Cu Tulburarea apelor, ideea blagiană a noii spiritualități începe să capete și mai clare determinații. Din Zamolxe nu am aflat decât că ceasta este sinteză de « soare » și « pădure », de apolonic și dionisiac, de rațional și irațional. Tulburarea apelor adâncește, mai ales prin ocolul făcut prin redarea aprehendării aceleiași noi spiritualități în spațiul altor culturi. Avem motive, dar mai ales intuiții să credem că ideile lui Dimitri Serghei Merejkovki au jucat un rol important în gândirea lui Blaga. Deși astăzi se vorbește tot mai puțin de opera literar-filosofică a acestuia, în timpul în care a trăit Blaga, scriitorul rus se bucura de o largă recunoaștere. În primele numere din Gândirea, filosoful îi consacră articolul Merejkovski ( Romanul lui Leonardo da Vinci ) iar în Voința, vorbind despre « profetul revoluției ruse » - Dostoievski -, Blaga trimite mai mult la Merejkovski decât la autorul Demonilor. În Romanul lui Leonardo da Vinci, un elev al lui Leonardo, Cesare, îl caracterizează astfel pe maestrul său, Leonardo:
« Astazi diavol, mâine sfânt. Ianus cel cu două fețe – una întoarsă către Hristos,
alta către Antihrist. Pas de ghicește care-i mincinoasă și care-i cea adevarată. Ori
poate că-s adevarate amândouă ?...
Dar poate fi împerecheată înțelepciunea șarpelui cu blândețea porumbelului ?
Mie mi se pare că ar trebui aleasă una din două …»
Raspunsul lui Leonardo, întrucâtva și al lui Blaga, l-ar fi trimis direct pe rug, alături de toți cei vânați de obtuza Inchiziție, dacă ar fi ajuns la urechile lor:
« Ba nu, amândouă ! Numai amândouă împreună ! Una fără alta nu-i cu putință.
Căci cunoașterea desăvârșită și iubirea desăvârșită sunt unul și același lucru »
(Merejkovski - Romanul lui Leonardo da Vinci )
În articolul « Profetul revoluției ruse », Blaga reamintește contemporanilor că Dostoievski nu a fost doar poet, gânditor, artist și psiholog. Despre el ar trebui să se vorbească și ca despre un « profet al unui nou creștinism », în măsura în care va trebui asumată și ideea că nici o cultura, prin datele sale structurale, « nu se poate desprinde de religie ».
Într-un articol publicat tot în Voința ( Ideale culturale , Anul I, nr. 87, 11 decembrie 1920), Blaga, cu mai puțină acuitate vizuală decât câțiva ani mai târziu deplânge soarta timpului care, în lipsa unui « ideal », se zbătea într-o deplină anarhie. Ca un veritabil expresionist, el regreta :
« Ne lipsește impulsul sigur al unei idei care să străbată toate orientările noastre
sufletești »
( Voința, nr. 87, 1920 )
Un an mai târziu (1921), ideea-impuls era deja identificată. Ea avea să constituie noua spiritualitate care urma să se înfăptuiască. Deși o caracterizează în termeni religioși, semnificațiile îi sunt, în fapt, metafizice. În articolul despre Dostoievski (Voința, Anul II, 1921, nr. 71, 7 noiembrie), Merejkovski - “unul din cei mai buni cunoascători ai săi” - vorbind despre acesta, spune că ne-a făcut cel mai mare bine aratându-ne “drumul spre Cristosul care va veni”, dar, în același timp, și cel mai mare rău – “era să ne ispitească cu Anticrist” (articolul citat). Dar dacă va exista un Cristos viitor, care a fost Cristosul de ieri ? Și cine este și Anticristul ? Clasificarea aceasta (să reținem, ea este făcută în anul 1921, cu doi ani înainte de a scrie Tulburarea apelor, dar în anul în care a publicat Zamolxe, ceea ce înseamnă că dramaturgul a dat aceleași idei o expresie artistică în 1921 și o alta în 1923) ne dă și cea mai bună orientare în lectura Tulburării apelor, în perfect acord cu aceea pe care i-am dat-o lui Zamolxe.
« Cristosul de ieri însemna lumea de dincolo a sufletului și a iubirii pure. Anticrist
e lumea de dincoace, trupul și pământul. Cristosul de mâine e pământul înfrățit cu
sufletul, e carnea spiritualizată. De aceea calea către creștinismul viitor trece pe
lângă Anticrist »
(Voința, An II, nr. 71, 1921, 7 noiembrie)
Textul nu lasă loc nici unei alte interpretări. Că spunem « Cristosul de mâine » sau « noua spiritualitate », spunem unul și același lucru. Iar promotorul ideii nu a fost nici Dostoievski, nici Merejkovski, nici expresioniștii si nici Blaga. Ideea vine din stăruința leonardescă de a da o viziune asupra lumii care să reprezinte o alternativă viabilă la cele două căi ce își vor sta de acum mereu față în față - creștinismul originar al lui Iisus și păgânismul antic. Calea aceasta a redescoperit-o și Dostoievski, și pentru aceasta este numit și “profet”. Iar în măsura în care românul Blaga o va adânci cu puterile sale, nu mai puțin ar trebui să îi acordăm și lui acest înalt titlu. Cu atât mai mult cu cât personajele sale care ne “tulbură apele” sunt de asemenea purtători ai gândului unor profeți. Un profet vorbind despre un timp al profeților, atâți câți ne-a dat istoria noastră (reală sau imaginară). În Tulburarea apelor avem așadar toate aceste trei căi ce stau în fața românilor în vederea unei alegeri de destin. Prin finalul dramei este evidentă calea dezirabilă - cale anunțată în abstract (sens hegelian) de Zemora în drama Zamolxe: “tot spre soare și-n pădure”.
Popa. În calitate de preot ortodox, el este însărcinat cu ridicarea unei biserici, așa cum o cere Tradiția - fundată pe moaște de sfinți. Prin aceasta, el nu ar face altceva decât să continuie drumul trasat de tradiția ortodoxă în conformitate cu care biserica imanentă de aici pregătește calea celei trascendente. La fel cum viața de aici este numai o cale către împărația celei de dincolo. Se ascunde mult ideal apolinic aici, prin faptul că urmarea tradiției înseamnă integrarea într-o ordine din care ar lipsi problematicul și îndoiala. Practicantul ortodox este o fire care si-a dobândit pacea interioară. Promisiunea vieții de dincolo este suficientă pentru a o accepta pe cea de aici, cu toate minusurile ei. Cu “așa a fost dat să fie!” se regăsește puterea de a se merge mai departe. Așa gândea și Popa atunci când a venit în sat pentru a aduce oamenii la adevărata credință. Singura lui menire era ridicarea “turlei”. Nu trebuia să își pună întrebarea cum trebuie să o facă. Totul era bine stabilit - trebuia urmată regula Tradiției. Cu regula la îndemână, și un copil ar fi putut-o face. Și așa ar fi trebuit să se întâmple dacă nu se ivea Nona.
Nona. Daca Popa este analogul Magului, Nona este și ea un fel de Zamolxe. Epitete precum: “lumină salbatică”, ”tulburatoare de ape”, ”înger căzut”, ”fiară apocaliptică”, “buruiană păduratică”, ”flacară roșie”, ”stea azvârlită”, ”floare veninoasă”, ”fiică a pământului” - trimit toate la furtunosul, vulcanicul, explozivul Zamolxe, venit direct din pădure. Dintre toate, ultimul - cel de “fiică a pământului” -, care este și cel mai întrebuințat, rezumă indubitabil natura acestui personaj. În termenii marejkovskieni, ea, chiar dacă își spune luterană, este în fapt reprezentanta Anticristului (a lumii de aici, a trupului, a pământului). Cât privește semnificațiile care se acoperă cu numele de “luteran”, le putem ușor degaja, redând câteva fragmente:
“Nona: Unde sunt eu, nu poate fi biserica! Unde e biserica, nu pot fie eu!...Omul a ieșit din carnea sa ca să intre în biserică; Luther face drumul întors: iese din biserică ca să intre în carnea sa.
Alchimistul: Ai băgat de seamă că azi toți oamenii sunt bolnavi? Asta vine de acolo că sunteti religioși.
Popa: Nona…noul cuget are miros aspru de floare veninoasă ca pielea ta -sălbaticul cuget întinde ispite peste abisuri…
Nona: Mâine voi trece desculță prin scrumul unui Dumnezeu ars…”
Și exemplificările pot continua. Deși se numește “luteran”, duhul căruia îi dă glas Nona este unul ateu. Oare nu din luteranism s-a născut în Occident raționalismul ateu? Chiar numele pus de Blaga personajului -“Nona”- semnifică nimicul. El se definește drept o negație a divinității. Pentru a rămâne mai aproape de firul epic al povestirii inspirate din faptul istoric al inițiativei luterane din Transilvania de dez-ortodoxizare a locuitorilor români, Blaga preferă denotarea “luteran”. E vorba de o necesitate ce ține de o tehinică literară pe care Blaga n-o poate ocoli. În toate dramele sale, Blaga își țese “tâlcul” metafizic pe o narațiune ridicată pe o legendă (Zamolxe, “Monastirea Argeșului”, ”Voichița”), pe un fapt istoric (Anton Pann, Cruciada Copiilor -1212, prozelitismul calvin și luteran din Transilvania secolului al XVI-lea, mișcarea politică din Transilvania condusă în Munții Apuseni de Avram Iancu), pe un mit (potopul din timpul lui Noe) sau chiar pe întâmplări cotidiene (precum cele din “Ivanca” și “Daria”). Dar de fiecare dată se produce o sublimare metafizică a epicului. Apehensiunile epicului au la Blaga și o altă semnificație. Să ne referim numai la drama”Meșterul Manole”. Într-un interviu acordat lui Ioan Masoff în revista “Rampa” (Anul XIV,1929, nr 3358, 4 aprilie, pag.4), declarându-și apartenența la o “mișcare caracteristică mai multor literaturi, mișcare spre lumea spiritului, spre misticism” – recunoaștem aici adeziunea fățișă a lui Blaga la mișcarea europeană expresionistă - , dramaturgul nu omite să adauge că aceasta nu îl împiedică să lucreze “cu elemente scoase în cea mai mare parte din însăși viața sufletească a poporului nostru”. Evident că aceste elemente vor deveni materialul unui întreg proces de spiritualizare, proces în urma căruia apartența lor la lotul inițial devine foarte greu, dacă nu chiar imposibil recognoscibilă. Credem mai departe că autorul, urmând, credem noi, regula ”inspirației receptive” (“orice stare sufleteascăă, trăită sau realizată pe un plan de conștiință strain de ea, devine stare estetică”- Filosofia Stilului pag. 91), pentru a atinge dubla finalitate a operei - estetică și metafizică - a îndepărtat planul epic de cel al semnificațiilor în mod paradoxal, apropiind și mai mult epicul faptului ce constituie materialul prelucrării (legendă, fapt istoric, mit și cotidian) de epicul rezultat al acestei prelucrării. Cu alte cuvinte, cu cât apropie mai mult întamplările dramei de cele ale, să spunem, legendei “Monastirea Argesului”, cu atât distanțarea între semnificațiile celor două toposuri culturale se mărește. Spre exemplu: în legendă avem “nouă meșteri mari…și Manole zece”; în drama “Meșterul Manole”, la fel. Dar să revenim la interviul din “Rampa”, unde Blaga continuă:
“Manole din piesa mea are doisprezece zidari, vrând să imite prin aceasta pe Iisus, care și-a clădit Biserica împreună cu doisprezece apostoli. Prin aceasta, mitul lui Manole ia întrucâtva înfățișare religioasă creștină”(“Rampa”…)
Cum se face totuși că, în varianta finală, Manole va fi însoțit de numai nouă meșteri, exact ca în datele inițiale ale legendei? Motivul schimbării, credem noi, ar putea fi acela al lăsării libertății conștiinței noastre de a dobândi ea însăși “inspirația receptivă” (deplasarea câmpului de conștiință de pe datele folclorice pe cele spiritual-creștine) și nu îngrădirea acesteia prin “sugestia” venită din partea autorului. Din acest motiv, se întâmplă cu dramele lui Blaga, același lucru ca și cu Cristosul cel nou și Anticristul lui Marejkovski. Atât de mult se aseamană “noul Crist” cu Anticristul, încât ai tendința să-l iei pe primul drept celălalt. La fel, corespondențele existente la nivel epic între sursă și opera blagiană, creează tentația – și mare parte din critica operei sale nu i-a rezistat – de a asemui derivatul blagian sursei, de a căuta semnificațiile dramei în proximitatea celor ale faptului mitic, istoric etc… de la care purcede. Și, de altfel, câți renumiți critici ai operei n-au căzut pradă acestei iluzii, îndreptând semnificațiile operei în direcții care n-au nimic în comun nici cu intenția blagiană și nici cu ceea ce Alexandru Dragomir numea „spielraum-ul interpretării” – „ orice operă spune mai puțin decât vrea să spună autorul și mai mult decât crede el că spune”? Iată, în privinta „Meșterului Manole”, cu toată mărturisirea făcută de Blaga, tot nu le-a fost de nici un folos criticilor. Le-a lipsit „inspirația receptivă” care n-ar fi văzut în această declarație decât o confirmare în plus a faptului că s-ar afla cu interpretarea în spiritul operei.
Sau, cum spunea și Heidegger, ceea ce este apropiat din punct de vedere ontic este maximal distanțat din punct de vedere ontologic. A-l înțelege pe Blaga în poezie și filozofie înseamnă în primul rând a gândi în „diferență ontologică”. Iar această „diferență” se numește la el, așa cum am arătat, citând în întregime răspunsul lui Blaga la „Ancheta” din 1928, „transfigurare”. Chiar și când vorbește despre viața de familie a lui Luca sau despre cea a Dariei, Blaga în mod continuu transfigurează realitatea. Toate piesele lui sunt „temperamente” văzute printr-un fapt divers, mitic, istoric etc. În toate se ascunde, ca în spatele unor măști aproape vii – de aici și tendința de a rămâne la ele – avatarurile noii spiritualități. În „Tulburarea apelor” le regăsim purtând travestiul Moșneagului. În cuvintele acestuia îl recunoaștem foarte ușor pe Leonardo al lui Merejkovski. Divinitatea căreia i se roagă luând pământ în palmă, deschizând larg ochii sau inspirând până la capăt, este nu Iisus de pe cruce, nu Iisus cel înviat ci Iisus-Pământul. La fel de bine i s-ar putea spune Iisus-Văzduhul, Iisus-Lumea etc. Dacă ne reîntoarcem la „Zamolxe”, citim că:
„Despre Dumnezeu nu poți vorbi decât așa:
îl întrupezi în floare și-l ridici în palme …
îl asemenea cu-n izvor și-l lași să-ți curgă lin peste picioare,
îl prefaci în soare și-l aduni cu ochii …”
și revenind imediat la Moșneag:
„Eu nu mă rog niciodată. Eu iau numai țărână în palme
Și mă joc cu țărâna. Uite-așa …”
Același sentiment al dumnezeirii. I-am putea spune „panteism creștin” (Blaga chiar îl numește așa în romanul Luntrea lui Caron), dar eticheta filosofică l-ar amesteca cu alte forme de panteism, risipindu-i unitatea și inefabilul. La fel cum noul Crist al lui Merejkovski trecea în ochii celor cu gânduri confuze drept Antihrist, la fel trece și Iisus-Pământul drept o divinitate născută dintr-o erezie. Câți nu vedeau în Moșneag un eretic ?
Singurul care, cu toate căderile sale, stăpânea legea privirii este Popa. Dialogul dintre cei doi ne convinge de aceasta:
„Popa: Tu vorbești, și cum vorbești
Mi-e parcă m-aș întinde
În umbra unei vechi fântâni.
Apele-n adânc sunt liniștite
Și de acolo mă privește
Verde, limpede, adânc – Ochiul Lumii.
Moșneagul: Mă crezi și dumneata – cum mă cred ceilalți
Un - un eretic ?
Popa: Nu mai înțeleg nimic
Moșneagul: Asta înseamnă că ești la începutul binelui”.
Întrebarea pe care ne-o punem este aceasta: cum va ajunge totuși Popa (profetul noii spiritualități de mai târziu) să nu rămână doar vândut cerului și nici să-și piardă sufletul ca „episcop peste stânile luterane” ? Cum va trece el de la Cristosul de ieri către cel de mâine? Ca și în „Zamolxe”, transfigurarea personajului suportă un similar proces dialectic. Momentul cel mai important este cel al primei negații. La început, Popa are credința fermă în vechiul Cristos – Cristosul lăsat, cum spuneam de vechea tradiție sinodală. Cu gândul acesta el vine în sat (în popor) să ridice oamenii la dreapta credință (orto-doxie), dar gândurile îi vor fi „tulburate” de Nona cea sălbatică, de duhul îndoielii. Într-atât de mult încât ar vrea să răspândească și printre ceilalți ateismul său. Prezența Nonei îi răscolește întreaga așezare a vechii sale ființe:
„Popa: Nona, mi-e sufletul greu
De când ai intrat fâlfâitoare în viața mea
Mă zbat
Între îndrăzneli ce scutură turlele
cerului și între temeri de copil”
Dar gândul acesta răzvrătit nu poate fi dus până la capăt. Prezența negativului pur, a Nonei, îl aruncă într-o luptă pe viață și pe moarte. Terenul ei – conștiința. Chinurile existențiale nu au un echivalent psiho-fizic. În Popă se declară „subterana”. Nici cer și nici pământ nu poți fi. Vertijul acesta existențial acoperă în cea mai mare măsură desfășurarea dramei. Nona este într-adevăr negativul întrucât scoate personajul din liniștea sa placentară:
„O dată, numai o dată am avut liniștea de mormânt în viață …”
Această liniște era una falsă, aparentă totuși. Ea este tot în maniera „în-sinelui”. Adevărata liniște este aceea la care se ajunge și nu de la care se pleacă. Din acest punct de vedere, orice chin luciferic este de preferat somnului paradiziac. Nona trebuia să se ivească. Ispita trebuia să intre în viața omului. „Subterana” trebuia trecută. Puterile adormite se trezesc dintr-o dată la viață, asemenea unui vulcan. Toată ființa Popei este un vulcan pe punctul de a erupe. Însă el nici nu se stinge, nici nu-și aruncă afară magma fluidă. Clocotește doar. În aceste momente Popa stă alături de toți exilații lumii. De Socratele nevoit să-și bea cucuta, chiar dacă se știa fără de vină, de Giordano Bruno, cel care a urcat treptele rugului, știind că orice rotire a Pământului în jurul marelui astru îi dă încă odată dreptate, de Mântuitor, care în grădina patimilor a sângerat mai mult decât pe cruce, trăgând spre sine și refuzând în același timp cupa destinului. Cu spunea și Hegel, vorbim despre Zeitgeist, să refuze cupa amară, nu poate, pentru că este însetat de dreptate și adevăr; dar cupa aceea îi va aduce în mod sigur pieirea. Acestea sunt problemele adevărate ale conștiinței și despre acestea vorbește Blaga aici:
„Voiam să aduc aici un cuget nou
viu ca o stea azvârlită
dintr-o praștie cerească (vechiul Crist – n.n.)
dar noul cuget e blestemat (Anti-Cristul – n.n.)
Tu te-ai strecurat în el.
Tu ești ulciorul noului cuget” (Popa)
În momentul în care această angoasă augmentată maximal lasă impresia că totul este pierdut, se produce momentul de „sinteză” – negarea negației. Momentul acesta culminant este ilustrat în piesă de scena incendierii bisericii. Cel care o face este Popa însuși. Dar o dată cu biserica arde și Nona. În catarsisul ei teza și antiteza sunt reciproc negate, rezultând afirmația concretă. Biserica nu arde în întregime. Potirul în care se săvârșește Euharistia, cupa din care la cina cea de taină apostolii au atins cu buzele trupul și sângele Mântuitorului – cupa aceasta va fi singura salvată. Tot ceea ce Biserica a supraadăugat ei, toate arabescurile cu care mintea omului a împodobit până la ascundere duhul originar – toate acestea vor rămâne în foc. Singură cupa va trece. Moșneagul este acela care o va scoate din foc. El este purtătorul noii spiritualități care va lua din cea veche sâmburele viu și va lăsa la o parte toate putrefactele:
„Inima de aur a bisericii îmi zvâcnește vie în mâini … altarul trosnea ca o pădure de brad în vâlvătaie. Stranele împrăștiau scântei … Potirul l-am mântuit. Nu l-a rănit nici o scânteie” (Moșneagul).
Este uimitoare această deplină compatibilitate de gând între sensul ce se degajă din versurile poemului dramatic și formularea frust-filosofică, teoretizantă (cum o numește”Ancheta”) din Eonul dogmatic:
„Eonul dogmatic, la ale cărui porți batem, îl închipuim înzestrat cu toate virtuțile ineditului. Nu vedem cum ar putea să intre în el elemente de dogme specific creștine, după noi perimate ca conținut … își va lua materialul…din conștiința frământată a timpului și nu din muzee de antichități”
(Eonul dogmatic, pag.186)
Și, dacă vrem să ducem și mai departe analogiile, pentru a nu lăsa gurilor rele ocazia de a ne reproșa forțarea notei atunci când alăturăm atât de intim filosoficul cu poeticul, vom mai spune că incendiul care purifică conștiințele pentru a le face apte să coabiteze cu noul eon își are și el un echivalent în Eonul dogmatic. El este reprezentat de ceea ce Blaga numește „elenismul modern”. Vechiul elenism se caracteriza printr-un amestec de culturi spirituale, spune Blaga, de interferențe. Găseam adunate în același spațiu manifestări aparținând unor varii regiuni: dualismul persan, ecourile indice ale unității supreme, mitologia babiloniană, mesianismul iudaic, ocultismul egiptean, ideea de armonie a polisului grec, etc. Toate aceste materii diverse nu reușeau să-și găsească drept numitor comun un element dintre ele care să le subordoneze pe toate celelalte. Toate încercau același scop – să fie orizontul unei unități. Dar, toate dorind același scop deopotrivă, se ajungea la „bellum omnium contra omnes”. Cu alte cuvinte, un moment de uriașă criză. În acest punct critic apare soluția:
„În această atmosferă saturată de vedenii și gând, de speranțe și scepticism, apare mitul creștin … „
(Eonul dogmatic, pag. 14)
Blaga vedea în epoca pe care o trecea semnele unei crize similare cu aceea petrecută pe tărâmul Asiei Mici și Egiptului cu două mii și ceva de ani în urmă.
„Criza spirituală a timpului nostru e o criză : amestecul heteroclit de doctrine încă necoagulate într-un întreg, relativizarea filosofiei, năvala miticului în conștiința vremii … setea de ultime sinteze și tragica neputință a intelectului de a le crea”
(Eonul dogmatic, pp.183-184)
Asemănările profunde între cele două momente istorice îl îndreptățesc pe filosof la extinderea lor și asupra urmărilor. Cum primei perioade i-a urmat soluția unui eon dogmatic ( creștin), ar fi firesc ca, în condițiile similare ale momentului, să se definească începutul unui nou eon, adică al unei noi spiritualități care să reducă tendințele culturale centrifuge la unitate. Iar cât privește analogia cu întâmplările salvatoare ale dramei, citim:
„Noi credem într-o criză istorică, o criză în cuptorul căreia se ard la înaltă temperatură cărămizile pentru noua clădire”
(Eonul dogmatic, p186)
Revenim la dramă. Incendiul trebuia să aibă loc pentru că, numai prin el, gândul se putea primeni. Din acest foc catarctic va renaște noul Moșneag – Popa cel nou – care va duce mai departe flacăra noii credințe salvatoare:
„Se ridică, parc-ar veni din altă lume …
Unde am fost ? A fost cândva un Moșneag aici lângă mine, privea neclintit. Iisus-pământul a înflorit în el … numai Moșneagul mi-e viu în gând … n-a murit tot satul ? … bolnav am fost cât timp m-am îndoit și m-am zbătut. Azi nu mai sunt … viața mea s-a vindecat … nu mai pot să rămân. Mi-e foame de pământul larg. Aer, aer, pământ ! …
Mă duc să trag clopotele în fiecare sat pentru Iisus-Pământul” (Popa)
Antimaterialist convins, Blaga a nutrit întotdeauna convingerea că spiritul împinge lumea și nu invers. Spiritul este acel orizont curbat peste fapte, evenimente, gânduri, care le poate produce o stază ce sfârșește în putrefacție sau, dimpotrivă, le poate insufla viață. Spiritul nu este dezirabil în sine. El este dezirabil numai în raport u un anumit Zeitgeist. Iată, spiritul creștin a dus la o perioadă lungă de înflorire în raport cu materiile culturale ale acelor vremi, insuflându-le forța de a progresa. La un moment însă între acest spirit și materiile subordonate se produce incompatibilitatea. Materiile stagnează, se sufocă încorsetate de spiritul devenit acum dușmănos. De aici criza. Când această criză va atinge punctul apogetic, vechiul spirit va ceda locul unuia nou, capabil să ocrotească faptele de cultură dornice de creștere. Vedem dar, că spiritul este a-cauzal. El vine din nimic. Venirea sa echivalează cu o nouă geneză. Sub aripile sale protectoare, totul începe să se organizeze. El creează liniile de forță și poate fi presimțit așa cum presimțim uneori schimbarea vremii din aroma aerului ce-l inspirăm sau din durerea din oase. Și presimțindu-l ne putem pune în slujba lui. Aceștia sunt profeții. Asemenea lui Zamolxe, asemenea Moșului și noului Popă și asemenea tuturor celorlalți profeți din dramele ce vor urma.

( FRAGMENT DIN LUCRAREA FENOMENOLOGIA RELIGIOZITÃÞII BLAGIENE )