Invingatorul ia tot

Schemă de film american...
Eroul: poate fi un polițist – de obicei al dracului de bun, însă cu ceva probleme cu șefii – sau un infractor nevinovat – ori a omorât ca să-și salveze familia ori i se pune în seamă un delict pe care nu l-a săvârșit – oricum, e un singuratic, are o personalitate foarte puternică, ceva vicii nevinovate, mai mult simpatice (fumează mult, bea – ori a băut mult, s-a lăsat, însă prins în vârtejul evenimentelor pe care le prezintă filmul se apucă din nou). De obicei a fost însurat, dar a fost părăsit, sau soția i-a murit într-un accident ori altceva, oricum, un eveniment l-a marcat profund, l-a făcut un însingurat care nu mai crede în oameni dar crede în valorile morale deși cei din jur nu-l văd așa (nici nu-i lasă să vadă, pentru că nu vrea să i se știe adevărata față).
Numele: John sau Bill sau Frank – trebuie neapărat să fie un nume simplu și mai cu seamă foarte răspândit, astfel încât să coincidă cu al cât mai multor (tele)spectatori care urmăresc filmul cu popcornul la gură, refulându-și existențele banale cu fantazii de capă și spadă – are să vadă toată lumea de ce-i în stare Jake, are să vadă și Mary, care își pune bigudiur în fața mea sau pur și simplu nu mă bagă în seamă pe mine, pe care mă așteaptă cu nerăbdare, fremătânde, curbele voluptoase ale blondei de pe ecran, are să vadă și șeful de la service-ul unde lucrez că greșește când îmi face scandal că n-am vulcanizat ca lumea cauciucurile rablei băcanului, ca și cum talentele mele nemaipomenite, incomensurabile (deși ascunse, încă) trebuie irosite pe vulcanizări și calibrări de rable!
Dintr-odată, în cursul monoton al vieții sale intervine ceva: dă peste un secret cutremurător, e martor la ceva la care n-ar trebui să fie, în fine, ceva, ce mai! și se trezește pe cap fie cu o gașcă de mafioți, fie de polițiști corupți (oare există și necorupți???) (eventual agenți F.B.I. sau C.I.A., dar la fel de corupți), agenți K.G.B., extratereștri care vor să distrugă lumea sau cel puțin să pună stăpânire pe ea sau oameni ori roboți veniți din viitor ca să schimbe cursul istoriei sau ca să-l împiedice să se schimbe... Dar asta n-are nici o importanță, e ca într-o rețetă a restaurantului din colț... cum care restaurant?! Restaurantul de la colțul uliții principale din Afumații din Deal, sau de la colțul străzii Sapienței ori Patienții dintr-un cartier ieșean, clujan, bucureștean, sau de la colțul unei X Street sau Strasse sau Rue cumva ori La Strada altcumva; important e că dacă lipsește parmezanul pentru pizza sau paste, poți pune și telemea, ce dracu’!, proștii oricum nu vede! Dar cum spuneam, monotonul curs al vieții eroului nostru e vălmășit de-o bombă care-i aruncă în aer automobilul jerpelit sau garsoniera în care ciorapii murdari stau în chiuvetă, lucrurile sunt azvârlite unde se nimerește – garsoniera lui unde nimeni în afară de el nu mai călcase de mult... Mare pagubă! – o să spuneți, o bombă nu-i putea răvăși mai mult lucrurile. Da, dar chestia e că doar întâmplător el scapă să nu fie împrăștiat asemenea ciorapilor, chiloților și sticlelor din garsonieră... De regulă al șaselea (al zecelea?) simț îl avertizează - puțin cam târziu, e drept, totuși la timp! – zboară prin geam și scapă – plin de funingine și cu unele răni nu foarte grave, foarte necesare pentru a-i fi ulterior îngrijite de o femeie frumoasă, pe care, atât de întâmplător! o întâlnește după dezastru... Rămas pe drumuri, plin de sânge, trebuie să se îndepărteze cât mai repede pe moment, și doar nu poate lua metroul, tramvaiul sau un taxi în halul în care arată; și-atunci sare în prima mașină oprită la stop, unde, ce naiba! nu vă așteptați sa fie nici o babă, nici un banal vânzător de electrocasnice sau vreun poștaș, nu! Soarta nu-i atât de legată la ochi precum Justiția, și-i scoate-n cale o ființă cu niște curbe periculoase, cu părul blond ca mierea și ochii verzi ca de pisică, fata de care tocmai pomenisem în visul diurn al lui Jake (variante: brunetă, roșcată sau ce se mai nimerește prin patul producătorului ori al regizorului). Fata - nu-i așa - e supărată rău, crede că-i un răufăcător care o răpește și poate că vrea s-o violeze, totuși spiritul samaritean o face să-i oblojească rănile, să-i șteargă arsurile cu whisky (oare există casă americană fără whisky? După filmele lor s-ar părea că nu!), îi dă să și bea un pahar când îi scoate așchiile sau cioburile din musculatura pe care obligatoriu trebuie să și-o arate - și ce bine a prins bomba pentru a ajunge într-o ipostază atât de intimă cu o femeie pe care abia a cunoscut-o! - el se strâmbă, eventual scoate și unele “aah!”-uri și “oooh”-uri, dar cu măsură (oare de ce nu li se dă și femeilor whisky la naștere? Poate n-ar mai țipa și geme atâta ca niște caraghioase care este!) - și-n timpul ăsta micuții neutroni – pardon, neuroni – se agită ca nebunii dar cu folos și-ncep să-l pună pe eroul nostru pe drumul cel bun. Eh bien, mes amies, își aduce aminte că - singuratic-singuratic, dar are totuși un prieten credincios care de regulă locuiește într-o rulotă sau un subsol, ceva, deși talentele l-ar îndreptăți la o vilă în Primăverii – scuze! m-am prostit, în Myfair sau în Bel Air – oricum, la el găsește nu doar adăpost ci și un important sprijin: de regulă tipul e un vrăjitor al tastaturii care poate sparge cele mai impenetrabile parole (poate fi totuși un arhivar de la poliție care deține date secrete, sau un mic infractor-turnător care știe tot ce mișcă în strasse, oricum, e inevitabil mic și sfrijit, cu ochelari ca fundul sticlelor de spumos. După ce-l pune pe eroul nostru pe drumul cel bun, eroul pleacă și răii îl descoperă cumva pe sfrijit și-i fac felul. Adio vilă în Bel Air! Dar rolul tău e terminat și nimic nu se obține pe gratis, atâta tot că-i de preferat să plătească altul. După ce l-ai pus pe urmele bandiților (polițiștilor corupți sau vezi variante), i-ai pus la dispoziție și scuterul tău amărât ca să se poată deplasa. Sit tibi terra levis, old man! Bine că ai scăpat de această Vale a Plângerilor, nu mai avem nevoie de tine. Acum trebuie să ne focalizăm privirile asupra femeii frumoase, care, deși încă puțin ostilă și neîncrezătoare (dar bandiții sunt lipsiți de subtilitate și nu văd amănuntele, poate de asta văd mai bine și mai departe ca noi și știu că deja s-a îndrăgostit de John - cum spuneam, să revenim la blondă - și mai dă-le încolo de paranteze la tot pasul, că mă faci să mă încurc! Deci, cum spuneam, proștii de bandiți lipsiți de subtilitate dar înzestrați cu clarviziune o descoperă cumva pe blondă, o iau prizonieră și-i cer lui John în schimbul ei discheta, sau valiza cu droguri, sau planurile secrete ori mostrele sau ce-o mai fi; dă și mie ceva, nene, de nu, schimb a ta coroană... nu, nu, asta-i din altă parte; de nu, schimb curbele ei fatale în niște zig-zaguri letale. Bineînțeles, întâlnirea are loc, nu-i așa, într-o fabrică dezafectată dar cu utilajele sub tensiune; după câteva răsturnări spectaculoase de situație care ne țin cu sufletul în pioneze, John îi face varză pe răi, o salvează pe blondă, din nou rănit, plecă sprijinit de ea, șontâc-șontâc, dar învingător și în posesia premiului (bineînțeles, nu mă refer la cărticelele pe care le luam noi la școală, ci la blonda îmblânzită). și-am încălecat... nu, nu nesimțiților, nu mă gândesc la prostiile la care vă gândiți voi! Eu încalec doar pe șa pentru că deja v-am spus povestea.
O mică observație: eroul e de obicei alb, corupții sunt obligatoriu albi, nici grași, nici slabi, nici infirmi, ca să nu sară în sus vreo organizație a grașilor sau slabilor sau una antirasială. între cei buni, abundă negrii; dacă prinre ei mai există infractori, au fost împinși pe calea fărădelegii de către societete, ei au un fond minunat, nepus în valoare, cam ca țiganii noștri. Nu vă grăbiți să mă acuzați de rasism sau de altceva, mai aveți puțintică răbdare: într-un număr viitor o să reluăm subiectul.
La ce bun descrierea unui gen de film făcut pe bandă rulantă? Păi, să vedeți!
Nu de mult a poposit pe verzile pajiști ale Otopeniului, C. Rice, nu ca să se intereseze de culturile de orez din România, ci ca să implementeze – vorba premierului cu pulover dar fără gât - stabilirea de baze militare yankee-e pe minunatele noastre plaiuri.
E bine. În sfârșit, vin! Or să-și lase o parte din dolari aici, pentru hotdogi și beri, pentru schimbul de fluide cu băștinașele. Când or să mai calce pe cineva cu gipanul, poate își vor regla ținta mai bine și-or să-l nimerească pe Guță sau pe Vijelie; iar când vor vâna bătrâni, poate o vor nimeri pe Bunicuța în loc de-o babă oarecare. Oricum, România a devenit prietena Americii!!! Ce mândri ne putem simți! Eroul cel mare și puternic, heart breaker-ul mondial, catadicsește să ne bage în seamă! E o onoare până și să știe că existăm, dar să fim și prieteni! Merită să facem orice pentru a-i fi pe plac... E drept că ei știu că avem capitala când la Budapesta, când la Sofia, că suntem slavi sau poate indieni. E adevărat că va trebui și să cumpărăm avioanele depășite, tancurile uzate, pulpe de două kile bucata. În schimb ei ne vor apăra de irakieni și iranieni, de afgani, de coreeni și cubanezi, care abia așteptau să se năpustească, asemeni hunilor, turcilor sau tătarilor de odinioară asupra noastră. Ne vor apăra presupun la fel de bine cum l-a apărat și John pe sfrijitul din film, care o ia pe cocoașă, are parte de o moarte lipsită de glorie, sfrijitul de care și uităm când îl vedem pe John puțin șifonat însă victorios și cu premiul sub braț! La naiba! Câștigătorul ia tot! Sau?...
În nenumăratele și dezorganizatele mele lecturi am întâlnit o poveste, nu mai știu la ce autor, nici dacă era englezească sau franțuzească, era însă cu siguranță europeană, nu era americană. Nu spun că toți americanii sunt proști sau că toate filmele lor sunt de doi cenți; am văzut filme americane superbe, au și scriitori minunați, au oameni de știință super și nu numai importați de la țările sărace, după cum și noi nu avem doar iliești și năstași și văcăroi sau copii minuni și zăvorance. Doar că majoritatea americanilor, ca și a românilor sau a nemților ori a oricărei nații sunt pe măsura filmelor de genul ăsta și cei pe care-i aleg sunt asemenea lor după ce facem operația de ridicare la cub.
Un oarecare, să-i zicem Nick, se străduia din greu dar fără prea mare succes – ba, ca să fiu sincer: fără nici urmă de succes - să-și îmbunătățească PIB-ul personal. Era însurat cu fata pe care-o iubea, avea o dulceață de junior, muncea de dimineața până seara (you know I work all day/ to make some money to buy a thing...) dar nimic nu se alegea de munca lui, cum se întâmplă întotdeauna fraierilor care muncesc; și-atunci apare un înger, sau un demon, sau ce-o fi fost! Oricum, avea aripi, dar penele habar n-am dacă-i erau albe sau negre sau or fi fost pestrițe, pentru că până și demonii și îngerii au început să se amestece între ei în lumea asta modernă, spre deosebire de sexe, care tind să “aglutineze”, ca să nu ne mai înmulțim ca țiganii - ăăă... nu asta am vrut să spun, că doar nu-s rasist: ca iepurii... Dar mă pierd în amănunte. Nick al nostru nu voia la început să fie neapărat bogat, voia însă să se simtă “acoperit”, ca să zic așa; și face banalul pact cu diavolul (ori cu îngerul?). Nu, nu-și vinde sufletul (poate, de fapt n-o fi fost nici diavol și nici înger, ci un avocat ori un notar cu aripi!). Târgul prevedea că lui Nick îi va merge totul ca unui senator PSD cu condiția să se poarte întocmai ca aceștia: să nu-i pese de nimic pe lume decât de propria-i persoană. Nick își vinde barca de pescar și înființează o linie de transport (cu bani de la SAPARD, presupun), își desființează fără milă concurența (să fi fost Mitrea cel cu aripile?), se umple de bani, dar e atât de ocupat încât bătrâna sa mamă moare în cel mai bun spital, desigur, dar fără să-și mai vadă fiul mult-iubit, soția, înconjurată de servitori și de lux însă lipsită de afecțiunea lui se stinge pe neobservate. Nick – sau poate Bill? – era foarte prins bineînțeles că nu de PNA sau DNA sau cum se mai cheamă acum – ci pur și simplu de cumpărarea și rentabilizarea unui lanț de nu contează ce - când și unicul său junior se îmbolnăvește. În sfârșit, Nick – sau Bill – își face puțin timp, se duce la patul micuțului, acesta îi spune: I love you, dady! (ce știu copii?!) – lui Nick – sau Bill – i se perindă prin minte întreaga sa viață, ochii i se umezesc ușor și spune: I love you! Prea târziu! copilul moare.
Ei, și ce-i cu asta? Mai mor oamenii, ba, dacă stau bine să mă gândesc mor până la urmă toți oamenii, unii chiar de copii. Povestea nu spune cum îi merg după aceea afacerile lui... cum ziceam că-l cheamă? a, da acum îmi aduc aminte: cu siguranță îl chema Steve... sau mai curând Bob, ori poate că Scott? Dar nu-i purtați voi de grijă, aveți destule probleme ale voastre. Atâta doar că – să continuăm să-i spunem Bill – își pune întrebarea: la ce bun? Oare învingătorul chiar ia tot?