Dacă am vrea să rezumăm într-un singur cuvânt întreaga esență a doctrinei creștine acel cuvânt ar trebui să fie iubirea. Dacă am vrea să reprezentăm într-un singur cuvânt doctrina iluminismului raționalist, pozitivist, umanist, acel concept are trebui să fie libertatea, convingerea că omul se naște liber, se poate educa moral, este prefecționabil spiritual, este suficient sieși. Nu sunt alte concepte filozofice și teologice care să reflecte mai corespunzător esența existenței noastre în această lume și în cea de apoi decât iubirea și libertatea. In același timp nu sunt alte concepte mai greu de pătruns în chintesența lor esoterică, hermeneutică, mai greu de descoperit în labirinturile enigmatice ale psihicului omenesc, după vălul tainic sau al aparențelor după care se ascund, decât aceste două concepte: iubirea și libertatea. De aceea poate și paradoxurile și dilemele existențiale și ale conștiinței și drept consecință lipsa unor criterii etice echitabile, general acceptate de oameni precum și lipsa de direcție și de orientare a minotaurului cel orb al istoriei. Astfel se face că un om care se naște liber, este educat intelectual și moral, dar nu este capabil să iubească spiritual și nu cunoaște adevărul în sensul sacru al cuvântului, nu poate fi sau rămâne liber indiferent de oricâte drepturi și privilegii s-ar bucura. Și câte nedreptăți nu s-au comis până acum în numele libertații tocmai fiindcă privilegiații sorții, cei puternici, nu au cunoscut, au ignorat sau au falsificat adevărul. Dar nici cunoașterea adevărului nu este suficientă, nu este o garanție că vom alege să facem binele și nu răul, deși poate cunoaștem prea bine care este adevărul. Omul face răul și păcătuiește împotriva aproapelui nu neapărat din ignoranță așa cum socoteau înțelepții antici, ci și din voință bine înțeleasă, conștientă, calculată. Omul a fost binecuvântat cu liberatea intelectuală și emoțională de a alege să facă binele sau răul, dar datorită faptului că voința omului a fost compromisă și coruptă prin păcatul originar deși omul vrea să facă binele de multe face răul pe care nu-l voiește să-l facă. Un om care, cu voia sau fără voia sa se face pe sine slujitor forțelor răului, care nu face binele moral, care nu iubește pe aproapele și pe Dumnezeu și nu cunoaște deci adevărul, nu poate fi un om liber.

Cei care cred în infailibilitatea rațiunii, a funcțiilor logice ale psihicului omenesc, pleacă de la convingerea că tot ceea ce cunoaștem și facem sunt rezultat al voinței și al efortului uman, al deciziei morale libere a omului. Rațiunea ca și voința omenească nu sunt însă absolute ci sunt vulnerabile tocmai fiindcă sunt schimbătoare, relative și contingente. De aceea poate Kant, cel mai strălucit filozof, apostol al rațiunii pure și practice al Iluminismului, s-a îndoit totuși că rațiunea doar prin sine ar putea să elibereze omul de păcatul originar, de „răul radical” cum îl numește Kant, adică păcatul care și-a făcut cuib în trupul și sufletul omenesc încă din leagănul genezei și care ca un virus moral incurabil compromite voința omenească. Kant a crezut că „răul radical” există în virtutea și propensiunea omului de a face rău. Nici Sfântul Pavel, Sfântul Augustin, Luther și Calvin, nici Kirkergaard or Dostoievski, n-au fost interesați ori impresionați de idealul revoluționar al eliberării sociale și politice la care visează lumea aceasta. Au fost mai degrabă inițiatori și promotori ai revoluției spirituale lăuntrice, a nașterii din nou a omului, în duh și adevăr. Au crezut că numai cunoașterea și înțelegerea adevărului, a înțelepciunii divine, ne pot face întradevăr liberi, fie și numai în sensul libertății din lumea aceasta. Neluminat de har, cu iluzia că a ajuns deja să trăiască într-o stare de spirit „dincolo de rău și de bine”, „ipso facto” omul se ascunde în umbra pomului cunoașterii din grădina creației și în noaptea istoriei orbit de propensiunea și obsesia de a face orice altceva dar nu voința lui Dumnezeu. Și drept rezultat al răzvrătirii sale umblă prin lumea aceasta tulburat, nelinștit, hipnotizat, dependent emoțional, plin de anxietate și incapabil moral și intelectual de a mai discernă valoarea de non-valoare, binele de rău, frumosul de urât.

Ființa omenească în starea naturală, fireacă, deși cultivată intelectual, are totuși tendința de a se auto-întemnița în labirinturile lumii acesteia care temporar seduc pe om prin efectele plăcerii facile oferite în locul suferinței. Dar aceasta este o iluzie pe care natura o crează și o folosește pentru a nu-l pierde pe om de sub controlul determinist al legilor sale, pentru a nu-l lăsa să-și depășească limitele condiției, să se îndumnezeiască. Natura îi ofera omului comfort și consolare, hrană și adăpost dar pentru prețul ca omul să rămână legat și dependent de forțele sale oarbe, deterministe, să renunțe la visul libertății spirituale. Oricât de capabili de autodeterminare și de virtuoși am fi, limitele naturale ne stăvilesc exaltarea și exercitarea liberei voințe, dorința de a ne folosi inteligența în mod creativ, constructiv pentru a deveni liberi. Lumea aceasta este numai aparent dominată de voința omului, de puterea și de instinctul de supraviețuire al acestuia, de voința de putere și de libertate, fiindcă însăși voința de putere este luată de om cu împrumut de la natură și se întoarce prin moarte în circuitul naturii împreună cu partea naturală a ființei umane. Iar când folosindu-se de inteligența faustică omul distruge natura își diminuează practic sieși șansele supraviețuirii ca specie, dacă nu există ieșire în transcendent.

Condiția omului neancorat la transcendent, deconectat de spiritul metafizic, separat de esența divină, este, din păcate, exact așa cum o definește filozofia existențialistă, adică o condiție absurdă. Și pentru a evada din condiția damnării care nu este ușor de suportat, omul acceptă orice compromis, orice ispită, orice iluzie, orice formă a păcatului care să-l distreze sau să-l distragă de la realitate. Omul ajunge astfel să se simtă că este „condamnat să fie liber” și caută să dea jos de pe umerii săi, precum Sisif, bolovanul greu al damnării. Dar omul nu se poate salva singur fiindcă răul care-l domină este îngemănat prea profund în subteranele ființei și a conștiinței sale și în subconștientul și conștientul colectiv. Istoria întreagă stă mărturie a magnitudinii răului de care sântem în stare, cât a putut sau dimpotrivă, nu au putut filtrul și frânele rațiunii să stăvilească fluxul și energiile negative izbucnind ca magma și lava unui vulcan la suprafață din adâncurile tulburi, primitive și instinctuale ale psihicului omeneasc. Nu putem fi liberi nici atunci când din mândrie luciferică nu mai sântem noi înșine, nici atunci când din frică și disperare cădem pradă viciilor și patimilor demonice care ne încătușează eul, ne umbrește personalitatea, ne deformează caracterul. Nu sântem de asemenea liberi când slujim și ne închinăm idolilor, adică oricui și la orice care este limitat, imperfect, fals și contrafăcut, și nu Dumnezeului celui viu, atotputernic, infinit și etern.

După cum bine s-a spus, omul este un minicosmos, o sinteza între dualitățile finitudine-infinit, necesitate-libertate, proiect încă în faza de construcție după un plan divin, o idee în proces de devenire, de actualizare. Lumea, microcosmosul uman, sânt inerent limitate dar cu potențial de auto-depășire, de transcendere. Planul după care este creată lumea este mai degrabă un proces, un flux, în care binele este amestecat cu răul, precum apa limpede a râului cu mâlul din albie și de pe maluri. La capătul procesului se termină și posibilitățile de devenire, nu rămâne decât necesitatea repetiției, inerția, damnarea sisifică, fatalitatea de a urca veșnic bolovanul rostogolindu-se din vârful muntelui până în văile pământului de unde omul trebuie să-l ridice din nou până când viața devine absurdă și fără sens. Fără un sens mai înalt adică, fără posibilitatea de a depăși inerția și repetiția viața devine o formă de damnare, o prefigurare a suferinței iadului. Iadul este poate imposibilitatea de a ieși din infintul și repetiția cinetică dar închisă a cercului, de a fi liberi. Ieșirea din repetitivul cercului precum și cea din peștera iadului se fac printr-un salt metafizic, prin riscul asumat al credinței.

Fără credință nu există libertate, sau dacă există acea libertate este relativă, temporară, iluzorie. Fără credință nu ne rămâne decât alternativa să rămânem prizonieri forțelor deterministe, încătușați în zalele lanțurilor lineare fără de capăt ale cauzei și efectului care caracterizează realitatea lumii acesteia. Unde însă există credință există și încrederea de depășire a inerției și finitudinii, dar numai cu ajutorul lui Dumnezeu, singurul la care toate sunt cu putință. Inclusiv și posibilitatea de a învinge moartea și prin înviere posibilitatea de a ne recăpăta libertatea pe care au pierdut-o strămoșii noștri prin săvârșirea păcatului originar în grădina seducătoare a raiului. Prin credință omul este astfel eliberat din chingile determinismului, ale necesității și ale cauzalității, i se ia după umeri bolovanul sisific, și astfel omul se face prin har părtaș cu Dumnezeu la prerogativele libertății absolute. Nu datorită virtuților omenești ci în primul rând fiindcă numai în împărăția lui Dumnezeu există libertate absolută. Fără credință însă nu există libertate, sau dacă există acea libertate este relativă, este libertatea pe care ne-o tot promite omul de când este lumea și care întârzie să vină pentru milioane de oameni, pentru neamuri, generație după generație.

Pe plan politic și social, libertatea, egalitatea, echitatea, sunt idealurile și dezideratele cele mai importante pentru fiecare om. Dar dacă nu este nimic sacru în om, dacă omul este doar un animal politic, pradă instinctelor, așa precum se crede, atunci în lupta pentru supraviețuire numai cel puternic se poate bucura din plin de privilegiile victoriei, de partea de pradă care i se cuvine leului. Ceilalți sunt sortiți să fie doar victime, turmă dresată să asigure bunăstarea și fericirea învingătorilor și a celor puternici. Individul nu mai este nimic prin și pentru sine însuși devine doar un număr, o roată din angrenajul social, din societatea în care trebuie să încerce să se integreze și să i se supună, pe care nu are altă șansă decât să o slujească devotat ori din nevoia de a putea astfel supraviețui. Pentru a asigura liniștea cetății, echitate socială și egalitate de drepturi, și pentru a-l elibera pe individ din iobăgia forțată, elita iluministă și cea progresivă a lumii moderne au creat așa zisul “contract social”, un covenant nescris dar subînțeles prin care se stabilesc bazele relațiilor dintre individ și societate, astfel încât să se asigure dreptul ca fiecare ființă să-și poată apăra bunul cel mai de preț adică viața, proprietatea, libertatea, pentru ca fiecare să se poată proteja pe cât este cu putință de ororile despotismului politic, de anarhie, de fărădelegile junglei sociale oarbe, de a putea duce cât mai departe lupta fiecăruia împotriva tuturor și a tuturor împotriva fiecăruia. În schimbul garanției unor astfel de drepturi și privilegii individul trebuie însă să renunțe la unele drepturi și libertăți în favoarea statului care administrează contractul social.

Datorită contractului social, o societate poate fi cât se poate de echitabilă, dar este foarte greu să fie totodată și liberă și egală în aceeași măsură dat fiind faptul că oamenii nu se nasc egali nici social, nici economic, nici ca însușiri și potențial. Datorită acestei realități a vieții, libertatea totală, necontrolată și necenzurată, duce inevitabil la inegalitate. Libertatea duce inevitabil la inegalitate și inegalitatea constuie un risc asumat pentru cei care doresc libertatea. În realitate oamenii nu sunt egali prin naștere, dar trebuie să fie egali în fața legii așa cum sânt și în fața lui Dumnezeu. Trebuie să fie egali și în posibilitatea și oportunitatea de a se manifesta liberi politic, economic, social, cultural, religios. De câte ori însă se încearcă egalizarea forțată, impusă și prin constrângere, se compromite libertatea. Egalitatea de oportunități însă extinde perspectivele și orizontul libertății. Și cu toate acestea, libertatea rămâne doar o convenție, o promisiune, un armistițiu temporar. Libertatea politică, socială și culturală pe care ne-o promite lumea aceasta este relativă și există doar atâta timp cât oamenii cred în acest concept. Ca libertatea să existe trebuie ca oamenii să continue să creadă în libertate și să lupte pentru aceasta.

Climatul de libertate poate crea însă, contrar înțelegerii și așteptărilor firești, condiții propice pentru inegalitate politică, socială și culturală. Libertatea crează competiția acerbă, necontrolată, și nu toți oamenii sânt dotați cu spirit pragmatic ori competitiv. Cei bogați devin peste noapte și mai bogați și cei săraci și mai săraci. O anumită compensare vine însă prin faptul că nu toți cei care ajung bogați material ori intelectual sânt totodată și înțelepți, binecuvântați cu har, sau îmbunătățiți spiritual, superiori moral ori oameni de caracter. Libertatea face sens, cel mai mult sens, într-un context etic și moral. Este imperativul moral cel care legitimează conceptul de libertate. Idealul libertății politice face mai mult sens pentru cei care reușesc să fie în primul rând liberi spiritual. La astfel de libertate se ajunge doar prin revoluția interioară, eliberarea de egoism, de obsesia cu noi înșine, de energiile negative care ne întunecă străfundurile conștiinței făcându-ne viața noastră și a altora mizerabilă, cu sau fără motiv real. Libertatea înseamnă regăsirea liniștii lăuntrice și a armoniei sufletești. Libertatea este acea predispoziție sufletească și morală de a alege binele, nu de a face ceea ce vrei. Dat fiind existența în om a impulsului de a face răul libertatea greșit înțeleasă duce la relativism moral, la ispita de a ne mulțumi să fim niște egoiști fericiți, nu la dezideratul de a deveni oameni, oameni liberi dar și responsabili moral. Libertatea rău înțeleasă duce la instituirea oligarhiei, a despotismului, la inegalitate economică și socială radicală, la deteriorarea valorilor morale și culturale.

Deși libertatea este o sabie cu două tăișuri fiindcă de libertate se poate folosi nu numai binele ci și răul, riscul libertății trebuie luat fiindcă numai în libertate este omul capabil să facă și cel mai mult bine. Omul trebuie să fie lăsat și încurajat să devină liber moral, intelectual, cultural și spiritual deși trăiește într-o realitate dominată de ordinea cauzală, deterministă. Libertatea spirituală este un dar de la Dumnezeu care dintru început ne-a creat cu liberă voință, cu libertatea de a alege binele sau răul. Dar libertatea celui care-și folosește voința liberă în slujba răului este totuși o ispita demonică. Aura și gloria divină a libertății se vede însă atunci când descătușează potențialul intelectual și moral al omului și le pune în slujba binelui.

Există așadar o libertate exterioară la care se ajunge prin lege, acțiune politică și socială, prin rațiune și cooperare ori prin revoluție. Dar există și o libertate interioară, spirituală, la care se ajunge doar prin suferință, printr-un efort de purificare sufletească, prin har și printr-o profundă transformare a caracterului omenesc, prin nașterea din nou a persoanei umane. Aspirăm după fericire dar numai cunoașterea adevărului ne poate face cu adevărat liberi și fericiți. Cel mai mare bine pe care îl putem face aproapelui este să-l ajutăm să cunoască adevărul. Numai o lume care cunoaște adevărul și trăiește în adevăr este o lume liberă.