Am încercat de-a lungul mediocrei mele existențe să înțeleg tendințele surpimării la care apelează sinucigașii. Ultimul gest de lașitate supremă, pentru că nu aș putea cataloga altfel acest gest, îi conferă rațiunii motivația împăcării totale cu afectul. Lipsa lucidității, disperările afectului și exasperările la care ne supune acesta oferă iluzia curajului suprem. Trebuie să recunosc că avem nevoie de un curaj fantastic pentru a ne însuși rigorile propriei fatalități. Adânciți în grotescul trărilor noastre, lipsiți de rutina relațiilor interumane, ne supunem celor mai cumplite atrocități scornite de negația existențialității. Universul ne pare infect și insignifiant, ne disprețuim profund semenii, relația cu Divinitatea ne identifică cu Atlas, iar culorile se opresc în opacul pupilelor dilatate. Singura opțiune viabilă este neantul.
Nu cunosc nici un sinucigaș provenit din ”normalitatea” societății, care să fi ajuns celebru, în afară lui Iuda. Dar să recunoaștem că pe el l-a făcut celebru și l-a dat ca exemplu cea mai puternică ”editură”, subordonată creștinătății. Nu cunosc pe nimeni care să se fi întors de dincolo, după o tentativă naivă de suprimare a vieții și care în urma întoarcerii să-și fi păstrat luciditatea în forma ei pură, șlefuită de empirica existență. Nu cunosc nici măcar o persoană care să pună la bătaie o revelație a translucidității oferite de parcurgerea ultimului drum. Nu îmi amintesc să fi citit, auzit, sau să fi cunoscut pe cineva care să-mi releve întâlnirea cu Divinitatea sau plimbarea alături de El prin Eden, cu precădere sinucigași. Nu induc nici disprețul și nici neînțelegerea față de relația noastră cu Dumnezeu, dar nici nu încurajez comiterea unui gest pe care nici măcăr nu am curajul să-l gândesc.
Adeseori m-am străduit să percep fiorul pe care-l proclamă cei care își abandonează mărunta existență. Nu am un răspuns pentru ei, nu am un răspuns pentru mine. Știu doar că îmi este dragă viața, mediocritatea contemporanilor și atingerea limitelor afectului și rațiunilor mele.