Sensul nu e ceva ce găsești. E ceva ce crești. Îl naști prin felul în care iubești, te frângi, ierți, taci. Uneori, tocmai golul e pânza pe care se pictează sensul. Mă întreb, aproape cu teamă, dacă nu cumva tot ce percep e doar o reflecție fragilă a unei realități pe care o inventez ca să nu cad în gol. Am senzația că lucrurile vorbesc doar dacă le ascult, dar ce se întâmplă cu ele când întorc capul? Încetează ele să mai existe sau doar tac? Am un fel de luciditate dureroasă - sunt prea conștient de propriile fisuri. Nu pot să nu văd ce nu merge, ce e dezechilibrat, dar rămân acolo, în observație, și nu mai fac pasul către vindecare. Poate pentru că și durerea are un fel de intimitate familiară.

Simt un apetit pentru adevăruri profunde, dar nu suport răspunsurile superficiale. Am oroare de clișeu, dar mă și tem că, din atâta finețe a întrebării, mă voi rătăci într-un labirint fără centru. Aș vrea să simt sensul, nu doar să-l gândesc. Și totuși, gândesc. Poate prea mult. Și mai e și neliniștea: că totul e o proiecție, că sufletul flămând de sens proiectează delirul lumii. Dar dacă nu sunt doar iluzii? Dacă exact în aceste întrebări greu de dus se ascunde adevărul de care fug ceilalți? Sunt însetat de lumină, dar deseori privesc din umbră.

Ceea ce dobândim fizic ne poate fi luat, dar ceea ce cunoaștem devine ceea ce suntem. Fericirea adevărată vine din ceea ce înțelegem, nu din ceea ce adunăm. Visele povestite în trecut, cifra cinci, steaua cu cinci colțuri, porumbeii, copiii, icoana veche și cățelul alb cu ochi de chihlimbar din copilărie - toate acestea sunt semnele care au țesut o punte între sufletul meu și al tău. Nu știu dacă noi alegem aceste imagini sau dacă ele ne aleg pe noi.

Poate că moștenim, dincolo de voința personală, tipare arhetipale ce se transmit aprioric, dictând parcursul vieții și modelând lumea în care trăim. În același timp, în adâncul inconștientului, zac umbrele: traumele trăite, demonii răului, imaginile care ne-au marcat. Acestea, hrănite de experiențe repetate, capătă consistență și uneori chiar autonomie. Se adună în straturi, procesând în tăcere, așteptând momentul în care să izbucnească pentru a ne subjuga.

Răul nu e doar exterior, ci și interior, o energie latentă ce prinde putere din ceea ce refuzăm să privim. De aceea nu trebuie să ne lăsăm pradă influențelor întunecate din noi înșine. Tot ceea ce proiectăm asupra celorlalți se află deja în interiorul nostru: lumina și întunericul, iubirea și resentimentul. Conștientizarea binelui e vitală, dar nu putem ignora nici răul interior, care își urmează propria determinare. Chiar dacă egoul se stinge odată cu trupul, în biblioteca sufletului rămâne mărturia intențiilor acestei vieți. De acolo se naște un nou instrument, o nouă întrupare.

Însă întrebarea care mă bântuie rămâne: de ce Sinele comun, cel ce cuprinde totul, ne impune aceste limitări în exercițiul liberului arbitru? Poate că răspunsul nu e menit să fie găsit, ci doar trăit, în fiecare experiență pe care o traversăm.