Când suferința ne stoarce de vlagă, ne anemiază și ne obturează perspectiva viitorului, se impune să-i grefăm țesuturile entuziasmurilor, ale avânturilor și ale elanurilor, care induc energii stenice, vivifiante, fortifiante și revigorante, în fața cărora suferința devine minusculă, și poate fi manevrată în folosul și binele noastre.
Suferința coexistă în promiscuitate alături de nefericire, boală, decepție și dezamăgire, și dacă le-am separa, le-am trata imundul, fetidul și scabrosul cu serul fericirii, am putea respira în atmosfera curată a sănătății.
Cei care se manifestă violent când suferința este activă, o simt mai acut când devin calmi,iar cei care devin calmi când suferința își urcă nivelul nociv, o sondează cu răbdare pentru a-i găsi punctele slabe.
Suferința e inflexibilă, rigidă și obtuză, se poate rupe sub acțiunea forței spiritului, este o excrescență pe suprafața sufletului, care se poate cicatriza expusă travaliului timpului, protejat de armura voinței de a transfigura ceea ce suntem, înfășurați în tern, fad și spleen, în ceea ce ne dorim de la viață, căci destinul ne face promisiuni ce nu se realizează din cauza efectelor funeste ale suferinței.
Distanța de la suferință la fericire este echivalentă cu distanța de la boală la sănătate, iar suferința poate interfera cu fericirea, și substanța care se obține influențează când pozitiv, când negativ, omul.
Suferința distorsionează percepția asupra realității, pe care o vedem împestrițată cu umbre adăpostind tenebrele, ce au ca sursă neantul căptușit cu nimicnicie și camuflat de irealitate.
Suferința intră în catatonie, dacă este hipnotizată de un magician care are acces la transcendental, și pe care îl folosește ca un narcotic pentru a hipnotiza suferința.
Suferința infestează senzorialul și senzitivitățile, care transmit mai departe corpului stări de neplăcere exacerbată, care pot atinge dezgustul, repulsia și idiosincrazia.