Să zicem că există o ființă a pâinii.
Ființa aceasta ar trebui să fie formată din făină, din apă, din foc și din sare, pentru că în general asta este o pâine.
Sarea este ceea ce pe de o parte tușează distincția dintre foc, apă și făină, dar le și pune în valoare dând gust, fără a le altera proprietățile.
Focul este ceea ce face ca toate acestea la un loc să fie..o pâine; sarea, apa și făina nu pot fi pâine fără existența focului.
Apa este ceea ce dă corp făinei, dar și invers, iar acest proces este temperat de foc și nuanțat de sare, deci și focul și sarea sunt parte a corporalității pâinii.
Focul și apa nu sunt resimțite în pâine la propriu, doar făina și sarea fiind ceea ce experimentăm, celelalte elemente fiind doar deduse ca fiind parte a corporalității pâinii, pentru că dacă este prea arsă sau prea puțin coaptă, deducem surplusul de apă sau foc, ceea ce înseamnă că nu trebuie să le simți prezența.
Dacă este să reducem la abstract și luăm toate elementele conceptuale care compun o pâine, le putem înțelege a fi contextul și putem deduce faptul că ideea de pâine este conceptul care se extrage din substanța context.

Putem considera că focul este Tatăl, apa este Duhul, făina este Fiul, iar sarea este distincția care le nuanțează- iubirea ce o este Dumnezeirea în unicitatea ei.

Pâinea în sine o putem vedea a fi o coborâre în real a ideii de pâine și este necesar a fi corelată cu Fiul, prin calitățile pe care făina le are, ceea ce ne permite să vedem făina ca având un potențial de a deveni mereu pâine, dar și variațiuni de panificație, vedem asta în întreaga existență: plante, păsări, animale etc.

Dar pentru ca această concretizare să se petreacă este necesară existența unei dimensiuni unde să existe pe de o parte materia primă ( materialele- pământul ) și pe de altă parte principiile ( planul- cerul ) necesare concretizării și aș propune ideea că pornind de la distincție, de la ceea ce unea și totodată tușa distincția a trebuit să fie inhibat și astfel a rezultat o coborâre în concret, rezultând :

“La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.
Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor.”

Astfel distincția devenind firmamentul care ține creația într-o separare de Creator, este spațiul unde proprietățile și calitățile elementelor sunt dispersate și ne-amalgamate, rezultând un haos, dar este și dimensiunea unde există un nivel de consubstanțialitate cu Creatorul.

Din perspectiva identității, eu-l nostru este conceptul care din substanța totalității ființei noastre se extrage, dar prin oglindire el este totodată și suportul și sursa substanței totalității ființei noastre și este “ locul” unde noi suntem consubstanțiali cu Creatorul.
Întreaga creație este Pâinea, pe care Creatorul a plămădit -o la început, iar noi suntem pâinici, eu-ri, variațiuni ale Pâinii, Eu- lui pe care Fiul ca ideal îl este.

Și noi suntem și suflet și spirit și rațiune întrupată, și noi suntem și minte și conștiință și conștiență întrupată.

Acest text nu este altceva decât o încercare de a exprima o înțelegere a ceea ce pe de o parte nu poate fi pe deplin înțeles, iar pe de altă parte a fost experimentată în conformitate cu caracteristicile unice ale eu-lui pe care îl sunt.
Adevărata înțelepciune vine prin detașarea de produsul minții noastre, de propriul fiu ( ego ) pe care greșit și nemeritat încercăm să-l întrupăm dintr-o grotescă și prostească imitare a Tatălui, când, în fapt noi suntem deja fii și fiicele Tatălui.
Cum?
Avem modelul, avem Idealul întrupat, avem ceea ce cândva nu aveam: Isus Hristos, Eu-l întrupat și avem și manualul de utilizare: Dumnezeiasca Scriptură și doar așa putem gusta din dulceața ( Iubirea ) pe care o este Dumnezeu.
Și putem face asta fiecare după natura naturii sale, pe care nu o putem cunoaște decât ca urmare a aceleiași decizii, anume aceea de a sacrifica propriul ego și acceptarea a ceea ce deja sunt făcut de Dumnezeu Însuși și trudirea spre o și mai multă devenire a ceea ce Dumnezeu m-a făcut a fi.