversitatea sa.
Condiția ludicului catullian este una flotantă după natura sa. În orice clipă cotidianul sparge cronotopul jocului printr-un impuls exterior, prin încălcarea regulilor jocului, astfel survenind dezamăgirea și revenirea la realitate a jucătorului; chiar și în pomele fericite de dragoste Catul realizează că iubirea este și ea un joc, chiar dacă unul frumos și plin de beatitudine. La el țesătura tragică a iubirii alunecă adesea spre un fundal ludic al apropierii de tragism.
Johan Huizinga constata că, dacă religia, știința, dreptul, războiul și politica își pierd încetul cu încetul tangența cu jocul, apoi creația poetică, născută în zona jocului, se simte și în prezent în albia sa, pentru că Poesis este o funcție ludică. Poezia stă de partea cealaltă a lucrurilor serioase, ea stă la începuturile de care sunt atît de apropiați copiii, animalele, omul primitiv și cel vizionar. Poezia ține de lumea visului, a extazului, beatitudinii și rîsului, pentru că poesis, în filosofia baconiană, doctrinae tanquam somnium (poezia e ca un vis al științei) .
Același Johan Huizinga impune ideea că orice poezie arhaică este totodată un cult, o distracție de sărbătoare, un joc colectiv, o exprimare a creativității, o probă de inițiere sau o ghicitoare, tot ce este poetic se naște din ludic: din jocul sacru de închinare zeilor, din curtuazia de sărbătoare, din jocul ostășesc al turnirelor, cu laudă, hulă și batjocură, din vorbe de duh și cutezanță, e vorba de jocul intelectual, cînd interlocutorul este ademenit cu întrebări provocatoare, pe care Socrate le considera niște întrebări-capcane ale sofiștilor sub forma unui joc savant. În general putem vorbi despre faptul că întreaga poezie și dramaturgie greacă are la începuturile ei ludicul, care va fi preluat și de poezia elinistă, de unde se va inspira Catul.
R. Barthes, în Gradul zero al scriiturii se întreabă în privința faptului ce este o poantă? Este, răspunde el, maxima constituită în spectacol; ca orice spectacol, acesta vizează o plăcere (moștenită de la o întreagă tradiție prețioasă, a cărei istorie nu mai trebuie trasată); dar cel mai interesant este că, la fel ca orice spectacol, însă cu infinit mai multă ingeniozitate, întrucît este vorba aici de limbaj și nu de spațiu, poanta este o formă de ruptură: ea tinde întotdeauna să închidă gîndirea într-o bravură, în acest moment fragil în care verbul tace, atingînd în același timp, tăcerea și aplauzele.
Catul sparge canoanele unei senzualități literare pudice, alegînd drept motive poetice diferite zbenguieli amoroase și jocuri erotice. Este o poză socială, literară, poate că e vorba și de o afacere cu sinele artistic. Poate e o formă de realizare în viața personală a unui provincial, știindu-se că femeile romane din clasele înalte ale societății își alegeau amanții dintre paiațe, gladiatori și comedianți.
În cazul liricii catulliene este important să se spună din start că acele cuvinte care la început par scandaloase, nu mai supără deloc la un moment dat. Totul ține de felul în care cauți să le înțelegi, mai sus fiind anunțată o epocă a comprehensibilității. Astăzi, în calitate de neohomo sapiens, trebuie să fim în stare să depășim tabu-urile inerente matricii noastre culturale.
Catul era conștient de eventualele acuzații pe care le poate primi de la posteritate, de aceea, în stilul unei ars poetica, el spune în Carmen XVI; „nam castum esse decet pium poetam / ipsum, uersiculos nihil necesse est”, adică indecența trebuie să i se reproșeze poetului și nu operei lui. Acest fel de poezie este, după Gasparov, și un joc psihologic cu sinele poetic, un joc care sublinia faptul că viața și poezia sunt lucruri distincte, că poetul scrie nu doar despre ce i s-a întîmplat, dar și despre ce ar vrea sau nu ar vrea să i se întîmple.
D. H. Lawrence, în prefața aceluiași roman, citat mai sus, acuzat nu o dată de pornografie, convenea foarte pragmatic (în sensul unei pragmatici culturale) asupra faptului că pentru oamenii din vremea cruciadelor cuvintele aveau, desigur, o putere de evocare de care nu ne putem încă da seama. Cuvintele așa-zis obscene trebuie să fi fost primejdioase pentru naturile simple, obscure, violente ale Evului Mediu; poate că și astăzi pot influența firile inferioare, incomplete sau greșit evaluate. Dar o adevărată cultură permite a nu da unui cuvînt decît acele simboluri și imagini care țin de inteligența și resping reacțiile fizice, violente, iraționale, atît de primejdioase pentru decența socială. Altădată, omul avea spiritul prea slab pentru a-și considera corpul și funcțiile sale fără a se sinchise de miile de reacții fizice pe care nu le putea stăpîni. Astăzi nu mai este așa. Cultura și civilitația ne-au arătat că trebuie să despărțim cuvîntul de faptă, gîndul de act sau de reacțiile fizice. Știm azi că actul nu urmează numaidecît gîndul, că în realitate, gînd și acțiune, cuvînt și faptă, sunt două forme separate de conștiință, două vieți pe care noi le trăim separat. Avem negreșit nevoie de continuitate între ele. Marea problemă este de a acționa după gîndurile fiecăruia și de a gîndi despre fiecare după actele sale. Aceste două condiții, a gîndirii și a acțiunii, trebuie să coexiste în armonie.
Lingviștii au vorbit arareori despre scatalogisme drept fapte de limbă. Tăcerea lor se explică din rațiuni diferite și ea ține de dificultățile legate de conceperea lor drept fapte de limbă de sine stătătoare. Există o problemă de percepere a elementului scatologic în limbă. Noi îl vedem așa cum a ajuns pînă astăzi, încărcat peiorativ și vexatoriu și nu în starea lui semantică originală. Înțelesul actual nu are de cele mai multe ori nicio legătură cu sensul pe care l-a avut în societățile ce ne-au precedat. E cazul mai multor lexeme scatologice din mai multe limbi. Spre exemplu, în Evul Mediu anglo-saxon, cei care încălcau interdicțiile cu privire la sexualitate erau purtați prin comunitate cu o tăbliță legată de gît cu inscripția For Unlawful Carnal Knowledge, a cărui acronim constituie astăzi un scatologism uzual și multifuncțional în limba engleză. În sec. XVI-XVII-lea în Europa erau transportate cu corăbiile diferite mărfuri, iar pînă la invenția îngrășămintelor chimice, îngrășămintul principal era cel de origine animală. Baliga era transportată deseori în interiorul corabiei, unde ea elimina metan și au fost cazuri de incendii, de aceea companiile maritime au decis ca acest tip de îngrășămînt să fie transportat în saci și nu în interiorul corabiei. Pe saci se scria Ship High In Transit, ceea ce înseamnă „a se transporta la suprafață”; acronimul SHIT și astăzi este utilizat în transportul maritim, dar este și un element scatologic foarte folosit în limba engleză.
E vorba de niște extensii de sens, aducem cîteva care astăzi țin de un limbaj vexatoriu: în limba greacă cuvîntul idiot desemna „o persoană fizică”, „o individualitate”. Grecii se numeau polites, iar cei care nu participau direct la viața publică erau numiți idiotes, adică „persoane ocupate cu propriile mici interese”. Din nerespectul față de așa o atitudine civică, cuvîntul s-a extins semantic în direcția peiorativului desemnînd „om limitat”. Romanii vor prelua doar idiota cu sensul de „ignorant, tont”. O istorie similară are și cuvîntului dawn, care provine de la numele medicului care a descris boala psihică numită astăzi în cinstea lui – L. Dawn. Cuvîntul debil însă nu are nicio legătură cu aristocratul francez de origine americană De Bill, el vine de la latinescul debilis, adică „slab, fragil”. O istorie paradoxală are cuvîntul cretin și anume: vreo cinci sau șase secole în urmă, în zona Alpilor francezi, cretin, element dialectal provenit din chretien (fr.), „creștin”, era un cuvînt des auzit. La un moment dat s-a observat că această populație alpică are anumite dereglări mentale legate de disfuncții ale glandei tiroide, din cauza insuficienței de iodă în apa acelor locuri. Astfel cretin a evoluat semantic spre „individ slab dezvolat mental”.
Scatalogismele, injuriile, lexemele insultătoare denotă expresivitate nu atît prin sens, cît prin reperarea locului în care au fost puse. Ele sunt signifiante în țesătura poemului prin faptul că trădează o stare anumită a eului liric, care, spusă pe o cale eufemistică, ar fi sunat altfel, pentru că un scatalogism este pe bună dreptate monstruos, prin deplasarea de sens, de firesc (mai ales în structuri etajate), prin aspectul său amoral, dar atît de plastic la nivel de emoții, rapiditatea enunțării, imaginea gestuală a corpului în actul locutiv, șocul psihic și somatic al celui care ascultă. Or, scatalogismul este o erupere verbală a unei concentrări de emoții negative, dar și pozitive (uneori). Rafalele injurioase sunt acei atomi de sens și sensibilitate ai unui bad poetry, creat în clipele de maximă intensitate psihică, cînd eul liric simte o dificultate insurmontabilă în fața căutării unui singur cuvînt.
Limbajul injurios abolește nu o dată relația limbă / gîndire. Dacă s-ar face o statistică s-ar constata că injuria este un cuvînt „tenebros” pentru majoritatea vorbitorilor unei limbi, adesea locutorul reproducînd o structură, fără a-i căuta sensul lexical, pentru el contînd înțelesul afectiv, încărcătura emoțională pe care acesta o comportă. Pînă la urmă injuria este un pseudonim al unei stări psihice care s-a pietrificat adesea în niște semipreparate linguale. Cînd este căutat sensul, începe interpretarea din care reiese scandalosul, ce apare din cauza că în opoziția injuriosului nu stă atît decența și frumusețea limbajului, cît interdicția, constrîngerea. De aceea este dificil și parțial a se vorbi despre injurii într-o manieră univocă. Adesea se ignoră faptul că injuria nu ține doar de aspectul huliganic, neobrăzat, grobian, necioplit, licențios, abject (enumerarea ar mai putea continua) al vorbirii. Scatologismele pot fi și acele cuvinte obscene pronunțate în timpul actului veneric, cînd funcția lor este cu totul alta și anume cea a unei magii verbale, a unei descătușări a rațiunii alunecate într-o adevărată beție carnală. Momentul scatologic nu este doar acel care e marcat de un cenzor mental blocat de o stare psihică neechilibrată, cînd creierul uman are nevoie de o descărcare și aceasta se produce verbal sau prin lacrimi, este și cazul cînd mintea caută o delectare printr-o încălcare verbală conștientă a unui tabu moral.
În clasificarea scatologismelor, injuriiilor, invectivelor nici că se încearcă a se căuta un sens, o logică, un sistem ascuns, o frecvență și o raritate a uzului. Desigur că există și un pericol al anacronismului. Pentru că ceea ce în limba română actuală desemnează o injurie categorică la ideea de cuplare sexuală, în limba latină clasică era mai degrabă un termen anatomic – futatio, -nis – declinarea III, feminin. De aceea este important a nu se ignora extensiile și mutațiile de sens ale unui lexem, fapt care nu întotdeauna este luat în considerație cînd este citit un text dintr-o altă epocă istorică. În această ordine de idei ajungem să concluzionăm că injuria este diacronic un travesti de sens.
Slang-ul este în primul rînd un fapt de societate. Astfel problema injuriilor este și o problemă de ordin epistemologic. E vorba de o epistemologie a umanului în general, dar și a socialului în special. Limba înseamnă nimic mai mult decît o interpretare a lumii, o expresie a raporturilor dintre om și lumea înconjurătoare. Deși slang-ul este marginal în limbajul social, el este produsul celui dintîi. Societatea constată semnificantul scatologic, îl plasează într-o nișă axiologică, îi creează un semnificat corespunzător, dictînd totodată imanent practicile și interdicțiile uzului. De aceea este important pentru specialist a se delimita clar că injuriile nu se reduc nicidecum la sfera fiziologică, neurobiologică sau sexopatologică. Ele sunt de natură socială și trimit la comunicare prin limbaj, dar și prin gesturi.
Exemplele stau la baza oricărei analize textuale, în acest sens în scriitura catulliană e vorba și de un jargon latinesc al urbei. În Carmen LXI Io hymen Hymenaee io, Io hymen Hymenaee! nu înseamnă decît „să vă ia dracul (naiba) de nuntă, dracul (naiba) să vă ia”. Iar în Carmen XLI, acel puella defutata semnifică o fată împătimită de dragoste, care, din textul catullian reiese, este bolnavă. Bolile venerice, a căror cauză nu era cunoscută și se refuza asocierea lor cu relațiile sexuale, făceau ravagii la Roma. Cum să nu ajungi a spune aceste cuvinte cînd prostituate de toate categoriile populau lupanarele, teatrul și circul, băile, străzile.
Poetul ironizează pe marginea promiscuității bisexuale a lui Caesar, chiar dacă și el iubea un tînăr băiat, reproșîndu-le prietenilor atenția ce i-o acordau. Toate acestea trădează un univers pederast. Pedicabo ego uos et irrumabo, este un vers ce ilustrează o altă față a amorului latin. Am vorbit și mai sus despre faptul că la greci și la romani se practica oficial prostituția hetero- și homosexuală masculină ca divertisment. La romani, în mod curent, spadones și ganymedes satisfăceau preferințele homosexuale ale doritorilor. Despre poedicones se spunea: inter faeminas viri et inter viros feminae, verbul pedicabo sugerînd o felație homofilică.
Un filolog este firesc să fie tentat să cerceteze și acest aspect al limbii catulliene, chiar dacă îl găsește abominabil, cum un medic nu poate să nu cerceteze tot ce ține de ginecologie, obstretică, urologie, andrologie. Dezmățul verbal, vorbitul pe șleau, aluziile străvezii, beatificarea licenței, exhibiționismul literar și cel lingual îl face să înțeleagă pe cel care are răbdarea lecturii că tînărul Catul divinizează în trivialitate, injură în dezmierdare și se chinuie în adorație, violența invectivelor catulliene exprimînd din plin violență traiului roman.
Totuși, a scrie nu înseamnă neapărat și a vorbi și chiar a fi, cum a crea un personaj criminal, nu înseamnă a fi un autor delincvent. Eul liric proferă înjurături, fiind acea gură din text ce verbalizează pornirile unui autor poznaș precum este Catul, care te face să te întrebi dacă indecența nu este indispensabilă artei de a iubi și unui fel revoltat de a vedea lumea?!
Prin alunecarea într-un registru al limbii de care scriitorii docți de obicei fug, Catul a încercat să evite limbajul tautologic, eufemistic al literaturii, care de cele mai multe ori pune accentul pe elementul frumos ce este opus mai puțin frumosului. Această perspectivă o impune și Johan Huizinga în cartea sa Homo ludens, zicînd că e nevoie de a ignora ideea că poezia are doar o funcție estetică și că ea poate fi înțeleasă și explicată doar de pe poziții estetice, poezia e un joc ce permanent rămîne la granița neînfrînării, a glumei, a distracției, la masa de banchet, ce cîntă dragostea și poezii de hulă, ce ponegresc pe cineva, cultivînd iluzia transparentă la viața sexuală, dar nu maniacal, ci ca niște cheflii, tovarăși de petrecere, care vor să alunge plictisul.
Expresiile grosolane, plebeiene, invectivele tipice pentru folclorul italic, se întîlnesc adeseori în poeziile lui sarcastice . E un datum, dar dacă am avea poezii scrise de un Catul atins de bătrîneți nu este exclus că am fi auzit acel horațian: Aprinsa inimă / M-a îmboldit în anii tineri / Să torn ocară în iambii repezi. / Acuma caut să schimb amarele / Cuvinte scrise cu dulci și gingașe. (Palinodie); sau vorba nelegiuită să înceteze (Comesenelor).
Limbajul catullian se referă la diferite aspecte existențiale ale tinereții, astfel el presupune inerent unele lexeme pornografice și scatologice. Mai ales în formele poetice mici, limbajul catullian cu iuțeala lui de expresie, cu familiaritatea, cuvintele vulgare și diminutivele lui galante ne dă o idee despre ce putea fi conversația din lumea mondenă a timpului, un amestec de naturalețe puțin aspră și de afectare . E vorba și de un teribilism literar, dar acesta te prinde prin fireasca renunțare la perifrastic în crearea unor imagini artistice oximoronic construite - versuri în care palpită o mare patimă pentru iubită alternează cu versuri grosolane și sarcastice, versuri lirice gingașe, adresate prietenilor, se învecinează cu atacuri verbale răutăcioase împotriva adversarilor .
Astăzi postmoderniștii scriu erotic pînă la indecent, fără a lua în considerație niște precursori precum: Petronius, Catul, G. P. Sade, H. Miller, G. Bataille ș. a. Poetul basarabean Iulian Fruntașu, în cartea sa Beata în Marsupiu, pare să anunțe un discurs poetic similar. În prefața la această culegere de poeme, Alexandru Mușina menționa că această poezie poate șoca prin violența limbajului, a imaginilor, dar acestea nu sunt rodul unui teribilism (post)adolescentin. Cuvintele, imaginile necuviincioase din poeziile sale nu sunt rezultatul manifestării spiritului derbedeu, nici al plăcerii aristocratice de a displăcea. Ci rodul exasperării de a nu găsi, dincolo de febra cărnii, de mecanica eroticului sau a structurii discursului, de mizeria existenței ceva mai înalt .
În sensul unui exercițiu comparatist vom aduce cîteva exemple din Fruntașu și Catul. Fruntașu, Poemul mansardei – „mătușa Vera, care este bătrînă și grasă face pipi din picioare”; Catul, poemul XXXIII - „Hoc te amplius bibisse praedicet lotii”, unde lotium înseamnă „urină, spermă”. Fruntașu, același poem – „mătușa Vera care umblă semioloagă prin cartier bolborosind furioasă fu...cioșii, curvarii dracului”; Catul, XXXII – „Noves continuas fututiones”, unde fututio, nis înseamnă „cuplare, act sexual”. Exemplele ar putea să continuie, dar nu acesta este obiectivul cercetării. Important este să se identifice aceeași dimensiune a discursului marcat de o urbanitas decadentă, de un spirit poetic aflat într-o stare de otium ce alunecă în disperarea verbală a unui corp bolnav de o impotență metafizică.
Peter Green, eminent istoric al lumii antice și unul dintre cei mai buni traducători în filologia clasică, consideră că obscenitatea lui Catul este semnul distinctiv al unei elite sociale, la fel, afirmă Green, cuvintele obscene din textele catulliene sunt mai șocante pentru noi, cititorii de azi, decît pentru cei de atunci. În poemul Passer deliciae meae puellae Green întrezărește o raportare sexuală a fetei la această passer, de ce nu, simbol falic (lucru confirmat și de S. Freud). Totodată în slang-ul latin passer este echivalentul lui penis. Catul a mers conștient pe acest echivoc. E un triunghi amoros dintre fată, bărbat și penis.
Acest poem, dacă s-ar merge pe o intuiție a sensurilor multiple, oferă spre lectură o imagine falică inerentă scriiturii și logicii textului, pe lîngă fabula pasărei moarte, e vorba și de un limbaj iconic, care, deseori, erupe în mod demonstrativ în alte poeme, aici păstrînd tăcerea, pierzînd deliberat în inteligibilitate momentană, dar cîștigînd printr-o surprindere uluitoare a unui lector ideal. E cazul cînd dintr-un amalgam de insignifianțe răzbate latent o signifianță. Or, textul face să se audă în același timp altceva, fiind un „foietaj” de semnificații, pentru că imaginea este un sinopsis rațional: ea nu ilustrează doar obiectul sau traseul acestuia, ci și spiritul însuși care îl gîndește.
Analiza acestui poem drept istoria morții unei păsări pare a fi o „prejudecată școlărească”, după formularea lui R. Barthes, o prejudecată de analiză ce caută un plan, un personaj și un stil. Istoria tristă a iubitei care-și plînge pasărea moartă este un tablou în care, la nivelul dinamicii limbajului, este vorba de un semnificant al unui alt semnificant, astfel poemul e istoria unei întîmplări în care este implicat eul liric, iubita și obiectul a cărui metaforă este pasărea. E vorba de cel puțin două coduri texturale: cel al perceperii ad literam (cuvînt = obiect real) și cel al comprehensiunii metaforice, simbolice care se descifrează profitînd de metateză, care ascunde un sens condensat. Or, semnificantul este momentan suplinit de un alt semnificant. Acest poem te duce la ideea că un text este literar doar atunci cînd poți citi în interiorul său un alt text.
Unele poeme sunt adevărate dueluri lirice în care poetul se complace într-o enunțare ce șochează și incită prin ștrengăriile poetice, printr-un ascuțit gust pentru exces. Să nu uităm însă că poezia nu e doar limbaj, ci e limbaj în limbaj, de aceea opera lui Catul trebuie să fie receptată și prin prisma artisticului, nu doar a socialului și istoricului.
Unii critici ai poeziei lui Catul condamnă înjurăturile și înclină spre cenzurarea traducerilor, dar le scapă faptul că prin textele lui în italiană, franceză, spaniolă și portugheză a venit acel basium ce înseamnă sărut, căci romanii foloseau osculum sau suavium .
Pasquale Giuffrida comenta lexemele popular-vulgare prezente la Catullus drept o estetică a formelor multiforme de expresie poetică. E vorba de o estetică a urîtului, o poetică a violenței de limbaj, o poetică a șocului verbal. Funcția scatalogismelor este una bipolară: de insultă și una comică, provocatoare și relaxatoare. Important este și subtextul etimologic, care inițial poate fi foarte curat și inocent. De aceea este firesc să ne întrebăm ce intensitate lingvistică și etică aveau scatalogismele din poemele catulliene? Mentalitatea latină din acea perioadă, care nu a cunoscut cenzura religioasă, probabil că reacționa mai bonom la lexemele ce ne stresează auzul nostru sensibil.
Punctul inițial este întrebarea firească: nu este oare limbajul obscen gratuit plasat în opera catulliană, din dorința de a provoca un șoc sau cel mai mic interes posibil prin plasarea într-un peisaj carnal?! Ne apropiem de scriitura lui, prin a exclude din start orice pornocultism literar, orice literatură ce jonglează pe o pistă hormonală. Acele mici particule de indelicatețe umană, cînd poetul pare să obosească de imaginea sa de om creator atins de aripa divinității, sunt pilonii pe care el pozează drept un vicios, care calcă tabuurile, aducînd în scenă cuvintele-absență, realitățile-absențe verbale, vocabulele nespuse, dar trăite și gîndite zi de zi.
Calificat drept limbaj necuviincios, obraznic, promiscuu, nereverențios, bădăran, pervers, trivial; o scriitura caracterizată prin licențiozitate, obscenitate, indecență, insultă, injurie, argou, jargon, limbaj in afara sferei limbii literare; slang, glumă, bătaie de joc, batjocură, derîdere, glumă răutăcioasă, ofensă, jignire, vexațiune, pică, răutate, ghidușie de limbaj, poznă scatologică, vorbă de duh, ciudățenie, șotie poetică, rîs cu hohote, bufonerie linguală, plăcere, amuzament, distracție, echivoc, glumă usturătoare, bufonadă, joc, petrecere, recreație, haz, voioșie, veselie, plictiseală, plictis, lucru plicticos; enunțate verbe și substantive precum a înjura, a-și răde de, a persifla, a se delecta, copulațiile, urinările; Catul fiind declarat drept un tînăr zavragiu, scandalagiu, gîlcevitor, ironic, picant, piperat, sarcastic, caustic, batjocoritor, ridicol, vexatoriu, ofensator, zeflemitor, caraghios, derizoriu, hazliu, amuzant, nostim, caraghios, cherchelit, comic, cu umor, umoristic, amuzant, glumeț, vesel – nimic altceva de cît o receptare cotidiană a literaturii, un pat procustian în care o poezie atît de prolifică semantic rămîne trunchiată și profanată.
Lectura poemelor lui Catul în original, fără vreo cenzură-adaptare a traducerii, presupune o incertitudine anxioasă – oricănd poți fi agresat verbal de textul din față, ce poate fi minat de lexeme injurioase, mai ales cînd se citește în original și între lector / text, lectură / comprehensiune stă dicționarul (și la sigur nu unul școlar). Totodată incertitudinea vine din sentimentul că ai în față imaginea deformată în oglindă a unei lumi de cîndva, niște texte nu se știe cum păstrate și perpetuate pînă astăzi, un proiect editorial nu se știe cum realizat cîndva de o mînă care putea fi străină operei catulliene.
Analiza unei astfel de scriituri nu este nici pe departe un exercițiu ușor. Lectorul contemporan vede ceea ce îi permite perspectiva timpului său și contextul savant al istoriei literaturii, care adesea percepe eronat contextul literar în care s-a scris. De aceea el va fi preocupat mai mult de conținutul tematic al poemelor decît de desfășurarea lor cronologică, chiar dacă cercetătorul francez J. Bayet insistă pe o grupare după lungimea și metrica versurilor, ceea ce pentru lectorul contemporan, de cele mai multe ori neinițiat în metrica clasică este o perspectivă inutilă. Întrebarea retorică ce survine aici este însă dacă trebuie să căutăm a-i înțelege pe oamenii din alte epoci prin raportare doar la epoca lor și nu în dependență de felul nostru de a vedea lucrurile și a le interpreta mental?
Nu este însă exclus că lectorul educat după canoanele esteticii clasice va constata din primele poeme că scriitorul e „cam slobod la gură” și se va întreba de ce neotericul elitist folosește un limbaj de maidan? Lectorul român va avea un déja-vu fracturist, care spune într-un fel al său un fel de „Adio, estetică!” Vorbitul „fără perdea” îl va mira pe cititorul lui belle arte, care nu percepe injuriile drept simple lejerități artistice de exprimare. Și mulți vor concluziona că fiecare injurie este arestul bunului simț al lectorului.
Pe lîngă epocă, lirică și ironie, acest tip de lectură oferă la sigur și un ventil al psihicului receptor, ce îi permite cititorului o ștrengărie lecturală, ce nu duce neapărat la un comportament amoral, ci paradoxal, la o întărire a moralului comportamental, printr-un exercițiu mental, utopic al desfrîului, al eliberării virtuale de pornirile libidinale.
La o eventuală decodificare textuală nu poate fi ignorat faptul că una dintre cerințele poeților greci era ca verbul poetic să fie „întunecat”, adică să cripteze un sens. Acest lucru este valabil și pentru poezia lui Catul, receptorul are un larg cîmp de semnificații dintre care el va urma să aleagă. Textul catullian este frumos și plastic prin polifonia sa semantică, latența ideilor ascunse în spatele unor idei afișate și prin stringența limbajului și a trăirii lirice.
S-au încercat în cîteva rînduri niște psihanalize ale textelor catulliene, invocîndu-se o lirică epileptoidă. Cercetătorul rus V. P. Rudnev, în cartea sa Caractere și frustrări ale personalității. Patografie și metapsihologie, vorbește despre erosul vulgar și obscenitatea din poeziile lui Catul, propunînd termenul de lirică epileptoidală (care prezintă aparențele epilepsiei, boală a sistemului nervos, caracterizată prin crize convulsive intermitente, însoțite de pierderea cunoștinței, de halucinații și de alte tulburări psihice). Lirica epileptoidală, afirmă Rudnev, se caracterizează prin limbaj arțăgos, insultător, pizmaș, injurios, causticitate. Or, după ruptura cu Lesbia, eul liric pășește în zona nespusului senzual, fapt ce îl catapultează în zona strigătului injurios.
Această lirică epileptoidă poate fi acceptată drept o posibilitate de abordare, dat fiind faptul că și alți autori constată acest lucru, fără a-l califica drept patologic: „Lesbia îl înșală pe Catul, iar el o pedepsește, defaimînd-o în versuri care emană o durere profundă și o batjocură malițioasă” . Unii psihologi afirmă că injură mai des cei care au anumite frustrări în viața lor sexuală.
Rudnev numește acest fapt drept spiritualitate epileptoidală manifestată prin patimă amoroasă, insatisfacției sexuală, infidelitate, gelozie și moarte, căci fiind respins de Lesbia, sexualitatea, erotismul catullian se convertește în ură, în emotivitate agresivă, produsă de o civilizație în care eul nu se ocupă de controlul impulsurilor, cum se va întîmpla mai tîrziu în epocile creștine. Tulburarea erotică trece într-o manie poetică, într-un masochism liric. Adresarea la persoana a II-a singular, Catule, denotă și ea posibilitatea unei crize de dedublare a eului liric, în Carmen VIII, spre exemplu, eul liric se autoconfesează: nu-ți mai ieși din fire.
Într-adevăr, Catul era bolnav de sentimentul său de iubire, un sentiment frustrant ce modela un spirit infirm, obiect al unei psihologii preocupate de chinurile dragostei, de acele crize ale sexualității ce duc la diferite boli nevrotice. Dar chiar dacă poemele lui trădează anumite neliniști sexuale ce îl domină, devenind obsesii și chiar manii, acest fapt nu exclude faptul că cititorul de azi nu se va regăsi în ele.
Din perspectiva psihologicului, poemele lui sunt interesante prin așa-numitele „flash-back-uri”, adică fulgerări de amintiri, „déja-vu” și „déja-vecu” . Sigmund Freud consideră că sublimarea sexuală nu permite doar o derivare a excitațiilor excesive, ci reprezintă, de asemenea, una dintre sursele producției artistice. Totodată, dacă Evul Mediu își confesa sexualitatea preotului, iar omul modern o face pe salteaua psihanalistului, omul antic, absolvit, în mare măsură, de sentimentul pudorii, o face adesea printr-un exhibiționism comportamental sau măcar verbal. Psihologii au subliniat nu o dată rolul vorbirii în tratarea unui afect lezat.
Poezia lui poate fi privită și drept o supapă a frustrărilor și chinurilor dragostei, poemele fiind niște pansamente sentimentale ale plăgilor amoroase, care erau tortura și sursa celei mai înalte inspirații a unor povești dureroase cu bucurii, mizerii și revoltă, spuse cumplit de sincer și de simplu, printr-o simplitate plină de măreție .
În cazul nostru am fi tentați să nu luăm în considerare teoria lui Rudnev, care pînă la urmă marginalizează opera catulliană la o încercare psihanalitică de constatare a unui afect psihologic auctorial, pentru noi contînd aspectul literar, artistic al acesteia, acea metateză a spiritului uman întruchipat în artă.
La sfîrșitul acestui parcurs lectural nu vom căuta să enunțăm niște adevăruri în ultimă instanță, acestea practic fiind imposibile într-o epocă postmodernă în care parțialitatea reprezentării dictează perspectivele unor exerciții mentale. Indiferent de modul în care a fost receptat de diferiți critici și istorici ai literaturii latine și celei universale, Catul este un autor ce intrigă și te face să revezi anumite canoane de receptare a literaturii.
Pe un web-site în care oricine poate să pună diferite înregistrări video, foto, prezentări în Power Point și alte materiale audio-vizuale, numit You Tube, am descoperit într-o zi un film scurt în limba germană, făcut în prezentare Lego, unde personaje, efectiv construite de mîna unor tineri, sunt filmate în rolul lui Catul, Lesbia și Caesar. Am rămas surprinsă de acest fel de „deconstrucție” și „reconstrucție” textuală, or, acest proiect video te trimitea la gîndul că orice text, orice autor și orice epocă pot fi citite și recitite în contunuu, indiferent de forma pe care o va avea această relectură, contînd pînă la urmă proiectarea în ceea ce noi vom numi univers lectural în care pot avea loc diferite reacții, structurări, clasificări, calificări și viziuni.
Pentru cititorul basarabean, mă refer mai ales la receptorul inițiat, Catul este un model de gîndire marginală. Complexat și frustrat de condiția sa de provincial, separat de o Europă din care geografic face parte, basarabeanul doct ajunge să alunece în zona rîsului absurd, în zona unui Homo ludens care uneori are crizele Omului revoltat.
Poetul basarabean, după generația optzecistă, ajunge și el să constate că revolta lui este de origine provincială, marginalizat, interesant, mai mult prin trecutul său sovietic, decît prin arta sa poetică. Despe aceasta vorbea Matei Călinescu în prefața la cartea sa Cinci fețe ale modernității, constatînd că drumul modernizării adevărate nu poate fi decît anevoios după experiența dureroasă, devastatoare, catastrofală a pseudomodernizării economice comuniste, a cărei moștenire de risipă, corupție și inepție va mai dura decenii pînă să fie depășită și uitată.
Astfel poetul român și cu atît mai mult cel basarabean, ajunge să scatologizeze universul său liric, venit dintr-un trecut monstruos. Poezia se transformă într-o supapă artistico-existențială, poetul basarabean, în stil catullian, pozează în fața Occidentului și a Americii (nu voi risca să citez dintr-un roman al lui Alexandru Vaculovschi). E un fel de Dacă voi nu mă vreți, nici eu nu vă vreau.
Avangardist în epocă, Catul este un marginal pe bună dreptate, doar că este vorba de o margine a primelor rînduri, e marginea celor care merg înainte, riscînd cu aceasta să fie spărgători de valuri literare, pregătind drumul unor poeți precum Ovidius, Horatius, Vergilius. Manfișist elaborat, el este un mare spiritual al unei mari crize de răscruce culturală.

























Bibliografie:

Texte:

1. Catullus G. V., Carmina, B., Universitas, Teora, 1999.
2. Catullus G. V., Poezii, B., Editura pentru Literatura Universală, 1969.
3. Catul, Gedichte, Lateinisch und Deutsch von Rudolf Helm, Berlin, Akademie-verlag, 1963.
4. Catullus, Tibulus et Propertius cum Galli Fragmentis et Pervigilio Veneris, Halae, 1810.
5. Fruntașu I., Beata în Marsupiu, Ch., Cartier, 1996
6. Horatius F. Q., Carmina selecta, Ch., Cartea Moldovenească, 1971.


Critică, teorie, eseistică și istorie literară:

1. Bataille G., Istoria erotismului, B., Editura Trei, 2005.
2. Barthes R., Plăcerea textului. Roland Barthes depre Roland Barthes. Lecția, Ch., Cartier, 2006.
3. Barthes R., Gradul zero al scriiturii. Noi eseuri critice, Ch., Cartier, 2006.
4. Büchner K., Die römische Lyrik, Stuttgart, 1976.
5. Bayet J., Literatura latină, B., Univers, 1972.
6. Călinescu M., Cinci fețe ale modernității: modernism, avangardă, decadență, kitsch,
postmodernism, B., Univers, 1995;
7. Cisteacova N. A., Vulih N. V., Istoria literaturii antice, Ch., Știința, 1991.
8. Escarpit R., Analyse de la périodisation littéraire, Paris, Editions Universitaires, 1972.
9. Heidegger M., Fiire și Timp, Cluj-Napoca, Grinta, 2001.
10. Istoria literaturii latine, B., Editura Didactică și Pedagogică, 1980.
11. Macovei E., Prostituția între ignorare și mistificare, Prahova, Antet, 2005.
12. Matei H. C., Lumea antică. Mic dicționar biografic, Ch., Universitas, 1993.
13. Misko S., Limba și stilul lui Democrit, Ch., Universitatea de Stat din Moldova, 2005.
14. Muchembled R., Orgasmul și Occidentul, Ch., Cartier, 2006.
15. Newman J. K., Roman Catullus, Hildesheim, 1990.
16. Santerres-Sarkany S., Teoria literaturii, B., Cartea Românească, 2000.
17. Schulze K. P., Über das Prinzip der Variatio bei den römischen Dichtern // Neue Jahrbücher,
1885.
18. Weinreich O., Die Distichen des Catull, Tübingen, 1926.

Texte în limba rusă:

1. Катул Г. В. Веронский, Книга стихотворений, М., Наука, 1986.
2. Катул Г. В., Лирика, М., Государственное издательство художественной литературы, 1957.

Critică, teorie, eseistică și istorie literară în limba rusă:

1. Бахтин М. М., Вопросы литературы и эстетики, М., Художественная литература, 1975
2. Винничук Л., Люди, нравы и обычаи Древней Греции и Рима, М., Высшая школа, 1988.
3. Дюпуи E., Проституция в древности, К., Logos, 1991.
4. Пенфильд В., Робертс Л., Речь и мозговые механизмы, Л., Медицина, 1964.
5. Пшенина Т.Е., Дискурсное описание языковой личности Катулла, Автореферат
дисертации, Алматы, 2000.
6. Руднев В. П., Характеры и расстройства личности. Патография и метапсихология, М.,
Независимая фирма "Класс", 2002.
7. Рюриков Ю. Б., Детство человеческой любви // Философия любви, M., Издательство
политической литературы, 1990.
8. Хейзинга Й., Homo ludens. В тени завтрашнего дня, М., Прогресс, 1992.
9. Шталь И. В., Поэзия Гая Валерия Катулла: Типология художественного мышления и образ
человека. М., Наука, 1977.