CUVÂNT ÎNAINTE

MOTTO:
Scrii un cuvânt... cuvântul scris
e-un leac sau o otravă;
tu vei muri, dar tot ce-ai scris
rămâne-n urmă drum deschis
spre moarte sau spre paradis,
spre-ocară sau spre slavă.
………………………………….

Dar nu uita!... Fii credincios
cu grijă și cu teamă,
să lași în urmă, luminos,
un semn, un gând, un drum frumos,
căci pentru toate, neîndoios,
odată vei da seamă!


Sfântul Ioan Iacob Hozevitul de la Neamț (1913-1960)

Poate că cititorii acestei prefețe se vor mira că o lucrare monografică a unei localități începe cu un motto religios, ales din versurile scrise de unul din cei mai mari sfinți români, Ioan Iacob Hozevitul, ale cărui moaște (trupul întreg, găsit perfect, nealterat, ca și când ar dormi) se află depus într-o raclă de sticlă, în mănăstirea cea mare a Sf. Gheorghe Hozevitul din Þara Sfântă nu de mult vizitată de mine. Dar acest sfânt, care era și un strălucit poet creștin, ne îndeamnă clar să lăsăm în urmă cuvinte scrise care să creeze “un drum deschis” și să-i lumineze, prin însemnările ce le facem acum și prin adevărul lor, pe cei de mâine, care, cu siguranță, le vor citi cu interes după dispariția noastră. Îndemnul sfântului Iacob Hozevitul este valabil pentru orice fel de scriere, mai ales pentru cele cu caracter istorico-documentar. Ideea versurilor citate este că totdeauna, pentru ceea ce spunem în scris sau verbal, vom da odată socoteală în fața lui Dumnezeu, dar și în fața oamenilor.
Orice monografie a unei localități este, oarecum, asemănătoare cu biografia unei persoane, căci și una și alta trebuie să înceapă cu felul cum a apărut pe lume acea persoană fizică și acea localitate, apoi să continue cu descrierea evoluției lor în timp și spațiu, ducând amănuntele prezentării până la actualizări de ultima oră. Comparația dintre viața unei persoane și viața unei așezări umane nu merge, totuși, decât până la o anumită limită, deoarece comunitatea umană este mult mai complexă și are o existență cu mult mai lungă decât viața unui singur om, descrierea monografică necesitând o multitudine de date istorice, geografice, sociale, politice, economice, cultural-artistice, date statistice și evaluări judicios estimate despre evoluția localității în viitor, toate informațiile trebuind, în general, bazate pe studii și cercetări arhivistice minuțioase, pe documentații solide și sigure la fața locului, niciuna din ele ușor de făcut. Desigur, nu dorim ca aceste remarci să pară cumva un preambul facil la lucrarea de fața și nici să pară un fel de scuză ieftină pentru provizoratul ei, deoarece întreaga redactare din paginile ce urmează nu s-a făcut în țară, la locul vizat; nu s-a scris cu o multitudine de documente originale adunate pe o masă, cum ar fi fost necesar, ci ea s-a redactat departe de fruntariile patriei noastre, undeva în America. Iar acolo ne lipseau o mulțime de informații precise și elemente fundamentale, necesare unei masive monografii, cum, de obicei, se obișnuiește în asemenea lucrări extrem de pretențioase. De aceea, cu greu am cutezat să o intitulez monografie, căci mai de grabă i-aș fi zis minimonografie, care, la urma urmelor, este, de fapt, o schiță monografică a unei localități. În fond, monografia unei comunități urbane trebuie să devină istoria completă a acelei așezări, detaliile ei alcătuind o filă din istoria națională, iar lucrarea de față s-ar vrea o mică enciclopedie a localității Boldești-Scăieni.
Nu încape îndoiala că, dată fiind importanța economică specială a orașul prahovean Boldești-Scăieni*), el a meritat dintotdeauna o descriere amplă, exhaustivă, în genul celei alcătuită între 1934-1937 de scriitorul Mihail Sevastos (1892-1967) pentru municipiul Ploiești, monografia ploieșteană fiind o lucrare de referință excepțională, de cca 900 de pagini, unanim apreciată. De aceea a și fost reeditată în anul 2001. Nici nu cred că putem fi chiar așa de optimiști și de naivi încât să credem că, în viitorul apropiat, orașul Boldești-Scăieni va beneficia de o monografie atât de complexă și similară cu cea a lui Sevastos, dar, oricum, un studiu cât de cât acceptabil ar fi trebuit să apară încă mai demult, ținând cont de faptul că existau deja unele premise și date culese cu o asemenea nobilă intenție. Câteva din aceste date - să sperăm că nu cele mai importante - au fost deja pierdute sau au dispărut definitiv, odată cu persoanele care le dețineau.
Până la apariția, în viitorul incert, a acelei lucrări mult așteptate, din cauză că am văzut că nimeni nu se apleacă să scrie așa ceva, mi-am întrerupt, pentru o vreme, scrierile mele epice, lirice sau dramatice și am decis să elaborez singur lucrarea monografică de față, care, în baza libertății de expresie și fără să aibă un caracter strict oficial, se dorește a fi, nădăjduim, un ajutor orientativ imediat și clar pentru cei interesați să cunoască aspectele generale ale acestei frumoase și bogate așezări de pe valea Teleajenului. În acest scop, în afară de documentația personală culeasă de mine și de bibliografia menționată la sfârșitul lucrării, am folosit câteva informații destul de valoroase și pertinente, primite din afară. Dar, dat fiind faptul că, de la distanța unde s-a elaborat monografia (din Statele Unite), nu toate datele au putut fi riguros verificate, s-a ivit posibilitatea inevitabilă să existe și o anumită marjă de relativități și de aproximări subiective a celor consemnate în scris. Nu formulăm aici o superficială disculpă, dar este, credem, necesar să subliniem acest lucru, spre a motiva anumite omisiuni neintenționate, spre a nu mai vorbi și de alte realități nesigure și de nume, mai mult sau mai puțin importante, care, spre regretul autorului, nici ele nu au putut fi deloc amintite. Pentru un atare inconvenient, ne cerem scuzele de rigoare, cu speranța ca eventualele erori din această carte să fie corectate în edițiile viitoare.
De asemenea, caracterul aleatoriu, cu note de ușor excurs nostalgic, didacticist și oarecum sentimental-evocatorii s-a putut, probabil, și el strecura, ca stil, printre paginile acestei cărți care sunt convins că nu ar fi putut apărea fără unele contribuții cu importante informații utile venite din afară. Din totalitatea lor, am ales pe cele care, până la proba contrarie, ni s-au părut cele mai credibile. În acest sens, autorul mulțumește cu multă căldură tuturor celor care ne-au oferit sprijinul lor dezinteresat, oferindu-ne aceste comunicări esențiale.
Astfel, capitolele care dezvoltă datele despre Fabrica de mucava din Scăieni, dar și despre schela Boldești și Fabrica de geamuri Scăieni, s-au bazat pe informațiile valoroase primite prin poștă de la domnul prof. ing. Gheorghe Genel Costache, fost director al Întreprinderii de mucava Scăieni, căruia îi suntem foarte recunoscător. Aceleași sincere mulțumiri le adresăm următoarelor persoane, la fel de amabile, care au răspuns cu multă promptitudine solicitărilor noastre, oferindu-ne bogate note referențiale, cu valențe istorico-documentare: d-lui primar al orașului, prof. Ion Dumitru, d-rei înv. Georgeta Suditu, studentei Camelia Voinea, doamnei bibliotecare Genuța Ilie, de la Biblioteca afiliată Casei de cultură orășenești, doamnei ing. Constanța Tănase, fosta directoare a Grupului Școlar Industrial Boldești-Scăieni, domnișoarei Gina Radu, doamnei ing. Violeta Cazacu, preoților Simion Gigore, Octavian Pârvu, Gheorghe Petre, domnului Ștefan Ionescu, cantor la Biserica “Sfânta Maria”, domnului col. Petre Răduță, de la Poliția comunitară orășenească, domnului arhitect Nicolae Moianu, domnului Ciungradi Silviu, fost primar al orașului, domnului Cornel Filostache, fost director al Clubului Boldești, domnului prof. Silvestru Diaconescu, domnului prof. Valeriu Teodorescu, domnului înv. Emil Popescu și d-lui ing. Toma Călinescu care ne-a pus la dispoziție unele materiale bibliografice și fotografii originale. Nu în cele din urmă, îi aduc sincere mulțumiri d-lui Valeriu Darie, pentru că, la fotografiile mele personale, mi-a adăugat și din fotografii sale, deosebit de reușite. Toți cei solicitați să ne ofere informații sunt cetățeni remarcabili și pe deplin onorabili ai orașului Boldești-Scăieni.
În lucrare am folosit și citate din unele articole jurnalistice publicate de mine în Statele Unite, Canada, Germania, Australia sau în România. O mențiune specială i se cuvine și editurii “Premier” din Ploiești care s-a achitat cu rapiditate de imprimarea și editarea cărții de față în condiții grafice deosebite.
În pofida caracterului oarecum succint - și poate subiectiv - al monografiei de față, ne exprimăm totuși încrederea că cititorii vor primi cu interes această lucrare de necesar început istoriografic pentru localitatea în discuție.

Chicago / Glen Ellyn, SUA, 1 ian. 2007

Prof. Cristian Petru Bălan
Membru al Uniunii Scriitorilor din România,
Membru al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe
(cristianbalan1@yahoo.com)

_____________________________________________________________

*) Scrierea numelui acestei localități sub forma “Boldești-Scăeni”, grafie tot mai uzitată oficial în ultimii ani, este completamente greșită, deoarece scriind “Scăieni”, fără “i”, se încalcă în mod grosolan și abuziv normele elementare ortografice și ortoepice, în vigoare, ale limbii române moderne (conform noului Dicționar DOOM al Academiei Române, ed. Univers Enciclopedic, Buc., 2005), iar acest “i”, omis inconștient în varianta mai recent folosită, se aude perfect în pronunțare. Forma grafică arhaică (Scăeni) se folosea acum 100 de ani, fără “i”, după cum se scria chiar și numele orașului... “Ploești”. Dar nu este deloc cazul să revenim la formele grafice vechi, de acum un secol și mai bine, care, în prezent, sunt ieșite definitiv din uz. Astăzi scriem și pronunțăm “Ploiești” și “Scăieni”, cu “i”, deoarece limba română este o limbă fonetică, deoarece ambele substantive proprii sunt supuse, în grafiere, acelorași reguli bine stabilite ale limbii române moderne. Vedeți explicații în plus și la capitolul al III-lea din acest studiu, unde se explică detaliat și originea numelui “Boldești-Scăieni”.

CAPITOLUL I.
Istoricul localității: primele menționări documentare

Prin anii 1976-1977 eram foarte des vizitat acasă la Scăieni de domnul Vasile Georgescu, un profesor în vârstă, mărunțel de stat, foarte simpatic și vorbăreț, pasionat de colecționarea de documente vechi rare. Totdeauna venea însoțit de o servietă plină doldora de cărți și de reviste istorice sau de zapisuri originale sau în copii. Într-o zi, văd că scoate din servietă o fotocopie pe care mi-o arată zâmbind. “Domnule Bălan, știi ce este aceasta?” și îmi dădu fotografia în mână. Era poza unui document scris cu litere vechi chirilice. I-am mărturisit sincer că nu știu ce este. “Ei bine, domnule Bălan, acesta este copia după cel mai vechi document găsit că pomenește despre existența localității dumitale. Cunoști alfabetul chirilic?” I-am răspuns că îl cunosc. “Atunci uite că aici scrie și data de 15 ianuarie 1591 (7099) Mihai Viteazul întărește lui Ion Logofătul și fraților lui cumpărăturile făcute la Scăieni “din dealul cu vii, pomet, păduri și altele”; iar la 14 aprilie 1591 iată o nouă semnătură pusă pe un act de vânzare de ocini, provenit din cancelaria domnului Mihnea Turcitul, aflat în fruntea Þării Românești între anii 1577-1583; 1585-1891 (cel care, pentru a deveni domn în locul lui Petru Cercel, a plătit cu mult aur Poarta Otomană, jefuind țara și trecând la mahomedanism, deși, în cele din urmă turcii tot l-au mazilit)... În documentul semnat de Mihnea Turcitul este numele unui localnic, Calivit, din Scoiani, sud Saac, care nu poate fi altceva decât numele vechi al Scăieniului, aflat pe atunci în județul dispărut Saac, cu capitala la Bucov; iar “bukov”, pe slavonește, înseamnă “fag”, deci Scăienii se afla lângă satul dintre fagi...”. Profesorul, muzeograful și arheologul ploieștean Octavian Onea (n. 11.02.1944 la Iași), în cartea sa „Comentarii și contribuții la Dicționar(ul) istoric al județului Prahova”, editura Pygmalion, Ploiești, 2006, p.222, scrie următoarea explicație extrem de interesantă: „Săcuieni, târg, vamă [=Scăieni; din Săcuiani, apoi Scăuiani și, prin absorbție, Scăiani. Primul care a pus semnul egalității între Săcueni și Scăieni a fost generalul Fr. Guillaume de Bauer, Mémoires historique et géographiques sur la Valachie, Frankfort et Leipsing, 1778, p. 129: „Schajeni ou Secujeni”; apud Ion Jercan, Cetatea Teleajenului la Homorâciu, Ploești, 2005, p.98] ”.
Afirmația regretatului profesor Georgescu, specialist în istorie, confirma perfect ceea ce menționa, încă din 1902, “Marele Dicționar Geografic al României” (1898-1902), scos în cinci volume de Grigore G. Tocilescu, G.I. Lahovari și generalul C. I. Brătianu, unde autorii spuneau că această localitate este, într-adevăr, una dintre cele mai vechi comune din județul Prahova. I-am replicat domnului Georgescu că s-ar putea să existe și alte documente, chiar cu mult mai vechi, despre Scăieni (spuneam aceasta gândindu-mă la un document săsesc ce pomenea de Scăieni încă de prin 1543-44, dar nu eram sigur de el). “S-ar putea, desigur; de asta sunt convins, dar deocamdată nu s-au găsit. Trebuie continuate cercetările. Avem nevoie de cercetători pasionați”, mi-a răspuns el. Și a existat un astfel de cercetător, venit la Ploiești, tocmai din inima Basarabiei, din Chișinău. Este vorba de domnul profesor Mihai Apostol (n. 28 X 1929), om de o cuceritoare carismă și modestie. Am avut fericirea să descopăr o parte din minunatele studii ale acestui laborios și foarte talentat profesor - acum devenit ploieștean - un distins cărturar și mare cunoscător al culturii prahovene, autorul, unanim apreciat, al multor studii valoroase, fundamentale, printre care și un masiv dicționar istoric care va rămâne pentru posteritate o adevărată comoară și capodoperă a genului. Din eforturile dumnealui a ieșit acest excepțional “Dicționar istoric al județului Prahova”, de 620 de pagini, publicat în 2004 de laboriosul și foarte talentatul profesor.
Ulterior, în vara anului 2006, l-am vizitat la locuința sa din Ploiești, unde, din dicționarul oferit, aveam să aflu că fotocopia prezentată mie de profesorul Vasile Georgescu nu era singura care vorbea despre Scăieni, deoarece patru ani mai târziu, după mențiunea din primul document, și anume la 20 august 1585, același Mihnea Turcitul dădea drept de câștig de cauză pentru niște moșii, “din Scăiani” (numele arhaic al așezării), în urma unei judecăți, unui oarecare Ioan, nepotul preotului Căciulat (și acesta, probabil, tot din Scăieni). Profesorul Mihai Apostol a înșirat apoi, în dicționarul său, și alte câteva documente importante pe care domnia sa le-a găsit prin diferite publicații ale Academiei Române sau în varii surse, urmărind, cu extrema lui perseverență și acuratețe, numele localității Scăieni/Scăiani în fiecare vraf prăfuit.
Iată-le aici, pe rând, alături de alte informații din același dicționar...
Vom începe cu două noi acte, semnate tot de ticălosul domn trădător Mircea, primul - întocmit între lunile ianuarie 1590 și mai 1591 - prin care consfințea individului Pătul (probabil Pătrul, scris greșit) din Târgșor o ocină, Scăuianii lui Calivit, același scăienar din primul document. Al doilea act este semnat de Mircea Turcitul, la data de 15 ianuarie 1591, și este o ratificare de terenuri în favoarea logofătului Ion din Târgșor, mai exact - “un vad de moară în apa Teleajenului și un loc de casă la Scăiani”; apoi ocine și vii la Rogozești, lângă Târgșor și Scăiani; de asemenea, alte moșii în Spatnic și Scăiani, vândute din cauza foametei sau de “năpaste pentru o dajde la bir”, cum zice acel zapis. Se pare că numitul logofăt “Ion din Târgșor” avea mare trecere pe lângă domnitorii munteni, fiindcă, în mod foarte ciudat, nu știm cum a făcut el și cum s-a învârtit că, pentru a fi și mai sigur de perenitatea moșiilor dobândite, și-a mai întărit zapisul de moștenitor definitiv și cu iscăliturile domnitorilor Mihai Viteazul (la 4 iulie 1598) și a lui Nicolae Pătrașcu (la 11 iunie 1600).
Menționez că profesorul Apostol a găsit aceste documente, după îndelungi cercetări, în colecția de “Documente privind Istoria României”, (DIR, secțiunea B, Þara Românească, sec. al XVI-lea, vol. V, pp. 18, 422; vol. VI, pp. 3, 32 și 380, Editura Academiei Române, Buc., 1950-1960), adăugând observația: “Documentele sunt semnificative pentru ilustrarea acțiunilor de acaparare a terenurilor țăranilor moșneni de către profitori, care căutau să beneficieze de pe urma greutăților prin care treceau aceștia uneori” (Dicționarul istoric al județului Prahova, pag. 51.) Conform scriptelor, primii profitori, apar a fi egumenii unor mânăstiri. Continuând cu aceeași râvnă răscolirea documentelor vechi, profesorul găsește, în volumele cu titlul în limba latină “Documenta Romaniae Historica” (B. Þara Românească, 11 vol., pp. 143-144, Ed. Acad. Rom., Buc., 1965-1988), un alt exemplar, din 28 dec. 1594-1599, ce constituie zapisul de vânzare al unui pogon de loc și jumătate de stânjen de ocină, tot la Scăiani, de către un anume Constandin către Nenciul călugărul. La 22 mai 1610, voievodul Radu Șerban confirmă unui Neagu din Târgșor, ocina de la Găgeni, cumpărată cam odată cu niște terenuri din Scăiani și Călugăreni. (Vezi DIR, XVII, vol.I., pp. 472-473).
Cu cât se dezvoltă, de-a lungul secolelor, scriptologia din cancelariile și divanele domnești, cu atât se înmulțesc actele oficiale care pomenesc numele Scăieni, scris într-o formă sau alta. Bunăoară, printre ele, s-au găsit alte zapisuri, primul din 25 mai 1629, despre vânzarea unei jumătăți de pogon de vie la Scăiani, intervenită între localnicul Radu și jupânul Sima, care mai face un contract de vânzare-cumpărare și cu Radu Brădea, pentru alte două pogoane de vie, tot la Scăiani, acesta fiind al doilea, iar al treilea înscris al lui jupân Sima este o vânzare petrecută între el și un anume Radu din Gonțați (lângă Blejoi), pentru o sumă de 500 de aspri (DRH, XXII, pp. 533-534 și p.317). Între 1 septembrie 1632-31 august 1633, s-a găsit o tranzacție de vânzare a trei pogoane de vie la Scăiani și a unui iaz de către două persoane, Posaca și Stana, către un alt jupân, Neagu.
Pe vremea aceea, oamenii nu foloseau între ei apelative ca astăzi, de genul domnul, doamnă, domnișoară, amice, prietene (domn i se spunea doar lui vodă, domnitorului, și lui Dumnezeu)... Cel mai des se adresau între ei (mai ales în acte) cu apelativele “jupân”, “jupâneasă”, iar în intimitate se adresau cu “nene” (“nană”, la feminin, în Transilvania), “țață”, “vecine”, “vecină”, “bade, “bădiță” sau își spuneau direct, pe nume: Ioane, Petre Marie etc... Oficial, în scripte, se folosea mult termenul “jupân”, termen împrumutat din slavonă. Astfel, niște jupâni din Ploiești zălogesc, la 6 martie 1640, trei “cedvărți” (ciozvârte) de vie în dealul Scăianilor, pentru 6 galbeni și jumătate, iar un oarecare jupân Neagu, tot din Ploiești, vinde velcomisului Radu o jumătate de pogon de vie și o jumătate de stânjen de ocină, la Scăiani, pentru 10 ughi (galbeni ungurești). Acest document este important pentru că din el aflăm cum se numeau mulți locuitori din vechiul Scăieni, care semnează ca martori de vază, cum era comisul Lepădat și Tudor Roșul “ot Scăiani”. În cel puțin 30 de documente, aflăm că monahii de la mănăstirea Târgșor s-au infiltrat cu o lăcomie câtuși de puțin canonică, o sete de avere ce merită condamnată cu asprime, căci ei trebuia să fie fiii lui Dumnezeu nu ai lui Mamona, și să nu se arunce cu mâini hulpave peste pământurile bieților localnici și să-i spolieze an de an, mai ales că ei abia trăiau de azi pe mâine. Mulți au fost, în felul acesta, sărăciți și aduși în sapă de lemn. Intimidați și pravoslavnici fiind, țăranii se cam temeau de blestemul și de acatistele călugărilor. Totuși, unii moșneni scăienari, mai curajoși, nu au cedat cu una cu două, ci s-au judecat vârtos la Divan cu călugării, câțiva plângându-se deschis chiar domnitorului de lăcomia egumenilor, chiar dacă, în sinea lor, dânșii cam intuiau că rareori li se va face dreptate. Dar de încercat, documentele dovedesc cu claritate că au încercat... Așa a procedat un anume Ghica, cu soția lui Maria și fiul lor, conform unui document din 13 ianuarie 1696; la fel și scăienarul Orhat, care, forțat de împrejurări, s-a lăsat păcălit, declarând că “m-am împăcat cu sfinția sa neîndurându-se pentru sărăcia noastră, ne-au dat sfinția sa (doar) taleri 9...” La 7 iunie 1692, jupân Tudor din Scăiani, împreuna cu soția sa Vișa, au fost reclamați de monahi că dumnealor nu vor să-și vândă pământul. Tudor este amenințat, la 1 august 1692, de domnitorul Constantin Brâncoveanu, “boier vechi și domn creștin” (cum zice cântecul), cu executarea forțată. Atunci, neavând încotro, de frică, el cedează, fiindcă domnul țării, care cunoștea bine “Scăianul”, nu glumea când îi dădea un ultimatum final într-un stil destul de ritos: “...au de vei vrea nici așa, nici așa, să vii să stai de față ca să văz domnia mea cu ce cale ții tu acel pogon de vie; că neviind, voi trimite domnia mea dă te va aduce treapăd”. Cam așa stăteau lucrurile în țara noastră, încă de pe atunci...
În sec. al XVII-lea se pare că unii moșneni din Scăieni sărăciseră în așa hal că nu-și mai puteau plăti deloc birul. Ca să nu fie arestați, ei își lăsau pământurile de izbeliște și dădeau bir cu fugiții ori se haiduceau. Așa a procedat birnicul Udrea. Fruntașii Scăianului din acele vremuri i-au achitat ei dările lui Udrea, prin actul de la 2 aprilie 1678, dar să nu credeți că au făcut acest gest din filotimie sau din banii lor, căci ei au găsit altă soluție: i-au vândut imediat via fugarului Udrea mânăstirii Târgșor, care de abia o aștepta, și cu acești bani l-au făcut solvabil pe acest băjenar dispărut fără urme. Actul de vânzare a fost semnat de popa Goicea ot Scăiani, Mircea Iuzbașa, Stan Sârbul, Vlad Postelnicu, Neagoe Scăianul și de alții, toți din Scăiani... La fel s-a întâmplat și cu State, feciorul lui Ivancea din Târgșor, căci la 20 februarie 1700, i-au fost vândute toate viile din Scăiani, după ce acesta își luase lumea în cap să scape de bir. Nu înțelegem însă nicicum de ce, însăși o prințesă, Maria, fiica fostului domn Antonie Vodă din Popești, prin actul de la 16 noiembrie 1677, cedează fără pretenții mănăstirii Târgșor un pogon și jumătate de vie din dealul Scăianului. Este vorba, probabil, de o donație făcută dint-o convingere mistică.
Interesant ni se pare faptul că unii moșneni care acumulaseră mai multe pământuri în zona Scăienului țineau neapărat să nu mai fie considerați țărani bogați, ci boieri - și încă “boieri de neam” -, titlu ceva mai nobil decât “simplu boier”. Numai domnul țării le putea conferi un asemenea titlu de mare mândrie pentru un fost țăran. Așa ceva se întâmpla destul de rar, mai mult în cazul când fostul țăran făcuse ceva foarte util voievodului respectiv.
În colecția mea personală (vezi reproducerea în facsimil), printre cele 14 documente vechi ce le dețin (v. și alte câteva facsimiluri), am și un asemenea act rarisim și foarte valoros, cu pecete domnească aplicată pe “ceară”. El este un fel de diplomă, datată din iunie 1847 și are semnătura originală a domnitorului Bibescu Vodă - Gheorghe Bibescu (1802-1873), domn al Þării Românești (1842-1848) - prin care respectivul scăienar, Dragomir Savu (Sava), un moșnean cu suficientă școală pentru vremea aceea și ginerele lui Manolache Bălăceanu (co-fondatorul falansterului de la Scăieni de la 1835, alături de Theodor Diamant), solicită lui vodă titlul de “boier de neam”. Pentru merite deosebite, vedem că domnitorul țării i-l acordă, printr-un valoros act de înnobilare, care este tipărit cu litere chirilice (doar parțial, în scrierea numelui său, s-a folosit alfabetul latin de tranziție). Diploma de înnobilare specifică următoarele:

NOI GEORGIE DIMITRIE BIBESKU
KU MILA LUI DUMNEZEU DOMN STÃPÂNITOR A TOATÃ ÞARA
ROMÂNEASKÃ.

Dragomir Savu(,) volnic din oraș (?!) Scăiani, județul Prahova, atât din acturile ce a înfățișat la Comisia de catagrafie a Periodicului al 3-lea (,) cât și din condicile Vistieriei din anul 1828 și 1831, dovedindu-și adevărata însușire de Boier de Neam, s-a trecut numele lui în Condica Statului închipuită după Art. 80 din Regulamentul Organic. Tot dintr-o vreme i s-a dat la mână și această diplomă încredințată cu pecetia și subscrierea Domniei Noastre spre a’ i sluji drept aceeași dovadă și a se bucura de privelegiul de Boier de Neam.

ss/ Georgie Dimitrie Bibescu (iscălitură originală)

Anul 1847
Luna iunie
No.4297. L.S./ Locul sigiliului domnesc Șeful Vistieriei Domnești,
ss/indesc.

Șeful Condicei Statului
ss/indesc.

Extrem de ciudat ni se pare faptul că, în acest act de înnobilare, transcris de mine, dacă am putut bine descifra scrisul, vedem că grefierul a caligrafiat și numit, pentru prima dată în istoria localității (încă din 1847), că Scăianiul este... oraș(!), probabil o greșeală, o misinterpretare, pe care aș vrea să o lămurim puțin în paranteza ce urmează... (Litera “p”, în alfabetul de tranziție, se citea când “p”, când “r”. Așa stând lucrurile, cuvântul “opam”, citit “opat”, vrea să însemne “târg”, în limba arhaică românească, unde, în alfabetul de tranziție “m” este litera “t”. Dar dacă îl citim numai ca în slavonă, litera “m”, scrisă răsturnat, este litera “ș”, iar, în acest caz, cuvântul trebuie citit “oraș”. Dat fiind însă faptul că însuși cuvântul “opat” nu se poate descifra clar sau că este scris greșit, deoarece corect ar fi trebuit scris “opid”=târg, confuzia, evident, persistă!). Oricum, Scăienii devenise o localitate foarte cunoscută în țară, căci pe harta stolnicului Constantin Cantacuzino, tipărită la Padova, în 1700, figurează, printre alte localități ale țării, și Scăienii, ca fiind o așezare vestită pentru vinurile excelente produse acolo, iar la 26 septembrie 1791, domnitorul Mihai Șuțu dispunea ca la Scăieni să-și aibă sediul un căpitan cu 20 de poterași, ceea ce astăzi ar echivala cu un mare post de poliție, chiar mai mare decât cel existent astăzi în oraș...

Cât privește fostul cătun aflat în prelungirea Scăieniului, Balaca, actualul cartier dinspre sud al orașului Boldești-Scăieni, numele derivă fie din antroponimul “Balc” sau “Balea”, fie din comprimarea numelui Bălăceanu, cum susține cu tărie astăzi acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici în cartea lui “Cele trei săgeți” (Ed. Eminescu, Buc., 1990, pag. 187, apud Mihai Apostol, Dicț. citat).
Profesorul meu de istorie de la Liceul I.L. Caragiale din Ploiești, Nicolae Simache, în cartea “Contribuții la istoricul orașelor Ploiești și Târgșor” (Pl., 1969, pp. 141-142), scrisă împreună cu profesorul George Potra, demonstrează însă că satul Balaca se numea în trecut Valea Căpușeștilor, din cauza lui Drăghici Căpuș, un adălmășar foarte bogat din partea locului care stăpânea multe terenuri din zonă și care semnează un zapis, din 6 aprilie 1667, prin care se pertractează vânzarea unor vii ce “sunt pre stânjinii noștri de moșie care se trag pre lângă funia Căpușească.” Mai târziu apar în acte și numele Balaca, într-un inventar din 1802 al mănăstirii Târgșor (“trei funioare de moșii, adică Balaca i Colacu dă Piatră, i Boldeștii din sud Saac...”). Peste trei decenii, într-un catastih din 1830, se pomenește din nou despre “viile de la Balaca, Colacu dă Piatră și Boldești... date în arendă”. “Dicționarul topografic și statistic al României”, elaborat de Dimitrie Frunzescu în 1872 (Tip. Statului, Buc., 1872) pomenește din nou despre “Balaca, sat al comunei Scăieni, denumit în trecut Valea Căpușarilor.” La fel îl numește și “Dicționarul geografic al județului Prahova”: “sat al comunei Scăieni, plasa Podgoria, cu 268 locuitori”. (Tip. Viitorul, Târgoviște. 1897, pag. 37), unde există o biserică fondată de familia Cantacuzino, în 1797 și refăcută în 1848, de Grigore Filipescu. Cercetătorul Nicolae Stoicescu, în “Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România” (vol. I, Ed. Mitrop. Olteniei, pag. 49; info. apud M. Apostol, Dicț. citat), spune însă că Biserica de la Balaca, cu hramul “Sf. Grigore Teologul”, era din lemn și a fost înălțată în 1793, deci cu patru ani mai de vreme.
O componentă a orașului Boldești-Scăieni, amplasată pe dealul din estul orașului, în apropiere de satul Gâlmeia a comunei Plopu, este cartierul Seciu. Numele îi vine de la un deal defrișat cu pomi scorburoși, foarte vechi - copaci bătrâni și seci care au fost tăiați. Nu există nici un istoric al așezării. În scripte, numele Seciu apare la 1 septembrie 1632, pe un zapis pentru biserica din Seciu, prin care o anume Stana vindea jupanului Neagu trei pogoane de vie la Scăiani (vezi DRH, XXIII, pp. 613-614, op. cit.). În aceeași Bibliografie a lui N. Stoicescu se amintește iarăși de Seciu, mai precis, despre Biserica “Sf. Treime” de acolo, ridicată înainte de 1737. Și Dicționarul din 1872, publicat de D. Frunzescu, citat de noi ceva mai sus (apud M. Apostol, Dicț. citat), amintește de Seciu, ca fiind un mic cătun într-o conglomerație de cca 660 de locuitori, unde sunt înglobate alte cătunele vecine: Piscul lui Jugă Ursu, Piscul Subțire, Podul Lat și Valea Paraginilor (ce nume amărât!). La fel, Seciu mai este menționat și de un “Dicționar Geografic al Județului Prahova”, având ca autori pe Paulina Brătescu, Ioan Moruzi și C. Alessandrescu (Tip. Viitorul, Târgoviște, 1897). Acestea sunt cele mai vechi documente cunoscute până acum despre Seciu, cartier despre care vom mai discuta și în alte pagini.
Dacă despre Boldești nu dispunem de prea multe documente vechi descoperite precum, cantitativ, s-au găsit despre Scăieni, în schimb, această componentă a orașului are avantajul că este menționată cu mulți ani înaintea Scăieniului, și anume, prima dată într-un registru săsesc din 1503, unde se amintește despre “satele din Þara Românească ce făceau comerț cu Brașovul” (printre sate este pomenit și “Boldeștii din județul Saac”. Se pare că o veche familie de boieri Boldescu exista încă din anii 1490-1500, căci numele Boldești apare cam de pe atunci și se perpetuează). A doua oară numele este menționat într-un zapis din 1546. Este posibil să existe și despre Boldești alte documente, chiar mai vechi, deocamdată nedescoperite și, deci, necunoscute. Dar atât cronicarul Radu Popescu, cât și “Letopisețul cantacuzinesc”, menționează din nou numele Boldești când pomenește despre dispariția tragică a unor boieri originari din această localitate. Ambele cronici relatează același eveniment: Udriște Vistierul, însoțit de alți boieri venetici, coboară din Transilvania, pe Valea Prahovei, însoțiți de o mică oaste de mercenari, cu scopul să-l înlăture de la tron pe domnul Mircea Ciobanul. Ei ajung până la Periș unde oastea lui Mircea îi înfrânge. Printre cei luați prizonieri este și Udrea Boldescu. Acesta va fi ucis în satul Oncești, după care va fi îngropat în pronaosul bisericii de la Snagov. După 23 de ani de la acest eveniment, în 1569, vor fi uciși de Alexandru, fiul lui Mircea Ciobanu, și cei trei frați rămași ai săi - Radu Stolnicul din Boldești, Barbu și Crăcea Boldescu - în același stil medieval, de vendetă necruțătoare. Astfel au pierit cei patru frați Boldești, de la moșia cărora se trage numele micuțului sat de moșneni. (Presupunerea că numele localității s-ar trage de la “boldul” dealului alăturat este nefondată și caducă, precum fantezistă și forțată este și cea a așezării vecine, Scăieni, că ar veni de la “scai” (Cirsium vulgare/Carduus kerneri/ Carduus nutans), deși acolo scaieții au fost și sunt o raritate.
Toți frații omorâți cu atâta cruzime erau fiii postelnicului Dragomir Boldescu, decedat în 1545, și ai jupânesei Marga.
Din 1582 datează și un zapis prin care un anume Marin din Boldești își vindea cuiva ocina. Un alt document, din anul 1630, care pomenește de această așezare este un zapis semnat de mai mulți martori boldeșteni (“Tatul și Ionașcu și Efrim, fiii lui Tatul, și Talpă și Micul Tabacul și Cârstea Gelepul” - gelep=negustor de vite). Documentul este întărit de semnăturile acestor martori în fața domnitorului Leon Tomșa, fiind un act în favoarea unui oarecare Constandin care cumpărase de la popa Manotă, fiul lui Bobul din Boldești o ocină de 900 de stânjeni pe care o plătise cu 1400 aspri. Alte documente datează din 1649, o danie făcută lui Stoica Boldescu din Boldești, făcută de Matei Basarab Voievod; o altă danie către mănăstirea Seciu, din 1665, martor fiind Vâlcu Roșu ot Boldești. Un alt document este despre Mânăstirea din Târgșor, care în 1784, deținea ocini nu numai la Scăieni, dar și la Boldești. Mai târziu, apar acte doveditoare că la Boldești păcura țâșnea din pământ afară și că oamenii o foloseau la unsul carelor, la ars, la unsul oilor râioase pentru a le vindeca (în latinește, la oaie se zice “pecora” - și de aici numele de păcură). Existența petrolului dă naștere la dispute, cum este procesul fraților Năstase și Matache, din anul 1836, contra a 12 boldeșteni care le-ar fi furat păcura (v. Arh. Naț. Ph, Procese Trib. în dos. 853/6519/1836. Informații apud M. Apostol, op. cit.).
Deși era legat de localitatea vecină Lipănești, în 1838 Boldeștiul apare atestat documentar ca o așezare bine închegată. Aceasta într-un document care precizează că, în decembrie 1837, proprietarii orașului Ploiești au venit la moșia Boldești pentru a ruga pe clucerul Gh. Boldescu să fie prezident al Maghistratului orașului. Respectivul clucer, care se pare că avea un conac la Boldești, se trăgea din neamul postelnicului Dragomir Boldescu și era cunoscut ca un adevărat mecena pentru ploieșteni. În anul 1830 el înzestrează aproape 100 de familii nevoiașe cu locuri de case și îi ajută la construirea locuințelor (de la gestul lui s-o fi inspirat și Gigi Becali?), iar în 1831, fondează spitalul ce-i poartă numele. Era primul spital din Ploiești, pe care clucerul îl dă în supravegherea și administrația Eforiei Spitalelor Civile, la 11 iulie 1841. Ploieștenii îl iubeau și l-au ales de mai multe ori primar. Ca om, clucerul Boldescu era un bărbat plăcut la înfățișare, înalt, cu ținută demnă, milos, foarte energic și întreprinzător - un adevărat părinte pentru toți. A murit în 1847.
Când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a pus bazele unei noi unități administrative mai puternice, numite comune, atunci comunei Boldești i se alătură Lipăneștii, Șipotul sau Colacul de Piatră și Seciul. Mai târziu, Lipăneștiul cu Șipotul se despart de Boldești devenind noua comună Lipăneștii de astăzi.

CAPITOLUL II.
Cadrul geografic, climateric, peisagistic, arheologic și
botano-faunistic al orașului Boldești-Scăieni

Orașul Boldești-Scăieni, spre deosebire de Ploiești, care este la 178 m altitudine, se află situat într-o zonă colinară pitorească, la o altitudine de 250-300 m față de nivelul mării, pe malul stâng al văii Teleajenului, având o lungime de peste 11 km de la un capăt la altul. Din punct de vedere geomorfologic, este zona de contact a Subcarpaților de Curbură cu Câmpia Română care are ca subdiviziune nordică bogata Câmpie piemontană a Ploieștilor, rezultată din acumularea pietrișurilor și nisipurilor glazurate cu cernoziom. Ele sunt aduse și depozitate de râul Prahova și afluenții săi. Stratul subteran este cunoscut sub numele de zona meopliocenă care, geologic vorbind, este cuprinsă între flișul paleogen în nord și platforma moiesică în sud. Mișcările neotectonice din zonă au delimitat un perimetru care, în studiile specialiștilor, este amintit sub numele de zona cutelor diaspire, dispuse liniar, în culise, care formează zone structurale majore, paralele cu lanțul carpatic unde sunt cantonate pungi bogate de gaze, petrol și apă salină.
Punctul cel mai jos are altitudinea de 182-200 m, fiind, deci, o câmpie care este înclinată spre nord-sud. Partea nord-estică a acestei câmpii se leagă, prin câteva porțiuni, de anticlinalul Boldești, printr-o denivelare foarte evidentă (tăpșan), iar prin alte porțiuni se produc intrânduri ale câmpiei pe văile dealului. Punctul cel mai înalt îl atinge vârful dealului Hârsa: 408 m (după alte măsurători 406 m). Așadar, numai în partea axială, anclinalul atinge altitudinea de 406 m, punct situat în apropierea Cramei Seciu.
Hotarele de sud-est ale așezării ating tangențial paralela de 45o, ceea ce înseamnă că orașul se află numai cu puțin la nord de această importantă paralelă, inclusă totuși în marginea ariei lui. Coordonatele geografice sunt: latitudinea de 45o.0333 iar longitudinea: 26o.0333 (mai exact, 45o1, 48 N; 26o 1, 48 E). Relieful, cum spuneam, este predominant colinar (59%), prezentând fenomenul de așa numita înșeuare, datorită prelungirii subvestice a anclinalului, cele două părți fiind Dealul Seciului (care este partea masivă a acestui anclinal) și Dealul Bucovel. Numai 1% din suprafață are o altitudine de peste 400 m iar 20% din suprafață are o altitudine de cuprinsă între 120-200, respectiv porțiunea de câmpie și de luncă.
Boldești-Scăieni se învecinează cu șapte localități: în partea de est cu comuna Plopu, la vest: cu comuna Păulești; la nord: cu comuna Măgurele; la sud: cu comuna Bucov; la sud-vest: cu comuna Blejoi: la nord-est: cu comuna Bălțești și la nord-vest: cu comuna Lipănești și Găgeni. În partea colinară din stânga Teleajenului se află Dealul Pardalosul, iar de colina împădurită din partea dreaptă orașul este despărțit de râul Teleajen. Între cele două dealuri care flanchează râul este o distanță de 4-5 km.
Suprafața localității, amplasată pe văile Rogojina, Scârnava și Vanghele, este de 3338 ha, din care 2012 ha suprafață agricolă. Lângă râuri este o lunca de la Iazul Morilor, cu o lățime variabilă între 1,5-2 km și cu o înclinare medie de 3-3,5 m pe km. Circa 706 ha sunt zone forestiere. Vreau să menționez aici că datele oferite de primărie diferă oarecum de cele din studiile geografice, specificând că teritoriul administrativ al orașului are o suprafață de 3489 ha (230 ha agricol, 706 ha pădure și 479 ha alte terenuri, împărțite în trei cartiere: Boldești, Scăieni, Balaca și o localitate componentă - Seciu). Cred că precizările oferite de biroul de cadastrare al orașului sunt cele mai corecte. În aria așezării curg râurile Iazul, Scârnava și Bălăcuța, acesta din urmă fiind mai mult un râu sec. Orașul este compus, așa cum am menționat, din patru cartiere distincte: Boldești și Scăieni (cartierele mari) și Balaca cu Seciu (cartierele mici, foste sate).
Am privit orașul din avion și am comparat imaginea și cu aceea de pe monitorul calculatoarelor, cu detaliile fotografiate din satelit. Se vede clar că această așezare prezintă o anumită regularitate, caracterizată printr-o formă alungită, comprimată de-a lungul liniei ferate Ploiești-Văleni și de-a lungul unor căi principale, fără multe derivații de străzi mici, cea mai lungă fiind Calea Unirii, care unește Boldeștiul cu Scăieniul; de asemenea, Șoseaua Ploiești-Văleni, oarecum paralelă cu râul Teleajen. Scăieniul are ca străzi principale, Strada Bucovului, Strada Victoriei și Strada Pădurii. Din ele derivă altele, mai scurte. Strada principală din Seciu are și ea o lungime considerabilă. Densitatea clădirilor este mai mare în cartierul Balaca, în Seciu și în centrul Boldeștiului. Din vederile aeriene se disting bine blocurile din acest cartier, construite cu mai mult echilibru arhitectonic, comparate cu cele câteva blocuri-cutii, mult mai modeste, din Scăieni, și aranjate destul de asimetric. Casele mai vechi ale locuitorilor sunt construite fie din paiantă, fie din cărămidă, mai toate încadrându-se în stilul vechi muntenesc. Spre deosebire de casele din Transilvania, în marea lor majoritate acoperite cu țiglă, sau de casele din Moldova, acoperite cu șindrilă ori de cele din nordul Dobrogei, acoperite cu stuf, cele mai multe clădiri din acest oraș au acoperișuri de tablă zincată.
Majoritatea locuitorilor iubesc frumosul și plantează flori decorative, plăcut odorizante, în grădinile și în curțile (de obicei mici) din fața locuințelor, în spate având curtea utilitară, cu magazii, șoproane, cotețe (pentru păsări și porci), mici fânețe și hambare. Cât despre grajduri și ocoluri pentru vite și oi, ele s-au împuținat considerabil în anii din urmă și vor dispărea cu totul, căci în orașele din Uniunea Europeană nu mai este voie să se crească animale și păsări de curte, decât dacă se va face vreun amendament sau vreo excepție specială pentru România de la normele europene stabilite. Aceasta este, deocamdată, realitatea și va trebui să ne conformăm noilor legi. În schimb, în ultimii 30-40 de ani, s-au înmulțit casele lucrate în stil orășenesc, după planuri alcătuite de arhitecți, iar în ultimii zece ani au apărut o mulțime de clădiri moderne, cu pereți de rigips, în stil occidental, construite cu mult gust, aparent copiate după modele din reviste străine, unele dorind să pară sau să devină mici vile destul de somptuoase. Creșterea numărului lor se accelerează de la un an la altul, mai ales când miliardarii din județ și chiar din Capitală au cumpărat terenuri pe dealul Seciului, cu frumoase poziții de belevedere, locuri, într-adevăr, potrivite pentru vile, în ciuda faptului că acolo se semnalează periodic alunecări imprevizibile de teren, fenomen semicarstic care, mai recent, a apărut chiar și în vatra de șes a localității, cauzând serioase pagube proprietarilor. Având în vedere că rețeaua de canalizare publică s-a extins atât în Scăieni, Boldești și Balaca (și că sunt planuri să se mai extindă), numărul caselor cu veceuri și băi moderne este în creștere (nu cunosc exact acest număr). Au apărut chiar și câteva case cu piscine, dar majoritatea gospodăriilor au rămas totuși cu closete tradiționale, medievale - “ca la țară” - latrine primitive, “ascunse” în fundul curților, ridicate peste gropi simple sau, în cel mai fericit caz, cu puțuri absorbante care poluează straturile freatice, ceea ce este foarte regretabil și nu corespunde nicicum standardelor unei țări admisă a se afilia Uniunii Europene. Toată bătălia și sprijinul autorităților locale va trebui concentrată și la acest capitol, deoarece conducte cu apă și gaze există cam pe toate străzile, altminteri pretențiile de oraș modern nu vor mai putea fi luate serios în considerație pentru viitorul apropiat. Cetățenii acestui oraș vor trebui cu toții sprijiniți, cu ajutoare de stat, și chiar obligați, ca fiecare gospodărie să facă eforturi de a avea băi și veceuri moderne într-un viitor cât mai apropiat cu putință.

*

Clima orașului nu mai pare nici ea, conform etichetării vechi, că ar fi de natură “temperat continentală”, cum, la modul general, s-a menționat în unele lucrări despre clima Ploieștiului. Subliniez aici că niciodată nu s-a scris ceva specific despre clima localității Boldești-Scăieni. De aceea, voi încerca, pentru prima dată, să fac aici o succintă delimitare și caracterizare a climatului local, deoarece clima Ploieștiului, deși, în linii mari, aflându-se pe aceleași curbe izoterme, izogeoterme și izobare, se aseamănă mult cu aceea din orașul lui vecin de la nord (cu o temperatură medie de 10o-11oC) nu este totuși identică (temp. medie fiind 9o-10oC în orașul analizat, în ultimii ani în creștere până la 120C.). Curenții sunt mai puternici la Ploiești datorită poziționării lui în câmp deschis, pe când Boldești-Scăienii stă într-o zonă intercolinară de adăpost, care conferă anumite specificități particulare, de microclimat colinar, cum ar fi ferirea orașului de curenții reci veniți iarna dinspre răsărit, deci un topoclimat de vale favorabil așezărilor umane. Particularitățile climatice locale se datoresc dispunerii în trepte a reliefului, poziției acelui culoar de vale a Teleajenului, versanții cu expunere solară sudică, sud-estică și chiar sud-vestică în zona despădurită, gradului de împădurire etc. Radiația solară globală medie este de 123,5 kcal/cm2, depinzând de poziția versanților. Această zonă este supusă unei permanente mișcări a aerului, producând turbulențe și reducerea calmului atmosferic, dar prezența culoarului Teleajenului ajută la omogenizarea valorilor termice. Pe o mică porțiune din sud-estul teritoriului se remarcă topoclimatul de câmpie înaltă; la fel în estul localității. Acest topoclimat prezintă specificități și în ce privește insolația, evapotranspirația, spulberarea stratului de zăpadă, durata înghețului, inversiuni de temperatură etc. Predominante aici sunt vânturile de N-E și S-E, cu o forță medie de 3,1 m/sec. Predominant iarna este crivățul, care bate dinspre nord-est spre sud-vest iar vara “fonul”, pe direcția nord-sud, dar și brizele de la poalele dealurilor.
Precipitațiile medii sunt de 600-680 ml, cele mai mici în ianuarie, cea mai ploioasă, de obicei, fiind luna mai, iar mai recent iunie. Spațiul compartimentat pe valea Teleajenului, alcătuit din microdepresiuni și catene intercolinare despărțitoare, creează o anumită varietate de nuanțe ce fac tranziția între climatele fierbinți vara (cu izoterme de 20o și 22oC ale lunii iulie) și cele viscoloase iarna ale câmpiei ploieștene (cu medii de 0o și de -2oC ale lunii ianuarie, sus, pe deal și -1-+10oC, jos, în vale), care continuă, estompat, la nord, climatul din Câmpia Bărăganlui, și climatul umed adus de curenții montani pe firul apei Teleajenului, vara, motiv pentru care, mai ales prin iunie-iulie, atunci când este soare la Ploiești, uneori în Boldești-Scăieni plouă torențial. Făcând abstracție de excepțiile cu extreme (cele mai ridicate temperaturi fiind 39oC, înregistrată în verile anilor 1960 și 1973, iar cele mai scăzute de -30oC la 21 ian. 1942), aș putea spune că în această localitate, predominant, în ultimii 20 de ani, a fost un climat continental moderat, cu o umiditate medie de 68% și o presiune de 760,5 mm coloană de mercur, nicidecum un climat temperat continental.
Din păcate, la fel ca în toată Europa și ca pe tot globul, de aproximativ zece ani încoace, clima s-a modificat vizibil (un factor fiind, neîndoios, și poluarea industrială a atmosferei, tăierea cu sălbăticie a pădurilor), încât, exagerând faptele, mulți români spun cu convingere că s-a ajuns acum la două anotimpuri vizibile: vară și iarnă (afirmație cu care majoritatea meteorologilor nu sunt totuși de acord, înclinând, mai de grabă, să spună că, datorită defrișărilor sălbatice, a efectului de seră și de subțiere a stratului calotar suprapolar de ozon - unde se află 90% din tot ozonul din atmosferă -, anotimpurile anului mai degrabă s-au “deplasat” oarecum - vara mai spre toamnă; toamna - mai spre iarnă...) Poluarea cu gazele de eșapament automobilistic și subțierea stratului de ozon (O3), aflat la 10-15 km de sol, au contribuit și ele la modificarea climei, stratul de ozon fiind foarte protectiv împotriva radiațiilor ucigașe ultraviolete de tip B (la Boldești-Scăieni gradientul ultravioletelor este 3, deci moderat). În 2006 gaura de ozon de deasupra polului nord s-a lărgit mai mult ca oricând, spărtura având 29,5 km2, față de 29,4 km2 în anul 2000, ea fiind atacată de substanțe de clor și clorofluorcarbonați din aerosoli și refrigeranți și ducând la topirea vizibilă a ghețarilor. Dacă mai amintim că zilnic pe suprafața globului terestru se depozitează din atmosferă 17 milioane de tone de bioxid de carbon, vom înțelege și mai bine ce tragedie ecologică posibilă ne așteaptă pentru generațiile viitoare.
Fenomenul inversiunilor de temperaturi și de poli magnetici tereștri este încă în studiu. Ca atare, și în Boldești-Scăieni, clima a devenit foarte labilă, cu instabilități frapante, cu amplitudini relativ mari, cu alternări contrastante (secetă-inundații) și cu elemente noi, în ultima vreme semnalându-se ierni neobișnuit de calde și secetoase, precum aceasta din ianuarie 2007 (16-18oC!), cu vânturi puternice, cu nori negri turbionari și furtuni sălbatice, apărute brusc, asemănătoare uneori tornadelor ce pot produce serioase pagube, chiar și victime omenești. Dacă înainte prognoza vremii se putea face pe o perioadă de peste două săptămâni, astăzi este riscant să fie făcută pe mai mult de 8-10 zile, căci apar surprizele imposibil de prevăzut. Liniștitor rămâne totuși faptul că, după aceste scurte răbufniri, deocamdată rare la noi, climatul revine cât de cât la normal, iar gradientul termic se echilibrează și el oarecum. De aceea, încă putem spune că Boldești-Scăieniul, cu precipitații, de obicei, satisfăcătoare și cu o medie de 2000 de ore anuale însorite, are încă o climă relativ sănătoasă și benefică pentru cetățenii lui, deși nu știm dacă va rămâne măcar așa. Am auzit chiar de un studiu (eu nu l-am văzut) care susține că, pentru cardiaci și astmatici, datorită climei lui, acest oraș ar fi foarte recomandat... Nu pot să confirm, nici să infirm o asemenea aserțiune, mai ales că poluarea din acest oraș, în loc să scadă, s-a agravat mult, datorită unei ferme porcine adăpostită în aria lui, despre care voi vorbi în contextul acestui studiu.

*

Meritul principal al descoperirii primelor vestigii arheologice din orașul Boldești-Scăieni îl are, cred, profesorul Ion Dumitru, actualul primar al orașului. Pe vremea când domnia sa era profesor de științele naturii la școala din Seciu, un elev, Cristinoiu Vasile, prin anul 1973, i-a adus niște interesante statuete și cioburi de ceramică veche, ornate în relief, găsite pe un teren viran din apropierea școlii. Profesorul a realizat imediat că este vorba de o descoperire importantă și, împreună cu elevii, s-a apucat să scormonească și după alte mostre. Așa a descoperit o mulțime de cioburi de vase ceramice pictate cu grafit, mici unelte de silex, mici figurine de lut și chiar urmele unui cuptor unde se crede că ele au fost arse, apreciate de arheologi a fi din epoca neolitică (5500-900 î.d. Hr.). Am fost chemat și subsemnatul la fața locului și, la rândul meu, am găsit și eu niște cioburi. Cu ele m-am înfățișat la renumitul profesor de istorie, regretatul Nicolae Simache, pe atunci director al Muzeului de istorie al județului Prahova. Domnul Simache mi-a mulțumit, mi-a cerut să-i las dumnealui acele piese și m-a întrebat cine mai știe de acel loc. I-am răspuns că profesorul Dumitru care a descoperit locul. M-a rugat să nu mai spunem nimănui despre această descoperire până nu vine o echipă de arheologi trimisă de el. Alte urme s-au găsit pe teritoriul com. vecine Lipănești, dar acestea erau din sec. II-IV d. Hr., confirmând studiile că zona aceasta aparținuse unei așezări geto-dacice care se întindea de-a lungul traseului Giurgiu-București-Târgșor-Ardeal, cu ramificația de pe valea Teleajenului, cea de la Bughea și Gura Vitioarei și cu întărituri pe dealurile înconjurătoare, printre care și faimoasa “Cetatea Teleajen”, arsă de Ștefan cel Mare în incursiunile lui în Muntenia. (Precizăm că hidronimul Teleajen provine din slavonă “telegi”=a căra, a transporta). Interesantă este afirmația profesorului Octavian Onea, în cartea citată de noi, care, reluând opinia marelui istoric Constantin C. Giurescu, despre Cetatea Teleajenului scrie următoarele: „Fiindcă noi situăm Târgul Săcuienilor la Scăieni, cred că cel mai aproape de adevăr a fost Constantin C. Giurescu, Cetatea Teleajenului aflându-se la Scăieni; fiecare din argumentele enumerate mai sus contribuind la luminarea acestui adevăr.”
Despre fragmentele ceramice văzute, profesorul Simache a opinat că aparțin culturii gumelnița. Am rămas surprins să-l aud, mai târziu pe profesorul Dumitru, care după ce se consultase cu alți specialiști, le-a atribuit, la rândul lui, aceleiași perioade istorice. Cultura gumelnița, numită astfel după numele unei măguri, Gumelnița, din Oltenița, unde s-a descoperit o așezare tipică, este o cultură caracteristică unei protocivilizații dezvoltată în epoca neoliticului târziu (cca 2800-1900 î. de Hr.) Urmele ei se întind pe o arie mare de răspândire. Caracteristicile acestei culturi sunt: așezări pe boturi de deal, abundența uneltelor de silex, apariția unor unelte de cupru, vase pictate cu grafit etc. Membrii triburilor aparținând acestei culturi aveau o economie autarhică, bazată pe cultivarea plantelor iar mai târziu pe creșterea animalelor. Așadar, vatra orașului Boldești-Scăieni, aflată pe traseul unui important drum comercial spre Brașov, cu o mare vamă la Vălenii de Munte, a fost locuită cu sute și mii de ani înaintea civilizației de astăzi. Ulterior, tot la Seciu, în punctul numit “La Pompieri”, s-au mai descoperit și alte urme de civilizație pretracică (neolitic, Latene geto-dacic), mai exact, de tip Aldeni-Stoicani (sfârșitul mileniului al IV-lea înainte de Hristos).
Pe vremea când eram elev prin clasele a III-a a IV-a, lângă școala veche de la Scăieni, am apucat să mă joc de-a v-ați ascunselea cu alți copii de vârsta mea, pitindu-ne prin ruinele și podul bisericii care avea o curte înconjurată de ziduri înalte. Biserica se afla cam vizavi de acea școală și despre ea bătrânii spuneau că era biserica lui Bălăceanu, cu un mic cimitir alături (vezi reproducerea picturii făcută de arh. Nicolae Moianu). Se mai cunoșteau destul de bine icoanele lucrate în frescă. În curtea bisericii se afla o cruce de piatră datând din anul 1710 care, ulterior, a fost mutată în fața bisericii de lângă monumentul eroilor. În timpul transportului, crucea s-a spart și crăpătura a fost lipită cu ciment, plomba acoperind o parte din inscripția cu litere chirilice vechi. Nicolae Iorga, în vizitele lui pe la Scăieni, a descifrat această inscripție, a intrat în această biserică, a fotografiat-o pe afară și pe dinăuntru, descriind-o amănunțit în “Revista de istorie” pe anul 1936, într-un articol pe care l-am citit atunci când mi l-a adus profesorul Vasile Georgescu. Comuniștii, în loc să renoveze valoroasă biserică istorică, au demolat acele semi-ruini prețioase și pe locul unde a fost sfântul lăcaș s-a construit terenul de sport al școlii, sub asfaltul căruia se află zeci de morminte ale vechilor scăienari, inclusiv o groapă comună cu zeci de morți, aruncați unul peste altul, probabil de pe vremea “ciumei lui Caragea”. Lângă groapa comună era și mormântul unui profesor universitar, cu studii la Paris, al cărui nume l-am uitat. Acum, peste groapa lui, copiii joacă fotbal...
Tot prin acei ani ai copilăriei, îmi amintesc că-mi pășteam caprele și oile atât printre ruinele palatului lui Petre Bălăceanu, descendent colateral al Brâncovenilor, cât și pe lângă ruinele pivnițelor de lângă palat, locuri dispărute astăzi fără nici o urmă...

*

Referindu-ne acum la flora și fauna localității, întinsă pe un substrat de soluri cernoziomice, la șes, cu aciditate încă ridicată, cu structură grăunțoasă și conținut moderat de humus în orizontul superior, dar cu caracteristicile tipice ale subetajului colinar subcarpatic, pe dealuri, reprezentat de solurile brune, pe acest fundal de suprafață, constatăm că vegetația orașului Boldești-Scăieni (la fel fauna) este tipică majorității ținuturilor deluroase din țara noastră. Haina vegetală a județului Prahova, în care se include ambianța locală din acest oraș, aparține zonei cu floră specifică central europeană. În curțile oamenilor putem găsi mici culturi de viță-de-vie (marile culturi sunt pe dealuri), apoi livezi de pomi fructiferi: meri, peri, cireși, vișini, caiși, piersici, zarzări, corcoduși (nume nefolosit de locuitorii din oraș, căci ei la corcodușe le zic tot zarzăre!), gutui, duzi (rareori moșmoni=Mespilus germanica), nuci (a fost o vreme când nucii au fost masacrați), aluni și, bineînțeles, copacul cel mai iubit și mai cultivat... prunul, de diferite specii. Prunul este predominant, căci din el, în mod tradițional, aici se obțin unele din cele mai bune țuici din țară. Este și o vorbă mai nouă: “Þuica de Văleni, începe din Boldești-Scăieni...” Având însă în vedere restricționările impuse de U.E. la fabricarea rachiului în alambicuri artizanale improvizate din gospodăriile particulare, credem că nici livezile de pruni nu vor mai avea un viitor prea strălucit...
Dacă vorbim de speciile silvicole spontane, în această zonă se dezvoltă etajul pădurilor de foioase (nemoral) care coboară din munte până în ținuturile deluroase, la 275 de metri, cât au media colinelor care circumdează localitatea. Prin componentele sale principale, ea constituie cea mai tipică formațiune forestieră central-europeană mezofilă, adică relativ pretențioasă sub raport termic, ca umiditate și fertilitate a solurilor. Aici, în pădurile masive de la Seciu și Scăieni, esențele predominante sunt: fagul (Fagus sylvatica, L.), stejarul (Quercus robur, L), paltinul (Acer psudoplatanus, L), arțarul (Acer platanoides, L) și gorunul (Quercus petraea), cerul (Quercus cerris, L), toți acești copaci, pe alocuri, în amestec chiar și cu salcâmi (Robinia pseudacacia, L.). Nu pot să nu amintesc că, la Scăieni, o mică pădure de fagi deosebit de frumoși, aflată chiar în mijlocul localității, a fost completamente defrișată, cu 50 de ani în urmă, cu aprobarea grăbită a primarului comunist Ilie Gheorghe (poreclit de localnici Molea, căci dura o oră până se iscălea) pentru ca spațiul respectiv să fie destinat construirii unor blocuri (de pe str. Fagului, denumire care, doar ea, mai amintește că acolo a fost cândva o pădure de fagi). Despre acele construcții cuboide, improvizate în grabă, s-a spus de la bun început că urâțenia lor exterioară s-a luat la întrecere cu zgârcenia de spațiu din interiorul apartamentelor. Oricum, distrugerea acelei păduri, a fost o mare greșeală, deoarece arealul respectiv era destinat unui spațios și frumos parc natural, un posibil arboretum, iar zona de blocuri trebuia să fie cea din spatele grădinii școlii din Scăieni.
Aici este cazul să mai amintim că cealaltă pădure de la Scăieni, din drumul spre Pleașa, care printr-o minune a supraviețuit, pe timpul celui de al doilea război mondial, fusese sediul unei mari garnizoane germane, cu barăci ascunse sub coroanele copacilor. Ea devenise un mic orășel militar, un excelent punct de observație situat la înălțime, de unde se putea coordona perfect apărarea rafinăriilor petrolifere din Ploiești. Niciodată aviația anglo-americană, în vasta ei misiunea de bombardament, numită Tidal Wave, care viza în primul rând distrugerea rafinăriilor, nu a știut de această garnizoană secretă și bine camunflată, aliații occidentali bombardând doar cazematele antiaeriene româno-germane de peste linie, cele din apropierea fabricii de hârtie. Dacă ocupanții germani îngrijeau această pădure foarte bine (aveau, firește, tot interesul!), în zilele noastre ea a devenit lăcașul unei stâne de oi, păzită de câini periculoși, cu țarcuri murdare și cu mirosuri de bălegar respingătoare, restul terenului forestier abundând în maldăre pestilențiale de gunoaie și scârnăvii, operă criminală a unor cetățeni iresponsabili din preajma ei, care au umplut-o de sticle de plastic, de folii, de cutii și de o infinită mizerie menajeră, ca să nu mai spunem că de acolo se taie și se fură copacii într-o mare veselie! Ce este de făcut? Să lăsăm oare lucrurile așa până la dispariția completă a pădurii acesteia unde nimeni, niciodată nu a făcut vreo încercare de reîmpădurire? Cu ani în urmă, acolo era o insulă frumoasă de recreere unde, pe o scenă, se desfășurau diverse și interesante programe artistice. Acuma... ce să mai vorbim! Din fericire, marile păduri ale orașului, mai ferite de privirile omenești, se află în preajma cartierului Seciu. Ele sunt întinse pe zeci de hectare și s-au păstrat destul de bine.
Pădurile de fag sunt umbroase, contribuie la microclimatul local și împiedică, în genere, răspândirea altor esențe. De aceea, în marginea zonelor silvestre din această localitate sunt, pe alocuri, prezente cordoane tipice de arbuști și tufișuri: alunul (Corylus avellana, L.), cornul (Cornus mas, L.), sângerul (Cornus sanguinea, L), socul (Sambucus nigra, L.), tufele de măceș (Rosa canina, L), murul (Rubus nigra, L), cătina (Hippophae rhamnoidas, L) ș.a. În noul oraș, au fost introduși și câteva esențe de arbori noi, semi-exotici, precum platanul (Platanus acerifolia) - există trei platani uriași în curtea ștrandului de la Boldești, dar și alții mai mici -, catalpa (Catalpa bignonioides), arborele ginkgo (Ginkgo-biloba), un copac dioic, rămas aproape neschimbat din era terțiară până azi, cu frunze bilobate, în formă de evantai și sicamorul-platan american (Platanus occidentalis), ultimii doi aclimatizați de mine, transplantați fiind din America la Scăieni.
În luncile și zăvoaiele râulețelor locale întâlnim sălcii (Salix alba, L. și Salix babylonica, L.), răchite (Salyx fragilis, L.), tufe de cătină, plopi/plute (diferite specii de Populus alba, nigra, tremula, L.), porumbari/porumbeli/poroambe (Prunus spinosa, L.) etc. În schimb, prin zonele de șes ale orașului, pe ambele flancuri ale căii ferate (pline acum de deșeuri gunoiere, deversate pe furiș, noaptea, de “prietenii naturii”!), prin fânețele și pășunile de pe izlazuri, vegetația ierboasă este perenă și tipică întregii Câmpii ploieștene. Există și numeroase plante farmaceutice: mușețel, coada șoricelului, coada calului, pătlagină, rostopasca, menta/isma, salvia, urzica ș.a. Între gara Scăieni și bariera apropiată, vechea administrație a CFR a plantat, paralele cu linia ferată, cca 20 de pini decorativi (Pinus silvestris/nigra, L); la fel, între halta CFR Boldești și gara Scăieni. În mod ciudat și în ciuda similitudinii numelui, la Scăieni am întâlnit rareori... scaieți. (Dovadă că nu de la “scai” își trage denumirea)!
De-a lungul străzii care unește cele două localități ingeminate, pe Calea Unirii, dar și pe Str. Victoriei din Scăieni, apoi, parțial, pe Str. Monumentului, au fost plantați o mulțime de tei din specia Tilia tomentosa, L. (teiul alb). De asemenea, în fața bisericii din Scăieni, pe Str. Primăverii, există o scurtă alee de castani (Aesculus hippocastanum, L.). Din păcate, aproape fiecare copac de pe Unirii și Victoriei a fost vandalizat de culegătorii de flori, care nu s-au mulțumit niciodată cu recoltarea părților inflorescente. Aceștia, în fiecare primăvară, rup, fără nici o milă, crengi întregi, unii copaci uscându-se din cauza aceasta, iar “îngrijitorii” lor, pentru a corecta rupturile de ramuri, au ciuntit și mai rău copacii afectați. Și de ce nu se iau deloc măsuri contra unor asemenea acte de sălbăticie grosieră?
Nu putem încheia această paranteză despre estetic, înainte de a afirma că este, totuși, foarte necesar să continuăm plantarea teilor din specia menționată, dar și a altor arbori decorativi, dintre care nucii, brazii și castanii rămân, neîndoios, cei mai impozanți. Cât despre conifere, cu excepția celor de pe lângă calea ferată, ele sunt destul de rare în această mică urbe, nefiind agreate, din cauză că există încă superstiția stupidă și cumplit de retrogradă, că brazii, molizii, vezi Doamne, ar aduce ghinion celor care îi au în curte (unii spun la fel și despre sălciile pletoase)... Dar dacă ar fi să ne luăm după opiniile unor asemenea indivizi retrograzi, atunci locuitorii din Sinaia, Predeal, Bușteni etc., ar trebui să-și pustiască toate curțile tăind brazii aceia frumoși și zvelți care conferă originalitatea și specificul acelor faimoase orașe montane. Când oare se vor civiliza odată și oamenii din această categorie, învățând să îmbogățească și mai mult natura și să o respecte pe deplin, plantând arbori decorativi, copaci frumoși, impunători și extrem de folositori? De fapt, fiecare om, până moare, ar trebui să planteze cel puțin zece arbori în viața lui!
În zonele limitrofe ale orașului se fac, an de an, culturi cerealiere alternative, de plante agricole de bază, anuale - grâul și porumbul, secara și orzul (mai rar ovăzul și floarea soarelui). Asemenea semănături nu au lipsit, de fapt, niciodată de pe loturile rezervate numai și numai acestor recolte specifice. Cu excepția a doi ani succesivi, la marginea de nord-est a cartierului Balaca, s-a încercat cultivarea unor largi loturi cu orez (Oryza sativa), plantă semiacvatică, datorită faptului că apa era adusă din iazul apropiat, dar cultura orezului, fiind destul de pretențioasă și fără randament economic, s-a renunțat la orezăria experimentală și s-a revenit la cultura cerealelor clasice. În mod surprinzător, dar explicabil, terenurile cultivate cu fânețuri și trifoi, in sau cânepă s-au restrâns și ele, localnicii preocupându-se îndeosebi de mica sau marea grădină de lângă casă, unde, printre altele, cultivă zarzavat - fasole, varză, ceapă, usturoi, mărar, pătrunjel, leuștean, ștevie, spanac, roșii, vinete, bame, mai recent, bobul (Vicia faba), deseori dovlecei, bostani, castraveți, pepeni, iar pe lângă garduri - căpșuni, zmeură etc.
Ar fi nedrept să nu recunoaștem că în asemenea zone fertile, cu un cernoziom suficient de bun, nu ar fi fost destul de bine întreținute și administrate de fostele CAP-uri și IAS-uri. Uneori, de pe întinsul lor, acest tip de ferme colective obțineau producții record, comparativ cu anii zilelor noastre, când, după Revoluția din decembrie ,89, o parte din terenurile părăsite pot fi văzute, vară de vară, pline de torțel, pir, mărăcini, pălămidă și de alte bălării. Destule terenuri arabile, retrocedate proprietarilor în anii din urmă, au fost lăsate de aceștia într-o jalnică paragină și, drept consecință, calitatea solului s-a degradat, ajungând și ea într-o tristă degringoladă sau pur și simplu, după ploi masive, au devenit băltoace - un adevărat rai pentru broaște și preafericiții țânțari... La fel de îngrijite erau înainte zecile de hectare de vie ale CAP-urilor și IAS-ului din Boldești-Scăieni care, din păcate, preda statului cea mai mare parte a producției anuale, colectiviștii fiind totdeauna frustrați și nemulțumiți pentru cantitatea mică de produse ce le revenea, după o muncă aspră, la sfârșitul sezonului agricol. “Recompensele” primite nu le ajungeau. De aceea, pentru a-și compensa lipsa acelor produse, mulți localnici cultivau în fața porților, la stradă, pe fâșiile dintre șosea și gardul dinaintea casei, tufe de cartofi (Solanum tuberosum, L.), obicei care continuă și astăzi, deși, normal și estetic, acolo ar trebui plantate flori sau iarbă decorativă, ca în țările occidentale, căci pământ presupunem că au acum cu toții, unii din abundență. Și pentru că specificul de bază al agriculturii din Boldești-Scăieni rămâne tot viticultura, datele statistice arată că cca 65% din teritoriul agricol al orașului este cultivat cu frumoase și productive vii. Producția cea mai mare se obține însă pe colinele dealurilor locale, pe versanții spre sud, datorită calității solului, a incidenței razelor solare și a feririi de curenți reci. Paralel cu speciile de viță de vie nealtoită (Vitis silvestris, L.), s-au înmulțit loturile cu viță nobilă (Vitis vinifera, L.), plantă termofilă, destul de pretențioasă și lesne atacată de mană dacă nu este stropită de vreo cinci ori pe an (și la timp, dar niciodată imediat după ploi sau cu puțin timp înaintea lor!). România are 100.000 ha de vii hibride, cea mai mare suprafață de acest gen din lume, ceea ce nu e bine. Soiurile hibride, pe care mulți le cred autohtone, românești, de fapt sunt și ele aduse, chiar dacă poartă denumiri de-ale noastre: căpșunică, zaibăr (fraga), crâmpoșie, șasla, galbenă (zghihara) ș.a. Ele nici nu dau un vin de prea bună calitate, nici nu sunt vinuri rezistent în timp, și, din păcate, încă sunt predominante în acest oraș, cu toate că s-a cerut insistent ca soiul lor să fie treptat abandonat. În anul 1863 a apărut filoxera, cauzată de o insectă. Apăruse mai întâi în Franța, adusă din SUA, și s-a răspândit apoi și la noi (în 1877), până i s-a găsit antidotul (el fusese descoperit în 1869): altoiul viței nobile pe rădăcini de viță sălbatică americană, rezistentă la atacul acestei insecte. Din fericire, viile de pe dealurile locale au înlocuit în bună parte soiurile de hibrizi cu viță nobilă altoită: Teras, Isabelle, Lidia, Concord, Șasla (ceasla) napoleon, Muscat otonel (tămâioasă), Șasla muscat (struguri de masă) ș.a. Din soiurile nobile ies vinuri nobile, foarte apreciate în țară și la export: fetească regală, fetească neagră, crâmpoșie, gordin, mustoasă etc. La crama Seciu (numită acum “Casa Seciu”) există pivnițe largi cu o colecție completă de soiuri nobile, vechi și rare. Într-o vizită pe care am făcut-o la o fermă viticolă din Noua Zeelandă am intrat într-o cramă de pe un deal ce semăna cu această cramă de la Seciu, însă vinurile neozeelandeze sunt teribil de bune, rezultate din viță nobilă ce nu cunoaște ce este aceea filoxera, căci ea încă nu a pătruns în această țară din emisfera australă.
Cu tristețe, trebuie să spunem că în acest oraș nu prea există parcuri, căci simulacrul unui teren de jocuri recreative pentru copii, de la blocurile din Scăieni, este departe de a se numi parc, iar parcul de lângă cluburile de la Boldești, singurul care ar merita acest nume, este rareori îngrijit ca lumea și nu mai seamănă aproape deloc cu cel care fusese atunci când era nou. Mult mai bine arată însă spațiul închis cu garduri înalte de lângă cluburi. Este vorba despre curtea ștrandului, unde un particular a dat dovadă de serioasă tragere de inimă pentru a revigora acest spațiu, făcându-l așa cum fusese el pe când aparținea Societății Astra Română.

*

Deși s-ar părea că fauna este puțin vizibilă în peisajul boldeșteano-scăienar și mai discontinuă decât vegetația, ea este totuși prezentă pretutindeni, dacă nu prin animale mari, atunci prin nesfârșita lume a viețuitoarelor mărunte (insecte, viermi, larve, melci, limacși, păienjeni în majoritate neveninoși, fluturi de toate culorile etc.) care mișună pe pământ, în sol, în pajiști, pe sub pietre, pe sub scoarța copacilor, prin bălți, prin iazuri, prin apa Teleajenului, prin aer etc. Unele sunt folositoare, altele dăunătoare. Toate sunt de o mare varietate. La fel animalele mari, mamiferele din zonă.
Personal, am studiat cu pasiune “lumea celor care nu cuvântă” - viața animalelor, insectelor și a păsărilor; am cutreierat singur, an de an, încă din copilărie, absolut toate pădurile și câmpiile din împrejurimile acestei localități, de pe ambele coline care flanchează valea Teleajenului, fără excepție, și am ajuns să cunosc bine și să recunosc o mulțime de păsări și animale. Această pasiune o am și aici, în America, unde am reușit să fiu documentat în detalii despre o mulțime de păsări și de animale locale, multe inexistente în Europa. Iubesc natura și respect creația lui Dumnezeu, protejând-o oriunde ar fi. Când am vizitat Noua Zeelandă, primul obiectiv nu a fost un muzeu, ci am intrat la o grădină zoologică, spre a cunoaște cum arată pasărea kiwi, iar în Australia am drăgălășit cangurii, ursuleții coala și prietenoasa și gălăgioasa pasăre kucabura (kookaburra) care te lasă să o mângâi și să o hrănești din mână. Pentru că în America avem casa într-o pădure, iepurii sălbatici și căprioarele ne intră deseori în curte. Ceea ce m-a surprins este că niciodată aceste animale de aici nu fug de mine și mă lasă să mă apropii de ele la numai câțiva pași. La fel și multe din păsările cerului care mai toate te acceptă să te apropii de ele sau îți mănâncă drept din mână! Nu o dată, am avut probleme cu veverițele, cu racoonii (ratonii) și sconcșii, animăluțe care ne-au intrat nepoftite în casă (unde le-am și fotografiat)... Gâștele canadiene și rațele sălbatice ni se coboară pe-aici, uneori din zbor, în piscina din curte unde nu prea se sinchisesc de prezența noastră. Păsările au devenit foarte blânde pentru că, în aproape toate curțile americane, oamenii au instalat hrănitoare și adăpătoare unde sunt aprovizionate zilnic cu grăunțe și apă proaspătă. Vara suntem vizitați deseori de colibri (pasărea muscă), păsărele minuscule venite să soarbă nectarul florilor. Iar când te plimbi primăvara pe malurile lacurilor, trebuie să fii atent să nu calci pe bobocii cârdurilor de gâște sălbatice care ți se împleticesc printre picioare, căci pe aceste locuri gâștele sălbatice sunt chiar mai blânde și mai domestice decât cele crescute prin curțile noastre din România. De unde această blândețe a lor? Ei bine, din cauză că, simțindu-se protejate, lor le-a dispărut instinctul de apărare. Le-a dispărut frica de om, întrucât nimeni nu le face niciodată nici un rău, nimeni nu le vânează, ele devenind la fel de blânde ca și păsările din insula Galapagos de care se mira Darwin că toate ți se așează pe cap și pe brațe (fiindcă zburătoarele de acolo nu mai văzuseră niciodată oameni...) Oare la fel stau lucrurile și cu lumea necuvântătoarelor din România, unde, de exemplu, un fost prim-ministru și un bancher, cu suita lor de miliardari, au împușcat fără milă, la Balc (Bihor), doar într-o singură zi, din iunie 2005, 185 de porci mistreți, adunați într-un fel de țarc înconjurat cu garduri de sârmă conectate la curent de 220 V și lipsiți de apărare? Deși presa i-a criticat, mai mult pe tonuri glumețe (nu pe porcii uciși, desigur), în anii 2006 și 2007 campania “mistrețiadei” s-a repetat, și bravii exterminatori ai faunei naționale nu s-au lăsat până nu au spulberat fără milă alți 186 de mistreți (în 2006, cu unul în plus față de anul precedent. Atunci, a fost împușcat din greșeală și un gonaci, special adus de la Brașov), iar pe 14 ianuarie 2007, într-o zi și jumătate, într-o nouă hecatombă, au fost uciși 280 de mistreți, inclusiv scroafe cu purcei, existând șanse ca mistrețiada să aibă ediții anuale... Ce plăcere macabră la acești “vânători-terminatori” care ar trebui să se simtă rușinați de ce-au făcut ei în cruciadele antiporcine de pe plaiurile mioritice! Câtă lașitate, cruzime și dispreț față de natură și de opinia cetățenilor indignați de nepăsarea acestor măcelari sângeroși, români și străini, lacomi de trofee, care au năvălit ca sălbaticii cu armele în mâini să facă ravagii prin pădurile țării noastre și să încalce orice regulă deontologică din branșa cinegetică! Cred că ar trebui bine studiat de medicii specialiști profilul psihologic al unor asemenea indivizi, deoarece parcă au fost scăpați cu toții din mașina timpului. Ei trebuia să trăiască nu astăzi, ci acum 8-10.000 de ani, când oamenii sălbatici, ieșiți din peșterile întunecoase, se vedeau nevoiți, într-adevăr, să vâneze ca să poată supraviețui! Dar nici aceia nu omorau în masă animalele sălbatice. Aici, în America, dacă s-ar întâmpla o campanie cinegetică de o așa deșănțată amploare, cu atât de multe victime, întreaga mass-media ar exploda aruncând în aer toată trupa vânătorească, indiferent de funcțiile și de miliardele lor! Oare ce spun organizațiile de protecție a animalelor din România și oare de ce fug de rup pământul păsările și bietele animale sălbatice de noi românii secolului al XXI-lea, care probabil că le părem ca niște monștri? Sigur că se știe de ce...
Și pentru că știți bine cu toții să-mi dați răspunsul corect, să lăsăm atunci poveștile tragice de acest gen și să vă spun că, dacă iubiți totuși natura, dacă iubiți fauna românească, păsările, animalele, aveți ocazia să le ocrotiți pretutindeni, mai cu seamă în această binecuvântată zonă prahoveană unde abundă o mulțime de splendide reprezentante ale ei. Toate vietățile acestea le aveți pretutindeni: sunt prezente atât prin pădurile orașului Boldești-Scăieni, cât și în aria imediată, prin preajma caselor dumneavoastră, prin curți, pe acoperișuri, prin pomii de lângă ferestre... Doar să le căutați cu ochii. Protejați-le, iubiți-le! Poate că intrarea în marea Uniune Europeană va mai îmblânzi setea de recorduri cinegetice (de distrugere a faunei) dovedită în trecut de unii români fără scrupule. Să sperăm.
Într-o pădure din Seciu, am întâlnit o splendoare de cerb, un exemplar mare, deosebit de impunător, cu niște coarne impresionante, nu prea sperios, iar alteori, într-o excursie cu copiii, am găsit o căprioară rănită de braconieri care a murit în mâinile noastre lăsându-ne pe toți cu ochii în lacrimi, ca în poezia lui Labiș “Moartea căprioarei” (caz relatat și în ziarul “Flamura Prahovei”, de poetul Corneliu Șerban). Da, pădurile de aici adăpostesc cerbi (Cervus elaphus carpathicus), adăpostesc căprioare (Capreolus capreolus), mistreți (Suus scrofa, silvaticus), râși (Lynx lynx), jderi (Martes artes), veverițe (Scurus vulgaris fuscoater), iepuri (Lepus timidus), lupi (Canis lupus), vulpi (Vulpes vulpes), pisica sălbatică (Felis sylvestris, L.), ariciul (Erinaceus europaeus), - nu s-a semnalat niciodată pe-aici vreun urs sau vreun bursuc. Cel puțin, cât am stat în țară, eu n-am auzit de existența lor, dar pădurea de la Seciu, fiind foarte întinsă, n-ar fi exclus să adăpostească și aceste animale...
Pe la rădăcinile copacilor mișună diferite specii de reptile: șerpi, șopârle, gușteri. Vă asigur că, în zona noastră, nu există reptile veninoase! Nu există vipere! De aceea, când vedeți gușterii, șopârlele și șerpii, nu vă pripiți să-i omorâți, mai ales șerpii, căci nu fac nimănui nici un rău și toate aceste reptile sunt folositoare, pentru că distrug mulți dăunători ai agriculturii. Chiar și lupii, animale frumoase și inteligente, al căror număr s-a diminuat mult în zona noastră, vor trebui protejați cu grijă. Altminteri, România poate ajunge ca Anglia, unde toți lupii fuseseră nimiciți, încât, la intervenția organizațiilor pentru protecția naturii, guvernul britanic s-a văzut nevoit să aprobe solicitarea aducerii unor exemplare din import. Amintesc, în treacăt, că, în secolul trecut, presa internațională a semnalat cel puțin cinci cazuri, pe glob, când lupoaicele, au găsit copii mici abandonați pe care i-a adoptat și i-a crescut cu grijă alăptându-i (și nu era vorba de legenda cu Romulus și Remus crescuți de lupoaica romană). Uneori animalele se dovedesc mai umane decât mulți oameni, un motiv în plus pentru care ar trebui protejate și iubite mai mult...
Frumoasele păduri din jurul nostru, precum și toți arborii din oraș, mai găzduiesc o mulțime variată de păsări sedentare ori migratoare: vrabia, stăncuța, cioara de arătură, gaița, pițigoiul, mierla, grangurul, guguștiucul (apărut în stoluri venite din Asia Mică, prin anii 1942-45), turturica, cucul, graurul, presura, botgrosul, sturzul, ciocârlia, ciocârlanul moțat, pitulicea, aușelul, sfrânciogul, caprimulgul, lipitoarea, sticletele, ciocănitoarea, prigoarea, prepelița (pitpalacul), capântortura, codroșul, drepneaua, codobatura, sitarul, ierunca, uliul, șoimul, eretele, gaia, șorecarul, coțofana, cucuveaua, ciuful de pădure, bufnița, pescărușii (ocazional, pe lângă Teleajen) ș.a. Din păcate, dropiile și corbii au fost distruși, căci nici urmă de ei pe tărâmurile noastre!
Extrem de frumoase sunt trilurile privighetorilor, care acoperă toată zona de deal și subdeal din orașul acesta, cântând ziua și noaptea, prin văi și pe coline, între începutul lui mai și finele lui iunie, până se termină perioada de ecloziune. De câteva ori, le-am înregistrat cântecele și am descoperit că erau două specii distincte de privighetori: Luscinia megarhynchos și Luscinia luscinia sau filomela, aceasta din urmă mai puțin sperioasă. Amândouă speciile au un repertoriu minunat, nedepășit de nici o altă pasăre de pe glob. Singura pasăre ce le poate imita destul de bine trilurile complexe este pasărea Mocking bird, din America, pe care am filmat-o cântând într-un parc din orașul Tampa, din Florida, dar parcă tot nu poate întrece privighetoarea de la noi! Cu multă bucurie așteptăm să auzim primăvara cum aceste mici artiste înaripate dau concerte prin codrii din apropiere: privighetoarea, cucul, pupăza, grangurul, mierla, cinteza și multe altele. Fără glasul lor, primăverile ar fi, cu siguranță, mai triste și mai searbăde. Cu excepția mierlei, aceste primadone înaripate nu există în America. Ce păcat!
În tunelul de pe dealul de lângă biserica din Boldești am descoperit o mare colonie de lilieci (Pipistrellus pipistrelus, L). În grădina școlii din Scăieni am găsit un șoim rănit la o aripă pe care l-am tratat și când a putut zbura, i-am dat drumul. Într-o vară, pe câmp, am dat peste o barză șezând ca pe cuib - și aceasta era rănită -, dar ea nu a mai putut fi salvată, murind în mâinile mele; iar lângă iazul din Scăieni am descoperit o lișiță împușcată în picior căreia i-am putut vindeca rana, eliberând-o în același iaz, după cca șapte zile de tratament. De multe ori am avut impresia că aceste ființe gingașe nu sunt îndeajuns de cunoscute, de iubite și protejate de toată lumea, mai ales de unii copii. Școlile cred că ar putea face acest serviciu, la orele de dirigenție, unde se pot aborda subiecte interesante legate de frumusețea și protecția naturii.
M-am bucurat însă când am constatat că locuitorii din orașul Boldești-Scăieni dovedesc în fiecare an un adevărat cult și respect pentru rândunele și lăstuni - în special pentru rândunele - deoarece toți le lasă să-și construiască cuiburile oriunde vor ele, sub streșinile caselor, pe verande, în grajduri, și nu le disturbă nicicum scurtul lor sejur la noi. În mod surprinzător, am observat că nu același lucru se întâmplă cu rândunelele din nordul Americii, care, spre deosebire de alte păsări, nu știu de ce, nu sunt atât de apropiate față de om, precum cele din Europa... Mult mai blânde mi se par aici în Statele Unite micuțele păsări colibri care, zbârnâind din aripi ca niște mini-elicoptere și stând pe loc în aer, caută, ca fluturii, nectarul din floare în floare sau îl sorb din vasele speciale cu sucuri pe care le atârnăm pentru ele în crengile pomilor de lângă ferestre.
Numărul rândunelelor și al lăstunilor scăzuse îngrijorător pe plaiurile noastre prahovene. Aceasta, până la apariția așa numitei “gropi ecologice” de lângă Teleajen, unitate nedorită și blestemată de localnici, unde se depozitează zilnic gunoaiele din tot județul. De acolo au apărut în oraș bejanii masive de sute de mii de muște și - culmea ironiei! - odată cu înmulțirea muștelor, s-au înmulțit brusc și numărul rândunelelor, știind că muștele sunt hrana lor de bază... Este partea bună a unei părți rele sau, altfel spus, o consecință pozitiva care confirmă că lanțul trofic, când este impulsionat de om, acționează spontan și în localitatea Boldești-Scăieni!
Nu voi adăuga nimic despre peștii din Teleajen, din râulețul Bălăcuța sau din iazurile înconjurătoare, deoarece nu prezintă nici un fel de importanță economică, fiind buni numai la antrenarea pescarilor amatori pentru a-și omorî timpul cu undița care de cele mai multe ori iese goală din apă...

CAPITOLUL III.
Înființarea orașului Boldești-Scăieni.
Despre numele acestui oraș

Înființarea orașului Boldești-Scăieni are o geneză specială, o istorie aparte, deloc cunoscută de locuitorii lui, în care vrând-nevrând, m-am trezit, de la început, implicat.
Citisem tot ce am găsit despre falansterul de la Scăieni și aflasem că un utopist cu foarte multe intenții bune, Teodor Diamant (1810-1841), s-a luptat să înființeze acolo o societate agronomică egalitară, Falansterul de la Scăieni (inițiat în 1835), care voia să fie model pentru noua societate românească. Voi trata acest subiect într-un capitol special.
Acest tânăr, pe care eu îl îndrăgisem, visa ca necunoscutul Scăieni să devină un model pentru lumea întreagă. Îl vedea ca pe un oraș românesc modern, deosebit de toate celelalte, eventual o nouă capitală a țării... Am fost foarte entuziasmat de ideea lui și, cu toate că nimeni nu știa cum arăta acest visător formidabil - căci nu i s-a găsit niciodată vreo fotografie -, m-am apucat imediat să-i imaginez eu un portret, schițându-l în mai multe variante, cam cum trebuia el să arate, apoi, pricepându-mă la sculptură, i-am făcut și un bust după schițele mele. După modelul primului bust, am mai turnat, prin copiere, încă unul și multă vreme busturile acestea au fost plimbate prin mai multe locuri: în hol la primărie, în incinta bibliotecii Casei de cultură, la Clubul Boldești, la Școala Scăieni... Pozele lor au apărut în câteva ziare și reviste din țară și străinătate, dar după plecarea mea din țară, busturile au dispărut fără urmă, ca și macheta casei lui Eminescu de la Ipotești pe care o lucrasem pentru Școala Scăieni.
Inspirat de ideea lui Diamant, și la fel de visător ca și el, m-am grăbit să-i scriu președintelui țării de atunci, dictatorului Nicolae Ceaușescu, o scrisoare prin care îi propuneam să aprobe înființarea unei noi comunități urbane, prin unirea dintre comunele Scăieni și Boldești, sugerându-i marelui șef ca noua localitate să se numească “Orașul Diamant”. Zis și făcut: scrisoarea, odată redactată, am trimis-o recomandată prin poștă, fără să am certitudinea că Ceaușescu o va citi vreodată personal sau că îmi va răspunde cumva, dar speram că măcar vreunul din preajma lui tot îmi va da vreun răspuns sau altul... După expedierea ei, au trecut vreo trei luni de tăcere și îmi cam luasem orice speranță că îl voi mai primi în vreun fel. Dar într-o bună zi, mă trezesc pe neașteptate cu un telefon acasă, prin care eram chemat de urgență la Comitetul regional de partid de la Ploiești, solicitat pentru o audiență urgentă. Când am sosit acolo, un tovarăș, cam încruntat și cu ton dojenitor, m-a poftit în biroul său având un plic și o hârtie în mână. Am uitat cine era acest sus-pus, în orice caz, cineva cu funcție mare, care mi-a vorbit cam așa: “Cine ești dumneata, tovarășe profesor, de îndrăznești să-i dai sfaturi tovarășului secretar general Nicolae Ceaușescu ce să facă și cum să conducă țara?! Fiindcă te-ai apucat să-i scrii și să-l sfătuiești prostește să-ți aprobe înființarea unui oraș... Păi n-ai știut până acum că orice propunere de genul acesta, înainte de a fi trimisă președintelui țării, mai întâi trebuia să treacă pe la noi, să o aprobăm dacă merită înaintată sau nu?” Cam speriat, că nu știam ce vor să facă ăștia cu mine, după o așa “crimă” gravă, mi-am cerut scuze și i-am mărturisit sincer că nu aveam cunoștință de această procedură. “Ai însă norocul că tovarășul președinte a fost răbdător cu sfaturile ce i le-ai recomandat cu prea mare îndrăzneală și ți-a răspuns cu omenie că a ordonat să se țină cont de sugestia dumitale, dar că nu este deloc de acord cu numele pe care i l-ai recomandat, adică cu acela de Orașul Diamant, ci eventualul oraș, compus din două comune, va trebui să-și păstreze denumirile vechi... Și a mai spus că nu vă apărea nici un oraș nou în țară, decât numai după ce se va trece în curând la o nouă împărțire administrativă a țării noastre, când regiunile și raioanele actuale vor fi înlocuite de județe... Așa că să ai răbdare până atunci și dacă-ți mai zbârnâie prin cap vreo idee de genul acesta, să vii mai întâi cu ea la mine și să nu le mai adresezi direct tovarășului președinte sau la comitetul central unde se primesc sute de scrisori pe zi...”
Scena aceasta se petrecea prin toamna anului 1966, iar doi ani mai târziu, în iunie 1968, după noua împărțire administrativă a țării, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri (HCM) numărul 1116, din iunie 1968, s-a înființat noul oraș Boldești-Scăieni, alcătuit din contopirea comunelor Boldești și Scăieni, la care se adăugau și satele Seciu și Balaca.
Nu am relatat acest amănunt cu pretenția că, numai datorită mie s-ar fi înființat acest oraș, deoarece, fiind vorba de două comune industrializate, chiar și fără sugestia mea ele puteau fi transformate oricând într-o unitate urbană, dar am convingerea că, pe undeva prin hârțoagele de arhivă ale fostelor comitete raionale și regionale de partid trebuie să mai existe răspunsul fostului dictator la propunerea făcută de mine.
După înființarea orașului, noul primar, ing. Aurică Marinescu, m-a invitat în biroul său de la primărie și m-a rugat ca, în calitate de profesor de istorie și de română, de cunoscător al ambelor localități, să încerc să pun nume tuturor străzilor din oraș. Mi-a dat să iau cu mine o hartă mare cu planul urbei celei noi și m-a rugat ca în termen de două zile treaba să fie gata. Ajuns acasă, am întins harta pe podea, m-am trântit pe burtă peste schița străzilor și am început să scriu cu creionul, atribuindu-le nume din ce în ce mai răsunătoare: Calea Unirii, Strada Victoriei, Str. Falansterului, Str. Mihai Eminescu, Str. Vasile Alecsandri, Str. Teodor Diamant, Str. Manolache Bălăceanu, Str. Charles Fourier (mentorul lui Diamant), Str. Dimitrie Anghel (care locuise un timp la fratele său din Scăieni), Str. Luceafărului, Str. Petroliștilor, Str. C-tin Brâncuși, Str. George Enescu etc., etc. Pe la ora unu noaptea toate străzile fuseseră botezate, apoi m-am apucat să le bat la mașină pe o listă, în ordine alfabetică. A doua zi, primăria a trimis lista mea la București. Nu a trecut nici o lună și primarul mă anunță să vin de urgență la biroul lui, că s-a întâmplat ceva. “Ce-ai făcut? Că propunerile tale n-au fost bune. Þi le-au respins! Din toate numele puse de tine, numai patru ți-au fost acceptate: Calea Unirii, Str. Victoriei, Str. Petroliștilor și Str. Păcii. Îmi pare rău, dar restul va trebui să le refaci!” “Dar cine mi le-a respins?” am întrebat eu. “Închipuiește-ți că... tovarășa Ceaușescu, în persoană! Ea se ocupă cu aprobarea denumirii de străzi din noile orașe. Uite aici și o notă cu îndrumări și sfaturi cum ar fi trebuit să procedezi...” Nota specifica destul de clar, că străzilor din orașele nou înființate să nu li se da nicicum nume de personalități, ci numai denumiri inspirate din tradiția locală, nume de plante și animale, nume de substantive comune ș.a. Am luat din nou harta cu mine și a doua zi m-am prezentat cu ea la primărie, cu toate străzile rebotezate: Str. Petroliștilr, Primăverii, Industriei, Monumentului, Viilor, Cireșilor, Nucilor, Nisipurilor, Zorelelor, Aleea Clubului, Aleea Fabricii etc., etc. “Asta, da; cred că va merge!” a opinat primarul. Și a mers, fiindcă toate numele străzilor mi-au fost aprobate. Nu de mult, ziarul “România liberă” din Capitală (nr. 5073, din 8 noiembrie 2006), la pag. 5, a scris: “Profesorul Cristian Petru Bălan este cel care “a nășit” toate străzile din Boldești-Scăieni.”
Vă comunic mai jos toate denumirile străzilor din orașul Boldești-Scăieni, în ordine alfabetică (în total, 84 de străzi): Aleea Clăbucetului, Aleea Clubului, Aleea Fabricii, Străzile= Albinei, Armoniei, Atârnați, Balaca, Boldești, Bucegi, Bucovului, Calea Petroliștilor, Calea Ploiești, Calea Unirii, Străzile= Câmpiei, „Cartier Seciu”, Cireșului, Cocorilor, Colinei, Coloniei, Crinilor, Crizantemelor, Dealul Frumos, Dealului, Distilăriei, Fagului, Fagurilor, Falansterului, Fântânei, Fundătura Toamnei, Florilor, Gâlmeia, Gării, Ghioceilor, Gladiolei, Gloriei, Grădinilor, Industriei, Intrarea Bălăcuța, Intrarea Canalului, Intrarea Levănțica, Intrarea Ogrăzii, Intrarea Pieții, Intrarea Pirului, Intrarea Serei, Intrarea Soarelui, Străzile= Izlazului, Izvoarelor, Liliacului, Livezilor, Ludu, Mărgăritarului, Monumentului, Morii, Strada Necunoscuta, Nisipurilor, Nordului, Nouă, Nucilor, Ogoarelor, Păcii, Pădurii, Panselei, Perilor, Petroliștilor, Podgoriei, Poduri, Poligonului, Primăverii, Prunilor, Seciului, Secuiului, Sondelor, Șoseaua Ploiești-Văleni, Străzile= Stadionului, Stejarului, Sticlari, Teleajenului, Trandafirilor, Unirii, Vestului, Victoriei, Viilor, Zorelelor, Zorilor. Nu cred că am omis vreuna, iar dacă se va construi vreo stradă nouă, va fi în grija altei/altor persoane să îi găsească un nume.
Și, totuși, trebuie să-mi fac aici o autocritică... De fapt, am comis o greșeală foarte gravă (și, din păcate, nimeni nu mi-a corectat-o): pur și simplu, am uitat să dau nume de străzi în cartierul Seciu, cartier destul de mare și important, chiar dacă l-am încadrat, la modul general, spunându-i “Cartierul Seciu”! Cred că va trebui să-mi cer permisiunea să mi se aprobe să botez și acest cartier, dând și acolo nume de străzi, conform tradițiilor locale, după ce mă voi consulta cu domnul primar și localnicii...
Peste niște ani, primul primar al noului oraș, dl. ing. Aurică Marinescu, mi-a scris de mână o declarație, semnată cu numele lui, prin care confirmă faptul că, pe timpul cât s-a aflat dânsul la conducerea primăriei orașului Boldești-Scăieni, “Dl. Cristian Puiu Bălan a stabilit nomenclatura stradală a orașului, dând denumire tuturor străzilor din oraș”. (Vezi facsimilul după manuscrisul original). L-am întrebat de ce mi-a zis “Puiu”, deoarece acesta este un nume de alint, folosit doar în familie și între prieteni. “Pe mine mă cheamă Cristian Petru Bălan!” “Lasă-l așa, căci așa te știe toată lumea”, mi-a răspuns el. Realitatea este că îmi place numele “Cristian” și niciodată nu mi-a plăcut să-mi zică lumea “Puiu”, fiindcă așa mi se spunea când eram copil, dar se pare că sunt condamnat să nu scap cu una cu două de acest diminutiv galinaceu care uneori mă deranjează...

*

De la neacceptarea unuia din numele meu, a sosit timpul să trec la o altă neacceptare, mai stâlcită: numele orașului! Mă zbat de câțiva ani să demonstrez, cu argumentele cele mai logice și științifice, că revenirea la numele “Scăeni” este o greșeală imensă pe care, continuând-o, ni s-ar putea imputa că suntem analfabeți! Dar mai înainte de a apela la argumentele de bază, să deschidem la pagina 707, noul Dicțonar DOOM, Dicționarul Ortografic, Ortopeic și Morfologic al Limbii Române, al Academiei Române, ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Univers Enciclopedic, Buc., 2005, care dictează normele obligatorii ale limbii române literare, subliniez adjectivul “obligatorii”. Aș fi dorit ca la această pagină să existe substantivul propriu “Scăieni”, dar există substantivul masculin “scăiecior”, un cuvânt mai rar, însă destul de asemănător cu numele localității care ne interesează și care vedem că este scris cu “i” la mijloc, nu “scăecior”, deoarece se respectă perfect normele ortografice de care vorbeam. “Dicționarul explicativ al limbii române (DEX)”, cel din ediția a II-a, Ed. Univers enciclopedic, Buc., 1998, a lansat pentru prima oară acest exemplu din lexicul românesc. La fel de convingătoare sunt exemplele lexicale oferite de cel mai actual și mai citat dicționar modern, apărut acum câteva luni, “Noul dicționar universal al limbii române” (Ed. Litera Internațional, Buc., 2006) care mai aduce și alte cuvinte asemănătoare: “scăier”, “scăios”, “scăișor”... Așa stând lucrurile, la regula scrierii cu “-ie-” înainte de consoane se încadrează și alte denumiri geografice cu diftongi în “ie”: Bordeieni, Poieni, Secuieni, Ploiești, Mălăiești, Negoiești etc. Cine le scrie fără “ie” greșește! Fiindcă DOOM-ul Academiei Române precizează clar:
“La început de cuvânt și de silabă după vocală, se scrie “e” sau “ie”, în funcție de pronunția literară și de etimologie” (Sublinierea Academiei, în Op. cit., pag. XLVI). Or, din punct de vedere literar, noi toți pronunțăm clar vocala “i” în Scă-ieni, iar, etimologic vorbind, fie că plecăm de la forțat-presupusul etimon “scai”, fie de la mai sigurul “secui/săcui” (români ardeleni alungați de secui și așezați pe aceste plaiuri prahovene), ambele substantive se termină în vocala “i” și acest “i” din rădăcina cuvântului trebuie păstrat în toate derivatele substantivului respectiv, conform regulei nr. 3, de la aceeași pagină, care spune: “Se scrie “ie” și se pronunță “ie” în cuvinte din fondul vechi” (Op.cit., pag. XLVI). Iar cuvântul Scăieni am văzut că aparține prin excelență acestui fond istoric vechi, căci, în documentele citate anterior, numele vechi al localității, în absolut toate variantele, se scria și se pronunța numai cu “i”, care este vocală sau semivocală de bază în evoluția și componența tuturor variantelor arhaice ale toponimului: Scoiani, Scăiani, Scăuiani, Scăuieni, până s-a modernizat în Scăieni... Nici un text vechi din sec. al XVII-lea sau al XVIII-lea nu a scris vreodata “Scăeani” sau “Scăeni”, ci “Scăiani” și “Scăieni”! Forma “Scăeni” a apărut și s-a răspândit după anul 1902, dar atunci nu existau regulile ortografice și ortoepice la nivelul celor de astăzi. (Oricum explicația etimologică, născută din presupuneri nedocumentate, precum că acest nume provine de la locurile pline de scaieți, nu rezistă aceleia, mai sigure, care susține că numele vechi Scăuieni ar proveni din Săcuieni, “secuienii” nefiind secui, ci acei transilvăneni băjenari proveniți, ca și cei din Măneciu-Ungureni, din zona Ardealului în Prahova.) Revenind însă la toponimiile de mai sus - Scoiani, Scăiani, Scăuiani și Scăuieni, vă rog să încercați a pronunța aceste patru nume înlocuind din fiecare variantă pe “i” de la mijloc cu vocala “e” și veți vedea că nici unul nu se poate pronunța astfel! Greșesc eu cu ceva? Dacă nu, atunci de ce atâta îndărătnicie perseverentă din partea celor care, cu o încăpățânare de semidocți, scriu foarte, foarte greșit numele acestui oraș, motivând, de obicei, că așa l-au găsit scris pe hărți, prin Monitorul Oficial, prin unele cărți, ziare și dicționare, de parcă toți care îl folosesc acolo, transcriindu-l mecanic, ar fi lingviști atoateștiutori și toți mai pricepuți decât doctorii în filologie?! Eminescu și Caragiale le-ar spune cu indignare: puneți mâna pe carte, ageamiilor! Nu stâlciți limba română și renunțați la lenea de a mai adăuga o literă necesară în plus, acolo unde trebuie! Iar noi, desigur, tuturor acestora va trebui să le explicăm cu glas calm și limpede: oameni buni, noi astăzi nu mai scriem ca acum 100 de ani, nu mai scriem Ploești, Bucuresci, Scăeni!... Suntem într-un nou mileniu și ar fi anacronic să mai scriem ca în trecut, când limba nu era evoluată; iar a imita, prin simple automatisme grafice, greșeala altora care habar nu au de ortografierea corectă a limbii române moderne, nu este nicidecum un argument științific și nu este nici măcar o scuză inteligentă! Corectarea de la noi trebuie să înceapă și restul alogenilor ni se va supune și, după modelul nostru, toți ne vor urma!
Iată pentru ce, în numele adevărului științific și al limbii române literare corecte, cerem cu insistență ca pe panourile care anunță intrarea în oraș, pe firma primăriei, pe ștampile, pe toate actele oficiale, în cărți, în toate dicționarele și în ziare să se corecteze odată pentru totdeauna această gravă eroare și să scriem corect românește, conform regulilor obligatorii și logice ale scrierii fonetice, decretate de forul superior al culturii din țara noastră, Academia Română, deci: BOLDEȘTI-SCÃIENI!
Nu putem încheia capitolul fără să vă amintesc că mai există alte două localități Scăieni, una în jud. Buzău și alta în Basarabia, iar locuitorii ei văd că își ortografiaza fără greșeală acest substantiv propriu. Când, în mod demonstrativ, am scris cele două variante ale numelui, puse alăturat, și când, aici în America, le-am pronunțat cu voce tare în fața vorbitorilor de limba engleză care nu știu deloc românește, toți mi-au spus că prima variantă sună foarte frumos în pronunție, deoarece este asemănătoare cuvântului englezesc “sky” (pronunțat “scai”) și care înseamnă “cer”, “Scăieni” sugerându-le impresia că ar fi vorba de niște ființe cerești...






CAPITOLUL IV.
Falansterul de la Scăieni
“Păstrează-te, instruiește-te,
moderează-te, trăiește pentru semenii tăi,
ca și ei să trăiască pentru tine.”
Teodor Diamant
(Scrisoarea din 29 iunie 1835
către prietenul său, scriitorul Ion Ghica.)

În vara anului 1959, într-o duminică, m-am trezit acasă, la Scăieni, cu vizita unui domn venit special de la București spre a vedea localitatea unde fusese faimosul falanster al lui Teodor Diamant. Mi-a spus cine este și ce dorește, precizând că eu am fost recomandat de primarul de atunci al comunei Scăieni, ca unul care aș ști mai multe despre acest subiect, deoarece respectivul primar a mărturisit sincer că nu auzise nicum de așa ceva și că nu știa care-i “povestea cu falansterul”. La drept vorbind, pe atunci, nici eu nu știam prea multe despre acel ciudat experiment, deoarece eram un tânăr student de 23 de ani și tot ce aflasem erau doar niște informații generale care proveneau din cartea scriitorului Ioan Ghica “Scrisori către Vasile Alecsandri”, precum și din ceea ce mai spicuisem prin “Monografia Ploieștiului” lui Mihai Sevastos. Nimic în plus. În schimb, cunoșteam destul de bine urmele palatului care fusese al lui Petre Bălăceanu (strănepotul lui Manolache Bălăceanu, colaboratorul lui Diamant), căci pe-acolo, pe când eram copil, îmi pășteam caprele și oile; dar cunoșteam și alte relicve arătate și mie de unii bătrâni din sat, urme destul de estompate, pe care, cu toată bunăvoința, i le-am arătat vizitatorului interesat. Iar acesta nu era altul decât Ion Cojocaru, viitorul autor al fascinantei cărții “Falansterul de la Scăieni”, scrisă de el împreună cu criticul Zigu Ornea (1930-2001) și publicată în 1966 la Editura Politică din București. Tot ce îi povesteam domnului Cojocaru, acesta nota de zor într-un carnet, iar când a plecat, mi-a mulțumit, m-a îmbrățișat și mi-a dat asigurarea că va pomeni și despre mine în cartea lui, deoarece... “suum cuique”, mi-a precizat el de două ori în latinește, înainte de a se despărți de mine. I-am apreciat gestul recunoscător și inteligența, dar nu prea am înțeles ce voia să-mi spună în limba strămoșilor noștri... Mai târziu, după ce am studiat această limbă la facultate, ulterior predând-o și în școală, am aflat că “suum cuique” însemna “fiecăruia să i se dea ceea ce i se cuvine”, o maximă formulată de legislatorul roman Ulpianus. În 1966 am primit cartea celor doi autori chiar din mâna domnului Zigu Ornea care mi-a oferit și un autograf pe pagina de gardă a acestei interesante lucrări, atunci când a venit să facă lansarea ei la căminul cultural din Scăieni. Curios, am citit-o cu nerăbdare de la un cap la altul și... nici o pomeneală de promisiunea cu “suum cuique” făcută mie. Dar nu-i nimic, cartea a fost bine concepută, și rămâne până astăzi cel mai complet și documentat studiu despre falansterul de la Scăieni, chiar dacă se conformează cerințelor politice de atunci, exagerând activitatea și importanța acelui experiment efemer, și nu aveam dreptul să mă supăr pe cei doi harnici autori. Ei nu au putut-o redacta altfel și va trebui, în contextul acelor vremuri, să le acordăm circumstanțe atenuante pentru opiniile lor. Numai că, din păcate, descoperirile ulterioare au dat naștere la niște polemici contradictorii care mergeau de la exaltarea experimentului făcut de Diamant și Bălăceanu până la negarea completă a existenței acelui falanster. Așa stând lucrurile, la urma urmelor, m-am întrebat care o fi adevărul? A existat sau n-a existat acel falanster? A existat, dar nu în parametrii descriși de cei doi autori și înfățișați cu exces de romantism socialist-revoluționar, în lumina canoanelor “epocii de aur”. Iată, de fapt, cum au stat, în realitate, lucrurile...
În fond, pentru că prin anii șaizeci era la modă protocronismul național, cei doi autori voiau să demonstreze că un tânăr vizionar și patriot român, pe nume Theodor Diamant (1810-1841), făcuse un prim pas românesc spre o societate comunistă, printr-o efemeră încercare practică, realizată la Scăieni, înaintea experimentului rusesc din 1917, deși modelul lui Diamant nu era nici Comuna (comunistă) din Paris, de la 1871, nici “Manifestul Partidului Comunist” al lui Karl Marx (apărut în 1848), ci ideile și operele filosofice ale socialistului utopic francez Charles Fourier (1772-1837), pe care îl cunoscuse personal în Franța, asistând la prelegerile lui și citindu-i operele: “Teoria celor patru mișcări și a destinelor generale” (1808), Tratat despre asociația domestică și agricolă” (1822) și “Noua lume industrială și societară” (1829). Nu ar fi lipsit de importanță să vedem cum îl percepea Friedrich Engels pe socialistul utopic francez Clarles Fourier pe care îl admira pentru că “mânuia dialectica cu aceeași măestrie ca și contemporanul său Hegel și a prevăzut just unele trăsături ale viitoarei societăți comuniste: absența antagonismelor sociale, transformarea muncii într-o societate vitală, dezvoltarea multilaterală a personalității umane, concordanța dintre interesele individuale și cele colective.” (În paranteză fie spus, poate că Engels nu citise cu prea multă atenție cărțile lui Fourier, ci doar le frunzărise, deoarece ar fi aflat că Fourier afirma cu toată seriozitatea și naivitatea că fourierismul lui va ajunge la o așa mare dezvoltare tehnică în viitorul îndepărtat, încât savanții falansterieni vor putea transforma toate mările și oceanele în mări și oceane de limonadă, asta pentru că el iubea foarte mult dulciurile, motiv pentru care câțiva cunoscuți de-ai lui l-au declarat nebun.) Oricum, el nu era singurul care lansa idei utopiste. În teorie, ideile formulate de acești teoreticieni proto și procomuniști, frizau, inițial, un egalitarism și un liberalism dezirabil și, în aparențe, rezonabil, fezabil. Acesta, când a putut fi materializat prin revoluții armate, s-a fundamentat, ulterior, pe un colectivism exacerbat și exclusivist, fără urme de privatism și de libertăți reale. Nu a trebuit să treacă prea mult timp pentru a se vedea că întregul eșafodaj al învățăturii lor fusese îmbrăcat în numeroase sofisme seducătoare, doar la suprafață strălucitoare și doar în cărțile scrise de ei realiste, căci odată puse în practică, toate s-au dovedit a fi nu numai perisabile, dar, prin exacerbări politice dictatoriale, chiar foarte periculoase, distructive și criminale, datorită impunerii lor cu forța și prin crearea unei aparaturi paramilitare de coerciție sângeroasă care să le mențină artificial durata și supraviețuirea în avantajul unei noi super-clase dominante, ridicată din drojdia proletariatului. Exact acest lucru nu l-a putut prevedea nici Fourier, nici Marx, nici Engels, nici Lenin (ba Lenin se zice că notase undeva că se teme oarecum de “burghezia proletară”), pentru că nici unul din aceștia nu au ținut seamă de individualismul firii umane, de instinctul lui natural de arivism, de egoismul și setea individului de spațiu și de proprietate privată (pe care numai o profundă educație religioasă o poate frâna și anihila - iar susnumiții corifei materialiști negau din principiu forțele spirituale divine, cu toții fiind atei furibunzi), dar se pare că tocmai tânărul nostru Diamant a ajuns repede la o concluzie realistă și, după ce a înființat o mică celulă agraro-industrială proto-comunistă, un fel de c.a.p. în miniatură, după ce voia să o probeze și în altă parte, s-a convins, în scurt timp, de zădărnicia teoriilor de acest gen, fiindcă viața practică i-a dezvăluit contrariul... Odată convins de contrastul dintre teorie și practică, el s-a retras cu discreție și s-a concentrat spre alte treburi. Totuși, nu putem face abstracție de această premieră românească absolută, de experimentul lui juvenil și cu totul inedit pentru Europa de răsărit, inițiat cu mult entuziasm și curaj, la Scăieni, și nici de ideile lui benevolente notate în scris. De aceea, se merită a vorbi mai pe larg de acest experiment mai mult sau mai puțin naiv. Așadar, cine a fost visătorul Teodor (Theodor/Tudorache) Diamant, ce voia acest iluminist simpatizat și sprijinit de Ion Heliade-Rădulescu, de Eufrosin Poteca și ce anume a întreprins el concret prin aceste locuri?
Așa cum spun autorii cărții “Falansterul de la Scăieni”, Ion Cojocaru și Zigu Ornea, “se știu puține lucruri despre copilăria și tinerețea lui Diamant. Sub semnul îndoielii a stat până acum până și data și locul nașterii sale.” (Op. cit., p. 44, Ed. politică, Buc., 1966). Un document din Arhivele statului atestă că Diamant s-a născut la București în 1810. Tatăl său se numea Iamandache Mehtupciu, zis Diamandi, cu funcțiunea de vtori vistier, iar mama sa Anastasia. Iamandache reușise să încropească o mică avere, printre care o moșioară la Pociovaliște. Scriitorul Ion Ghica, în “Scrisori către Vasile Alecsandri” spune că bătrânul Diamandi avea doi copii: Barbu și Teodor/Tudorache (Theodor). Barbu fusese cam puțin înzestrat de la natură, trăind în limitele inferioare ale normalității intelectuale, care i-au produs destule necazuri fratelui său Teodor, un tânăr excepțional înzestrat. Acesta “era - notează Ghica - om de frunte, inteligent, muncitor, stăruitor și plin de devotament”. (Ion Ghica, Opere, vol. I, Buc., ESPLA, 1956, p. 238). După frecventarea unei școli grecești, Teodor a urmat cursurile școlii de la Sf. Sava, unde a fost cel dintâi. Strălucea la matematici superioare, la fizică și filosofie iar, pe lângă latina și greaca veche, vorbea fluent franceza, germana, italiana și elina. Voia, probabil, să se pregătească pentru o carieră didactică și, cu o bursă obținută de la Așezămintele mitropolitului Dositei Filiti, din 1828, a plecat la studii la școala de cadeți din Munchen unde se perfecționează în calcul diferențial și integral. În 1830, nu se știe cu ce ajutoare financiare, ajunge să studieze patru ani la Universitatea din Paris, specializându-se în studii agronomice și în cele de economie politică și socială, dar se pare că nu a obținut vreo diplomă de absolvire a vreunei facultăți, deoarece nu s-a găsit așa ceva prin arhive. În 1834 se reîntoarce în țară, unde, după căutări și peregrinări, se hotărăște pentru profesiunea istovitoare de inginer hotarnic, obținând o diplomă în acest scop.
Perioada șederii la Paris a fost hotărâtoare pentru existența lui, pentru gândirea și activitățile lui practice viitoare. Pe vremea aceea, tineretul francez era destul de atras de ideile filosofice ale celor trei mari socialiști utopici ai vremii, englezul Robert Owen (1771-1858) și doi francezi, Saint-Simon (1760-1825) și Charles Fourier (1772-1837). Dacă ideile britanicului Owen nu-l atrăgeau prea mult, mai ales după insuccesul acestuia de a înființa în SUA și Anglia niște colonii comuniste, în schimb teoriile saint-simoniste și fourieriste i-au plăcut. Inițial, îl captivaseră iluziile lui Claude Henri de Rouvroy, conte de Saint-Simon, care susținea că socialismul se va putea instaura cu ajutorul claselor avute (bancherii și industriașii), ajutate de muncitori, iar Ion Ghica chiar susține că tânărul român ar fi fost membru marcant al acestei grupări, dar nu avem nici o dovadă scrisă care să confirme o asemenea afiliație. Cert este însă faptul că Theodor Diamant a îmbrățișat, în final, cu toată convingerea, ideile speculative ale lui Fourier cu care se împrietenise, frecventându-i toate prelegerile și răspândindu-i-le, la răspântiile principalelor străzi din Paris, prin discursuri laudative în fața publicului francez. Mai mult decât atât: ideile fourieriste au fost lăudate de Diamant și românilor, prin paginile ziarului “Curierul românesc”, prin lucrarea “Scrieri economice”, apoi printr-o broșură, tipărită la Paris în aprilie 1833, “Aux amis de la liberte, de la justice et de l#ordre” (Către prietenii libertății, dreptății și ordinei). Ca un post-scriptum al acestei broșuri, autorul lansează următoarea invitație: “Persoanele care ar dori să asiste la conferințele ce au loc la mine acasă și al cărui obiect este de a examina procedeele care pot să facă atrăgătoare producția, sunt rugate să-mi comunice dorința lor. Această broșură se împarte gratuit, între orele amiezii și ora 4, la locuința autorului din Rue de Mauthurins-St. Jacques, nr. 18”.
Încă din primele pagini ale broșurii, autorul se întreabă retoric: “Ce este, deci, de făcut pentru a da celor ce nu au FÃRÃ A LUA de la cei ce au?”. După ce critică teoriile utopice ale lui Robert Owen și Saint-Simon, explică superioritatea propunerilor lui Charles Fourier: “El a urmat căi cu totul diferite; metoda sa, departe de a ataca spiritul de proprietate, tinde să-l răspândească chiar în popor prin regimul acționar (...) El nu spune, ca adepții lui Saint-Simon: aduceți-vă averea voastră; el spune: nu încredințați nimănui averea voastră, administrați voi înșivă prin aleșii voștri, așezarea de experiment societar, rămâneți în credința părinților voștri!” .
Diamant cere prietenilor libertății, dreptății și ordinelor publice să se organizeze într-un cadru complet, reunindu-se “într-o masă de subscrieri îndestulătoare pentru a opera în cadru complet, adunând 18 până la 1900 de persoane din trei clase: bogată, mijlocie și săracă...” Această celulă social-economică primară a fost numită de Fourier falanster (la fel se numea și clădirea sediului central al falansterului). Neologismul respectiv a fost inventat chiar de Fourier, din combinația substantivelor “falax=falangă” (formație militară din Grecia antică alcătuită din soldați pedeștri înarmați cu lănci) și “monastere” (mănăstire). Iar în concepția francezului, gruparea trebuia să fie organizată pe teritoriul unei donații (care, ad-libitum, rămânea însă donatorului, dacă acesta ar fi optat pentru așa ceva). Numărul membrilor celulei trebuia să cuprindă între 1500-2000 de persoane, cu pregătiri culturale și profesionale diferite. Astfel, falansterul se împărțea în serii și grupe (falange), potrivit înclinațiilor diferitelor persoane, spre anumite genuri de activitate. Într-o serie urmau să intre 20-24 de grupe, fiecare grupă având 7-9 persoane. Dreptul la muncă era asigurat fiecărui membru/membră, potrivit aptitudinilor și înclinațiilor lui/ei. Atât Fourier cât și Diamant considerau că, intrând și ieșind liber din grupe și serii, fiecare asociat putea să-și dezvolte multilateral aptitudinile și înclinațiile. Munca devenea în felul acesta o plăcere, o necesitate fiziologică pentru toți membrii societății, iar contradicția dintre munca fizică și intelectuală, dintre oraș și sat dispărea. Veniturile urmau să se împartă după calitatea muncii (5/12) și după talent (3/12). Preconizând atragerea celor avuți la înfăptuirea acestei noi organizări sociale și cointeresarea lor, atât Fourier cât și Diamant prevedeau că falansterul trebuie să asigure, pentru capitalul investit, un venit fără muncă de 4/12 din venitul ei total. Edificiul central al acestui complex social era și el numit tot falanster. În încheierea manifestului său, lansat la Paris în ziua de 25 aprilie 1833, Diamant încheia cu o frază plină de încredere și de bun augur: “În interesul umanității, fie ca experimentarea să devină desăvârșită vara aceasta!” Era însă un optimism bazat pe o prea mare grabă și pe prea multe himere.
Au fost peste 40 de încercări practice, pe teren, de organizarea unor falanstere experimentale (prima, între 1833-1835, într-o comună nu departe de Paris - Conde-sur-Vesgres, a doua din lume - la Scăieni, fiind și ultima experiență de acest fel realizată în timpul vieții marelui utopist Fourier. De altfel, francezul le-a dezavuat pe amândouă și, din motive mai puțin clare, nu le-a sprijinit). Cum era de așteptat, toate au eșuat. Acestea din urmă s-au experimentat atât în Africa, dar cele mai multe în America și au fost înființate după 1840, deci după Scăieni. Iată câteva din grupul celor din Statele Unite: Farm Phalanx din Boston, Wisconsin Phalanx, North American Phalanx din New Jersey, Texas Phalanx ș.a.
Prioritar, pentru Diamant, era să înceapă cât mai repede un experiment românesc și să găsească un moșier bogat dispus să-i pună la dispoziție terenul necesar pentru înființarea unui falanster după rețetele lui Fourier. De aceea, el s-a întors în țară la începutul anului 1834, cam pe 7/19 aprilie. Pe tronul Þării Românești venise de curând Al. Ghica (1834-1842), în care Diamant își imagina un om cu vederi progresiste, deschis unor reforme. Tânărul nostru, de abia întors de la Paris, îi adresează, încrezător, domnitorului Ghica și generalului rus Pavel Dimitrievici Kiseleff (1788-1872), președintele plenipotențiar al divanurilor Þărilor Românești, scrisori prin care le solicita slujbe potrivite studiilor sale, dar nu a primit nici un răspuns. Prin “Curierul românesc” al lui Heliade Rădulescu, lansează atunci apeluri către boierii patrioți explicând ce mari foloase le-ar aduce introducerea sistemului falansterian. În urma acestor apeluri, câteva promisiuni vagi începuse să primească, dar nimeni nu se grăbea să-l sprijine concret. Un răspuns încurajator va găsi însă la un boier, Manolache Bălăceanu, pe care îl cunoștea mai demult. Între timp, obține autorizația legală de “inginer hotarnic”, fiind foarte solicitat în procesul de măsurare a multor terenuri agricole.
Emanoil (Manolache) Bălăceanu, de numele căruia este de asemenea legată întemeierea falansteului, locuia în Scăieni, unde avea o moșie apreciabilă, pe lângă alte trei proprietăți mai mici: Tecuciul, din jud. Teleorman, Balaciul și Tutăneasa. Se născuse în 1807 (era deci cu doi ani mai în vârstă decât Diamant) și nu era o personalitate de valoarea acestuia, deși se pare că avea ceva cultură. Printre altele, s-a remarcat ca o fire destul de voluntară, dar capricioasă, colerică și câtuși de puțin submisivă, disprețuind canoanele și rigorile convenționale. Pe vremea apariției lui Diamant la Scăieni, Bălăceanu se despărțise de soția sa, Elenca, fiica clucerului Dimitrie Ștefănescu, o “cucoană cumsecade”, de salon, lăsând-o cu un copil (Lucreția) și preferând să legalizeze o nouă căsătorie cu Stăncuța Constandineasca, o țigancă focoasă, fostă roabă pe moșia sa, care-i face opt prunci. Familia și greutățile familiale, cu timpul, se măresc. Boierul avea multe datorii. Avea un șir de procese și încurcături financiare, cu acuze de grave escrocherii, aproape nesolvabile, trăind, dacă e să ne luăm după plângerile lui, de vor fi fost sincere, într-o continuă penurie jenantă, în care se afla datorită ipotecilor ce-i grevau serios bunurile moștenite, punându-i-se nu o dată la îndoială chiar și cinstea personală pe care, prin jalbe la ocârmuire, se străduia să o afișeze. Însăși moșia Scăienilor era amenințată cu confiscarea, fiind pusă sub sechestru. Dar, în pofida acestor încărcături negative, Manolache s-a remarcat inițial, cel puțin în aparențe, ca un tânăr generos, prieten cu amicii inginerului hotarnic, apoi cu însuși “Tudorache” Diamant. Se pare că, la rândul său, cunoștea destul de bine ideile fourieriste, mai ales după ce noul lui prieten, abia venit din Franța, îi explicase detaliat avantajele sistemului falansterian. Fără să tergiverseze, Bălăceanu și-a dat consimțământul și i-a pus la dispoziție moșia sa din Scăieni pentru un așa promițător experiment. Unii cercetători afirmă că a făcut acest gest nu atât dintr-o spontană generozitate, ci mai mult din instinctive porniri mercantile, interesat fiind, de fapt, să scape de amenințările cu ipotecarea moșiei sau gândindu-se la niște câștiguri materiale imediate și la echilibrarea bugetului financiar care devenise atât de anemic, în ciuda faptului că avea talentul să scoată bani și din piatră seacă. Putem crede acest lucru dacă ținem cont că boierul Manolache nu a comis un act de pură filantropie cedând gratuit moșia de la Scăieni (cum făcuse, de exemplu, la Conde-sur-Vesgre, în Franța, nobilul Baudet-Dulary), ci a arendat-o falansterului, și încă pe un preț nu tocmai modest. Oricum, făurit din umbre și lumini, părțile lui tenebroase nu anulează întru totul bunele intenții ale lui Manolache Bălăceanu care, dacă vrem să facem generoase concesii, rămâne ca un mic mecena în istoria societății românești din sec. al XIX-lea.
Să urmărim, în continuare, cum s-a întemeiat și cum s-a terminat falansterul...
Localitatea Scăieni, cu 68 de familii în 1831, era situată în județul Saac sau Săcuieni, desființat la 1 ianuarie 1845, fiind mai mare decât județele vecine Prahova și Buzău, luate la un loc. Scăieniul era situat pe vechiul “drum al sării”, poziția aducându-i ceva venituri de tranzit. Bălăceanu era considerat ca proprietar al unei moșii care producea un venit anual mediu, având o valoare de 14.000 de galbeni în 1873. În acel an, acolo erau 20 de pogoane de porumb, 60 pogoane de fâneață, livezi cu 600 de pruni, 10 pogoane de grâu și 30 de pogoane de vie, muncite de 46 de clăcași, zece familii de robi țigani (32 de membri: părinții și copiii lor). În Scăieni existau și 12 moșneni (țărani liberi, cu pământul lor). Falansterul nu a început brusc, ca urmare a vreunui “decret”... El s-a construit lent. Mai întâi s-a înființat un “pansion”, o școală gratuită unde primele lecții le preda însuși Diamant. Copiii, începând de la 5 ani, educați în forme mixte, trebuia să alterneze educația prin muncă cu cea prin învățătură, ocupându-se de muncile mai ușoare. Fondatorul a mai adus acolo 15-16 nou veniți, în 1835, cărora li se spunea “soți”. Și copiii lor veneau la pension. Au urmat un alt roi de invitați, aproape 20 de noi membri, în 1836, dintre care cei mai mulți “soți” erau străini de Scăieni. Cel care-i recrutase, Teodor Diamant, nu a copiat dogmatic standardele falansteriene ale lui Fourier ci le-a adaptat la condițiile locale din țara noastră și a cerut lui Bălăceanu să obțină autorizație legală pentru funcționarea lui, înscriindu-l sub numele de “Societatea agronomică și manufacturieră”. În orice caz, printre primii falansterieni au fost țiganii de pe moșie, declarați, în premieră valahică absolută, liberi și egali în drepturi cu toți românii. De aceea, unii critici mai răutăcioși ai falansterului diamantin au numit acest prim act de slobozenie “mica țiganiadă”, inspirați, probabil după opera “Þiganiada” (vol. I: 1875, vol. II: 1877), a lui Ion Budai-Deleanu (1760-1820).
Când scriitorul Ion Ghica a plecat la Paris, Diamant l-a rugat să-i înmâneze arhitectului Mauritze scrisoarea căruia îi cerea favoarea să schițeze proiectul clădirii centrale a falansterului, după modelul celui de la Conde. Proiectul trebuia să fie trimis de la Paris la Scăieni prin N. Kretzulescu. Fourier se pare că s-a bucurat, inițial, de ceea ce face elevul său la Scăieni; ulterior a rămas totuși indiferent, temându-se că Europa de est, cu caracteristici tipic feudale, nu poate îndeplini toate condițiile economice necesare pentru concretizarea teoriilor lui (și, în parte, avea dreptate). După recrutarea primului roi de coloniști, s-a încheiat un contract, părțile fiind Manolache Bălăceanu, pe de o parte, în calitate de co-fondator, praporcic (sublocotenent), pitar (responsabil cu aprovizionarea cu grâne și pâine a unui teritoriu) și director (Stăncuța, soția, era locțiitoarea lui) și grupul coloniștilor - socotiți arendași, pe de altă parte... Din păcate, nu s-a păstrat acest contract, dar s-a găsit un dosar care arată că Ion Bălăceanu, fratele lui Manolache, căpătase o triplă însărcinare: “secretar, comisioner și advocat al fermei agronomice și manufacturiere de la Scăieni” și... poet, în timpul liber. Contractul prevedea că Manolache Bălăceanu arendează moșia pe 5 ani, cu un preț de 1200 galbeni anual, deci 6000 de galbeni în total, depunând, pentru început, un fel de fond de rulment al coloniei. În pofida marilor eforturi făcute, Diamant nu a putut recruta mai mult de 80 de “soți agronomi”.
Divanul județului Saac și “Departamentul trebilor din lăuntru” de la București, după câteva luni, au cerut informații detaliate despre evoluția societății agrare industriale condusă de Bălăceanu. În plus, mai solicitau și o listă cu membrii falansterului care li se părea o organizație cam ciudată și oarecum suspectă, mai ales că țiganii fuseseră declarați liberi, fără încunoștiințarea autorităților, că boierii mâncau laolaltă cu gloata săracilor, că existau dormitoare comune, mese comune, că noua colonie se ghida după alte legi decât legile țării (8 ore de lucru, 8 ore de studiu, 8 ore de odihnă), că sistemul de repartiție părea prea egalitar, că la pension nu se studia deloc religia (înlocuită cu muzică și lecții de dans!), că între cele trei liste trimise la orânduire existau unele contradicții și discrepanțe care păreau și ele suspecte ș.a.m.d.
La 20 sept. 1836 tabelul “soților agronomi” număra 53 de membri, din care 32 de sex masculin și 21 de sex feminin, minorii fiind predominanți. Majoritatea erau scăienari de origine (28 de soți); din București erau 21 de “soți”; câte unul din Pitești, Focșani, jud. Mehedinți și jud. Gorj. Nici unul din Ploiești. Din punct de vedere al stării materiale, “soții agronomi” participau la comunitatea falansteriană atât cu capitaluri proprii, cât și cu bani. De asemenea, “soții” participau cu munca și talentul personal (lucrători, profesori, muzicanți). Pe terenul falansterului se aflau: moara de plute de pe Str. Morii de astăzi, hanul “din sat”, hanul “de la Movilă”, de pe Str. Bucovului de astăzi, și “Hanul cel mare”, cu brutărie și curte de dejugat boii, situat pe Șos. Ploiești-Văleni de astăzi, în locul unde este acum întreprinderea “Artema Plast”. Pe lângă mori existau cărciumi. La 20 sept. 1836, meseriile celor 53 de membri ai falansterului erau următoarele: 17 agricultori, 1 fierar, 4 croitori, 1 pantofar, 1 bucătar, 4 secretari de cancelarie (“scriitori”), 1 director de studii, 4 profesori, 7 elevi, 7 eleve, 1 mentoră la pension și 3 îngrijitoare la pension. Exista și o “fabrică” de plase de prins pește, având... un singur lucrător. Alte “întreprinderi” nu existau decât în mărețele planuri ale fondatorului, așa încât falansterul nu avea nicidecum un caracter autarhic, precum se crezuse, deși coloniștii trăiau mai mult din propriile produse pe care le vindeau și în afara teritoriului, dovadă unele acte de vânzare-cumpărare găsite prin arhive.
Dacă, la început, Diamant fusese inima și sufletul falansterului, la puțină vreme după întemeierea lui, el a trecut printr-o rapidă perioadă de slăbire a interesului pentru organizația pe care a creat-o, ajungând până la o distanțare de ea aproape totală. Numai în primele luni ale anului 1835, conform documentelor de arhivă, se știe că inginerul activase acolo concret. (Atunci, în primele luni, treburile falansterului se pare că, într-adevăr, au mers bine sau binișor, deși într-o scrisoare reprodusă de noi mai jos, “soții” de vază ai acelei societăți declară că programul a fost respectat în acest ritm doar... “vreo lună” și încă nici atunci în toate promisiunile fundamentate, “ci numai în unele din ele” - ceea ce membrilor le-a redus mult din entuziasm, și nu numai lor, atunci, dar chiar și nouă, astăzi, care, iată, ne-am lăudat prea mult cu acest falanster ce începuse, încă din fașă, să devină fantomatic).
Adevărul este că, pe ultimele liste ale membrilor acelei “Societăți agronomice și manufacturiere” numele lui Diamant nici nu mai apare deloc, mai ales în cele din anul 1836. Imediat după plecarea lui, situația s-a deteriorat brusc. Comportamentul ciudat al lui Bălăceanu ar putea fi, desigur, una din cauzele depărtării lui Diamant de opera ce-o inițiase. În această privință opiniile cercetătorilor diferă. Unii spun că prietenia dintre cei doi ar fi continuat, totuși, chiar dacă inginerul nu mai colabora cu pitarul Manolache; alții spun că, dimpotrivă, între cei doi ar fi existat divergențe și certuri serioase care i-au dus până la procese în tribunal sau la o ruptură definitivă. Nimic imposibil. Sunt, totuși, numai niște presupuneri, deoarece, până în prezent, în arhive, nu s-au găsit documente convingătoare care să confirme sau să infirme aceste supoziții. Cert este că activitățile societății falansteriene intraseră într-o degringoladă evidentă și că nu mai semănau cu cele din primele luni de la înființare. Diamant, chiar dacă a rupt-o cu Scăienii, nu a părăsit însă niciodată convingerile sale fourieriste, ca dovadă că, într-un memoriu din 1841, adresat Consiliului administrativ al Moldovei, cere să fie ajutat să înființeze un nou falanster cu coloniști rromi, undeva pe lângă Iași, cerere care, după cum era de așteptat, a rămas și ea fără nici un răspuns. Acest lucru ne determină să dăm o anumită crezare opiniilor că între cei doi încetase orice legătură.
Rămas singur la cârma micii sale societăți falansteriene, Bălăceanu făcea cam ce voia acolo, încât, după mai puțin de opt luni de la înființare, regulile de aur fourieriste, recomandate stăruitor de Diamant, nici nu mai erau respectate (dacă vor fi fost respectate vreodată pe deplin!). Se evita chiar și denumirea de falanster, ea fiind înlocuită fie cu numele de fermă agricolă, fie cu aceea de societate agricolă manufacturieră. Nu se mai respecta nici timpul de odihnă al “soților” membri, aceștia muncind - după cum spuneau ei - “prin silă” și excesiv, pentru bani puțini sau pentru nimic, chiar și duminica. De aceea, nemulțumirile și plângerile acestora nu au întârziat să apară; apoi s-au înmulțit. Spre a nu intra în conflict direct cu ei, directorul “soțietății”, Manolache Bălăceanu, evita să dea ochi cu nemulțumiții și cu autoritățile, fiind tot mai rar văzut prin Scăieni, toată responsabilitatea fiind lăsată pe mâna soției sale, țiganca Stăncuța Constandineasca, “înlocuitoarea de director” a fermei, o ființă, pare-se, destul de descurcăreață și autoritară, ca și soțul ei. Așa stând lucrurile, zece din cei mai de seamă soți agronomi dau de grabă jalbă direct către Alexandru Ghica, domnul Þării Românești, învinuind de mare înșelăciune pe Emanoil Bălăceanu și chiar pe Theodor Diamant pe care... “nici nu l-au văzutără pe-acolo!”... Asemenea plângeri, cu folosirea unor cuvinte aspre de dojană și frustrare, mai fuseseră înaintate și ocârmuirii de la Bucov a județului Saac, care nu-l putuse găsi pe cel reclamat, acesta fiind totdeauna dispărut. Citez, în întregime, lunga jalbă, extrem de importantă și revelatorie, întocmită într-un stil patetic, a celor zece falansterieni de frunte, din ziua de 9 decembrie 1836, adresată domnitorului Ghica, respectând limba veche a originalului de atunci, din care reiese foarte limpede și fără urme de îndoială, că promisiunile și realizările falansteriene ale lui Diamant și Bălăceanu nu au existat în realitate decât mai mult pe hârtie, deoarece “în locul veacului de aur”, ei au ajuns la “veacul cel mai întunecat; în locul raiului pământesc” promis, au ajuns “mai rău decât păcătoșii din iad”, Bălăceanu fiind “cel mai înșelător, mai viclean și mai despot”, întrucât a introdus și o cenzură severă în corespondența “soților” care se plângeau că “n-avem voie (nici) d-a scri ceva tainic pe la părinți, rude sau protectorii noștri (...) căci ni le citea și dedeam ștraf, lucru cu totul despot”. (Citate luate din textul de mai jos.) Această scrisoare a unor oameni profund înșelați în speranțele lor, pusă alături de alte documente asemănătoare, poate fi considerată un document fundamental care subliniază că tristețea și disperarea celor ce ajunseseră să trăiască într-un fel de lagăr este un adevăr incontestabil, menit să diminueze mult mitul atât de lăudat al falansterului fourierist de la Scăieni (v. doc. original din Arhivele Statului, București, Agia București. nr. arh. 7233/1836, f. 41 și 52, copie):

Prea-Înălțate Doamne, Prea-Plecată Jalbă

Noi, cei ceia ce cu numire am fostără soți agronomi și manofacturieri la Scăieni, moșia d-lui prapo(r)cic Manoil Bălăceanu, facem următoarele noastre arătări către Măria Voastră că, lăsându-ne unii școalele, alții stăpânii și alții alt enteresuri și făcând contracturi cu d-lui, întărite prin comisie, pentru o soțietate de cinci ani, într-acest chip: a ni să da de către d. Teodor Diamandi matematica, economia soțială, limba franțozească și alte științe; a lucra orice fabrică, agricultură; a ni să da lăcaș, hrană, îmbrăcăminte; a ni să da moșia Scăienii nouă ca la niște tovarți; de a face orice printr-a noastră bunăvoie, iar nu prin silă (subl. noastră!), și chiar din gura d-lui (T. D., n.a) ne spunea atâtea făgăduieli, încât socotim că cei mai scumpi să înșela de punea bani și cei mai înțelepți săraci de făcea ceea ce am făcutără, că afară de cele ce este în contracturi ne spune că are peste 500.000 lei împărțiți pă vite, păduri, moșii și alte neguțătorii, împreună și cu voia stăpânirii. Ne făgăduia că vom găsi veacul de aur, raiul pământesc și câștigul cel mai mare, plăcerile lumii, slobozenia care este cea mai plăcută tutulor și altele multe. (Subl. noastră.)
Care aceste toate s-au urmat vreo lună, nu după cum scrie; nici toate, ci numai unele din ele. (Subl. ns.) Iar în cele după urmă ajunserăm ca de silă să ne facem cei mai sfinți; pentru că, în loc de lecțiile d. Teodor Diamant, zicem că nici nu l-am văzutără (subl. ns.) și nici că să pomenesc pe la noi acele învățături; că în loc de iconomia soțială am învățatără ca un sfert de pâine să-l iconomisim o zi sau două; în loc de matematică, a număra cele opt ceasuri pă zi care era de lucru spre dare de mâncare; în loc de limba franțozească este numai pentru cei începători; în loc de fabrică, a-i curăți pădurea de mărăcini, buturugi și alte nesufrite lucruri; în loc de agricultură, a-i săpa puțuri, șanțuri, gropi; în loc de lăcaș, ca niște vinovați la arest; în loc de hrană, ajuserăm cu toți unindu-ne supt comanda unia și astfel scoteam; în loc de îmbrăcăminte și încălțăminte, fieștecare scria p-acasă de ni să trimitea; în loc de arenda moșii Scăieni, am văzutără că este secvestruită; în loc de a face orice printr-a noastră bunăvoire, vedeam că cu sila ne punea și, care nu lucra opt ceasuri pă zi, nu i se da de mâncare. Și ce mâncare: mai rea decât a unui sărac țăran, care el este învățat, iar noi nu. Iar pentru cele ce ne punea și ne făgăduia, am văzutără că este cel mai înșelător, mai viclean și mai despot: (subl. ns.) că în loc de neguțătoriile, vedeam că în curte n-are mai mult decât vreo câțiva boi, vaci, oi și capre. care și acelea sunt ale țiganilor. În locul veacului de aur, veacul cel mai întunecat; în locul raiului pământesc, mai rău decât păcătoșii în iad, care ei sunt morți, iar noi vii. În locul plăcerilor lumii. ticăloșiile omenirii; că ne punea dă-i făceam caraula ziua și noaptea câte două ceasuri desculți, dezbrăcați, prin ger, ploaie, și alte reguli ale d-lui, care nici țiganii nu putea să le sufere. În loc de slobozenie, vedeam că n-avem voie d-a scri ceva tainic pe la părinți, rude sau protectorii noștri (subl. ns.) căci ni le citea și dedeam ștraf, lucru cu totul despot”. Care neputând a suferi ne-am cerusără contracturile și răvașurile de drum și, nedându-ni-le, am făcutără cunoscut cinstitii ocârmuiri a județului Saac spre jalbă a ni să da slobozenie spre venire la București spre căutarea drepturilor noastre cu d-lui, care ni s-au și dat.
De aceea, plecați ne rugăm Înălțimii Voastre ca, slobozindu-ni-să contracturile și răvașurile dă drum, făcându-i-să secfestru banii ce prisosesc, în tribunal, pentru despăgubire pierderea de vreme, a hainelor și a încălțămintelor fieștecărui; și suntem prea încredințați că ni să va împlini această rugăciune, strălucindu-ne adesea înnaintea ochilor bunătatea sentementurile cele nobile ce Dumnezeu ți le-a insuflat cu cea mai mare putere sfântă.

1836, dechemvrie 9

Și suntem prea plecați și supuși slugi ai Înălțimii Voastre:

Toma Constandin Caton, Ioan Constandin, Gheorghe Mihalovici, Costache Constandin, Petre Popescu, Gheorghe Cârjanovschi, Costache Papadonat, N. Erbaru, Costache Anastasiu, Manoil Popovici.

Domnitorul dă ordin să se cerceteze cazul, căci mai primise o jalbă similară și de la un alt grup care părăsiseră foarte nemulțumiți colonia, dar și Bălăceanu găsește cuvinte meșteșugite să se apere de învinuiri și să se plângă de neloialitatea colaboratorilor, de abuzurile și ilegalitățile săvârșite de judecătoria Săcuieni, pentru că îi pusese “sechestru nepravilnic”, pentru că nu i-a dat niciodată adeverințe de hârtiile primite etc., etc. El ajunsese la numeroase certuri cu injurii și procese nu numai cu inamicul lui de-o viață, Tudor Zaplan, în favoarea căruia se făcuse sechestrul, dar și cu propriul său frate, Ion Bălăceanu. Domnitorul Ghica îl cunoștea însă bine de-acuma pe pitarul și praporcicul Bălăceanu, din numeroasele reclamații venite contra lui. Mai auzise și de plângerea lui Sava Rădulescu adresată Agiei (poliței) din jud. Saac din 25 iulie 1829, prin care acesta îl reclama pe Bălăceanu că-l înjurase, că-l tăvălise pe jos călcându-l cu calul. “Striga - acuză Sava - că este hotărât să mă omoare” și că a trecut peste el cu încă două slugi călări, aruncându-l în cele din urmă într-un iaz unde a stat gol-goluț pe o ploaie cu furtună o noapte întreagă. Cert este că Alexandru Ghica vodă nu-l avea deloc la inimă pe pitar, dar cel mai mult era deranjat de existența societății agronomice de la Scăieni, fiind decis să o lichideze fără urme, chiar dacă ea nu mai exista decât doar cu numele.
Scriitorul Ion Ghica ne povestește că, din ordin domnesc, Diamant și Bălăceanu au fost arestați și trimiși în surghiun și că, după un timp, au fost eliberați. De data aceasta ceea ce descrie vechiul prieten al lui Diamant sunt niște zvonuri fără temei, luate din informații de a treia mână, deoarece nu există absolut nici un document care să arate că inginerul ar fi fost vreodată arestat și surghiunit. Din motivele arătate mai sus, el a început să se desprindă treptat, treptat, încă din 1835, de falansterul pe care îl crease cu atâta entuziasm, iar în 1836 îl găsim peste măsură de implicat și de solicitat cu îndeletnicirile hotarnice, care îi ofereau totuși un câștig sigur, dar care impuneau dese, obositoare și continui deplasări pe teren, prin cinci-șase județe, multe făcute fie călare, fie pe jos. Se știe că tânărul inginer era o fire foarte dinamică și întreprinzătoare, dar cu un trup fragil.
Cu certitudine, pentru activitatea sa de la falanster, Diamant nu a fost nici judecat, nici arestat și nici surghiunit. El lucrase mai mult pentru binele și folosul mulțimii și de aceea lui nu i se poate nega deloc patriotismul și sacrificiul dezinteresat. Todeauna, pe când era sănătos, era înconjurat de admiratori, datorită firii sale carismatice și a cunoștințelor sale enciclopedice. Totuși, viața aceea trepidantă, suprasolicitările zilnice și drumurile lungi și obositoare l-au slăbit foarte mult iar sănătatea i se șubrezise vizibil. Pentru a-și putea menține existența, trebuia să muncească excesiv, neținând cont de condițiile vremii. De altfel, de pe urma unei astfel de deplasări prin ploaie, va contracta o tuberculoză galopantă și boala îl va răpune foarte tânăr, la numai 32 de ani, în ziua de 13 sau 15 august 1841, el murind departe de prieteni, în sărăcie și aproape uitat. Va fi înmormântat la un cimitir din Câmpina, din clemența unor necunoscuți, dar la fel ca Mozart, Bălcescu ori poetul maghiar Petofi Sandor, nu se știe deloc unde îi este mormântul.
Nici Manolache Bălăceanu nu a avut o soartă mai bună. Hărțuit de atâtea procese, trăind într-o continuă tensiune, el trebuia mereu să se înfățișeze cu explicații scrise sau verbale în fața autorităților, nu atât din cauza fostei lui funcții de director al coloniei ori a ideilor fourieriste pe care, după plecarea lui Diamant, oricum le abandonase, ci pentru desele conflicte avute cu foștii “soți agronomi” ori cu Tudor Zaplan, cu Obșteasca epitropie, cu fratele său Ion, motive pentru care Agia de la Bucov l-a arestat. Bălăceanu, într-adevăr, din porunca domnitorului, a fost trimis în surghiun la o mănăstire, dar nu la Mărgineni, cum spune I, Ghica, ci la Vieroșu, între 1841-1842. Acolo mai mult s-a odihnit, având dreptul să fie vizitat de familie. Așa că nu a fost tratat ca un criminal și nu i s-au ridicat funcțiile de sublocotenent și de pitar, dar când s-a întors în libertate, se simțea deja slăbit, căci sănătatea i se deteriorase rapid, foarte probabil, din pricina aceleiași boli ca și a lui Diamant... De aceea, presimțind ce va urma, el se grăbește să-și întocmească un testament explicit, care ne surprinde cât de generos a putut să devină, oferind cu larghețe daruri în bani și terenuri, pentru prea iubita-i soție, pentru soacră-sa și numeroșilor lui urmași, pentru rude, prieteni, printre care și unii țigani săraci, cărora le împarte o mulțime de bunuri din restul averii ce-i mai rămăsese după sechestru. Prin aceste danii testamentare, praporgicul lasă impresia că a vrut să-și mai ispășească parcă din păcatele lumești, metamorfozându-se într-un milostiv și bun creștin. Din ele deducem că Bălăceanu mai putea fi socotit totuși un boier destul de înstărit.
Încă de la începutul primăverii anului 1842, boala înaintase rapid și pitarul se simțea extrem de slăbit. Pe 10 sau 11 aprilie, însoțit de un ajutor, alertat de starea-i agravată, dă cu șareta o fugă până la un doctor din Ploiești, iar acolo, la cabinetul medicului, încetează din viață în ziua de 12 aprilie 1842, la nici un an de la dispariția lui Teodor Diamant. Subocârmuitorul Podeanu, plasa Podgoria, trimite de grabă următorul anunț către ocârmuirea Saac: “Ieri, miercuri la 15 aprilie 1842, aleșii satului Scăieni m-au întâmpinat cu raportul lor prin care face cunoscut că d. pitar Manolache Bălăceanu, proprietarul moșii, ce să afla cu lăcuința în satul pomenit (...) a încetat din viață, inmormântându-l la schitul Ghighiu” (cum ceruse în testament). Ca și mentorul său Diamant, fostul director al coloniei, Manolache Bălăceanu, s-a stins la o vârstă foarte tânără, numele rămânându-i pentru eternitate legat de experimentul acela social la care, cu urcușuri și coborâșuri, participase.
Soarta falansterului fusese însă dinainte pecetluită. La 4 decembrie 1836, primul grup de 10 “soți agronomi”, (pe când Bălăceanu fusese, cu o zi înainte, poprit temporar la sediul agiei din Bucov), au părăsit falansterul. Nu după mult timp, directorul este eliberat, probabil pe o cauțiune bine plătită, și când s-a întors, a constatat că dezertase și al doilea grup de foști falansterieni (cam pe 17 sau 30 decembrie). Dar există informații scrise că încă din a doua jumătate a lunii noiembrie, dorobanții și funcționarii civili ai subocârmuirii Podgoria s-au aflat continuu la Scăieni, pentru a-i convinge pe coloniști să renunțe la activitățile lor de acolo. Practic, ei au supravegheat lichidarea treptată a coloniei și au depus eforturi, mai cu vorba bună, mai cu amenințări și cu forța, pentru a-i convinge pe coloniști să plece. Și au reușit, deși nu plecau toți odată, ci pe rând, pe măsură ce își lichidau obligațiile. Astfel falansterul a fost ocupat zilnic, sosind și alte întăriri care nu s-au retras până ce ultimii coloniști nu s-au întors la localitățile de unde au fost aduși. Totdeauna militarii au raportat că “soții” erau supuși și ascultători. Nicăieri rapoartele subocârmuirii sau ocârmuirii județene nu pomenesc despre nesupuneri îndârjite, despre manifestări ostile de rezistență armată. În toată colonia nu existau decât șase flinte primitive și numai câțiva bărbați care știau să le folosească. Așa că informațiile obținute de Ștefan Greceanu, după aproape 14 ani de la dizolvarea falanstrului, care consemnează că în vizita făcută de el la Scăieni în 1849, auzise zvonul că falansterienii ar fi rezistat eroic cu armele în mâini “să-și apere colonia de furia dorobanților”, sunt pur și simplu niște speculații fanteziste, menite să exalte gloria revoluționară a bieților falansteriști, spre a ne apărea ca bravi români și mari patrioți! Poate ar fi fost frumos dacă ar fi fost astfel, dar rigorile cercetării științifice ne spun clar că o așa minune nu s-a întâmplat nicidecum în realitate...
Falansterul de la Scăieni rămâne, totuși, o pagină inedită, originală și destul de interesantă în istoria țării noastre, iar Teodor Diamant primul socialist român. Este adevărat că falansterul acesta a fost forțat să-și înceteze activitatea înainte de a se împlini acolo toate planurile idilice ale marelui nostru visător fourierist, neîndoios un suflet altruist, un patriot cinstit și plin de multă noblețe, dar precum afirmam mai la început, toate aceste experimente lipsite de un crez pios, de un ghidaj spiritual divin, sunt și vor fi oriunde sortite unui eșec sigur. Toate au părut ca niște boboci frumoși de trandafiri, uciși de ger înainte de a apuca să înflorească... Evident, falansterul de la Scăieni era o grupare în care nu se practica religia, fără să o putem acuza totuși de ateism. Lipsite însă de orice binecuvântare, bunele intenții ale speciei umane s-au dovedit din nou că nu puteau evolua altfel. În asemenea situații discordia nu se lasă prea mult așteptată. Chiar în cele aproape 20 de luni de existență fragilă a micii celule comunitare de la Scăieni, în sânul ei, apăruseră deja mari sau mici frecușuri, mari sau mici nedreptăți și neînțelegeri, puzderie de reclamații scrise sau verbale făcute la ocârmuirea locală. Apăruse lupta pentru putere între micii și marii lideri, (Diamant a trebuit să plece), ducând la evoluarea treptată a autocrației lui Bălăceanu, până ce colonia, conform mărturiei membrilor ei, căpătase aliura unui mic și odios lagăr de concentrare și demonstrând în mic ceea ce, în mare, au demonstrat toate autocrațiile despotice ale tuturor statelor comuniste din lume, fără excepție. Aceasta este lecția oferită de faimosul experiment de la Scăieni despre care îndrăznesc să spun că a însemnat mai mult decât o furtună într-un pahar cu apă..

STATUILE LUI DIAMANT ȘI FILMUL ARTISTIC DESPRE FALANSTER

Asemenea evenimente istorice, pe cât de inedite și originale, pe atât de nebuloase, nu puteau să nu ispitească și să nu inspire pe creatorii de artă din țara noastră, mai ales că prin incertitudinea unor fapte și amănunte exacte, ele lăsau destul loc liber fabulațiilor și speculațiilor “revoluționare”. Mai era nevoie doar de recrutarea unor forțe creatoare. Și ele s-au găsit, începând cu mine însumi...
Figura tânărului Teodor Diamant m-a atras fără să mă fascineze excesiv, dar m-a determinat să încerc eu primul a-i reconstitui tridimensional chipul (vezi poza bustului respectiv pe care mi-a reprodus-o și revista “Magazin istoric” Nr. 2, febr. 1985, la pag. 25). Nu se cunoaște absolut nici o fotografie sau portret al acestui mare utopist român. Dar mi-am imaginat mai multe ipostaze ale fizionomiei lui, schițându-le pe hârtie și în final m-am oprit la una care gândeam că trebuie să semene cât de cât cu eroul care a fost și, ca atare, i-am sculptat primul bust (ulterior, copiind și o dublură după el). De la “reconstituirea” mea s-au inspirat doi foarte talentați sculptori ploieșteni, Ecaterina Tudorache și Ștefan Macovei, atunci când au lucrat o machetă în ipsos, mai mare, de cca 1,50 m înălțime. Această machetă le-a servit ca model celor doi sculptori, dornici să creeze o statuie impunătoare a lui Diamant, de aprox. 4 m, iar cel mai spațios loc pentru modelarea ei din lut (prima fază înainte de a o transfera în ipsos) a fost o hală de la fabrica de sticlă “Prahova” din Ploiești. Acolo artiștii m-au chemat și pe mine ca să modelăm statuia împreună și am urcat cu ei pe o schelă specială, ajutându-i pe cei doi maeștri să termine impunătorul proiect. Când lucrarea a fost gata, se zice că tovul Dumitru Popescu, zis “dumnezeu”, care se canonea cu “aprobărili” aflate atunci pe mâna lui de mare mahăr al c.c. al p.c.r., și care răspundea de cultură, fiindcă se prefăcea că nu prea avea habar de falanster, ar fi refuzat aprobarea fondurilor pentru statuie, mârâind cam în acest fel: “Păi ce le trebuie la ăia de la Scăieni o statuie de bronz atât de mare și de costisitoare pentru Diamantul lor?” Și, în consecință, frumosul efort al sculptorilor a fost zadarnic... Doamna Tudorache, “tanti Tity”, cum îi ziceam noi, cu lacrimi în ochi mi-a spus că uriașa statuie, la care s-a muncit zile întregi, a trebuit distrusă. Muncă zadarnică! S-a obținut în schimb aprobarea pentru o variantă mai mică, din piatră. În acest scop, macheta a fost dusă ca model la pietrarii de la Mânăstirea Ciolanu, Buzău, unde era o tabără de sculptură. Acolo meșterii pietrari au copiat-o cu mult talent pe cea din ipsos, lucrând o replică a ei mare, sculptată în piatră albă de calcar, după care statuia respectivă a fost adusă și instalată în curtea Casei de cultură din orașul Boldești-Scăieni.
O evocare mai impresionantă decât statuia lui Teodor Diamant avea să fie însă un film artistic despre el și despre experimentul lui de la Scăieni, în care tânărul inginer putea fi văzut în... “carne și oase”. Filmul a fost realizat în studiourile de la Buftea, în anul 1979, după un scenariu scris de redactorul șef-adjunct al ziarului oficial al c.c. al p.c.r., “Scânteia”, poetul Nicolae Dragoș (n. 1938, pseudonimul lui Nicolae Răcănel), împreună cu Florian Avramescu și Nicolae Drăgan - scenografia: Ladislau Lobancz și M. Demetriade; muzica Hary Maiorovici; montajul Viorica Petrovici și sub regia lui Savel Știopul (n. 1926, la Cluj-Napoca), unul din cei mai harnici și talentați regizori și actori români din acei ani, dacă socotim cele 19 filme regizate de el (Proprietarii de stele, Mușchetarii în vacanță, Ultimele zile ale verii, Agentul straniu, Ultima noapte a copilăriei, Anotimpuri, Aproape de soare, București, oraș înflorit, Flăcăul și focul, Cu fața spre public ș.a.). N. Dragoș și colegii lui au creat un scenariu plat, care respecta în mod tipic “realismul socialist”, înfățișându-ni-l pe Diamant ca pe tânărul Lenin care explica țăranilor din Scăieni necesitatea unei agriculturi colective, trebuind să-i lămurească despre implicarea lor în această colectivitate în care vor domni egalitatea, fericirea etc., și să-i combată pe cei ce nu-i înțelegeau ideile. Savel Știopu a îmbogățit cu elemente noi scenariul literar atunci când l-a transpus în scenariu regizoral, imprimându-i filmului un anumit dinamism. Desigur, conflictul dintre Diamant, ajutat de Bălăceanu, pe de o parte, și autoritățile militare feudale, pe de altă parte, trebuia scos cu pregnanță în prim plan, totul accelerându-se și convergând spre o aprigă luptă armată finală, dar inegală ca forțe, dintre dorobanți și tovarășii din ferma independentă, cu jertfe din partea patrioților scăienari care sângerează și mor pentru libertate, apărându-și mica lor republică falansteriană, totul terminându-se cu arestarea lui Diamant și a lui Bălăceanu, doi mari eroi revoluționari - și așa mai departe... Firește că filmul divaghează aiurea pe această temă patriotardă fantezistă, care are prea puțin de a face cu realitatea istorică, dar spectatorul are norocul să vadă măestria regizorului și jocul impecabil al unor actori de mare elită: Liviu Ciulei, Adrian Pintea (în rolul lui Diamant), George Mihăiță, Mihai Mălaimare, Corneliu Revent, Elena Albu, Romulus Mărgineanu, Eniko Szilagy, Julieta Szonyi, Andrei Finti și Fabian Gavriliu, filmați de operatorul Ion Anton.
Premiera producției a avut loc în sala mare a Clubului din Boldești, care era arhiplină, și proiecția a durat 161 de minute într-o atmosferă deosebit de festivă, în vara anului 1980. La sfârșitul proiecției, publicul i-a aplaudat în picioare pe realizatorii acestei pelicule. Regizorul, scenariștii, operatorul și toți actorii au fost invitați pe scenă unde au primit laude și multe buchete de flori. Primarul le-a ținut un scurt discurs laudativ și am fost invitat și eu să iau cuvântul, dar în loc de vreo cuvântare, le-am citit poemul “Teodor Diamant”, scris în grabă, cu o zi înainte, care a fost aplaudat de toți actorii. Îl voi reproduce și eu aici, ceva mai jos. După premieră, regizorul Savel Știopul și operatorul Ion Anton, un tânăr foarte simpatic, au fost poftiți la mine acasă, la masă, iar după masă domnul Știopul m-a rugat să merg cu dumnealor și să le arat locurile unde au fost clădirile falansterului. La întoarcere, regizorul m-a întrebat dacă doresc să-mi spun părerea sinceră despre filmul lui. Cred că nu am fost prea sincer când am declarat cu emfază că filmul mi-a plăcut... muult de tot și că a fost foaarte bun... “Dar, totuși, totuși, cu ce nu ați fost de acord din toată munca mea? Ce considerați că ar mai fi trebuit să fac?” - a insistat regizorul, bănuind că, oricum, aș avea oarecari rezerve. Desigur, aveam mai multe, dar îmi amintesc că i-am răspuns cam așa: “În primul rând nu am fost de acord cu faptul că filmările nu au fost făcute la Scăieni și cu faptul că dl. Anton a abuzat de filmări foarte scurte, care durau numai câteva secunde pe ecran, spectatorul neavând suficient timp să-și fixeze bine imaginile, secvențele accelerate putând astfel să-l obosească... În rest, filmul mi-a plăcut; a fost OK!” Au râs amândoi și nu mi-au dat dreptate, în schimb și-au exprimat părerea de rău că studiourile de la Buftea nu le-au oferit suficiente mijloace de transport să se poată deplasa la Scăieni. Mai aproape (și mai ieftin) le-a venit localitatea Ciocănești-Ilfov. Acolo s-au făcut toate filmările exterioare pentru filmul “Falansterul”... “Dacă ați ști, domnule Bălan, câte am pătimit eu pentru filmul ăsta, zău că mi-ați plânge de milă! În primul rând, mai toate scenele mi-au fost cenzurate... Din 2 ore și 40 de minute, cât trebuia să aibă toată pelicula, mi-au fost tăiate cele mai interesante secvențe, așa că ceea ce ați văzut pe ecran este doar ce a mai rămas după cenzură, fiindcă, la proiecție, se afla lângă mine tovarășul... (și mi-a spus un nume pe care l-am uitat) de la Ministerul de Interne, care mereu se plângea că... “vedeți, filmul are - așa și pe dincolo - prea multe aluzii politice, cu dublu înțeles, că întotdeauna trebuie să fim mai circumspecți în cinematografia de astăzi...”
După acea explicație justificativă, am înțeles mai bine pentru ce criticii de film i-au acordat “Falansterului” numai două stele și jumătate și nu cinci, după cum ar fi dorit domnul Știopul... Poate că astăzi ar trebui căutate rolele cu secvențele eliminate și, dacă nu au fost distruse, să se facă un nou montaj, fiindcă acest al treilea film al domniei sale, în ordinea lucrării, a fost meritoriu și, dacă nu întâmpina acele ciopârțiri și piedici stupide, am putea revedea “Falansterul”, declarându-l, poate, foarte bun, precum majoritatea filmelor maestrului Savel Știopul.
În sfârșit, ca să termin cu povestea falansterului de la Scăieni, iată aici poemul “Teodor Diamant”, pe care l-am citit la premiera filmului, din vara anului 1980, cu versuri de ocazie, naive, festiviste, destul de convenționale - căci, date fiind împrejurările politice, nici nu cred că s-ar fi putut altfel. Aceste versuri, firește, erau scrise în spiritul epocii de-atunci:


TEODOR DIAMANT

Tu, ce-n vremuri de restriște și-asupriri revoltătoare
Ai simțit durerea gloatei plănuind a ei salvare,
Visător al libertății, al egalității sfinte,
Luptător pentru dreptate, pentru țelul ei fierbinte,
Între file de istorii, glorios acum pășești,
Prima rază socialistă peste plaiuri românești,
Căci necazurilor vremii le-ai opus o jertfă vie,
Chiar dacă se stinse visul ca oricare utopie...
“N-ar putea fi libertate, disciplină sau dreptate
Fără grijă pentru oameni și puțină demnitate!”
Astfel tu scriai în cartea “Către-amicii libertății”,
Unde ai chemat norodul sus, pe culmile cetății,
Ca să-ți sprijine Comuna Libertății din Scăieni,
Întinzând modelu-acesta peste-a țării largi poieni
Și-ndemnând pe Bălăceanu să renunțe-a fi boier,
L-ai convins cu mic, cu mare să clădiți un Falanster...
Cuib de vise glorioase, roade mândre de-nfrățire,
Unde munca ta primește cea mai dreaptă răsplătire!
Unde robul de-altă dată este liber și ferice,
Unde studiul și cultura pot pe toți ca să-i ridice...
- Hai, veniți - le-ai zis mulțimii - să schimbăm a noastră viață!
Și-ai pornit marea schimbare și-am ajuns cei mai din față:
Fiecare trăiam liberi, mândri, beți de fericire,
Fiecare-aveam de toate, visul deveni-mplinire...
Asta nu plăcu acelor de la strâmba cârmuială
Care pentru orice bine îți cereau dur socoteală;
Și-au pornit să te întrebe cu ce drept faci tu dreptate?
Cu ce drept aduni mulțimea de prin târguri, de prin sate,
Să le dai o lege nouă peste capul stăpânirii?
Tu le-ai spus că-n locul urii, îi înveți legea iubirii.
Îi înveți pe toți românii arta de cooperare...
Dar răspunsul lor fu aprig: te-au trimis în deportare!
Tu ai învățat o țară cum să iasă din cenușe,
Ei, ca unică răsplată, ți-au legat la mâini cătușe.
Trupul tău firav de muncă n-a putut să mai reziste
Și te-ai stins plin de durere înecat în lacrimi triste...
Iată însă că, prin veacuri, trupul ți-a crescut gigant,
Iară numele ți-e Fulger, Sabie și DIAMANT!



CAPITOLUL V.
Localitățile Boldești și Scăieni în timpul
celor două războaie mondiale

La fel ca mai toate localitățile din România, și aceste așezări au cunoscut consecințele dezastruoase ale celor două războaie mondiale. Localitățile au fost jefuite de trupele străine care au trecut pe-acolo, ocupanții cerând sau luând cu forța în primul rând vin, țuică și produse alimentare de bază, fără a maltrata însă grav pe locuitori. Așa au făcut, pe rând, în primul război, nemții și austro-ungarii iar, mai târziu, în al doilea conflict mondial, rușii. Aceștia din urmă au fost, se știe, ceva mai brutali, dar nu avem date că s-ar fi semnalat victime dintre cetățenii acestor așezări și nici jafuri ori furturi masive de animale, ca în alte locuri. Localnicii de pe aceste meleaguri au fost ceva mai norocoși, căci nu s-au semnalat femei violate sau vreo persoană care să fie ucisă de ocupanți. Dimpotrivă, se zice că un ostaș german (alții spun că era vorba de un rus), care ar fi încercat să deschidă focul asupra unor localnici, ar fi fost împușcat, în curtea bisericii vechi, de un cetățean din Scăieni, aflat pe atunci în serviciul militar, un soldat fruntaș, Alexandrescu-Toie... Despre alte acte de bravadă nici că am mai auzit.
Bătrânii spun că nemții, care erau adăpostiți în barăcile de la unitatea militară de la pădurea Scăieni, până în clipa retragerii, au avut un comportament foarte civilizat față de localnici, cele mai avantajate fiind unele fete (astăzi babe, în cazul că mai trăiesc), dar care, pe atunci, au primit cadouri frumoase de la ofițerii și soldații germani cu care se împrieteniseră. Un asemenea cadou a fost și o fetiță, coproducție româno-germană, care mai trăiește și astăzi în acest oraș, arătând ca o doamnă bine, deși au trecut niște ani buni peste viața ei...
În graba retragerii lor, soldații germani, pe măsură ce sovieticii înaintau vijelios pe frontul Iași-Chișinău, când au părăsit “orășelul” din pădure, au lăsat acolo tot ce nu puteau să care, așa că unii cetățeni (nu toți, desigur!) au beneficiat din plin de pleașca de “cadouri” găsite gratis, jefuind tot ce au putut zări în jurul lor: piese de mobilier militar, pături, cearșafuri, piese de veselă, tacâmuri, unele lăzi cu conserve, biciclete, țevi metalice, mica uzină producătoare de curent electric, colaci de sârmă, materiale de construcție, unelte agricole și de atelier etc., totul la repezeală încât, după câteva zile, nu a mai rămas acolo absolut nici o scândură din faimoasele barăci, absolut nici o urmă... Românii noștri s-au dovedit, într-adevăr, foarte strângători și, cum s-ar spune, s-au autorecompensat din plin pentru anii de ocupație nedorită. Puțini localnici au beneficiat însă de pe urma acestei retrageri nocturne, în primul rând cei din apropiere, iar când restul consătenilor au aflat vestea plecării nemților, au venit și ei grămadă să ia câte ceva de pe-acolo, dar... prea târziu și firește că nu au mai găsit nimic... Cam așa se întâmplă uneori în războaie.
Dacă în Primul război mondial (1916-198) zonele industriale de aici erau de abia la începutul formării lor și ceva mai ferite de ochii agresorilor, neexistând puncte strategice demne de luat în seamă și care să atragă în mod special atenția forțelor militare inamice, (numărul locuințelor era și el insignificativ), dacă materialicește așezările de aici au pierdut mai puțin, în schimb, în această conflagrație localitățile Boldești, Scăieni, Seciu și Balaca au suferit unele din pierderile umane cele mai mari - mai exact, aici s-au înregistrat mulți militari căzuți pe câmpul de luptă. Au existat, deci, mulți eroi (vezi, la capitolul despre monumente, numele lor), numărul acestora fiind destul de mare (și cam tot atât de mulți răniți), dacă stăm să-l raportăm la numărul mic al populației locale din acei ani (cam 1990 locuitori, cât era totalul populației acestor mici sate de atunci, luate împreună). În primul război mondial nu s-au semnalat, deci, distrugeri de clădiri în nici una din localitățile menționate.
În schimb, în cel de al doilea Război mondial, bombele aviației anglo-americane au atins de câteva ori și această zonă, toate căzând în Scăieni, nici una în Boldești. Bombardierele americane B-29 nu urmăreau întreprinderile industriale civile (fabrica de geamuri și de mucava), ci numai obiectivele militare și petroliere. Spre ele s-au lansat câteva bombe, care au atins stația de dezbenzinare și rezervoarele de petrol din apropiere. Doar una singură - o bomba incendiară - a căzut pe casa familiei Petrescu (zisă și Fasolică), de pe strada Distilăriei, fără să o distrugă complet și fără să facă victime. O altă bombă a căzut în gol, pe Strada monumentului, la o distanță de vreo 40 m în fața monumentului eroilor, chiar în mijlocul străzii, unde a făcut o groapă mare. Această bombă a șocat mult construcția marii biserici din apropiere, deja zguduită bine și de cutremurul din 1940. Restul bombelor au căzut pe câmpul din spatele fabricii de mucava, câteva atingând cazematele betonate ale artileriei germane antiaeriene, fără să le distrugă însă. De asemenea, o bombă a afectat puțin și rambleul căii ferate Ploiești-Văleni (CFPV) pe care, când sunau alarmele, erau plimbate câteva vagoane-platformă blindate, aparținând nemților și având montate pe ele afeturi mobile de tunuri antiaeriene. Poate că distrugerile ar fi fost chiar mai mari, dacă Scăieniul nu ar fi fost bine acoperit cu o întinsă și densă pătură de ceață artificială lansată din containere speciale, cu rol de a proteja toate punctele strategice. De aceea, aviația americană nu a putut distinge de sus această zonă de interes secundar, totuși, (zona prioritară fiind, de fapt, rafinăriile din Ploiești, care alimentau mașina de război nazistă, obiective la fel de bine învăluite în ceață ori împânzită de baloane captive, motiv pentru care aviația aliată s-a văzut nevoită să aplice tactica bombardării “în covor”, - exagerat spus “la metru pătrat” - toate bombele fiind lansate orbește, deci “pe ghicite”, ceea ce a produs imense pagube civile, cu distrugeri în centrul orașului și cu multe victime umane, afectate grav, printre altele, fiind clădirea “Liceului Sfinții Petru și Pavel - L.P.P.)”, Halele centrale, casele din jur etc). Cazul, care făcea parte din operația americană Tidal Wave, decisă de Pentagon, se va repeta aidoma și la bombardarea rafinăriilor și a orașului Câmpina.
Cred că nu ar fi rău să închei acest capitol cu o mică istorioară...
Era în ziua de marți 21 iulie 1998, când ex-președintele României Emil Constantinescu a vizitat America, fiind invitat și în metropola Chicago, unde primăria orașului i-a oferit o frumoasă masă de gală la care au participat numeroși oameni de afacere și veterani de război americani. După prezentarea făcută de primarul orașului, a vorbit președintele român, urmat de mai mulți invitați oficiali. Mă aflam și eu printre ceilalți invitați. Uriașa sală a recepției era plină de mese rotunde, cu diferite gustări alese și băuturi, fiecare masă având câte opt invitați. La masa noastră, doar eu și soția mea Dorina eram români, celelalte șase persoane fiind americani. În dreapta mea stătea un domn în vârstă de vreo 85 de ani, cu care am intrat în vorbă. “Ești american de origine română?” m-a întrebat el. “Da, sunt român-american”, i-am răspuns. “Și de unde ești?” “Din Ploiești, dar nu cred că ai auzit vreodată de acest oraș”, am continuat eu discuția. Bătrânul a început să râdă. “He, he, he! Cum să nu aud, când eu v-am bombardat orașul... Eram pilot pe vremea aceea, și am aruncat zeci de tone de bombe la Ploiești. Chiar eu am fotografiat cum bombele noastre au atins rafinăria Vega... Totul se vedea a fi numai fum și flăcări, acolo, jos... Pe unde erai tu atunci? Te născusești?” “Da, mă născusem; eram mic, dar țin bine minte bombardamentul vostru din 1 august 1943, i-am răspuns, căci eram și eu pe-acolo, pe undeva, pe jos, nu prea departe de locurile în flăcări...” “E-hei, făcu moșul de lângă mine. Ce interesant! Dar să știi că ai fost foarte norocos, băiete, că dacă te-atingeam, n-ai mai fi stat acum la masă cu mine...” “Și tu ai fost norocos, i-am replicat eu la fel de bine dispus, că dacă noi te-atingeam cu sutele de tunuri de jos, n-ai mai fi stat nici tu acum la masă cu mine”. (În engleză, oamenii vorbesc între ei cu “tu”, indiferent de vârstă.)
Bătrânul a râs din nou, m-a strâns prietenește de mână privindu-mă cu simpatie și mi-a spus: “Ai dreptate, my friend, războaiele sunt ceva cumplit, iar atunci, în raidul de-asupra Ploieștiului, să știi că am pierdut o mulțime de colegi și de prieteni apropiați de-ai mei, fiindcă artileria germano-română ne-a distrus multe avioane, chiar din primul raid. A fost o pierdere reciprocă, o pierdere grozavă. Haide-acum să ciocnim un pahar împreună, să uităm ce-a fost atunci și să închinăm pentru frăția și pacea dintre oameni...” Și după ce a ciocnit paharul cu mine, și-a șters emoționat o lacrimă cu șervețelul de pe masă, dovadă cu moșul nu avea nici o batistă la el, căci americanii nu poartă niciodată batiste prin buzunarele lor.


CAPITOLUL VI.
Populația orașului Boldești-Scăieni. Poliția locală
Ca orice oraș apărut mai tânăr pe harta țării noastre, orașul Boldești-Scăieni se prezintă cu o populație relativ mică, având în vedere că în România există câteva comune largi, cu un număr de locuitori chiar mai mare decât acest oraș prahovean. “Dicționarul enciclopedic ilustrat” din 1999 (Ed. Cartier, 1999) nici nu menționează Boldeștiul, ci abia pomenește fugitiv despre falansterul din Scăieni, nume scris însă corect. “Micul dicționar enciclopedic-MDE” (Ed. Enciclopedică și Ed. Univers Enciclopedic, Buc., 2005) repară greșeala primului dicționar și îi consacră noului oraș un număr de șase rânduri. De aici am aflat și numărul total al locuitorilor acestei localități: 11.272, în anul 2004.
Mergând înapoi pe scara anilor și adunând cifrele demografice din ambele orașe - situația, per total - se prezintă cam în felul următor: în 1838 - după hrisoavele de-atunci: un efectiv de aproape 200 de familii; în 1890 - 1900 locuitori; 1910 - 2022 locuitori; 1960 - 8558 locuitori; 1965 - 8980 locuitori; în 1970 - 8988 locuitori; 1975 - 9816 locuitori; 1980 - 10.207 locuitori; la recensământul populației din 2002 (voi da mai jos rezultatul detaliat) - 11.491 locuitori; iar în 2004, nu știu de ce, apar mai puțini cetățeni: 11.272 (conform aceluiași MDE, citat mai sus), cu un spor de nativitate destul de mic: 3,5%. Ori este vorba de o greșeală, ori populația este în scădere... Având în vedere că am folosit cifrele oficiale, mi-am pus o întrebare firească: unde au dispărut 219 oameni în numai doi ani? Cam mulți pentru un oraș mic! După cum se vede, creșterile în timp sunt relativ lente, dar de fiecare dată numărul persoanelor de sex feminin depășea cu puțin pe cel de sex masculin. La fel, vârsta medie feminină, 72,65 ani, comparativ cu cea masculină - 65,19 ani (cam mică pentru “sexul tare”, deși eu nu sunt de acord că de vină, cum spun unii, ar fi colesterolul, iar alții alcoolul, căci, în realitate, 70% din longevitatea ți-o conferă zestrea genetică și numai 30% stilul de viață). Mi-aș permite să divaghez puțin pe această temă a longevității în țara noastră...
În general, durata medie de viață în România a scăzut ușor până în 1997, apoi, între 1988-1990, a început să crească. Din 1997, această durată a crescut cu 2,5 la bărbați și cu 1,6 la femei. Dar, din păcate, și mortalitatea a crescut la vârstele mature active: între 34-60 ani, la bărbați, și 45-54 ani, la femei. Alarmantă a devenit însă mortalitatea infantilă din ultimii ani - prima cauză fiind bolile respiratorii - ea ajungând la 17 la mie, ceea ce plasează România în categoria țărilor din lumea a treia. Creșterea duratei de viață, combinată cu scăderea natalității, duce implicit la îmbătrânirea demografică. Consecința? Deteriorarea structurii pe vârste a populației, creșterea numărului de bătrâni care vor trebui susținuți de persoanele active, totul pe fondul unei insuficiente asigurări sociale, cu pensii destul de limitate în țara noastră, neputându-ne compara cu nici unul din statele Uniunii Europene.
În 2006 nu dispunem deloc de date statistice, dar având în vedere că numărul elevilor din primele clase elementare ale școlilor de pe raza orașului este în stagnare sau chiar în scădere, se pare că cifra demografică reală se învârte cam în jurul aceluiași număr final comunicat în 2002. Din informații neverificate, acum ar exista un număr de cca 100 de locuitori din Boldești-Scăieni care au părăsit țara fie definitiv, fie temporar, în căutarea unor locuri de muncă “mai propice”, în țările occidentale. La nivel de țară, migrația pur și simplu a explodat! Astfel, avem persoane cu vârste sub 40 de ani (câteva au și peste această vârstă), plecate din acest oraș, și care lucrează în prezent în Italia, Spania, Portugalia, Franța, Germania, Austria, Israel, Anglia, Siria și chiar prin regiunile petrolifere ale Kazahstanului. Numărul lor este în creștere anuală, deoarece, din păcate, visul tineretului de azi a devenit emigrarea în alte țări, unde speră să trăiască o viață mai decentă, cu un câștig mai bun, ceea ce, în realitate, nu se întâmplă totdeauna conform frumoaselor speranțe inițiale. Este știut că situația nu este specifică doar acestei localități, ea înscriindu-se în contextul general al dinamicii demografice din România contemporană, fiind determinată de cauze economice, sociale, politice interne și chiar internaționale. Pășirea în Uniunea Europeană va facilita, desigur, acest proces și probabil că îl va accelera și îl va încuraja, consecința fiind micșorarea treptată a indicelui demografic național.
Nu stau să analizez aici nici una din cauze, fiindcă despre ele se discută zilnic prin mass-media din țară care ne alertează în mod serios că numărul căsătoriilor și al noilor născuți s-a redus îngrijorător în ultimii ani, ceea ce înseamnă că, din punct de vedere demografic, în viitor, suntem pândiți de fenomenul îmbătrânirii populației și al creșterii numărului de pensionari. Dacă lucrurile vor continua așa, atunci, poate deveni adevărat că peste 50 de ani, România va ajunge să aibă cca 15-16 milioane de locuitori, fenomen ce ar putea avea consecințe economice destul de neplăcute. Acest lucru s-ar reflecta și asupra indicelui demografic local, în sensul că și orașul acesta își va reduce populația la jumătate sau chiar mai mult, în aceeași perioadă de timp. Există, în plus, pericolul ca golul lăsat de plecare tineretului prin alte părți ale lumii să fie umplut, treptat-treptat, de alogenii veniți din Orientul Mijlociu, din Asia și Africa, mulți fiind de religie islamică, căci numărul acestora vedem că deja este în creștere amenințătoare în întreaga Europa, iar România nu face, desigur, excepție. De asemenea, este în creștere și numărul locuitorilor de etnie rromă din Boldești-Scăieni (unde există acum cca 550 de rromi care totuși se exceptează de la “regula” scăderii numărului de nou-născuți români. N.a.: După alte informații, numărul țiganilor din localitatea în discuție pare ceva mai mare, dar unii dintre ei au insistat să fie înregistrați ca români de către comisiile de recensământ, iar recenzorii le-au respectat opțiunea).
Problema cea mai serioasă a locuitorilor din acest oraș este însă micșorarea numărului de locuri de muncă, în contextul privatizării și al reducerii serviciilor de la fostele mari întreprinderi locale. Nu dețin date statistice despre numărul șomerilor și al celor trecuți “în disponibilitate” (pe termene limitate) de Întreprinderea de geamuri Scăieni ori de la Întreprinderea de mucava, de fapt o nouă formă, voalată, de concediere definitivă...
Dacă în secolele trecute, până la finele secolului al XIX-lea, principala ocupație a locuitorilor localităților Boldești, Scăieni, Seciu și Balaca era în exclusivitate agricultura/viticultura și creșterea vitelor, după 1880 începe concesiunea masivă a terenurilor petrolifere din zonă, de către societățile “Astra Română”, “Steaua Română” și “Româno-Americana”. Când a început extracția petroliferă, mulți bărbați din aceste comune și sate au devenit muncitori petroliști, sondori, mecanici, sudori, strungari, instalatori, electricieni, șoferi pentru mașinile de transport greu, fierari-betoniști, montatori de sonde (primele sonde având turle de lemn), iar după construirea celorlalte întreprinderi, mai mult de jumătate din locuitorii de aici lucrau în aceste întreprinderi.
Totdeauna s-a simțit în acest oraș nevoia de mai mulți mecanici auto, de instalatori tehnico-sanitari, de specialiști în deservirea populației prin servicii publice, dar și de apicultori, zidari, tâmplari, croitori, cizmari, dogari și frizeri. De aceea, locuitorii apelau și apelează încă la cei din zonele învecinate pe care îi găsesc fie prin recomandări venite de la terțe persoane, fie din cartea de telefoane, din secția de la “Pagini aurii”. Dar nici astăzi serviciile utilitare locale nu satisfac cerințele populației și nici nu sunt suficiente numeric. Deși se zice că intrarea în U.E. va spulbera cam 70% din firmele mici și mijlocii, mulți ar dori, totuși, să existe un atelier de reparații auto sau de aparate electronice, nu indivizi neautorizați, pescuiți de ocazie, care să fie solicitați la astfel de intervenții. Unii vizitatori întreabă de o curățătorie chimică, alții de un serviciu local de taximetrie (se pare că, totuși, vom avea în curând acest serviciu deservit de 5 taxiuri), alte persoane întreabă de o librărie papetărie ori de un modern salon de coafură și cosmetică. După aproape patru decenii de urbanizare, nici vorbă de așa ceva… Tot mai mulți vizitatori caută adesea un hotel, care să-i găzduiască peste noapte, dar în acest oraș el nu există, chiar dacă la Casa Seciu se găsesc niște camere de dormit cu preț inaccesibil pentru muritorii de rând. S-a comis de asemenea o mare greșeală că spitalul local, care făcea destul de bine față problemelor de sănătate ale localnicilor, a fost în mod nejustificat desființat și înlocuit cu o casă de bătrâni care nu era o prioritate absolut necesară pentru cel mai mic oraș din județ.
După 1940, numărul celor cuprinși în munca industrială s-a mărit, deoarece boldeștenii și scăienarii au început să facă naveta și spre întreprinderile petrolifere din Ploiești, spre uzina de la Plopeni și sondele de la Hârsa, Pleașa și Băicoi. În anii dictaturii comuniste, exploatarea petrolului s-a intensificat iar numărul celor cuprinși în această industrie a crescut. Paralel, a crescut și numărul femeilor angajate ca funcționare pe la birourile schelei Boldești, la birourile fermelor agricole, în toate întreprinderile locale și în CFR. În orice caz, raportat la totalul populației, numărul intelectualilor era încă destul de mic, socotindu-i pe cei câțiva învățători, profesori, contabili, medici, ingineri petroliști, asistenți medicali, zootehniști, ofițeri de diferite grade, elevi în cursurile superioare, studenți și, dacă vreți, restul funcționarilor. Inițial, ei erau puțini. Acest număr a evoluat însă în mod considerabil spre sfârșitul secolului al XX-lea și la începutul secolului nostru, când au apărut profesii și servicii cu profiluri noi, ocupate acum de specialiști în construcții, arhitecți, telefoniști, computeriști, electroniști, programatori, specialiști designeri, specialiști în mecanică fină, în televiziunea cu cablu etc., majoritatea fiind persoane foarte tinere.
Dacă, la recensământul din 2002, totalul populației din Boldești-Scăieni a fost de 11.491 locuitori, nu este rău să comparăm această cifră (recensământul din același an), cu numărul de locuitori din toate celelalte orașe ale județului Prahova, județul cu cele mai multe așezări urbane din țară. Le prezint în ordinea descrescândă: Câmpina=38.202 loc; Băicoi=19.869; Breaza=17.949; Mizil=15.532; Văleni de Munte=13.276; Comarnic=13.254; Sinaia=11.918; Urlați=11.798; Boldești-Scăieni=11.491 de locuitori.
Iată, în sfârșit, aici, mai jos, toate datele demografice obținute în urma recensământului din 2002, după structura etnică, după limba maternă și după religie:

ETNIA

Nr.

PROCENTAJ (%)


români

10922

95,05


maghiari

10

0,09


rromi

550

2,07


ruși

1

0,01


armeni

2

0,02


turci

2

0,02


greci

1

0,01


italieni

1

0,01


alte etnii

2

0,02


Total

11491













LIMBA MATERNÃ

Nr.

PROCENTAJ (%)


română

11476

99,87


maghiară

7

0,06


rusă

1

0,01


armeni

2

0,02


turcă

2

0,02


STRUCTURA DUPÃ RELIGIE:

Nr.

PROCENTAJ (%)
ortodoxă

11112

96,7
romano-catolică

22

0,1
reformată

3

0,0
penticostală

71

0,6
greco-catolică

7

0,0
baptistă

7

0,0
adventistă de ziua a șaptea

29

0,2
musulmană

2

0,0
creștină după Evanghelie

200

1,7
evanghelică

22

0,1
evanghelică de confesiune augustană

6

0,0
altele

2

0,0
fără religie

6

0,0
atei

2

0,0

Menționăm că în fișele de recensământ nu au fost înregistrate persoanele aflate atunci în tranzit, cetățenii care aparțin de alte localități și care fac naveta având servicii în Boldești-Scăieni ori militarii în termen de la importanta unitate de pompieri a orașului.
Așadar, în această localitate, spre deosebire de alte orașe din țară, nu există ucrainieni, germani, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, croați, evrei, cehi, polonezi, chinezi sau ceangăi. De asemenea, în Boldești-Scăieni, spre deosebire de municipiul Ploiești, constatăm că nu au pătruns deloc noile culte de proveniență americană, “Martorii lui Iehova” (iehoviștii) și nici cei din Biserica lui Iisus Hristos a Sfinților din Zilele de pe urmă (mormonii), în ciuda propagandei lor asidue în care aceste culte marginale au investit mulți bani pentru a face noi prozeliți. Boldeștenii și scăienarii nu au putut fi prinși în plasa lor care, în ultimii ani, a fost aruncată prin cam toate colțurile țării noastre. Rezistența localnicilor se datorează și meritului bisericilor istorice, ale celor ortodoxe și catolice, coroborat cu cel al bisericilor protestante și neoprotestante care activează în deplină libertate și egalitate pe aria acestei așezări străvechi, îndemnând oamenii să vină la Dumnezeu.
Revăzând datele ultimului recensământ, constatăm că din cei înregistrați în categoria persoanelor religioase, un număr de 11487 cetățeni declară că ei cred cu toții în Dumnezeu, că sunt buni creștini, aparținând religiilor ortodoxe, catolice, protestante și neoprotestante. În baza spiritului ecumenic, să ne bucurăm sincer dacă este așa și dacă dovedesc că, într-adevăr, ei sunt buni creștini! Diminuarea actelor infracționale din oraș poate proba cu destulă certitudine o asemenea realitate. De atari probleme se ocupă, în primul rând, POLIÞIA, subordonată Ministerului Administrației și Internelor.
După Revoluția din 1989 s-au înființat două feluri de poliții pe teritoriul țării: poliția orășenească și cea comunitară. Prima este subordonată Inspectoratului Județean de Poliție, iar cea de a doua - Poliția comunitară - este un compartiment în cadrul aparatului de specialitate al primăriilor orășenești. Ea a fost înființată la 1 mai 2005 și este subordonată direct primarului, prof. Ion Dumitru, și are aceeași adresă cu primăria. Șeful acestui serviciu în orașul Boldești-Scăieni este col. Petre Răduță, comisar șef, având subordonați 10 angajați de poliție comunitară. Atribuțiile acestei poliții îi conferă dreptul de control pe linie de ordine publică, cum ar fi protecția mediului, curățenia orașului, ajutorarea persoanelor amenințate etc. Ea poate, de pildă, aplica sancțiuni contravenționale în cazuri de nerespectarea protecției mediului. Poliția orășenească, în schimb, are atribuții mai largi: evidența populației, siguranța publică, stări conflictuale, controlul circulației, asistență imediată în caz de accidente de transport, dreptul de a aplica amenzi și de ridicarea carnetelor de șofer, pentru nerespectarea vitezei legale a conducătorilor auto (serviciu facilitat și de dotarea recentă cu un automobil nou de poliție, dotat cu aparatura necesară, care patrulează frecvent pe toată suprafața orașului). Comisarul șef al Poliției orășenești - locată pe str. Gloriei nr. 5 - este Emil Dumitrescu, ajutat de ofițeri agenți, de subinspectori, de comisia de proximitate, de serviciul de evidență persoane (de care răspunde cel mai vechi funcționar al poliției din acest oraș, Tache Gheorghe) ș.a., toate aceste structuri noi fiind copiate după actualele structuri ale Uniunii Europene la care ne-am aliniat și în acest domeniu al protecției cetățenilor. În 2006 erau 15 asemenea funcționari publici, dar acest număr nu rămâne întoteauna fix. Poliția orășenească deține, de asemenea, dreptul de control și de reținere a persoanelor suspecte și trimiterea lor rapidă în instanță, în situații de încălcări grave ale normelor civice etc. Din fericire, până acum, pe teritoriul orașului Boldești-Scăieni nu a fost înregistrat decât un număr redus de incidente grave (o crimă - când cetățeanul Þănău Pavel a fost ucis într-un conflict cu ciobanii din Seciu -, câteva accidente, unele scandaluri familiale sau pe la cârciumi, ultragii, furturi, evaziuni fiscale), în orice caz, mai puține numeric decât în celelalte orașe ale județului Prahova, o situație, credem, lăudabilă care se explică și datorită intercolaborării dintre poliția orășenească și cea comunitară (cum ar fi patrulele mixte formate din agenții ambelor poliții).
O problemă alertantă pentru acest oraș este viteza excesivă a mașinilor, mai cu seama pe strada Bucovului (chiar prin fața sediului poliției) unde autovehiculele trec cu peste 70 km/h. În zona barierei de lângă gară ar trebui puse fie semnale de STOP, fie semne de reducere a vitezei, precum și o zebră de reducere a pietonilor.
CAPITOLUL VII.
Cultura în orașul Boldești-Scăieni

MUZEUL ORAȘULUI

Este un muzeu în devenire, aflat lângă Școala nr. 1 cl. I-VIII din Boldești. Va avea exponate din istoria orașului și din istoria petrolului.

ȘCOLILE ORAȘULUI

Am văzut, din capitolele precedente, că a existat o veche și frumoasă tradiție de culturalizare în istoria localităților ingeminate care, încă din secolele trecute, nu au dus lipsă de mici unități școlare. Profesorul Gheorghe Pârnuță, unul din cei mai harnici autori români de monografii, care a avut amabilitatea să-mi ofere în 1976, cu autograf, un studiu de peste 360 pag., intitulat “Rucăr - monografie sociologică”, în care mă îndemna să-i iau exemplul său personal și să scriu o monografie a orașului Boldești-Scăieni, domnia sa, în “Istoria învățământului din Þara Românească”, notează că, în primăvara anului 1582, la Boldești, funcționa o școală condusă de dascălul Arion care, la rândul lui, învățase carte pe lângă școala mănăstirii Menedic (Vintilă Vodă) - Buzău. (Op. cit. pag. 36, Ed. did. și pedagogică, Buc., 1971), Se bănuiește că și la Valea Căpușeștilor, viitorul cătun Balaca, între 1797-1840, pe lângă biserica satului, fondată de familia Cantacuzino, ar fi existat un dascăl care preda scrisul și cititul slovelor pentru copiii lui Grigore Filipescu și ai unor moșneni din sat. Același lucru îl făcea și dascălul bisericii “Sf. Treime” din Seciu, ridicată înainte de 1737, dar documentele cele mai sigure și mai complexe sunt cele ale școlii din Scăieni înființată de Teodor Diamant în cadrul falansterului său. Capitolele programei lui școlare surprind prin amplitudinea și modernitatea lor cvasirevoluționară pentru acele timpuri, motiv pentru care voi insista mai pe larg pentru prezentarea acestei școli, având în vedere că, cel puțin ca plan teoretic de învățământ, ea era superioară tuturor școlilor de pe teritoriile românești existente atunci.
Am arătat, de asemenea, că, în organizarea falansterului conceput de harnicul inginer, educația și instrucția ocupau un loc prioritar, după cum reiese și din articolele publicate de el în “Curierul românesc”. Aceste principii, privind organizarea învățământului pe căi noi, au stat la baza procesului de instruire în comunitatea asociaționistă de la Scăieni care avea un cadru bine fundamentat de desfășurare, neîntâlnit în nici o altă școală din Þara Românească, unde activitatea instructivă era armonios combinată cu cea practică. Așadar, faimosul “pansion” al lui Diamant, înființat în 1835, funcționa ca un nou tip de școală rurală, care, pe lângă unele elemente inovative inedite, am înțeles că avea un profil predominant industrial-agricol, căruia directorul Bălăceanu voia să-i dea o mare extindere pentru anii viitori. În acest scop, sunt aduse acolo elemente cu o anumită pregătire intelectuală, oficiind cu numele de profesori care, la propunerea lui Diamant, introduseseră sistemul “învățăturii împrumutate” și anume metoda lancasteriană (a instruirii reciproce între școlari), elevii urmând să capete cunoștințe generale de economie politică și “soțială”; teoria și practica agricolă; teoria și practica “militărească”; matematica și ingineria (“inginerlâcul”!); limba franceză; muzica (vocală și instrumentală); desenul; jocurile. Este un program semiacademic ambițios, asemănător școlilor gimnaziale pariziene, educația școlară începând de la vârsta fragedă de 4 ani, (de ex., sunt menționați doi copilași, băiețelul Aurelian Manoil, care are 4 anișori, și o fetiță Herselia Manoleasca, de 5 ani). Elevii sunt înscriși contra unei minime contribuții bănești. Programa didactică, evident fourieristă, asigura cerințele planului de învățământ la următoarele obiecte: limba română, aritmetică, limba franceză, desen, caligrafie, muzică etc. La început, în cele trei clase ale școlii erau 14 elevi, numărul redus de copii permițându-le cadrelor didactice să se ocupe separat de fiecare elev în parte.
În cadrul pensionului se afla și o clasă de fete, unde învăța și Lucreția, fiica lui Bălăceanu din prima căsătorie. Borănescu, delegatul ocârmuirii județului Saac, în raportul său către Vornicia din lăuntru a Þării Românești, după vizita din 14 septembrie 1836 la școala falansterului, conchide că seriozitatea învățăturii în pension este incontestabilă. Teodor Diamant a participat ca profesor numai în primele luni, după care trece la alte coordonări și, în final, dispare misterios din activitatea falansterului. În lipsa inginerului, care se angajase să predea economia socială, matematica și franceza, la Scăieni au predat alți patru profesori, după cum urmează: 1) Ioan Vretos: limba română (clasa I), limba franceză (clasa I) și muzica vocală. 2) Nicolae Marcu Diilă: aritmetica, limba franceză (clasa a II-a) și mentor la pension. 3) Costache Șerbănescu: geografia, catehismul și secretar al societății. 4) Toma Constandin: desenul, caligrafia română și caligrafia franceză (care diferă de cea română prin frecventele semne duble pentru un același sunet). Dacă elevii preferau un obiect mai mult decât altul, atunci profesorii decideau să-i încurajeze în acea preferință, nu să-l forțeze pe elev să învețe ceea ce lui nu-i place... Orele de învățătură alternau cu activitățile practice: grădinărit, o anumită meserie (croitoria, brodatul, împletitul, legatul cărților, de ex.) iar elevii cei mai îndemânatici instruiau și pe ceilalți.
Exemplul școlii falansteriene de la Scăieni era, în felul lui, nu numai nou, dar și unic pe țară, întrucât în acele clase copiii românilor stăteau în bănci cu copiii de țigani, fiind învățați să se respecte și să se iubească unii pe alții, ceea ce era un act esențialmente democratic și umanitar pentru acea perioadă. De altfel, despre școala de la Scăieni se auzise în toată țara, mai ales în cercurile intelectuale și a fost citată, pentru rezultatele ei pozitive, în publicațiile vremii, precum revistele “Curierul românesc” și “Muzeul Național”. Pentru că la acea școală se studia și muzica, în fiecare zi copiii erau văzuți și auziți cântând și jucând (probabil dansuri naționale), ceea ce crea totdeauna o atmosferă veselă, festivă și de destindere liniștitoare.
Datorită lui Teodor Diamant putem spune că orașul Boldești-Scăieni a primit o tradiție încurajatoare, demnă de urmat, un impuls nobil și un model educațional armonios, deschizând o pagină de aur în istoria învățământului românesc, cu care localnicii zilelor noastre vor trebui totdeauna să se mândrească. În această privință, orice s-ar spune, nu se poate contesta faptul că dascălii de astăzi din acest oraș nu s-ar fi conformat întru totul acestui deziderat. De aceea, în rândurile ce urmează, vom vedea că urmașii lui Diamant, de ieri și de astăzi, l-au continuat în mod onorabil și creativ, fiind vorba de un domeniu fundamental și vital educației naționale.
Pașii următori, pe măsură ce numărul locuitorilor din aceste localități creștea, a fost grija autorităților locale de a construi școli în fiecare sector și de a recruta populație școlară după niște recensăminte repetate. La început, școlile aveau numai primele patru clase. Acele clase erau obligatorii pentru toți. Reformele ulterioare ale învățământului de la începutul secolului al XX-lea au introdus treptat învățământul obligatoriu de șapte clase, apoi de opt clase, atât la Boldești, cât și la Scăieni, apoi și la Seciu.
Ca mulți foști colegi de la școlile acestui oraș, și eu am trecut pe la toate din ele, începând cu școala din Seciu, apoi cu cea din Boldești și sfârșind cu cea din Scăieni. Poate nu aș fi ajuns niciodată să predau în învățământul universitar american - la “Truman College” și la “Berlitz University”, ambele din Chicago - dacă nu aveam experiența școlilor românești din Seciu, Boldești și Scăieni! Pentru că le-am cunoscut bine pe toate trei, să urmărim, pe rând, evoluția din aceste școli și să începem cu școlile de la Boldești...

ȘCOALA DIN BOLDEȘTI

Din documentele găsite până acum, aflăm că la Boldești o școală publică își începe activitatea prin 1838, unde funcționa ca învățător Anghel Popescu. Acolo veneau ca elevi copiii din Seciu sau din Scăieni (eu presupun că foștii elevi ai lui Teodor Diamant, după ce falansterul a fost desființat cu doi ani mai înainte, în 1836. Copiii din Balaca erau repartizați la școala din Pleașa). În 1944-48, se construiește la Boldești o școală nouă, după planurile arhitectului ploieștean Mihai (Mișu) Rădulescu, cel care proiectase și clădirea școlii din Scăieni. Clădirile celor două școli semănau foarte mult, dar nu erau identice, cea de la Scăieni fiind imaginea din oglindă (adică inversată) a școlii din Boldești. Cutremurul din 1977 le-a avariat pe amândouă, numai că în timp ce clădirea școlii din Scăieni a fost complet demolată, spre a elibera terenul pentru noul local, clădirea vechii școli de la Boldești a rămas în picioare, părăsită și pustie, în așteptarea vreunui cumpărător. Acolo funcționase, cu patru decenii în urmă, nu numai școala generală, dar și liceul. Boldeștiul mai avea o altă școală mai mică, cea “dinspre țigănie”, pentru clasele I-IV (aceasta s-a desființat), și o clădire mai mare, pe str. Podgoriei nr. 8-12, lângă care, cu câțiva ani în urmă, s-a adăugat o clădire etajată impunătoare, o școală frumoasă și modernă, construită după planurile talentatului arhitect și pictor Nicolae Moianu, originar din Scăieni. Astăzi astăzi dl. Moianu are domiciliu dublu, în Ploiești și în Seciu. Dacă prin anii ‘50 elevii de ciclul doi din Boldești veneau să învețe la Scăieni, acum lucrurile s-au cam inversat...
La ora actuală, “Școala nr. 1 cu cl. I-VIII din Boldești-Scăieni” este cea mai mare școală din oraș. În anul școlar 2006/2007 ea era frecventată de un număr de 715 elevi, având 14 clase de învățământ primar (jumătate din efectiv), 13 de gimnaziu și 42 de cadre didactice (din 28 de profesori, 22 sunt titulari), unele c.d. având gradele I și II. Directoarea acestei școli este profesoara de chimie Petcu Ioana.
Reproduc mai jos toate cadrele didactice din anul șc. 2006/07, când s-a redactat cartea de față, și încep cu personalul de la clasele I-IV, institutori și învățători, în ordinea claselor:
I A: inst. Stroe-Bibescu Camelia
I B: înv. Săncescu Gheorghe
I C: înv. Posea Tatiana
II A: inst. Bilciurescu Florina
II B: inst. Jercan Angelica
II C: inst. Licu Vera
II D: inst. Sava Oana
III A: înv. Vasile Silvia
III B: inst. Dinu Daniela Elena
III C: înv. Adet Gabriela
IV A: înv. Georgeta Suditu
IV B: înv. Tudor Lucica
IV C: înv. Constantin Olga Georgeta
IV D: inst. Neagu Ana

Profesori:

Limba română: Enache Larisa, Mânzală Iuliana, Necula Ofelia, Niță Angela
Matematică: Bilciurescu Ion, Diaconescu Steliana, Iancu Valentina (director adjunct), Stan Fabiola
Geografie: Manolache Cristian, Tatu Dumitru
Chimie: Petcu Ioana (director)
Fizică: Stănescu Daniela, Simionescu Leon
Informatică: Ianculescu Mădălina
Franceză: Stan Anca, Brînzea Mădălina
Engleză: Toma Mirela, Popa Irina, Popa Cristina
Latină: Enache Larisa
Istorie: Alionte Constanța, Bucur Diana, Panaete Cristina
Cultură civică și consiliere: Nica Raluca
Ed. fizică și sport: Radu Petre, Tudor Gheorghe
Ed. muzicală: Cârcioiu Martya
Biologie: Radu Victoria, Coman Carmen
Ed. plastică: Olaru Mioara
Religie: Soare Alina, Dobre Florentina
Ed. tehnologică: Teodorescu Junona.

Maestrul mecanic al școlii este Ciulei Florin.




GRÃDINIÞELE DIN BOLDEȘTI

Prima, Grădinița cu Program Normal nr. 1, se află pe Calea Unirii, în lăcașul fostei școli, “dinspre țigănie”, iar a doua, Grădinița nr. 4, pe str. Podgoriei nr. 4. Ambele grădinițe continuă activitatea grădinițelor vechi unde educatoare erau Cătălin și Adriana Năstase. Prima grădiniță s-a schimbat de la o adresă la alta, pe aceeași stradă, Calea Unirii, de la numărul 116, unde adresa era comună cu cea a școlii primare de acolo, fiind găzduită într-o sală de clasă, apoi de acolo s-a mutat la nr. 60 și iarăși a revenit la nr. 116.
Grădinița are două grupe: grupa mică-mijlocie, 20 de copii (educatoare: Petrescu Rozalia), și grupa mare-pregătitoare, cu 25 de copii (educatoare Grosu Elena și Popescu Ioana Andreea).
Grădinița nr. 4 are ca directoare pe ed. Ciocârdaru Gabriela, în subordonarea căreia se află patru alte educatoare: Brujban Valeria, Dumitrescu Elena, Ivașcu Daniela și Săvulescu Luminița.
Toate cele șase grădinițe din oraș au fost modernizate recent și arondate la grădinița nr. 4, având ferestre termopane, apă caldă, centrale termice proprii, mobilier nou și grupuri sanitare în interior.
Nu putem încheia descrierea școlilor din Boldești fără a detalia, cu sinceră acribie, o necesară retrospectivă asupra unei foarte valoroase generații de cadre didactice boldeștene, învățători și profesori, ieșiți la pensie, care au făcut mare cinste acestei localități, educând sute și sute de copii, deveniți la maturitate cetățeni valoroși, totdeauna mândri că au avut asemenea dascăli. Cei care au parcurs această școală sau care au studiat la liceul seral din Boldești, ajunși acum la a doua tinerețe sau respectabili pensionari, își vor aminti cu multă stimă de bravii lor învățători și profesori (cei trecuți în neființă au înaintea numelui o cruciuliță), după cum urmează: înv. +Nichita Constantin (director de școală elementară din 1945 până în 1959), înv. +Cătălin Anton, înv. +Dănilă Ion, înv. și prof. de l. rusă +Dănilă Larisa, înv. +Seiciu Ecaterina, înv. +Iordache Maria, +înv. Farcaș Minerva, +înv. Tănăsescu Floarea, înv. Diaconescu Constanța, înv. Ionescu Mândruța, înv. Dinu Maria, prof. de biologie-chimie +Ionescu Constanța (directoare adjunctă între 1961-65), prof. geogr. Diaconescu Silvestru (director între anii 1959-60 și 1961-65), prof. mat. Arcanu Dumitru (director 1966-1976), prof. mat. Arcanu Vasilica, prof. mat. Ionescu Mioara, prof. mat. Pețu Cristina, prof. l. română Leontieș Viorica, prof. l. română Draga și soțul ei Dorohoi, prof. l. română Pârvulescu Constanța, prof. l. română Popa Azisa, prof. biologie Munteanu-Draghini Margareta, prof. biologie Hanganu Maria, prof. ist. Rădulescu Georgeta, prof. istorie Filote Eugenia, prof. ist. +Emilia Dincă, prof. geogr. Vasile Mircea, prof. sport. Arieșeanu Ion, prof. sport Vălimăreanu Nicolae, prof. l. română-istorie Bălan Cristian Petru.
Ne bucurăm să auzim că și noua echipă boldeșteană de cadre didactice se arată la fel de devotată nobilei cauze educaționale a tinerii generații studioase din Boldești. Să urmărim, în continuare, cum se prezintă școlile din sectorul vecin...



ȘCOLILE DIN SCÃIENI

În fosta comună Scăieni, în anul 1861 apare în documente că era o școliță improvizată care funcționa într-o casă particulară, neavând nimic comun cu pretențioasa școală-pension din cadrul falansterului, dispărută în 1836. La această școliță era învățător Iancu Gheorghe. Peste trei ani, în 1864, se va construi un local de școală. Presupun că se afla cam tot pe locul actualei școli din Scăieni. Aici, de data aceasta, veneau și copiii din Balaca.
Mai spre zilele noastre, în 1956, existau două școli: una în satul Balaca, înființată în 1932, unde funcționa cu patru clase, aflată sub direcția învățătorului Ion Frecăuțeanu, care a urmat înv. Nicolae Nedelcu, apoi a înv. Vasilescu Constantin (care, din 1956, pe cât a putut, a modernizat localul) și școala din Scăieni, tot cu patru clase, cea zidită în 1864. Neavând clădire proprie, școala de la Balaca funcționa într-un local particular. Cât privește școala de la Scăieni, cea din 1864, ea s-a mai lărgit, adăugându-se și o locuință pentru director. Din nenorocire, această construcție a fost complet dărâmată de cutremurul din 1940, pe vremea când era director (între 1928-1945) învățătorul Tănase Nicolae, un dascăl gospodar, foarte lăudat mai ales pentru inițiativa de a înființa o grădină a școlii super-model. Înaintea lui, învățător la școala din Scăieni a fost Dumitru Mihăilescu, bunicul învățătorului Emil Popescu. Bătrânul Mihăilescu a fos mutat abuziv de boierul Petre Bălăceanu la o școală dintr-un sat din Bărăgan spre a-și aduce în locul lui o rubedenie. În locul școlii avariate, pe baza planurilor arhitectului Mișu Rădulescu, după cutremur, s-a început un nou local care a fost definitivat între anii 1944-1948. În curtea școlii a fost construită locuința directorului, având două odăițe, o prispă, grajd și șopron în spate. În 1945 această școală se găsea sub direcția profesorului de română Tănase I. Bălan, până ce dânsul a ieșit la pensie, în 1963, când a fost numit ca director prof. de limba rusă Platon Goțonoga.
Prin reforma din 1948, școala de la Scăieni devine de 7 ani, primind în clasa a V-a elevi din comunele Scăieni, Boldești, Seciu și Pleașa, unde nu existau decât școli cu ciclu elementar. În anul 1949 se înființează clasele a 6-a și a 7-a, atingând un număr total de 280 de elevi, la care predau 16 cadre didactice. Acea școală era înzestrată cu material didactic suficient și încadrată cu cadre didactice corespunzătoare. În anul 1960 s-au mai construit două săli de clasă, prin contribuția voluntară a localnicilor. Tot prin asemenea contribuții, în anii următori, s-au mai adăugat încă trei săli de clasă.
În cele două școli existente, învățau înainte numai 200 de elevi. În 1962 însă numărul copiilor de la această unitate școlară s-a dublat, ajungând la 425, iar în anul 1967 numărul elevilor care frecventau școala de la Scăieni a atins apogeul, ajungând la 480 de elevi, reflectând, într-un fel, creșterea nivelului cultural-material al sătenilor din fosta comună Scăieni. Firește, la aproape o jumătate de mie de elevi, însăși numărul cadrelor didactice a trebuit, de asemenea, mărit. Dacă în trecut erau numai 7 cadre didactice, în 1962 s-a ajuns la 18, iar în 1967 la 22 de învățători și profesori, sub direcția prof. Tănase Bălan, când această școală a devenit una dintre instituțiile de învățământ rural cu numărul cel mai mare de elevi, din județul Prahova. Astfel putem spune că s-a împlinit visul lui Teodor Diamant, care dorea ca la Scăieni să existe o asemenea școală mare. Din păcate, după acea perioadă de vârf, numărul elevilor a început să scadă, treptat, treptat, ajungându-se astăzi la 315 școlari (în 2007)...
Seismul din 4 martie 1977 a zguduit puternic structurile clădirii. Neexistând fonduri pentru construcția unui nou local, s-a procedat la repararea superficială a clădirii, întărind-o cu bare de oțel și cu console de fier exterioare, dar ele nu au servit la nimic, deoarece construcția, la care arhitectul Grecu mai adăugase cinci săli de clasă, a suferit alte mari slăbiri de structură la un alt puternic cutremur, cel din 1986, apoi și la cel din 1990, când clădirea “consolidată” la suprafață devenise total nefolosibilă. Cu toate acestea, într-o parte a ei, tot se mai învăța, întrucât clasele anexe, construite de p.f.l. în curtea școlii, lângă un WC primitiv, nu puteau cuprinde pe toți elevii. Autoritățile, în lipsă acută de bani, se deciseseră să facă o altă nouă reparație, dar pentru că, după Revoluție, țara mea, din care eu fusesem silit să emigrez ilegal în Austria, apoi în America, devenise liberă, am luat de grabă primul avion și am sosit de la Chicago la Scăieni unde am fotografiat și filmat clădirea în întregime șubrezită. În noua mea calitate, de ziarist american și de corespondent al posturilor de radio “Vocea Americii” și “Europa Liberă”, de crainic la un post de televiziune din Chicago, am făcut reportaje speciale despre acest subiect, am publicat un articol de-al meu, însoțit de fotografii cu clădirea afectată, prezentând clasele cu pereții crăpați și tavanurile sparte, într-un ziar american de mare tiraj, în care insistam asupra faptului că a continua să fie folosită această clădire șubredă, ce se poate prăbuși oricând peste copii și peste cadrele didactice, chiar la un seism de gradul 3,5 R, echivalează cu o crimă strigătoare la cer, de care se vor face grav vinovați atât responsabilii locali cât și cei de la minister, inclusiv ministrul educației însuși; și am amenințat că voi difuza filmul pe unul din canalele mari TV americane. (Anexez faximilul cu acest articol.) O scrisoare detaliată am trimis-o președintelui țării de atunci, Ion Iliescu, alta guvernului și alta Ministerului Educației, d-lui ministru Marga. Eram sigur că dacă mesajul-protest al meu nu îi va speria de tot pe liderii din țară, tot îi va impresiona în vreun fel și că ei vor da ascultare acestui puternic semnal de alarmă venit din America. În plus, el a mai avut darul să întărească plângerile părinților și ale cadrelor didactice adresate anterior Ministerului Învățământului în același scop. În scrisoarea mea și în articol, am cerut ca școala veche să fie imediat demolată și înlocuită cu o clădire având schelet metalic, o construcție modernă anti-seismică. Am sunat din America la telefon pe cei de la minister care cunoșteau de acuma articolul meu.
Din fericire, mi s-a răspuns încurajator, că s-a ținut cont de materialul critic ce l-am publicat în presa americană și că prima clădire de școală antiseismică din România va fi începută în curând la Scăieni, ea fiind tot prima inclusă în Proiectul de reabilitare al școlilor - program finanțat de Banca Mondială, inclusiv cu sprijinul Consiliului Local Boldești-Scăieni. Poate că par lipsit de modestie că amintesc acest amănunt aici, dar nu puteam să tac, fiindcă era școala unde învățasem eu ca elev și unde slujisem ca profesor și eram foarte indignat că până atunci nimeni din cei sus-puși nu se sinchisise nici măcar să dea un răspuns. Pe de altă parte, profitam de mass-media americană din spatele meu, care îmi dădea un anumit curaj și autoritate, ea fiind oricând dispusă a difuza filmul ce-l făcusem. De aceea nu puteam să rămân pasiv și să nu accelerez această urgență care, fără asemenea presiuni din afară, știam că ar fi fost construită cu un an, doi sau cu mai mulți ani mai târziu. Construcția școlii s-a demarat însă imediat și în februarie 2003, elevii școlii de la Scăieni s-au mutat într-un local nou, cu pereți exteriori metalici, o clădire frumoasă (eu o visam chiar și mai frumoasă!) și modernă, cu încălzire centrală, dotată de minister cu toate facilitățile necesare, inclusiv cu multe calculatoare. Ea a fost proiectată de arhitectul ploieștean Niță Savu care a fost destul de inspirat. Clădirea va rezista la cutremure de gr. 7,5 R, dar nu la eventualele tornade care, de la o vreme, se cam rătăcesc și prin România. Și, totuși, o mare nemulțumire încă a rămas, iar pentru ea nu mai pot apela din nou la Ministerul Educației, căci este o doleanță cu totul fezabilă local: gardul din spatele școlii... Din cei aprox. 200 m de gard vechi au mai rămas cca 20 m, pentru că restul scândurilor s-au furat, iar curtea a rămas practic fără gard, arătând cumplit de dezolată. Acolo va fi nevoie în curând de un gard nou, frumos și rezistent, dacă se poate, confecționat tot din metal, precum împrejmuirea solidă de la fațada noii instituții. Fiindcă nu numai fațada trebuie să fie frumoasă, ci și spatele școlii. Altminteri ea arată ca o pereche de pantaloni noi și eleganți, călcați frumos, la dungă, în față, dar rupți și decupați complet în spate, lăsând să se vadă o goliciune rușinoasă...
Noul local de școală, cu un etaj, conține opt săli de clasă, un hol mare luminos, aparatură modernă de încălzire centrală (în spațiul special de la demisol), grup sanitar cu veceuri moderne, un laborator de fizică-chimie, un cabinet de limbi străine, spații suficiente pentru bibliotecă, arhivă, cancelaria spațioasă a cadrelor didactice, biroul secretariatului și cabinetul pentru director. Actuala conducere a școlii mi-a mulțumit pentru acest sprijin și totdeauna când vin în țara de unde am plecat cu peste 20 de ani în urmă, sunt bine primit acolo. Iar eu vizitez cu emoție și plăcere această frumoasă și îngrijită construcție, de existența căreia mă bucur sincer, chiar dacă cineva, vreodată, va face abstracție sau va nega intervențiile mele din afară pentru existența ei, ceea ce, desigur, nu mă deranjează, fiindcă sunt sigur că oricare ar fi fost în locul meu ar fi procedat la fel.
În prezent (în 2007), școala de la Scăieni (care poartă numele de “Școala nr. 2 cu clasele I-VIII, Boldești-Scăieni”), str. Colinei nr. 40, are un total de 315 elevi, repartizați în 16 clase: opt pentru clasele I-IV - toate paralele - și opt pentru clasele V-VIII, deservite de peste 20 de cadre didactice. Mai exact, sunt 8 învățători și 13 profesori titulari, 4 profesori suplinitori.
Directorul școlii este, din 2001 până în prezent, un tânăr harnic, bun organizator și respectat de colegii lui, prof. de matematică Leonard Coțac. De asemenea secretara școlii, Daniela Bică. Înaintea directorului Coțac, funcția de director au mai avut-o profesorii: Bălan Tănase (01.09.1945-01.09.1963; Goțonoga Platon (01.09.1963-01.07.1980); Pantelimonescu Silviu Paul (01.07.1980-01.02.1990); Apostu Steliana (01.02.1990-01.09.1991); Dinu Maria (01.09.1991-01.09.1999); Diaconescu Steliana (01.09.1999-01.09.2001); Grigorescu Elena (01.09.2001-01.12.2001); Coțac Leonard (01.12.2001-până în prezent: 2007).
Iată numele învățătorilor de la cl. I-IV, care predau în anul școlar 2006-2007:
Dinică Lelia (înv. supl. la cl. I), Pase Ramona (înv. supl. la cl. I), Dan Manuela (înv. supl. la cl. a II-a), Manea Florica (înv. tit. la cl. a II-a), Enescu Veronica (înv. tit. la cl. a III-a), Vasilescu Maria (înv. tit. la cl. a III-a), Chivu Luciana (înv. supl. la cl. a IV-a) și Șerban Diana (înv. supl. la cl. a IV-a).
În anul școlar 2006/2007, anul editării acestei cărți, predau următorii profesori:
Dinu Ion (l. română), Toboș Magdalena (l. română), Coțac Leonard (matematică), Pantelimonescu Silviu Paul (matematică), Diaconescu Steliana (matematică), Grigorescu Elena (l. franceză), Manolescu Ana (l. engleză), Panaete Cristina (istorie), Doroftei Floare (chimie), Soare Alina (religie), Ciucă Laura (biologie), Manolache Cristina (geografie), Tudor Gheorghe (ed. fizică), Olaru Mioara (pens. supl. desen), Cârcioiu Marta (pens. supl. muzică), Teodorescu Junona (educație tehnologică).
O muncă deosebit de responsabilă, deloc ușoară, dar desfășurată cu devoțiune și cu înalt profesionism, o depune d-ra secretară a școlii Bică Daniela, apreciată de toți ceilalți foști directori și de cel prezent, cinci la număr.
Dacă este să vorbim de corpul tehnic, școala are un specialist fochist: David Florica; patru îngrijitoare: Puiu Victoria, Ilie Lenuța, Sava Aurica și Drăghici Marioara (la șc. Balaca); doi paznici de noapte: Tomescu Mihai și Dima Grigore.
În Scăieni se află și trei GRÃDINIÞE: “Grădinița nr. 2” (cu 54 de copii preșcolari, având ca educatoare pe Popa Adriana și Toma Ana); “Grădinița nr. 3” (la Balaca, cu 45 de copii, încadrată cu educatoarele Bucuroiu Claudia și Dumitru Camelia) și “Grădinița nr. 5” (în clădirea creșei, cu 30 de copii, educatoare fiind Pătrașcu Elena și Voica Cristina).
O tradiție frumoasă, încetățenită de ani de zile la școala din Scăieni, este minunatul obicei de a sărbători pe fiecare cadru didactic atunci când iese la pensie, toți colegii organizându-i o zi festivă, cu discursuri emoționante, care se lasă deseori cu lacrimi, cu multe flori și cu o bogată masă românească tradițională, urmată de muzică și dans, ceea ce, cu siguranță, va rămâne întipărit nu numai în amintirea sărbătoriților, dar și a tuturor cadrelor didactice participante, ca un original și impresionant eveniment, o adevărată sărbătoare de suflet. Este un nobil gest de recunoaștere colectivă, pe deplin meritat, a unei munci la catedră plină de multă dăruire și sacrificiu, desfășurată de-a lungul unui lung șir de ani, de cadrele didactice respective. Cu această ocazie s-a putut vedea cât de mult au fost apreciați și iubiți colegii care, după ce și-au făcut pe deplin datoria de dascăli, pleacă în... concedii de odihnă nelimitate. Așa au fost sărbătoriți, pe rând, învățătorii Vasilescu Titel, Stan Ioana, Vasilescu Georgeta, Popescu Emil Petre, Popescu Eugenia, precum și profesorii Apostu Steliana, Ioniță Elena, Pița Claudia, Tănăsescu Florica și Dinu Maria, toți aceștia fiind deosebit de apreciați, ca niște cadre didactice de excepție, atât de foștii elevi, de părinții lor, de foștii colegi, cât și de toți locuitorii orașului Boldești-Scăieni care, tot prin tradiție, poartă o deosebită stimă tuturor cadrelor didactice, indiferent dacă sunt în activitate sau ieșite la pensie.
Trebuie să mărturisesc cititorilor acestei cărți că și subsemnatul, la rândul meu, am fost onorat de colegii mei de la Școala Scăieni, cu o asemenea sărbătorire emoționantă, pentru care am fost invitat, în 1999, să vin special din America și pentru care le mulțumesc încă o dată pe această cale. În plus, eu am avut avantajul și fericirea de a mai fi fost încă o dată sărbătorit și de colegii mei americani, în Statele Unite, în 2003, atunci când, și acolo, am ieșit la altă pensie, organizându-mi-se o festivitate asemănătoare cu cea din România...
Cu tristețe, mă văd obligat să precizez că unele foste cadre didactice din listele ce urmează, au trecut în lumea de dincolo, lăsând o frumoasă amintire atât în inimile foștilor elevi cât și ale colegilor din aceeași instituție. Spre a-i cunoaște care sunt, în dreptul numelui lor, am trecut o micuță cruciuliță... De aceea, un capitol cu totul special în istoricul școlii de la Scăieni, ar merita, în continuare, să fie adăugat aici, spre a aminti generațiilor care vin, că și această școală a avut norocul să se bucure de o serie superior calificată de învățători și profesori de elită, cărora foștilor copii de atunci, astăzi oameni maturi, le-a fost de un imens folos în viață, deoarece o notabilă parte a acestor foști elevi au ajuns oameni de mare valoare în țara noastră: medici, ingineri, profesori, profesori universitari, ofițeri superiori, lideri politici, oameni de artă și cultură, scriitori etc. Ei sunt rezultatul strădaniei unor învățători ca: +Damian Ion, +Tănase Nicolae, preot înv. +Ioan Vlaiculescu, +Nica, +Tănase Bălan, +Margareta Bălan, +Nedelcu Nicolae, +Adriana Filcescu, +Brandabur Ecaterina, Popescu Maria, Constanța Diaconescu, +Iulia Dinescu, +Brezeanu Elvira, Minea Florica, Miroiu Florica, Suditu Georgeta, Ștefan Ioana, Cerchizan Marieta, Voicu Elena, +Stoica Veronica și a unor profesori ca +Nicolae Rotaru (deși cu studii juridice, un excelent profesor de matematică), +Letiția Axente (l. română), +Dubeanu Marta (geografie), Victoria Simionescu (istorie, geografie), Florica Florescu-Șaghy (fizică, chimie, biologie), +Lidia Bagrov (l. rusă, emigrată din Rusia sovietică în România de frica bolșevicilor), Adam-Nica Vasilica (supl., ed. fizica), toți aceștia fiindu-mi și mie profesori, apoi alți profesori: +Leon Lavric (l. rusă), Păunescu Aurora (l. rusă), Pârvulescu Constanța (l. română), +Goțonoga Platon (l. rusă, fost director al școlii), Carpin Dumitru (matematică), Popișteanu Nicolae (matematică), Diaconescu Silvestru (geografie și director între anii 1979-1980), Vasiliu Aura (l. română), Tănase Natalia (șt. naturii), Catrinoiu Silvia (geografie), +Georgescu Galina (matematică), +Bobe Nicolae (istorie), Matei Paul (istorie), Stroescu Petre (istorie), Melchior Dumitru (chimie), +Juncu Maria (franceză), Gașpar Remus (matematică), Popescu Maria (istorie), Dumitru Constanța (matematică), Dumitrescu Ana (l. română), Stan Fabiola (matematică), Marinescu Veronica (biologie), Ionescu Doina (chimie), Ioniță Elena (ed. fizică), Codescu Tudorina (istorie), Pița Claudia (biologie), +Tănăsescu Constantin (rusă, română), +Dincă Emilia (chimie), +Casieru Valeria (franceză).
La urmă, deocamdată fără cruciuliță, pot să mă adaug și pe mine, Cristian Petru Bălan (română, franceză și latină), după ce, la cererea mea de transfer, am revenit la Scăieni de la Ploiești, unde fusesem numit director la Școala generală nr. 3 (1966-1971) apoi profesor titular la Școala nr. 17 cu cl. I-X din același municipiu.
O prestigioasă muncă au depus-o, în urmă cu patru decenii, secretarii școlii de atunci: Cucu Florin, Pavel Elisabeta și Darie Elena.
Să trecem acum în revistă...

ȘCOALA DE LA SECIU

Am văzut că localitatea Seciu, care de câteva ori a încercat fără succes să devină comună independentă (nu îndeplinea nr. de locuitori ceruți), avea, pe lângă biserica “Sf. Treime”, ridicată înainte de 1737, un dascăl care învăța pe câțiva copilași să scrie și să citească, ceea ce nu echivala nicicum cu o școală. Documentele din arhivă arată însă că școala propriu zisă a început să existe acolo în anul 1906, dar clădirea s-a construit în 1910. De atunci până în 1960 nu au existat decât două săli de clasă. De o școală nouă nu se poate vorbi până în 1964, când se construiește un local cu patru săli de clasă (pentru clasele I-IV).
În 1960, eu, împreună cu prof. Munteanu Margareta, am fost numiți primii profesori la Seciu (eu predam matematica, româna și sportul, iar d-ra Munteanu biologia și alte obiecte), cu noi a început să se fundamenteze, pentru prima dată, ciclul gimnazial, cu clasa a V-a, pe acele meleaguri. Amândoi veneam pe jos, din direcții diferite, urcând, câțiva ani la rând, un deal noroios, abrupt, care era, de fapt, un suiș extenuant și deloc plăcut, lung de patru km - pe ploi, arșiță, viscol sau ger. Dar aveam două mari avantaje: acest soi de alpinism ne crease o excelentă condiție fizică și... eram foarte tineri.
Fiindcă nu mai exista deloc spațiu pentru clasa a V-a în clădirea școlii primare, am fost găzduiți, un an de zile, în micuța casă parohială de lângă biserica satului, într-o odaie modestă, unde lucram cu vreo 16 copii. Părinții ne-au ajutat să cărăm din pădure, cu boii lui moș Duță, un copac lung, pe care, prin cioplire și fasonare, l-am transformat într-un stâlp ce susținea sârmele de curent electric și astfel “școlița” a fost electrificată. În 1986 s-a dat în folosință școala nouă, având cinci săli de clasă, cancelarie, bibliotecă, magazie ș.a., la care, în 1991 s-au făcut reparații capitale. În 2006 s-au primit investiții noi pentru un grup sanitar în incinta clădirii, introducându-se, în incinta clădirii, apă curentă, inclusiv apă caldă. De asemenea s-a procurat mobilier didactic nou în toate clasele (bănci, dulapuri, măsuțe, scaune). Au fost înlocuite ferestrele vechi cu ferestre noi, tip termopan, pentru etanșarea claselor și reducerea consumului de combustibil în timpul iernii. În prezent se definitivează lucrările la încălzirea centrală. La început, numărul copiilor a crescut, mai ales în prolifica perioadă a “ceaușeilor”, dar după aceea, cifrele s-au tot micșorat, încât existența acestei școli a început să fie deja pusă sub semnul întrebării, dat fiind că de la 240 elevi, câți erau prin anii 1978-82, când se ajunsese la două generații cu clase paralele, la ora actuală școala Seciu mai are doar 95 de elevi (40 la clasele I-IV și 55 la clasele V-VIII).
La clasele primare fusese director învățătorul +Dănilă Ion care preda împreună cu învățătoarea + Avramescu și înv. Teodorescu Lucica. În 1960 a fost numit ca director prof. de biologie Pop Simion, venit de la Reghin. El a fost director până la pensionare, în 1972. După pensionarea dumnealui, de la Boldești a primit funcția de director, din 1972 până în 1980, prof. de biologie Dumitru Ion, actualul primar al orașului, care a pus școala la punct, intervenind cât s-a putut pentru îmbogățirea inventarului ei și în vederea înfrumusețării școlii. În 1980 (până în 1985), vine ca director prof. de geografie Diaconescu Silvestru, care continuă dotarea școlii, iar de la data de 1 mai 1986 până în prezent (2007), este numit director prof. de matematică Valeriu Teodorescu care, de asemenea, s-a dovedit acolo un foarte bun gospodar, în ciuda multor dificultăți cărora a trebuit să le facă cu greu față. Între timp și numărul cadrelor didactice crescuse. Într-un fel, școala Seciu devenise, chiar de la debut, poarta de intrare (și de stagiatură) pentru cadrele didactice care voiau să ocupe mai târziu catedre la școlile din Boldești sau Scăieni... Pe acolo au trecut înv. Dănilă Ion, înv. Popescu Emil, prof. de matematică Arcanu Valeria, prof. Munteanu-Draghini Margareta, prof. Dumitru Ion, subsemnatul, prof. de matematică Mândrilă Elisabeta, apoi prof. de l. română Vaida Gavril cu soția dumnealui Vaida Maria, care era învățătoare, și alții (c. did. temporare, netitulare).
În prezent, la Școala cu clasele I-VIII de la Seciu mai sunt doar 13 cadre didactice, după cum urmează... (Dar mai întâi trebuie să amintesc că, dat fiind scăderea numărului de copii, la ciclul întâi, din anii 1986-1992, rămăseseră doar trei posturi de învățători, ceea ce a impus să se lucreze cu clase simultane). Cum numărul copiilor a continuat să scadă, din anul 1992 până astăzi, s-a ajuns la numai două posturi de învățători, titulari fiind Isbășoiu Adriana (cu clasele simultane I și a III-a) și Dumitru Victor (cu cl. simultane a II-a și a IV-a). Deci, în prezent, această școală a rămas cu numai doi învățători.
Profesorii de la școala Seciu, în anul școlar 2006/2007, sunt: Isbășoiu Georgeta (l. română), Brânzea Mădălina (l. franceză), Lupu Daniela (l. engleză), Ciucă Laura (biologie), Manolache Cristian (geografie), Tudor Otilia (istorie), Teodorescu Valeriu (matematică), Teodorescu Margareta (ed. fizică și ed. muzicală), Teodorescu Junona (ed. tehnologică), Ștefănescu Laurențiu (religie).

GRÃDINIÞA DE LA SECIU

În afară de această școală, copiii preșcolari din Seciu frecventează cu toții grădinița de acolo, destul de bine dotată. Această grădiniță, care funcționează în clădirea fostului cămin cultural local, unde este găzduit și dispensarul teritorial, avea înainte două grupe, dar în prezent a rămas numai cu o singură grupă, de 24 de copii. Directoare și educatoare este o proaspătă absolventă a Liceului pedagogic din Ploiești, Ion Damaris, care face zilnic naveta cu autobuzul, venind din Ploieștiori. (Educatoare-directoare dintre anii 1968-2000, Duțu Viorica, fosta mea elevă, s-a pensionat din anul 2000). Dar și numărul preșcolarilor a scăzut într-o proporție alarmantă!
Dacă populația școlară va scădea în același ritm, școala de la Seciu va ajunge de unde a plecat: cu unul sau două grupuri mici de copii învățând într-o odaie de patru pereți. Dar cine știe, poate că tinerii căsătoriți se vor răzgândi și vor face, între timp, niște eforturi fizice mai mari, să mai schimbe ceva... Altminteri, fără copii, porțile deschise ale frumoasei școli din Seciu așteaptă de geaba, iar cadrele didactice vor intra în șomaj sau vor merge să culeagă căpșuni în Spania...

GRUPUL ȘCOLAR INDUSTRIA STICLEI BOLDEȘTI-SCÃIENI

Este cunoscut și sub numele vechi de “Liceul Boldești-Scăieni” (str. Bucovului nr. 6) care, la rândul lui, are un bogat și fructuos istoric. Prin Ordinul 367 al Ministerului Educației și Cercetării din 28 iunie 1962 s-a înființat această școală ai cărei absolvenți urmau să devină șamotori și operatori în fabricarea geamului. Instituția demarase numai cu două săli de clasă și o bibliotecă iar elevii din afara localității aveau asigurată cazarea gratuită. În toamna anului 1962 se deschide oficial Grupul Școlar Materiale de Construcție care avea un număr de 60 de elevi, în majoritate copiii muncitorilor Fabricii de Geamuri Scăieni. Corpul profesoral era format în vremea aceea din: directorul școlii - prof. de matematică Enescu Ion, prof. de română Bălan Tănase, maiștri instructori Stanciu Ion și Ioniță C-tin, la care se adaugă și trei ingineri din fabrică: Brebeanu Elena, Burt Vladimir și Gheorghe Gheorghe.
În primăvara anului 1963 s-a deschis șantierul pentru o nouă clădire a școlii. Sunt create două clase - și anume una cu profilul “lăcătuș mecanic de întreținere” și cea de a doua cu profilul “reparații în industria geamurilor și electricieni pentru instalații electrice”. Paralel, se înființează și o clasă de maiștri-operatori în industria materialelor de construcție (curs seral), deoarece era nevoie urgentă de asemenea cadre la fabrică.
În anul 1964 se numește în funcția de director adjunct doamna inginer Brebeanu Elena. În 1965 existau 7 săli de clasă, un cămin școlar cu 260 de locuri de cazare, bibliotecă, birouri, laboratoare, cancelarie. În același an, școala a dat și prima promoție de absolvenți, în meseria de operatori în fabricarea și prelucrarea geamului. Anul următor, 1966, grație eforturilor regretatului profesor de educație fizică Pop Emil, s-a amenajat și un frumos teren de sport. La finele anului 1971, ca nou director al Grupului Școlar a fost numit ing. Vasiliu Traian. În anul 1972, Grupul Școlar a primit titulatura de Liceu Industrial cu profil chimie, avându-i la conducere pe Vasiliu Traian, ca director și pe Brebeanu Elena ca director adjunct.
În anul 1976 Liceul Industrial și-a schimbat din nou titulatura în Grup Școlar pentru industria materialelor de construcții, titulatură care a fost menținută până în 1990, când a devenit Grupul Școlar Industria Sticlei Boldești-Scăieni. Sperăm să fie ultima schimbare de titluri.
Vă prezentăm mai jos conducerea liceului/gr. șc. între anii 1972-2007:
- 1972-1982: Vasiliu Traian - director; Brebeanu Elena - director adjunct.
- 1982-1983: Bodan Aurelia - director; Alexandru Gheorghe - dir. adjunct.
- 1983-1986: Micu Silvia - director; Bidulescu Constantin - director adjunct.
- 1986-1997: Necula Gheorghe - director; Bidulescu Constantin - dir. adjunct.
- 1997-1999: Necula Gheorghe - director; Tănase Constanța - director adjunct.
- 1999-2004: Tănase Constanța - director; Necula Gheorghe - director adjunct,
- 2004-2007: Tănase Constanța - director; Simionescu Lucian - director adjunct.
În anul școlar 2006-2007, Grupul Școlar Industria Sticlei Boldești-Scăieni, școlarizează un număr de 650 de elevi care învață în 20 de clase, cu următoarele profile: electrotehnică, ecologie și protecția mediului, mecanică și materiale de construcție.
Școala are în dotare 8 săli de clasă, 4 laboratoare (fizică, chimie, informatică și electrotehnică); un atelier mecanico-electric, un internat școlar cu 100 de locuri, o cantină școlară cu 200 de locuri, o sală de sport și o bogată bibliotecă, cu 30.000 de volume. Din cauza cutremurelor din anii 1989-1990, corpul de clădire cu ateliere școală și laboratoare s-a deteriorat vizibil și, având spațiu insuficient, în toamna anului 2006, s-a demarat construcția unui nou corp de clădire cu 6 săli de clasă, termenul de predare la cheie fiind octombrie 2007.
În prezent, numărul de profesori este de 22; ingineri-7, maiștri-5. Norme profesori în anul școlar 2006-2007: 38,5. Conform tradiției, școala a beneficiat de munca asiduă a multor cadre didactice care au depus un efort susținut pentru educarea tinerilor. Din vechea generație, amintim (cei decedați au o cruciuliță înainte): +Enescu Ion (prof. mat.), +Vasiliu Traian (ing. sticlar), +Pop Emil (prof. sport), +Micu Silvia (prof. mat.), Brebeanu Elena (ing. sticlar), Bodan Aurelia (ing. sticlar), Gheorghe Gheorghe (ing. sticlar și textilist), Horia Luciana (prof. l. rom.), Samoilă Doina (ing. tehn.), Pârvulescu Constanța (prof. l. rom.), Bălan Cristian Petru (prof. l. engleză), Dumitru Elisabeta (prof. biol.).
Actuala generație:
Necula Gheorghe (prof. fiz.), Bidulescu Constantin (prof. mat.), Tănase Constanța (ing. sticlar), Sandu Cristina (consilier educativ), Anton Mariana (prof. franceză-română).

ȘCOALA MILITARÃ DE SUBOFIÞERI POMPIERI “PAUL ZÃGÃNESCU”
BOLDEȘTI-SCÃIENI

Puțini locuitori ai orașului Boldești-Scăieni știu că pe aria localității lor, undeva, departe, pe malul stâng al Teleajenului, pe strada Poligonului nr. 2, există o mare școală care funcționează ca instituție de învățământ postliceal, cu durata de 2 ani, cursuri de zi, având regim de colegiu tehnic militar. Este o mică, dar serioasă, “academie militară” care formează maiștri militari auto, servanți pompieri, specialiști în servicii logistice, cu grad de subofițeri pompieri.
Această instituție este subordonată direct Inspectoratului General al Corpului Pompierilor Militari și pregătește maiștri și subofițeri militari în specialitatea auto pentru toate structurile Ministerului Afacerilor de Interne. Numele i s-a dat de la bravul erou român Paul Zăgănescu, vestitul luptător din Dealul Spirii care a comandat armata de pompieri împotriva unei unități militare turcești venită să înăbușe revoluția bucureștenilor de la 1848.
Școala este excelent dotată cu tot materialul didactic necesar, cu laboratoare, mașini, pompe, arme și motoare moderne, având un poligon adecvat pentru excerciții, unde cei mai buni specialiști în branșa pompieristică din țară, ofițeri superiori, predau studenților cursuri de un înalt nivel tehnic. Lecțiile se desfășoară în clase și pe teren și au un complex caracter tehnico-practic. Comanda școlii este exercitată în prezent de dl. colonel Ion Ungureanu. Școala este foarte solicitată de mulți candidați care au absolvit liceul, dar admiterea se face pe bază de concursuri anuale susținute pe un număr limitat de locuri. Sunt concursuri destul de pretențioase. La concursul din anul acesta școlar au fost repartizate 100 de locuri pentru subofițerii pompieri și 25 de locuri pentru maiștri militari auto (la 5 aug. 2006). Având în vedere că, după absolvire, remunerarea este deosebit de convenabilă, indiferent de locul repartiției, nu se primesc decât candidații care pot îndeplini cumulativ o serie de condiții cum ar fi: să aibă vârsta până la 25 de ani, și înălțimea de minimum 1,70 m; să nu fi avut niciodată în liceu nota la purtare sub 8; să fie foarte sănătoși, apți medical, din punct de vedere fizic și psihologic, să nu prezinte semne particulare evidente; să nu aparțină nici unui partid politic; soția să nu aibă cetățenie străină sau să fie apatridă etc.
Examenul de admitere se desfășoară în două etape:
Etapa I - eliminatorie - cuprinde testarea psihologică; examinarea medicală; verificarea aptitudinilor fizice (alergare 50 m plat, flotări, sărituri în lungime de pe loc, alergări de rezistență pe 1000 m plat ș.a.).
Etapa a II-a: susținerea lucrărilor scrise (pentru subofițeri pompieri - la matematică un test grilă, la algebră și geometrie; la fizică, tot test grilă, din mecanică, fizică moleculară și termodinamică, electricitate și magnetism. Pentru maiștri militari auto - la matematică un test grilă, din algebră, geometrie, trigonometrie; la fizică, text pe grilă, din mecanică, fizică moleculară și termodinamică, electricitate și magnetism.)
Bineînțeles că participă numai candidații care au promovat etapa întâi. Pe parcursul celor doi ani de studii, cazarea, școlarizarea, asistența medicală, transportul - toate acestea sunt gratuite, iar studenții beneficiază de o soldă lunară și alte beneficii. Încă din anul întâi, toți studenții capătă carnete de conducere auto, categoria B și C.
La absolvire, gradații primesc o diplomă cu care, dacă doresc, pot continua studiile militare pentru a deveni ofițeri, iar repartiția este asigurată pe baza mediilor socotite în ordine descrescândă. Pentru informații suplimentare, școala poate fi sunată la tel: 0244/12.21.50.
CLUBURI, CÃMINE CULTURALE, CASE DE CULTURÃ

Atât Boldeștii cât și Scăienii, de-a lungul deceniilor, au avut o îndelungată tradiție culturală, desfășurată în frumoase și solide clădiri speciale. Deși erau localități separate, echipele artistice de la Boldești susțineau frumoase programe artistice la Scăieni, iar artiștii amatori din Scăieni susțineau la fel de frumoase programe artistice la Boldești. Din acest punct de vedere, era o adevărată întrecere între aceste două localități și deseori nu știai pe care din ele să le admiri mai mult. Nici Seciu nu se lăsa mai prejos, căci și acolo exista un cămin cultural unde exista o frumoasă activitate, din care nu lipseau numeroase serate de dans. Vă rog să rețineți amănuntul că vorbesc de o perioadă trecută, așadar, din secolul trecut, dar pe care, eu o cunosc destul de bine, în primul rând ca martorul ocular care le urmăream îndeaproape pe amândouă, deși eram copil pe vremea aceea. Desigur, acum 55-60 de ani, schela Boldești, care se afla în apogeul producției, avea posibilități materiale destul de mari, iar Clubul de acolo devenise un centru cultural nu numai local, dar începuse să fie cunoscut în toată țara. Nici Căminul cultural de la Scăieni, deși nu dispunea de fonduri de la vreo societate petroliferă, nu se lăsa mai prejos.
Să încercăm să evocăm, deci, pe rând, din fapte concrete sau din amintiri, activitatea acestor două dinamice (pe atunci, nu astăzi!) foruri culturale locale și să începem cu...
CLUBUL BOLDEȘTI

Clubul Schelei Boldești a fost un produs al societății S.C. Astra Română S.A. care, la rândul ei, este fiica societății petrolifere anglo-olandeze Royal Dutch Shell, înființată la Londra în anul 1907 iar astăzi cu sedii la Londra și Haga, numindu-se simplu Shell.
În anul 1880, întreprinzătorul industriaș român Ioan Niculescu Bazar, a înființat, la Ploiești, rafinăria Astra Română S. A., altfel spus, o branșă românească a lui Royal Dutch, cu capital străin. În 1936 existau 16 rafinării în Ploiești și astfel orașul acesta a devenit primul oraș petrolifer al Europei, rafinăria Astra fiind, ca și astăzi, cea mai mare din toate distilăriile petrochimice de acolo. Ea se consolidase mult, pentru că a înglobat societățile petrolifere mai mici Sospero, Xenia și Venus. Ceva mai înainte, societatea Astra Română cumpărase terenuri petrolifere pe actuala rază a orașului Boldești-Scăieni unde, după planurile unor arhitecți români și străini, s-a construit un nucleu al unui proiectat centru petrolifer - importantul sediu al Schelei Boldești. Acolo, pe actuala Alee a Clubului din Boldești, s-au ridicat frumoase și rezistente case, tip microvile, în stil occidental, clădiri foarte moderne pentru vremea aceea, plus două mici colonii, de asemenea cu case tip, ambele la Scăieni, pe strada Zorilor (astăzi inclusă în sectorul Boldești) și pe strada Distilăriei, cele de pe Zorilor fiind mult mai elegante. Toate erau destinate ca locuințe pentru inginerii și funcționarii schelei. Pentru a le face viața și mai plăcută salariaților, în anul 1938, societatea Astra le-a construit un frumos club, în curtea căruia au plantat esențe rare de arbori, au adăugat un ștrand mic pentru copii și altul mare, pentru adulți și înotători, două terenuri de tenis, unul de voley și, alăturat, un mare teren de fotbal. Clădirea clubului adăpostea o frumoasă sală pentru proiecții cinematografice, având o scenă pentru spectacole, săli de repetiție, la etaj o bibliotecă, servicii sanitare, garderobă, o sală de popice, o sală de ping-pong, subsoluri cu instalații de încălzire centrală. Considerându-se că sala mică a clubului nu mai putea face față tuturor solicitărilor, după anul 1950, s-a mai construit o clădire a unui nou club, mult mai mare, cu o scenă modernă care era bine venită. Acest club este înconjurat de un mic parc, cândva plin de flori diverse și bine îngrijit, având în mijloc un havuz cu apă țâșnind din niște avionașe “cu reacție” în mișcare rotitoare, proiectate de inginerul Barboni (avioanele au zburat astăzi la ceruri...)
Aceste două construcții - în special Clubul mic - au constituit baza materială sau mai bine zis motorul, fundalul și inima tuturor activităților culturale ale Boldeștiului, de-a lungul a câtorva zeci de ani, de spațiul lor slujindu-se atât programele culturale ale schelei Boldești, cât și propaganda comunistă dirijată de culturnici. Existând o asemenea bază materială, la cluburi aveau loc dese spectacolo artistice, prezentate fie de artiștii locali fie de artiștii invitați din țară; se țineau serbări școlare, ședințe, conferințe, baluri, nunți, filme etc. În unele seri de vară, pe iarba din curtea clubului, pe terasa și spațiul liber de lângă ștrand, în nopțile cu lună plină și cu lumina stinsă, lângă grătarele cu mititei și lângă mesele cu bere, cânta o romantică orchestră, în timp ce zeci de tineri dansau cuminți tangouri, până peste miezul nopții. Așa se organizau pe atunci acele originale baluri, susținute afară, sub cerul liber. Pe vremea când nu apăruseră încă televizoarele, în Boldești și Scăieni nu existau alte distracții, dar la clubul mic din Boldești se puteau vedea filmele cele mai noi care deseori rulau înaintea premierelor din cinematografele ploieștene. Pe când eram copil, acolo am văzut cele mai bune filme americane, franceze, italiene și, firește, cele mai multe, sovietice, fiindcă așa era atunci. Pe scena clubului mare au dat spectacol numeroase ansambluri vestite din țară, precum orchestra Radio, cu participarea unor soliști vestiți, ca Maria Tănase sau Maria Lătărețu, iar altă dată Ansamblul Armatei, un cor militar de 80 de persoane, dirijat de col. Dinu Stelian. Îmi amintesc și de o mare orchestră și cor studențesc american din seria “Ambasadorii prieteniei”, unde subsemnatul am tradus în engleză discursul primarului Aurică Marinescu. Tot de neuitat este și activitatea tehnică a inginerului Barbone și mai ales aceea a inginerului Corneliu Axente, de la schela Boldești, care era și scriitor, autorul unui roman de aventuri turistice și al unei piese de teatru despre petroliștii boldeșteni, “Lumină din adâncuri”, prezentată la Club și la Teatrul de Stat din Ploiești. El scrisese și “Imnul Boldeștiului”, care pomenea și de Scăieni, niște versuri simple, ușor de memorat, cântate pe celebra melodie germană “Lili Marlene” (sau “Lanterna”), compusă de Norbert Schultze în 1938, preferata soldaților germani și americani pe timpul celui de-al doilea război mondial, căci fusese lansată de actrița americană de origine germană Marlene Dietrich (dar, din celebrele versuri germane ale poetului Hans Leip: “Vor der Kaserne/Vor den grossen Tor/ Stad eine Lanterne/ Und steht sie noch davor...” autorul a localizat-o în românește, pentru boldeșteni și scăienari, cu totul altfel), din care eu mai rețin doar prima strofă: “Undeva departe,/ Aproape de Ploiești,/ E-o localitate/ Numită Boldești!/ Și-n viața nu-i mai bine/ Să trăiești/ Ca la Scăieni/ Și la Boldești! - etc...” Însă pe atunci toți boldeștenii o știau.
Cea mai strălucită perioadă a clubului s-a datorat activității unui artist deosebit de talentat și devotat culturii boldeștene, profesorul și compozitorul Ion Cucu Bănățeanu, fiul unui mecanic, autorul piesei simfonice “Fiat lux!”. Între anii 1952-1966, acest talentat muzician, odată venit la Boldești din Turnu Măgurele, unde se născuse, și fost profesor de muzică la Alexandria, numai în câteva luni, a înființat o mare fanfară și o mică orchestră simfonică alcătuită din 14 instrumentiști. Nu știu prin ce metode miraculoase, acest minunat profesor, care umbla tot timpul în mână cu o cutie specială construită pentru cele două nedespărțite viori ale lui, a putut să învețe pe tinerii recrutați de dumnealui în orchestre, mai toți habar neavând înainte de muzică, nu știu cum - zic - că, în mai puțin de un an de zile, toți elevii domnului Cucu Bănățeanu știau să cânte foarte bine la instrumentele acelea noi și strălucitoare comandate de el la București și plătite cu bani grei de schelă. Aproape zilnic se putea auzi fanfara (mai toți din fanfară erau simpli muncitori!) răsunând puternic, în ritmuri de marș, urmărită de cârduri de copii și de lumea curioasă ieșită pe la porți! Vibrau toate geamurile caselor pe lângă care trecea voioasa bandă cu alămuri strălucind în soare! Ea cânta pe stradă, pe deal, la sediul Societății Steaua Română din Scăieni, la serbări și chiar și la unele înmormântări. Atmosfera Boldeștiului era mereu plină de muzică... Neuitați rămân pianistul polonez emigrant Pașuk, trompetistul Puiu Păun (Virgil Păunescu); la fel, interpretul la tuba și la bombardonul lui uriaș de alamă, Nae Tomescu sau toboșarul orchestrei, Jean Pandele, care bătea să spargă toba, el fiind și un talentat acordeonist... Când profesorul Bănățeanu a fost solicitat de Casa Centrală a Armatei din Capitală ca instructor al cercului de muzică militară, marea activitate muzicală a clubului Boldești a încetat. Clubul Boldești a avut mare noroc cu achiziționarea acestui profesor inimos. Și când te gândești că, pe când slujea ca militar în primul război mondial (în noaptea de 12 nov. 1918), Cucu Bănățeanu era gata să fie împușcat cu pistolul, pe malul Dunării, de un ofițer francez care-l crezuse spion! După ce studentul în muzică i-a vorbit ofițerului în franceză - și el muzician -, amândoi s-au împrietenit și au rămas prieteni până la sfârșitul vieții.
Directorii clubului care au urmat la Boldești au căutat, pe cât le-a stat în putință, să mențină în ritm dinamic activitatea clubului, au invitat artiști de seamă din țară, au organizat cercuri de studii, s-au străduit să mențină vie flacăra culturii locale și știm că, în bună parte, au reușit, deși nu totdeauna condițiile erau propice, existând anumite planificări rigide și obligatorii și un control sever al oricărei activități culturale căreia i se trasa un anumit plan de îndeplinit; i se imprima de sus un caracter propagandistic standardizat și axat pe principiile găunoase ale “educației culturale socialiste”. În ciuda acestui control riguros, uneori au fost strecurate la club și câteva filme americane interzise în țară, înregistrate pe primele videocasete și prezentate la un videorecorder de prof. de muzică ploieștean Leonida Brezeanu în fața unui public avid de noutăți artistice și tehnice. Este și meritul conducerii clubului de atunci, al directorilor, care prin subterfugii inteligente, s-au dovedit a fi destul de nonconformiști.
Menționăm numele acestor directori care, în ciuda presiunilor ce veneau de la forurile superioare, s-au achitat cu brio de responsabilitatea lor cetățenească, interpretând în spirit mai pragmatic ordinele și conferindu-le adesea un specific local destul de liberal: Șandru Ion, Gheorghiu Nicolae, Ionel (Popa) Costache, Titi Iosif și Corneliu Filostache, ultimul conducând clubul douăzeci de ani (1973-93) - perioadă în care instituția s-a impus și s-a mândrit cu armonioasele ei coruri, cu tarafe de muzică populară, cu soliști talentați, cu brigăzi artistice, cu o bibliotecă de peste 62.000 de volume, cu o echipă de teatru și de dansuri populare ș.a., realizări cu care nu o dată s-au distins la concursurile locale și județene. Chiar și astăzi, mulți își amintesc cu zâmbetul pe buze, de scenetele și textele comice lansate cu mult umor de artișii locali deveniți populari, Ciucă și Mihăilă... Îmi amintesc și acuma o haioasă butadă lansată de unul dintre ei: “Viața este scurtă, oameni buni, și pentru că noi n-o putem lungi, haideți s-o facem lată!”
Am fi dorit ca și în zilele noastre să mai existe, măcar pe sfert, câte ceva din faimoasa activitate a Clubului de la Boldești, dar, cu excepția unor seri de discotecă - ceea ce nu echivalează 100% cu noțiunea de cultură - Boldeștiul trăiește mai mult cu aceste nostalgice, frumoase și apuse amintiri.
Dacă Clubul mic, mai recent, a avut totuși norocul să revină puțin la viață, deși interioarele modificate nu mai slujesc scopului prioritar cu care demarase inițial, curtea ștrandului, unde a apărut și un mic bar, precum și terenurile de sport, lasă impresia că sunt din nou acceptabil de îngrijite și încăpute pe mâini bune. Ca și înainte, s-ar putea organiza acolo concursuri de înot cu premii, o echipă reprezentativă de tenis și de voley, fiindcă amatori se găsesc imediat. (Plusurile acestea nu ne împiedică să înțelegem pentru ce oare micuțul ștrand destinat copiilor a fost desființat.)
Cu totul tragică a devenit însă soarta clubului nou. Când l-am văzut ultima dată, în vara anului 2006, el avea geamurile sparte, avea obloane grele de fier cu multe lacăte la uși; pereții exteriori au devenit veceuri publice iar înăuntru cântă, într-adevăr, cucuvelele... Păcat de ultimele dotări, cu scaune noi, plușate, făcute de schelă, peste care, când plouă afară, le plouă... înăuntru! Dar, de la schelă, clubul trecuse în grija primăriei apoi, pentru că primăria nu avea bani să-l refacă, iar a trecut la schelă, apoi iar la primărie și, în ultima vreme, datorită litigiului dintre cele două foste stăpâne, clubul nou a rămas o clădire părăsită și pustie în care predomină mirosul de mucegai și putreziciune. Spațiul abandonat a devenit un jalnic adăpost pentru lilieci și cucuvele, degradându-se pe zi ce trece și făcându-l să pară mai vechi decât vechiul club. Oare a cui o fi vina că a ajuns în acest hal? De aici, din America, nu pot să dau nici un răspuns la această întrebare, decât să trăiesc cu speranța că, cine știe, poate, poate va veni și pentru clubul nou o zi bună de renaștere, fiindcă altminteri se demolează singur. Și ar fi păcat.

CASA DE CULTURÃ SCÃIENI

Cândva rivala dar și prietena Clubului Boldești, cu care uneori colabora și făcea fructuoase schimburi de experiență, și Casa de cultură Scăieni (str. Bucovului nr. 5) are o istorioară a ei specială. Să încercăm a o reconstitui...
Proiectată în 1939 de același harnic arhitect Mișu Rădulescu, care transpusese de pe planșetă pe teren schița școlilor vechi din Scăieni și Boldești, Casa de cultură din Scăieni s-a născut cu un alt nume. La început i se spunea Căminul cultural Scăieni. El a fost botezat de două ori: întâi a căpătat numele de Căminul cultural “Constantin Brâncoveanu”, dar cum comuniștii auziseră că acesta fusese “boier vechi și domn creștin” și cum analfabeția lor habar nu aveau de istorie, au cerut să i se schimbe numele în Căminul cultural “Horia, Cloșca și Crișan”. Părea o firmă cu nume mai revoluționar... Dar numele acesta, fiind și el prea lung, nimeni nu-i zicea așa și, în câțiva ani, denumirea a fost definitiv uitată. Cu peste două decenii în urmă, eu propusesem să i se spună “Casa de cultură “Mihai Eminescu”, motiv pentru care am și pictat chipul poetului național pe frontispiciul clădirii, însă văd că astăzi nimeni nu-i mai zice nici casă de cultură, nici cămin cultural, nici club și, la drept vorbind, nici nu prea se mai sinchisește nimeni să mai intre în acea clădire - că ce să facă acolo, în sala aceea goală, de altfel, foarte frumos modernizată în anii trecuți, unde nu se întâmplă totuși mai nimic, fiindcă stă mai mult închisă? Păcat de noul acoperiș de tablă zincată ce l-a înlocuit pe cel de țiglă spartă, păcat de scaunele acelea noi, tapisate, de un bleu imaculat, pe care rareori a stat cineva! Nu mai vezi acolo filme, baluri, nu mai vezi localnicii intrând zilnic, ca altă dată, pe ușile clădirii, decât doar copiii și unele persoanele mature care, de fapt, merg doar la bibliotecă, singura instituție care o duce acolo bine-mersi, datorită harnicei bibliotecare șefe care știe cum să-și atragă cititorii. Înainte, la Scăieni, la cămin, aveau loc săptămânal, hore, filme, spectacole de teatru, conferințe, nunți, mult frecventatele baluri - ah! vestitele baluri de la Scăieni - terminate adesea cu bătăi de pomină, stârnite de bălăcenii cuțitari, bătăi ca-n filme, sângeroase și spectaculoase, între doi flăcăi, pentru vreo codană care îi privea cu indiferență pe-amândoi pentru că ea iubea pe un al treilea ș.a.m.d... E-hei, ce vremuri pline de viață mai erau! În zilele noastre e pace. E liniște... Pustiu... Acum doar o dată la câțiva ani, în perioadele electorale, sala mare a instituției mai prinde oleacă viață, când este folosită ca sediu de votare. Oamenii votează, pleacă - și cam atât. Nu știu pe cine să dau vina că se întâmplă așa ceva și, tot gândindu-mă și gândindu-mă, bănuiesc că am găsit vinovatul principal: televizorul! Da, televizorul sau televiziunea - cea pe cablu, pe antene, cea națională, multinațională, internațională, cea de pe sateliți, de pe etc... Ea a distrus casele de cultură, cluburile, cinematografele, fiindcă, având numeroase tentacule tentante, cu canale multiple, este foarte puternic informativă și foarte diversă, infiltrându-se clipă de clipă pe sub pielea și pe sub pleoapele noastre - oriunde! Ce mai: ea se face că te informează la minut, că te culturalizează, intrând în casă la tine, în casă la mine, la prieteni, și o găsești peste tot - la oraș, la țară, la munte, la deal și la vale - unde îți servește, tehnicolor, totul la nas: filme de aventuri, filme lacrimogene, cu telenovele, știri senzaționale de ultimă oră, sport, politicieni corupți, lideri de partide în conflicte interminabile, scandaluri faimoase, “cine cu cine”, fete frumoase, maneluțe „naționale” rromânești, dansatoare la bară, cu fundurile semi-goale, vibrând pe sticla monitoarelor TV etc., etc., până-ți face capul plin, de te amețește, dar când ieși afară în lume - și dai de greutățile diurne, uiți deodată totul și simți că ai sufletul gol... Era să strig: jos televiziunea! dar... să fim serioși, fiindcă cine mai poate trăi astăzi fără ea, când eu însumi am organizat, aici în America, pentru câțiva ani de zile, programe de TV? Poate că glumesc și exagerez un pic când acuz televiziunea română și din toată lumea cu puțină maliție, însă tot nu am găsit adevărații vinovații fiindcă, în general, căminele culturale și casele de cultură de astăzi, din toată țara, nu mai sunt luate cu asalt ca ieri... Cine știe? Or fi și ele pe cale de dispariție, conform unor legi istorice necunoscute, precum au dispărut vătășiile, pârcălăbiile, medelniceriile și hătmăniile... Doamne ferește, ca în locul lor să nu apară vreun “The Romanian Manele’s Club” sau chiar Ministerul Național al Manelelor! Din această cauză nici nu îndrăznesc să învinuiesc pe cineva și încerc să vă propun a ne întoarce încă puțin, cu niște ani în urmă, pentru a vă povesti și altceva ceva despre acest Cămin cultural de la Scăieni...
În camerele de la etaj ale căminului cultural, cu intrare pe la balcon, locuia familia femeii de serviciu de la această instituție, Fati Floarea, cu soțul ei, nea Lisandru Fati, un ardelean în vârstă, care era pasionat de politică anticomunistă ca și mine, un elev în clasa a VII-a la școala din comună. În fiecare seară, nea Lisandru mă chema să mergem amândoi în cabina de proiecție unde se afla aparatul de radio al căminului, sculă rară pe vremurile acelea, căci nu oricine își permitea să aibă radio în casă și nici dumnealui nu avea cu cine să discute politică... În plus, nea Lisandru nu prea știa să prindă posturile de radio “Vocea Americii” și “BBC Londra”, apelând la mine. Pe la orele 19, seară de seară, ne întâlneam tainic amândoi în cabină, lângă aparatul de proiecție, unde când lipsea operatorul Mielu Soroiu, eu proiectam filmele și schimbam rolele. După ce intram, răsuceam de două ori cheia în ușă, de frică să nu ne surprindă cineva că ascultăm clandestin pe imperialiști, iar Nea Lisandru își aprindea tacticos o țigară, ne așezam amândoi în jurul mesei pe care se afla aparatul, butonam nițeluș, și deodată, din difuzoare răsuna vocea frumoasă a Emanuelei Cerbu: “America vorbește României!” Și imediat începea extraordinar de frumosul marș american “O, Columbia The Gem of The Ocean”, folosit ca semnal de începere a emisiunilor în limba română, fost cândva, pentru scurt timp, și State Anthem, Imnul de Stat al SUA. Mi se înfiora de emoție pielea pe mine și-mi dădeau lacrimile când auzeam acest cântec armonios și impunător, după care vocea continua: “Transmitem știrile...” Amândoi așteptam cu sufletul la gură vestea cea mare “cu debarcatul parașutiștilor americani în România”... “Îi zâce bine, frate, îi zâce bine... Chiar așe-i!” - aproba bătrânelul de lângă mine seria de critici la adresa regimului comunist al lui Gheorghiu Dej. Vorbea șoptind misterios, cu urechile lipite de difuzorul lăsat în surdină. “Când om scăpa de eștia?” - mă întreba câteodată deznădăjduit, fără să știm a fixa vreo dată apropiată, spre a ne da vreun răspuns. Subsemnatul, nici nu bănuiam pe-atunci că voi ajunge să transmit și eu știri de la microfonul acestui iubit post de radio din Washington. “Ce zici, Puiule, vin americanii au ba în ăst an?” - mă întreba nea Lisandru, plin de mari speranțe. “Vin, nene Lisandre, cum să nu vină, că o să-i facă praf pe ruși cu bomba aia atomică a lor dacă mai fură din România” - îi răspundeam eu cu naivitate și cu mare încredere în zeii de peste ocean care nici nu știau dacă România este o țară sau o marcă de mașini. Dar au venit pe naiba, c-a trebuit să vin eu la ei... În schimb, peste câteva zile, a venit, neinvitat, un tovarăș de la Secu și l-a căutat pe nea Lisandru acasă (el era plecat la serviciu), unde a găsit-o singură pe Flory, fetița lui cea mare, de vreo 12-13 ani, pe care a întrebat-o dacă taică-su ascultă la aparatul de radio. Flory i-a răspuns cu toată naivitatea de copil apolitic: “Sigur că ascultă... De ce să n-asculte?” “Și ce ascultă, păpușico? Radio Moscova, Radio București, muzică, da?” “A, nu, nu... Tata ascultă numai Vocea Americii și Londra, iacă aici la radio de la căminul nostru... Că de vreo două ori am ascultat și eu, fiindcă americanii ăia vorbesc bine românește...” Apoi i-a completat că mai este totdeauna și un copil cu el (adică eu). Tipul i-a mulțumit zâmbind și a plecat satisfăcut. Nu știu cine a fost anchetatorul acela, dar se pare că nu era un om chiar rău, fiindcă l-a chemat pe tatăl fetei, s-a legitimat și a reprodus ce a mărturisit fetița lui din naivitate sau din prostie, l-a rugat să nu mai asculte, că nu-i voie așa ceva și i-a cerut aparatul. A doua zi, când l-a adus înapoi, condensatorul mobil a fost blocat numai pe radio București și nu se mai puteau asculta alte posturi de radio. Însă operatorul Mielu Soroiu a deblocat cu dibăcie condensatorul și noi ne-am reluat meseria de pasionați ascultători-amatori, plini de aceleași vagi speranțe nobile, și de mari comentatori politicieni, cu discuții asemănătoare cu ale eroilor lui Marin Preda din Poiana lui Ioacan, la care participa și Ilie Moromete.
Tot așa, prin anii 60, după ce, cu câteva săptămâni înainte, apăruseră pe-acolo câțiva cântăreți de muzică populară de la Radiodifuziune, primiți cu aclamații, iată că, într-o duminică, numai ce vine, cu alai mare, din Capitală, în două autobuze, la acel cămin și o aleasă trupă de cântăreți de seamă de la Opera de stat din București - soprane, bași, baritoni, toți numai un zâmbet - însoțiți de o miniorchestră simfonică și încep, pe rând, să se producă pe scenă, în fața unei săli arhipline de țărani colectiviști și de lucrători de la IAS, aduși cu sila direct de la sapă, pentru culturalizare, ca să li se prezinte în premieră pentru urechile lor, neînvățate cu muzică “grea”, arii din opere celebre: Verdi, Glinka, Ceaikovski, Ravel, Massenet ș.a. A fost o unică experiență pentru bieții noștri soliști de operă... Nici n-au început bine să solfegieze ariile lor, că fiecare era imitat de unii din sală cu behăituri de oi, cu mugete de boi și deseori era întrerupt. Când o soprană cu un bust voluminos și-a înălțat glasul în cascade cristaline, coborându-le lungi și în trepte cu tremolo, toți râdeau; câțiva imitau nechezatul iepelor iar unul a strigat tare: “niiiee, boaa-lăă! Huo, la paaie!” Altul striga: “zi-ne, fă, și-o doină!” iar către cei din orchestră: “cântați-ne, băi fraților, și-o sârbă, d-aia de-a noastră, țărănească!” Sala, în loc să-i potolească pe bădăranii prost-crescuți, murea de râs și îi încuraja aplaudându-i (desigur, nu pe artiști)... Spectacolul, care abia începuse de vreo douăzeci de minute, s-a întrerupt brusc, în mare rumoare și cu un total fiasco pentru bieții oaspeți, care probabil că speraseră mult în vreo șușanea copioasă în provincie... Toți cântăreții au coborât indignați de pe scenă (careva din ei chiar a protestat cu voce tare) și au plecat umiliți, unii cu lacrimi în ochi. Iar foștii spectatori i-au huiduit până s-au urcat în autobuze și au plecat acasă la București cu coada între picioare. A urmat o ancheta de două zile, pentru această mare rușine, dar nimeni nu i-a găsit vreodată pe acei vinovați anonimi, spunându-se că indivizii cu pricina nu erau scăienari. Cam așa arăta educația socialistă a unor indivizi din acele vremuri...
Drept urmare, în urma reclamațiilor primite, conducerea căminului a fost imediat schimbată și ca director al instituției a fost numit prof. de română Tănase Bălan care a condus căminul cultural timp de peste două decenii, lucrând zilnic la cămin, după orele de școală, până seara târziu. Atunci a luat ființă un mare cor mixt, pe patru voci, un alt cor de fete, ambele instruite și dirijate de același profesor; două echipe de teatru, o echipă de dansuri naționale, o așa numită “brigadă de agitație” și de recitatori. S-au prezentat cu succes piese de teatru, cu protagoniști din comună, în care excelau actorii amatori: Cornel Tănase (tatăl marii artiste de film Carmen Tănase), surorile Tanța și Nuța Mihăilescu, frații Titus și Coca Beuca, viitorul inginer Gheorghe Gheorghe care era și acordeonistul echipelor de dans, Puiu Popa, Mielu Soroiu, Vasile Crăciun, Lenuța Matei, Elena Stoicescu, George Moroianu, viitorul primar al orașului și alții. Echipele de coruri și dansuri au participat la concursuri pe județ și au ocupat de fiecare dată locul întâi. Pentru că acest cămin a fost dat ca exemplu în presa centrală, ambasadorul Uniunii Sovietice la București Rodion Dumbadze, însoțit de toți membrii ambasadei lui, au venit la spectacolul special oferit de “zilele prieteniei cu Uniunea Sovietică”, la care au participat redactorii șefi de la ziarele Scânteia și România liberă, însoțiți de o echipă de cineaști de la jurnalul de actualități a studiourilor cinematografice “Alexandru Sahia” din București. Pionierii le-au oferit flori. Într-o sală decorată festiv, cu steaguri roșii și tricolore, plină de multă lume (și de securiști în civil), - de data aceasta era o audiență foarte disciplinată și receptivă -, a urmat un măreț spectacol de gală, deschis cu imnurile de stat ale celor două “țări surori”. S-a cântat “Katiușa”, s-a dansat “Călușarii”, apoi “Kazaciok”, în costume rusești, chiar și un dans țigănesc, “Ca la ușa cortului”, cu simularea unei bătăi între două tabere de “țigani” danstori care foloseau copiii mici ca “proiectile” unii contra altora; în fine, un dans comic de imens succes, la care lumea aplauda entuziasmată. A fost ceva original. Totul era filmat, iar jurnalul cu activitatea acestui cămin a rulat zile întregi la toate cinematografele din țară. Atunci Căminul cultural “Horia, Cloșca și Crișan” din Scăieni a fost lăudat și răs-lăudat; a primit zeci de elogii și diplome, fiind dat ca model. Drept răsplată, mulți ani, după aceea, echipele artistice ale căminului cultural de la Scăieni au beneficiat de transport absolut gratuit cu camioane (rareori cu autobuze) în tot județul, unde își prezenta frumosul și bogatul lor repertoriu.
În timpul războiului, am amintit că în sediul acestui cămin cultural se adăpostise conducerea prefecturii județene iar în perioada când școala de la Scăieni era în construcție, două din încăperile instituției au servit, câțiva ani la rând, ca săli de clasă, iar altă săliță ca oficiu poștal. Până să se aducă aparate de proiecție la cabina cinematografică, un inginer vecin cu această instituție, regretatul Paul Svistovici-Simionescu, a binevoit să ne proiecteze, cu aparatul lui personal, câteva filme rusești care ne-au delectat mult pe noi copiii: comedia “Toată lumea râde, cântă și dansează” (Vesiolîie rebiata), “Prințesa mofturoasă”, “Primăvara”, “Balaurul” (Krasivaia Vassilisa), “Copiii căpitanului Grant” ș.a. Pentru majoritatea dintre noi acelea erau primele filme pe care le vedeam vreodată în viața noastră. Dar și pentru cei mari era o delectare, mai ales când doi îndrăgostiți se sărutau pe ecran. Atunci mai toți tinerii din sală își țuguiau buzele, imitând și amplificând cu mari intensificări sonore sunetul intim al sărutărilor eroilor de pe ecran, scene foarte pudice, care nu durau mai mult de 2-3 secunde. Dar în sală imitațiile acustice se prelungeau până la aproape un minut...
După ieșirea prof. Tănase Bălan la pensie, director al Casei de cultură a fost numit Gheorghe Tudor, care a continuat cu mult succes activitatea instituției, menținându-i faima de care se bucura.
Și ca să închei istorioara de față, amintesc amănuntul că pe scena acestui cămin cultural și-a făcut debutul marea interpretă Irina Loghin care, pe atunci, era o frumoasă fetișcană angajată la Fabrica de geamuri Scăieni.

BIBLIOTECA DE PE LÂNGÃ CASA DE CULTURÃ SCÃIENI

Ca și Clubul de la Boldești, căminul cultural Scăieni, ulterior rebotezat “Casa de cultură Scăieni”, a găzduit de-a lungul anilor, o frumoasă și bogată bibliotecă. De fapt, ea a continuat activitatea Bibliotecii Comunale Scăieni, începând cu anul 1968, când a luat ființă orașul. Atunci era bibliotecară Valeria Paraschivescu, în prezent pensionară, după care a fost numită Eugenia Ilie (n. 20.06.1954 la Teișani, Prahova), sora poetului Corneliu Șerban, acum bibliotecară-șefă, ajutată temporar de Andreea Cristina Călin (care este și inginer energetician) și de Iulia Stârceanu. Doamna Eugenia Ilie este mama a două fete studioase și realizate profesional: Ilie (Rada) Andreea, (n. 24.02.1979), absolventă a Facultății de Matematică, Universitatea București, în prezent studentă în Canda la Departamentul de matematică al Universității Carolina; Ilie (Bednarovschin) Angela-Georgiana (n. 13.09.1981), licențiată a Facultății de Litere București, secția româno-franceza, cu masterat în Comunicări și relații publice, Universitatea București, redactor șef la Editura RAO, International Publishing Company. În anul 2007 biblioteca are un fond de carte de 20.800 de volume și trei periodice la care este abonată. Numărul curent de utilizatori activi este de 1550, cifra mărindu-se în fiecare lună.
În afară de serviciile oferite publicului - împrumuturi, acțiuni specifice, pe teren, de popularizarea a cărții și a bibliotecii - biblioteca, la inițiativa doamnei Ilie, între 1978-1981, s-a înființat un prim cenaclu literar, la care participau elevele Daniela Zeca (viitoarea directoare TVR Cultural), Daniela Matei, Cornelia Stan și prof. Cristian Petru Bălan. După vreo 15 ani, la data de 21 oct. 1995, a înființat un al doilea Cenaclu Literar, mult mai productiv, cu nume englezesc: “Satelit String” (string=pe românește “instrument cu coarde/coarda/struna/sfoara” satelitului). Ciudatul nume se datorează faptului că unii dintre membrii fondatori erau deja membri ai cenaclului bucureștean “String”... Existența acestui cerc literar destul de activ este atestată și de un site pe Internet al cenaclurilor din România, la adresa: http://memebers.tripod.com/-quasaris/cntact/dreapta.htm.
În perioada 1995-2004, cele mai reușite creații literare ale membrilor cenaclului au fost publicate în Fazinul “Satelit String”, editat de Bibliotecă. Numerele conțin proză scurtă și poezie, și au apărut cu sprijinul Fundației Pentru Tineret București. Numeroase teste apărute în acest fanzin au fost republicate în reviste literare centrale, precum “Magazin”, “Anticipația”, “Cronica Română”, “ArtPanorama” ș.a., în volume de poezie sau proză, cu titlurile: “Turnurile Gemene” - proză, de Robert David; “O zona-zoster pentru îngeri” - poezie, de Silviu Nicolae și “Prezența aripei” - antologie de texte, de Angela Ilie (5 poezii). Este o activitate a bibliotecii care merită toate laudele, mai ales că fanzinul respectiv, “Satelit String”, este menționat în dicționarul de proză științifico-fantastică numit “Dicționar SF”, apărut la Editura Nemira, în decembrie 1999, care are ca autor pe Dan Mihai Pavelescu. Vezi:
http://www.nemira.ro/dictionare/sf.asp?cautare=&categ=7.

CASA DE COPII ORFANI DIN SCÃIENI

Pentru cei care vor căuta adresa acestui orfelinat, vă spun de la bun început că el nu mai există, dar, la timpul acela, a fost o foarte frumoasă și altruistă inițiativă, venită din sufletul unui descendent al lui Mihail Kogălnceanu, un anume Sergiu Kogălniceanu care, prin testament, ca un nou Mecena, și-a donat toată averea și casa pentru a fi dăruite unei case de copii orfani ce trebuia să poarte numele “Elena Doamna”, soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Nu știu dacă această Casă de copii de la Scăieni a purtat sau nu vreodată acest nume. Ea a fost fondată în vara anului 1945, adunând copii orfani între 7-15 ani din toată țara, îndeosebi din Moldova lovită de marea secetă. Când familia mea s-a mutat de la Ceptura de Jos (Prahova) la Scăieni, în toamna anului 1945, un copil orfan din Ceptura, Dăncescu, s-a rugat să-l luăm cu noi și să-l ducem la orfelinatul respectiv. Părinții mei i-au îndeplinit dorința și lui Dăncescu i-a plăcut foarte mult noul lui domiciliu și anturaj.
Efectivul maxim de copii înscriși a fost de 52, în anul 1947, cu toții frecventând Școala generală de la Scăieni. Primul administrator al acestei Case a fost Ion Munteanu, care a decedat de curând la Scăieni în vârstă de 101 ani. Director al orfelinatului a fost viitorul profesor Silviu Diaconescu, despre care am mai vorbit la capitolul despre școli. Domnia sa a făcut tot posibilul ca toți copiii veniți acolo să se simtă bine, ca într-o nouă familie, intervenind pe lângă autorități să li se ofere îmbrăcăminte și hrană bună, lenjerie, asistență medicală și o echipă de personal adecvat: bucătari, spălătorese, îngrijitori și educatori. Dintre acei copii unii erau foarte dotați din punct de vedere intelectual și au ajuns departe, precum frații Lozneanu și frații Tameș, cu toții ofițeri cu grade înalte în fosta securitate.
Îmi amintesc bine de acest orfelinat pentru că mergeam acolo deseori să mă joc cu unii dintre copii. Ei dispuneau de dormitoare luminoase și curate, de o sală de studiu, cu mese și bănci, de o cantină, toate aflate în interiorul unui fost mare conac boieresc (clădirea există și astăzi, pe str. Viilor la nr. 44), lăcaș situat pe un deal, înconjurat de câteva pogoane de vii cu viță nobilă și cu livezi de pomi fructiferi. Acolo copiii prestau și mici activități agricole.
Pe vremea aceea venise ordin să fie distruse toate cuiburile de ciori, despre care se spunea cu sunt “mari dăunători ai culturilor agricole”, că “de-aia n-au oamenii ce să mănânce”, și, drept urmare, acești copii au fost folosiți ca primii “vânători” care se cățărau prin copaci, de unde trânteau la pământ toate cuiburile ciorilor, cu pui și cu ouă cu tot. Unul dintre copii, mai milos, și-a pitit în sân un pui de cioară care mai avea puțin până să zboare și l-a crescut în taină mai bine de un an de zile. Mi l-a dat și mie în mână spunând că i-a pus numele mamei lui decedate, Coca. Pe Coca o iubea foarte mult și pasărea, devenită foarte blândă, îi răspundea cu aceeași dragoste. O arunca în sus, zbura și se amesteca cu alte ciori, dar când o striga “Cocaa!”, cioara se desprindea de cârd și cobora imediat pe brațele sale. Nu știu ce s-a întâmplat cu Cocuța lui, dar de atunci iubesc și eu ciorile, căci am văzut cât de mult se pot atașa față de noi oamenii...
De asemenea, îmi amintesc cum, în drum spre școală, acei copii înșirați în coloane, mergeau totdeauna pe drum, disciplinați, cântând destul de frumos, fel de fel de cântece, în majoritate, traduse din limba rusă, melodii pe care eu le știu de la ei și acum, precum era vesela compoziție a lui Mihail Leontievici Starokadomsky “Drumeții veseli”: “...Hai la drum! Hai la drum!/ Haideți să pornim acum!/ Luăm și cocoșelul,/ Merge și cățelul,/ Papagalul, maimuțica,/ Dar să nu uităm pisica!/ Dar... să nu uităm pisica...” De fiecare dată când coloana, formată din acești copilași orfani, trecea spre școală cântând sau când ei se întorceau de la școală, mereu numai cântând și cântând, femeile ieșeau pe la porți și privindu-i își ștergeau lacrimile de la ochi de mila lor sau le dădeau câte ceva, dar copiii refuzau, căci era interzis să cerșească sau să primească ceva de la oamenii din sat.
În noiembrie 1955, orfelinatul a fost desființat iar copiii au fost mutați la un alt orfelinat mai mare, la Buzău. În anii următori, clădirea fostei Case de copii a devenit sediul Întreprinderii de Stat, IAS Boldești iar în prezent locuință particulară.
BISERICILE DIN ORAȘUL BOLDEȘTI-SCÃIENI

În România, marea majoritate a populației este de religie ortodoxă (86,7%, din totalul populației de 18.806.428, conf. recensământului din 2002), iar în Boldești-Scăieni: 96,7%, la o populație de 11112 locuitori, conform aceluiași recensământ. În acest oraș sunt trei biserici ortodoxe și trei neoprotestante. Să le prezentăm pe rând:
BISERICA “SF. ARHANGHELI MIHAIL ȘI GAVRIL” DIN BOLDEȘTI

Până în anul 1949, a mai fost o biserică veche în Boldești, declarată monument istoric, pictată de vestitul zugrav de icoane Pârvu Mutu și cercetată de Nicolae Iorga. Din păcate, ea a fost foarte grav avariată de cutremurul din 1940, iar seismul din 1977 a anihilat-o complet. Îmi amintesc că, aflată chiar lângă școala veche din Boldești, unde funcționam ca profesor, deseori, în recreații, veneam și priveam cu atenție zidurile cu acele picturi destul de șterse și scrijelate, dar nu știam că fuseseră pictate de Pârvu Mutu.
În anul 1938 se începuse construirea unei noi biserici, după planurile arhitectului Ioan Socolescu. Ea avea o turlă centrală și două turle mai mici în față. Din cauza războiului, lucrările au fost întrerupte și reluate în anul 1946, din inițiativa preotului Ioan Popescu și a preotului foarte popular, Constantin Bercaru, pe baza unui plan al arhitecților Mihai (Mișu) Rădulescu și Vasile Grecu. Peste unsprezece ani, în 1949, biserica aceasta a fost sfințită de Prea Fericitul Patriarh Justinian Marina, dar se pare că terenul foarte labil de la poalele dealului care se termină sus, la Seciu, - însăși masivitatea acelui deal este săltată prin trepidații de undele seismice - devenind un factor care amplifică vibrațiile teluriene locale până la 8 grade pe scara Rihter, motiv pentru care, la marele cutremur din 4 martie 1977, și această biserică a fost totalmente distrusă. Așadar, era stringentă nevoie de un alt proiect și trebuia de urgență început un alt nou lăcaș.
Sub îndrumarea harnicului preot Octavian Pârvu, apreciat și sprijinit de enoriași, s-a întocmit un deviz pentru o nouă biserică. În anul 1984, după mari insistențe, s-a primit aprobarea de construcție a unei noi biserici care a fost terminată în 1992, inclusiv pictura care a fost executată de pictorul Marian Roncelli, în stil neobizantin. În 1994, în luna mai, ziua 22, lăcașul a fost târnosit de Prea Fericitul Părinte Teoctist Arăpașu, împreună cu Î.P.S. John, Arhiepiscop al minoritarei Biserici Ortodoxe a Finlandei și cu Î.P.S. Mihăiță al Târgoviștei, asistat de protoiereul Ilie T. Vasile și de un număr mare de preoți. Fondurile pentru lucrare au fost suportate de enoriașii parohiei, precum și de ajutoare importante venite din partea Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor.
Deasupra intrării în pronaos și a unor uși duble, frumos sculptate, pe o placă de marmoră, se află pisania bisericii care consemnează acest eveniment în următoarele cuvinte:
“Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh,
a fost construită biserica cu hramul Sf. Arh. Mihail și Gavril, între
anii 1985-1990, în locul altei biserici care a fost complet distrusă de
cutremurul din 1977. Această biserică
a fost clădită cu ajutorul enoriașilor,
cu donațiile Sfintei Arhiepiscopii, prin stăruința consiliului parohial
și a preotului PÎRVU OCTAVIAN.
Pictura a fost executată de MARIAN RONDELLI.
Târnosirea bisericii a fost săvârșită de
P.F. PÃRINTE TEOCTIST,
în fruntea unui sobor de preoți condus de
P.C. PREOT ILIE T. VASILE,
în ziua de 22 mai 1994.
Binecuvântează, Doamne, pe cei ce trec pragul Casei Tale!
Donată de
AUREL IONESCU ȘI NELI DÃSCÃLESCU
din Ploiești”.

La 22 mai 1994, am fost cu soția mea Dorina Bălan la serviciul religios de sfințire a bisericii, fiind invitat, ca ziarist american, de părintele secretar al Patriarhiei să particip la marele prânz al invitaților de onoare care a avut loc la Casa Seciu și să stau de vobă cu P.F. Patriarh Teoctist, care mi-a oferit o lucrare teologică publicată de P.F. Sa în acel an. La rândul meu, i-am oferit cartea pe care-o scrisesem cu un an înainte, “Viața lui Iisus în secvențe cronologice”, apărută în America, la Editura “Holy Cross” din San Francisco, în 1993. P.F. Patriarh mi l-a prezentat pe P.S. John, Arhiepiscop al Kareliei și Finlandei, din orașul Kuopio, Finlanda, care mi-a declarat că iubește America și cunoaște bine metropola lângă care locuiesc, Chicago.
În convorbirea mea cu P.F. Teoctist i-am relatat convorbirea pe care o avusesem în 1981 cu predecesorul lui, P.F. Patriarh Justin, în parcul Patriarhiei din Capitală, despre necesitatea republicării trilogiei “Fiul Omului, Fiul lui Dumnezeu” (Viața lui Iisus), scrisă de un prieten al meu, scriitorul aromân Sterie Diamandi (1897-1981). P.F Justin, care-mi citise înainte în ziarul “Tribuna” din Sibiu necrologul scris de mine pentru prof. Sterie Diamandi, îmi spusese că autorul cărții îi fusese diriginte la liceul din Roman și că mă ajută să reeditez eu excepționala-i trilogie cristologică, în acest scop trimițăndu-mă să iau imediat legătura cu P.S. Arhiepiscop Valeriu Anania, pe atunci director al BOR. Părintele Anania, care este scriitor și erudit teolog, traducător al Bibliei, m-a sfătuit să am răbdare, că s-ar putea să o reedităm în curând... Aceste amănunte i le-am etalat atunci P.F. Sale Teoctist care m-a asigurat că este întru totul de acord cu propunerea mea. Totuși, încercările mele de a reeditat trilogia lui Diamandi au mai întâmpinat câteva piedici birocratice și nici acum nu am putut-o reedita, cum mă rugase cu limbă de moarte distinsul și regretatul autor aromân. De aici, din America, nu este deloc simplu să rezolvi unele probleme care pot fi finalizate numai printr-o prezență continuă acolo, la fața locului.

BISERICA “ADORMIREA MAICII DOMNULUI” DIN SCÃIENI

Prima biserică solidă în Scăieni, devenită parohie, a luat ființă în 1864, purtând hramul “Adormirea Maicii Domnului”, apoi “Sfântul Nicolae și Sfântul Spiridon”. Am mai vorbit despre ea la capitolul despre școala Scăieni. Documentele păstrate ne arată însă că în Scăieni au mai existat înainte și alte trei biserici: una din bârne, zidită din inițiativa domnitorul Constantin Brâncoveanu, arsă în 1715; alta din cărămidă, ridicată de familia lui Bălăceanu, aflată pe moșia Scăieni și dăruită falansterului. Iar a treia a fost distrusă de cutremurul din 1882 și rezidită de Bălăceanu, dar din nou distrusă de cutremurul din 10 noiembrie 1940. Bătrânii îmi povesteau că de sub biserica lui Bălăceanu până la conacul lui, ar fi existat un tunel secret care apoi se continua pe sub deal, până sus, la cavoul unde îi fusese depus sarcofagul, mutat ulterior la un cimitir din București. Pe când eram copil, îmi pășteam oițele pe lângă acel cavou, astăzi dispărut, și tot căutam cu alți copii vestitul tunel, dar nu am dat niciodată de urmele lui.
Noua biserică, “Adormirea Maicii Domnului”, a fost începută în 1936, cu bani oferiți de Schela Boldești și de primăria condusă de Ilie Răspop, primarul comunei. Construcția, proiectată de arhitectul Toma Socolescu, constructorul halelor și a catedralei din Ploiești, a durat trei ani, între 1936-38, și s-a ridicat pe un loc de împroprietărire căpătat în 1923. Este o construcție masivă, largă, spațioasă, cu o fundație puternică și pe un soclu înalt, dar cu ziduri nu prea bine consolidate. (Vezi fotografia inedită, din 1938, a acestei bisericii, cu echipa constructorilor ei.) Sfântul lăcaș era acoperit cu țiglă și la ridicarea lui au contribuit și cetățenii din fosta comună Scăieni. Oricum, cutremurul din 1940 a apucat-o întreagă. Cam din acea perioadă durează și casa parohială de pe strada Colinei.
Înainte biserica aceasta avea numai două turle: una înaltă, în spate, și, pare-se, mai grea decât puteau zidurile să suporte masivitatea ei, apoi turlă cubică din față, de pe pronaos, care servea și de clopotniță, de asemenea largă și masivă, așa cum o proiectase arhitectul Socolescu, cel care a făcut și schița pentru capela cimitirului. Ca exterior, noua biserică apărea frumoasă și impunătoare, cum pe la sate nu găsești alta asemănătoare. La cutremur însă, întreaga construcție, dar mai cu seamă turlele (cel mai mult turla din spate) s-au șubrezit mult, iar primarul de atunci, Mânzală, a opinat că există pericolul ca turla cea înaltă să cadă peste oameni și, fără să se priceapă la construcții, în anul 1941, din propria-i inițiativă, a adus un tractor de la schelă, a legat niște lanțuri de turlă și a tras-o jos. În cădere, turla a stricat naosul, mai mult decât stricase cutremurul însuși. Pe atunci, preot paroh era Ioan Vlaiculescu care îl sfătuise pe primar să găsească altă soluție de demolare, dar Mânzală nu l-a ascultat. Preotul Ioan Vlaiculescu (n. 17.05.1889, în comuna Opăriți, Prahova, m. 9.09.1957 la București, înmormântat la cimitirul „Sf. Vineri” din Capitală) a slujit atât la Scăieni cât și la Balaca între 1913-1952, fiind și învățător, până a ieșit la pensie. Sf. sa, cu ajutorul enoriașilor, a construit și casa parorhială în 1934.
După ce părintele Vlaiculescu s-a pensionat, în 1952 a fost numit ca preot paroh părintele Babi Gh. Vlad (Vladimir), basarabean de origine, venit de la Chițorani, Prahova. Cu banii de la enoriași și de la stat, părintele Babi reface acoperișul, după un nou plan, adăugând două turle mai mici și mai ușoare, în față (de 36 m înălțime, nu de 46 m, cât fusese cea veche, inițial). Ambele turlișoare aveau acum un schelet de lemn. La fel turla din spate, scurtată și ea și lucrată tot din materiale ușoare. Acum biserica a căpătat trei turle. Construcția, evident, a suferit estetic, dispărându-i acel echilibru arhitectonic pe care-l avusese la început. S-a mers, desigur, pe partea economică, totul depinzând de fondurile insuficiente, și pe necesitățile utilitare, pe urgența pragmatică de a fi dată cât mai repede în folosință. Să nu uităm că fosta conducere comunistă era ostilă bisericii și nu voia să sprijine lăcașele de cult. La finele anului 1951, parțial, renovarea era gata. A urmat un șir de ani de reparări treptate, între 1952-1959, când s-a înlocuit acoperișul greu de țiglă cu unul mai ușor, de tablă zincată. Între anii 1960-65, a fost tencuită exterior. Gazele și lumina s-au introdus abia în 1974. În interior nu s-a apucat a fi pictată, ca provizorat, folosindu-se icoanele adăugate pe pereți și vechea catapeteasmă. Icoanele actuale sunt valoroase și provin de la trei biserici vechi (2 icoane pe lemn și 6 icoane mari, de la biserica cu picturi în frescă de la 1796). Cele mai prețioase sunt două icoane pe lemn, pictate în 1855 de zugravul Afanasir care a lucrat înainte cu marele Nicolae Grigorescu, reprezentându-i pe Iisus și pe Fecioara Maria. Au existat opinii că acolo este mai mult mâna lui Grigorescu decât a ucenicului său, căci stilul este grigorescian. Ele sunt înregistrate la patrimoniu.
Biserica a avut și prețioase cărți de cult care, din păcate, au fost cerute și trimise la Mănăstirea Sinaia, căci a fost impusă această solicitare. Poate că ar fi trebuit să se insiste pentru păstrarea lor la Scăieni.
Ceea ce s-a reparat cu multă migală și cu mari sacrificii financiare a avut de suferit din nou la cutremurul din 4 martie 1977. De asemenea, la cutremurul din 30 aug. 1986 și la cel din mai 1990, de fiecare dată trebuind luate de la capăt noi și noi reparații, în anii 1986, 1987, 1988, 1990, pentru că orașul se află într-o zonă seismică destul de activă. La ultimele cutremure, biserica s-a ales cu alte noi fisuri, unele de o periculoasă profunzime.
În anul 1993, preotul paroh Vlad Babi s-a pensionat (la fel dăscălița, sora Maria Leucă). Părintele Babi avusese talentați cantori la strană, precum regretații Drăgoi Ioan, Parianu Vasile și Darie Chiril, fostul diriginte al poștei din Scăieni.
Din 1993, noul preot paroh este Constantin Banu care, în 1995, a intervenit pentru un nou deviz de reparații și consolidare, în valoare, estimativă, de 600 de milioane lei vechi. Un sprijin deosebit primește preotul acestei biserici de la dascălul Ștefan Ionescu și de la consiliul parohial (epitrop fiind Costache Anghel, ajutat de consilieri ca Zârnea Ion, vecinul bisericii, Predescu Costache ș.a.).
Încă din 1996 până azi, în 2007, contractul, semnat în 2004, trebuia terminat in vara anului 2007. În prezent, lucrările, profitând de iarna primăvăratecă, continuă, refăcându-se destul de bine frontonul bisericii. Costul întregii lucrări s-a ridicat la 3 miliarde și jumătate de lei vechi, estimativ, sumă care, mai mult ca sigur că nu este totuși suficientă. Deși s-au obținut o parte din fondurile necesare, ar mai trebui cel puțin încă un miliard și jumătate de lei vechi, pentru consolidare, dar trebuie spus că mai sunt necesari bani pentru noul mobilier, pentru încălzirea centrală, pentru gard și, în special, pentru splendida catapeteasmă de stejar sculptat, aflată acum în lucru la un mare meșter din Nehoiu, Buzău, catapeteasmă care costă 600 de milioane de lei, din care totuși s-au achitat mai mult de jumătate.
Până ce Sf. biserică va fi reparată complet, serviciile religioase au loc în capela cimitirului de la Scăieni.

BISERICA “SFINÞII ÎMPÃRAÞI CONSTANTIN ȘI ELENA” DIN BALACA

La Valea Căpușeștilor sau Valea Căpușanilor, cum se numea înainte Balaca, exista o biserică a satului, fondată de familia Cantacuzino, în 1797, și refăcută, în 1840, de Grigore Filipescu (vezi. Dimitrie Frunzescu, “Dicț. topografic și statistic al României”, Tip. Statului, Buc., 1972; “Dicț. geogr. al jud. Prahova”, Tipogr. Viitorul, Târgoviște, 1897, p. 37).
O știre mai completă ne-o oferă Nicolae Stoicescu, în “Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România”, vol. I., Ed. Mitrop. Oltenia, 1971, p. 49; (toate inf. apud “Dicț. ist. al jud. PH.”, de Mihai Apostol, op. cit.). Profesorul Stoicescu specifică faptul că acea biserică era chiar mai veche, adică din anul 1793, că avea hramul “Sf. Grigore Teologul” și că era din lemn, atât ea cât și clopotnița. Se pare că această biserică a durat un timp, după renovarea ei din 1850, până în 1914, când, fiind în stare de ruină, a trebuit înhisă.
În 1927 s-a ridicat o biserică de cărămidă și vârghii de stejar, învelită cu tablă - actuala “Sfinții Împărați”. La 22 noiembrie 1936, preotul Ioan Vlaiculescu a târnosit-o, incluzând-o în parohia bisericii de la Scăieni unde “Sf. Împărați” devine filială, cu cele 8 ha de teren care, până astăzi, nu s-au mai restituit la Balaca. Clopotnița ei veche a trebuit demolată și construită alta, din cărămidă, în dreptul intrării la biserică.
Din biserica veche se păstrează până în prezent: Sf. masă din altar (aflată în incinta micului Monument al eroilor din parohia Balaca); o icoană de la 1850, cu “Nașterea Domnului”; Crucea Răstignirii, din aceeași perioadă; Cazania din 1892, vol. I; Mineiul pe luna octombrie 1892 și Apostolul pe anul 1899 (ambele la Tipografia Cărților Bisericești, Buc.); cărți de Te-Deumuri pe anul 1879; toartele Cristelniței de aramă din 1863 și un anafornic, datând din 1850. Sunt obiecte de valoare care trebuie în continuare bine conservate. Mai putem menționa faptul că în 1975 biserica “Sf. Împărați” devine, pentru un an de zile, până în 1976, filială la biserica din Blejoi unde preot slujitor este Nicolae Marinescu. Însă din 1976, această biserică din Balaca devine parohie de sine stătătoare.
Ultimii preoți din satul Balaca au fost: Ioan Vlaiculescu, Vasile Cazacu, Vladimir Babi, Alexandru Ionescu, iar de la 1 ianuarie 1975, până astăzi, în 2007, părintele paroh Simion Grigore. De obicei, bisericile care depind de alte biserici nu au mare putere de inițiativă locală, dar după ce “Sf. Împărați” a devenit parohie, părintele Simion, foarte iubit și sprijinit de parohieni, s-a pus serios pe treabă și fosta biserică anexă, sărăcuță cum era, a reușit să devină un puternic centru religios local. Lăcașul însuși și-a schimbat repede înfățișarea. Mai întâi preotul a făcut o solidă și elegantă împrejmuire a curții parohiale, cu un gard lung de 350 m. În 1977 a construit o modernă casă parohială, având toate facilitățile. În 1979 Sf. sa face reparații capitale la clădirea damagiată de cutremurul din 1977, iar în ziua de 21 mai 1985, biserica este resfințită de către Vasile Târgovișteanu, trimis de patriarhul Justin Moisescu. Cutremurele din 1986 și 1990 avariază iarăși grav clădirea, făcând necesară o altă reparație totală, între anii 1999-2003, cu picturi noi, în frescă, realizate de pictorul Marian Rondelli, din București, același maestru care pictase și biserica din Boldești. Atunci s-a adus și mobilier nou. Costul a fost, desigur, mare, iar sponsori au fost Primăria orașului, care a oferit 62 de milioane și Prefectura Prahova 100 milioane. De asemenea, Schela Boldești, Fabrica de Mucava, Astra Română și enoriașii. Cum se obișnuiește după asemenea renovări, trebuia să se facă o nouă resfințire a bisericii. Aceasta a avut loc în ziua de 4 iunie 2006, de către P.S. Sebastian Ilfoveanu, episcop-vicar al Sf. Arhiepiscopii a Bucureștilor și un sobor de preoți. Am fost de față la acest eveniment. Întrucât, cu acea ocazie, am putut sta de vorbă cu mai mulți enoriași de la Balaca, aceștia m-au rugat să consemnez câteva date despre preotul lor, menționând că ar merita chiar mai multe laude. O pot face, pe scurt, aici:
Preotul Grigore Simion s-a născut la 4 martie 1946, la Câmpenii de Videle, jud. Teleorman, fost Vlașca. Între 1961-66 a urmat Seminarul Teologic la București, iar între 1966-1970, Facultatea de Teologie din Capitală, imediat după absolvire fiind numit preot paroh în com. Cărbunești din jud. Prahova, protoieria Vălenii de Munte, protopop fiind acolo P.C. Ilie T. Vasile. “Minunații enoriașii bălăceni”, cum îi definește preotul paroh, mi-au confirmat că părintele Simion a avut în permanență sprijinul familiei, mai ales în momentele când sănătatea îi era amenințată. Sf. sa crede că fără preoteasa Mariana-Georgeta, fără fiii lor Lăcrămioara și Justinian și fără poporeni, nu ar fi realizat ceea ce fiecare vizitator poate admira. Cu toate acestea, la parohia “Sf. Împărați” din Balaca, mi se spune că au mai rămas încă multe lucruri frumoase de făcut. Să rămânem optimiști.

BISERICA “SFÂNTA TREIME” DIN SECIU

În toponomastica Þării Românești numele Seciu apare de pe la 1567, menționat de DERS (“Dicționarul Elementelor Românești din doc. slavo-române”, publ. de Edit. Academiei Române în 1981). Cine urcă la Crama de la Seciu - vestita Casa Seciu - n-ar face rău dacă ar mai merge câteva sute de metri, să vadă bisericuța de acolo, zidită pe culmea cea mai înaltă a Dealului Frums, într-o poziție pitorească. Profesorul N. Stoicescu, în “Bibliografia” sa (I, vol. 2), amintită de noi mai înainte, ne informează că biserica “Sf. Treime”, a fost ridicată prin sec. al XVIII-lea, dar înainte de 1737, și că a fost dărâmată de marele seism din 26 oct. 1802 și refăcută în 1808, sub formă de navă, cu turlă de lemn deasupra pridvorului deschis. Datorită vechimii ei, biserica a fost declarată “monument de arhitectură” (cuprinsă în “Lista monumentelor” din 1956 la nr. 2436 -arhitectură), împreună cu Casa Rușescu de la nr. 67 din Seciu, înălțată prin 1829.
Despre vechimea bisericii ne vorbește și pisania așezată în pridvorul bisericii, în care se arată că lăcașul în forma actuală a fost terminat la 2 iunie 1808, de către egumenul mânăstirii Mărgineni, vornicul Kir Ioachim Mărgineanul. Textul pisaniei este următorul:
“Acest titlu a fost la ușa bisericii de când s-au ridicat de la marele cutremur, acum găsindu-se de cuviință să se stremute în fața de afară în 1862, iunie 16. Această sfântă și Dumnezeiască biserică ce se prăznuiește sub hramul Sfintei Treime, leat 1802 octombrie 14, dărâmându-se până jos de marele cutremur, s-au ridicat din te(melie) în zilele prea înălțatului Domn Io Constantin Alexandru Ipsilante Vvd și ale Prea Sfinției Sale Părintelui Mitropolit al Ungro-Vlahiei (fără nume), de osârdie cu silința și cu cheltuiala Părintelui Arhimandrit și egumen, Kir Ioachim Mărgineanu - 1808, Iunie 8.”
Având în vedere proporțiile reduse ale acestui monument, lipsa bolților și a turlei, care a fost adăugată mai târziu din scândură, credem că zidirea din temelie de către egumenul Ioachim se reduce la o restaurare generală a bisericii pe fostele ziduri și exact pe aceeași temelie. Am avea serioase bănuieli că această biserică a fost un schit al puternicii mânăstiri Vornicul Mărgineanul, care poseda numeroase vii pe dealul acela și din soborul căreia probabil că făcea parte și ctitorul.
În anul 1862 biserica a fost restaurată și zugrăvită, sub păstorirea preotului Iordache Vlădescu, sprijinit de contribuția enoriașilor și a unui proprietar de vii, Ion Ghiță, care a donat mobilierul și icoanele praznicare ce se păstrează și acum. Deoarece numărul locuitorilor crescuse, cu ocazia acelor reparații, bisericuța a trebuit lărgită prin zidirea arcadelor pronaosului și suprimarea zidului despărțitor dintre pronaos și naos, câștigându-se în lungime cca 4 m. O nouă reparație s-a efectuat în 1926.
În 1928, fiind ruinată cu totul și sortită distrugerii, s-a înfăptuit o reparație generală, demolându-se acoperișul și zidăria până deasupra ferestrelor; s-au consolidat zidurile, s-a făcut un nou acoperiș, învelit cu tablă galvanizată și, la recomandarea Comisiei Monumentelor Istorice, s-au degajat arcadele pridvorului de zidăria făcută în anul 1862, s-a refăcut zidul despărțitor între pridvor și naos, căci avea mare rol în consolidare, redându-i forma inițială din 1808.
Marele seism din noiembrie 1940 a adus din nou mari stricăciuni, îndeosebi la arcadele pridvorului și la zidul naosului dinspre sud. Ele au fost însă reparate între 1942-43, împreună cu zidurile și tencuielele căzute atunci. Lăcașul dispune de instalație electrică și de gaze.
Clădirea bisericii de astăzi pare modestă, dar, fiind din cărămidă presată, pe soclu tot de cărămidă presată, este mai solidă decât înainte și mai bine proporționată, cu forma inițială de navă, fără abside laterale, având o lungime de 18 metri și o lățime de 6 metri. Înălțimea până la acoperiș este de 6 m. În interior nu are bolți; plafonul vechi de scândură a fost înlocuit cu altul din șipcă tencuită, care a fost pictată în tempera, în 1955, de pictorul C-tin Călinescu, cel care a restaurat și picturile lui Nicolae Grigorescu de la mănăstirea Zamfira. Pe jos, lăcașul este pardosit cu dale de piatră cioplită. Cu excepția a două Icoane Împărătești, reprezentând pe Mântuitorul Iisus Hristos Arhiereu și Sfânta Fecioară cu pruncul, donate în 1808 de ctitorul bisericii Ioachim Mărgineanul și pictate de Fotache Zugravul, alte picturi mai deosebite nu există. În schimb, se păstrează niște cărți de cult valoroase, precum o Evanghelie în limba română, tipărită la Snagov de către mitropolitul Antim Ivireanul și un număr de cărți de ritual din sec. al XVIII-lea și al XIX-lea.
În prezent, biserica este păstorită cu multă osârdie și dragoste de Dumnezeu și de oameni de către părintele paroh Gheorghe Petre, nepotul celebrei Maria Petre, fecioara cea sfântă de la Parepa, căreia, în ziua de 29 august 1935, i s-a arătat Dumnezeu într-o mare minune, la care a asistat toată comunitatea de atunci, minune care s-a repetat și la înmormântarea ei, când, afară, deasupra cortegiului mortuar, format din sute de oameni și al soborului de preoți, pe cerul senin, în miezul zilei, a apărut, pentru minute întregi, o uriașă cruce de lumină a cărei imagine a fost transmisă în direct de televiziunea română, minune ce i-a făcut până și pe atei să îngenunche înfiorați (v. mari vizitatori în acest oraș, la sfârșitul cărții).
Înaintea preotului Gheorghe Petre, a slujit cu mare vrednicie și cinste, ca preot paroh, părintele Stelian Dinescu, de asemenea, respectat și iubit de toți locuitorii din Seciu, până în ultimele clipe ale vieții sale când, plecând la cele veșnice, Sf. sa a fost plâns de întreaga comunitate.

BISERICILE CREȘTINE DUPÃ EVANGHELIE

În orașul Boldești-Scăieni, conform recensământului din anul 2002, în afară de cei 11112 ortodocși (96,7%), mai există și un număr de cca 200 creștini evangheliști (1,7%), care s-au organizat în biserici specifice (case de rugăciuni). În țară, Cultul Creștin după Evanghelie avea un total de 49.963 de credincioși în 1992 (0,2%), fiind un cult minoritar. Aceste biserici au însă un statut legal de funcționare, încă din anul 1948, mai precis, din 11 ianuarie 1948. Întrucât există destul de multă confuzie în cultura religioasă a multor persoane despre românii creștini care nu frecventează bisericile ortodoxe sau catolice, denumiți simplu “pocăiți”, desigur un termen folosit mai mult în sens pejorativ, voi căuta, în rândurile ce urmează, să aduc câteva simple precizări pe care le consider strict necesare pentru cunoștințele generale ale fiecăruia. Să urmărim pe îndelete firul faptelor istorice spre afla cum s-a ajuns la asemenea biserici...
La început, nu exista decât o singură biserică creștină - biserica primară - dar o dată cu apariția Imperiului Bizantin al împăratului Constantin cel Mare, apăruseră doi episcopi, unul la Roma și altul la Constantinopole - unul vorbea latina, altul greaca. Biblia începuse să fie interpretată diferit în cele două jumătăți ale fostului Imperiu Roman. Scânteia discordiei a fost pornită de la întrebarea: de la cine emană Duhul Sfânt? Teologii din Roma răspundeau că atât de la Tatăl, cât și de la Fiul (în latină - filioque, cuvânt care se traduce: de la Fiul). De la cuvântul “filioque” , de la această mică scânteie, a pornit un adevărat război de învinuiri reciproce, fiindcă bizantinii din Constantinopole susțineau că Sfântul Duh provine numai “de la Tatăl prin Fiul”, și nu de la amândoi odată, ci în primul rând de la Dumnezeu, fiindcă așa spune și Biblia. Atunci Papa Leon al IX-lea, pe numele real Bruno Hugonis (1049-1054), trimite, pe la începutul lui ianuarie 1054, la Constantinopole o delegație papală în frunte cu Humbert, un cardinal german nervos și înfumurat, care-i ura pe “câinii de greci”, după cum îi numea el, să discute cu Mihail Cerularie, Patriarhul Bizanțului, problema lui “filioque”. În ciuda faptului că Humbert a fost primit cu toate onorurile cuvenite, dacă a văzut că teologii greci și Cerularie nu vor să cedeze, cardinalul Humbert compune din capul lui un act de excomunicare (blestem cu anatemizare și nerecunoaștere definitivă) a Patriarhului bizantin și a Bisericii de răsărit și în ziua de 16 iulie 1054, îl trântește pe Sfânta Masă din Biserica Sfânta Sofia. În plus, în excomunicarea lui, Humbert îl învinuia pe Cerularie că nu vrea să-l recunoască pe papă, drept “primus inter pares”= primul între egali... Patriarhul cere cu calmitate să se discute această problemă în comun, fără nervi, la mica înțelegere, în cadrul unui fel de congres bisericesc, numit Sinod. Catolicii nu vor să participe, refuzând categoric să vină la Sinod.
Atunci, la 24 iulie 1054, Patriarhul Constantinopolui convoacă unilateral Sf. Sinod unde, la rândul lor, dintr-un condei, excomunică și el pe toți: pe cardinalul Humbert, pe delegația romană, pe papa Leon al IX-lea și întreaga Biserică romană... Acest act de excomunicare reciprocă poartă numele de Marea Schismă. În urma acestei rupturi, au apărut două mari biserici: biserica occidentală, care și-a zis catolică, adică universală, biserică a lumii întregi, și biserica ortodoxă, adică neschimbată în idei, biserică de dreaptă credință. Deseori catolicii susțineau că ei sunt adevărații ortodocși, iar ortodocșii că ei pot fi considerați adevărații catolici... Dar, firește, sunt mai multe puncte de vedere teologice care îi despart, pe care nu le voi analiza aici. E drept că s-au făcut câteva încercări lăudabile de a se reuni cele două biserici, după regretabilul “divorț”, la cea mai importantă și mai recentă întâlnire dintre ele reușindu-se ca excomunicarările reciproce să fie definitiv anulate, dar rupturile totuși nu s-au sudat. Mai sunt multe de reparat... (Împăcarea și colaborarea dintre toate bisericile creștine se numește ecumenism, iar mișcarea ecumenică este activă, în ciuda faptului că fiecare biserică susține că numai credința ei este cea adevărată, idee care este o piedică mare în fața ecumenismului. Biserica ortodoxă română sprijină ecumenismul. Recent, am aflat că există o Asociație Ecumenică a Bisericilor din România, numită AIDROM, cu sediul la București. În fapt, propăvăduirea Evangheliei este o obligație pentru toate cultele, indiferent de denominațiune!)
În cadrul bisericii catolice au apărut proteste contra multor practici catolice (indulgențe, inchiziție, bule papale, taxe mari, gărzi militare preoțești etc.), cel mai vehement fiind al preotului catolic german Martin Luther (1483-1546), care era și profesor de teologie la Universitatea Wittenberg (1513), era, de asemenea, traducătorul Bibliei din latină în germană (1534) și părintele limbii germane moderne. În anul 1517, el a afișat pe ușa Bisericii Catolice aparținând Castelului din Wittenberg (catedrala catolică din oraș) cele 95 de teze antipapale care au dat naștere la o nouă religie creștină, numită religie protestantă, fiindcă protesta împotriva multor precepte catolice, comparându-l defavorabil pe papa de la Vatican cu Iisus Hristos: papa purta coroană de aur, Iisus coroană de spini, papa se lăfăia în palate bogate, Iisus ducea o viață de om simplu și sărac ș.a.m.d. Imediat, Vaticanul îl excomunică și îl cheamă pe Luther la Roma să fie judecat și ars pe rug. Germanii fac zid de fier în jurul profesorului și majoritatea germanilor renunță la catolicism îmbrățișând noua religie protestantă. Așa s-a născut biserica luterană. Luter declanșează o puternică mișcare anticatolică de masă, iar cele 95 de teze marchează începutul Reformei, devenită mișcare social-politică și teologică întinsă pe tot veacul al XVI-lea. Dar și Luther a fost criticat, la rândul lui, de o nouă mișcare reformistă, de dată mai recentă, majoritatea reprezentanților ei provenind din neoliberalii protestanți sau chiar catolici din Statele Unite sau Anglia. Aceștia au afirmat că Luther însuși nu a mers până la capăt cu eliminarea greșelilor catolicismului, că a fost prea blând cu catolicii. Ei s-au angajat să facă acest lucru și să desăvârșească ceea ce Luther nu a terminat de făcut. Așa a apărut neoprotestantismul care cere ca religiile istorice creștine (ortodoxia și catolicismul, chiar și luteranismul) să se debaraseze total de balastul dogmelor și al tradițiilor nefolositoare, unele fiind de esență păgână, și să se revină la creștinismul primar de pe timpul apostolilor și al lui Iisus; să nu se mai ia în considerare Sfânta Fecioară, căci ea nu este decât “Maria” și nu este sfântă, precum nici sfinții nu sunt sfinți, ci niște oameni mai credincioși; să nu ne mai rugăm la ei, căci ei nu pot intermedia între oamenii planetei și Dumnezeu, decât numai Iisus este singurul mijlocitor; să nu se mai ia în considerație altă carte decât numai Biblia care trebuie explicată amănunțit tuturor oamenilor, capitol cu capitol, în orice biserică, accentul punându-se pe studiul Noului Testament, pe cele patru evanghelii. De aceea neoprotestanții își zic că sunt adevărate culte evanghelice - evangheliști.
Cele mai răspândite culte evanghelice din România sunt: baptiștii, penticostalii, creștinii după evanghelie și adventiștii. Există mulți factori comuni, dar și unele diferențe între ele. Există și multe asemănări cu bisericile istorice, ortodoxă și catolică, dar și diferențe. Omul de rând, care nu știe prea bine să deosebească o religie creștină de alta, le spune tuturor acestora: “pocăiți”, (deși, în realitate, poți fi cu adevărat pocăit, nu numai dacă ești protestant sau neoprotestant, ci chiar și ortodox ori catolic, cu condiția să respecți întru totul poruncile lui Dumnezeu).
În Boldești-Scăieni sunt cca 200 de creștini după evanghelie. La mine în America ei nu se numesc așa, ci Plymouth Brethren (Frații din Plymouth), fiindcă această religie neoprotestantă s-a născut în orașul Plymouth, Anglia, în anul 1830, lansată de John Nelson Darby (1800-1882), un predicator notabil care și-a răspândit noua lui religie în Franța, Anglia, Germania, Elveția și în Statele Unite. În România cultul evanghelic a fost adus din Elveția de Grigorie Constantinescu, țară unde el a stat patru ani. În timpul primului război mondial, la Iași, Constantinescu întemeiază prima casă de rugăciuni evanghelistă, după care se mută la București unde dă numele cultului “Creștini după evanghelie”. Cartea lui “Memoriu sau scurtă expunere a doctrinei Creștinilor după Evanghelie” s-a răspândit în toată țara și numărul membrilor acestei biserici a crescut. Doctrina lor evanghelică susține că există un singur botez (la maturitate), patru judecăți dumnezeiești (în cer, pentru cei curați sufletește; a celor în viață, la a doua venire în viață a Domnului, când va începe mileniul și când se vor despărți oile de capre; o judecată a păcătoșilor, la finele mileniului; a îngerilor trădători). La a doua venire, va fi o adevărată înviere din morți, când toți iudeii se vor converti la creștinism ș.a.m.d. Ei nu au ierarhii religioase și oricine crede că poate exprima cuvântul lui Dumnezeu poate fi predicator. În orașul nostru sunt trei biserici de acest fel:
1) BISERICA CREȘTINÃ DUPÃ EVANGHELIE NR. 1, cu sediul în Balaca, str. Panselei nr. 5, într-un local care a suferit trei modificări ale construcției, ultima fiind cea din 1977, după cutremur. Primii membri ai acestei biserici au fost: Toma Cobzaru și Antonescu Gheorghe. În anul 1957 erau 74 de membri și prieteni simpatizanți, iar din anul 1997 numărul membrilor s-a dublat. În prezent, adunarea are 90 de membri, 20 de tineri și 40 de copii. La orele de religie de la Școala Scăieni, profesoară de religie pentru elevii evangheliști este d-ra Vasile Cezarina.
2) BISERICA CREȘTINÃ DUPÃ EVANGHELIE NR. 2, cu sediul în Boldești, în spatele haltei CFR, pe str. Nucilor. Casa de rugăciuni a fost construită în 1989 și are statut de funcționare din anul 1991. Numărul total al membrilor este de 50 de credincioși, dintre care 10 sunt copii.
3) BISERICA CREȘTINÃ DUPÃ EVANGHELIE NR. 3, cu sediul în Boldești, în zona “Nisipurilor”, str. Lalelelor, - numită “a fraților rromi”, tot cu vreo 40 de membri. Pastor: Viorel Oprișan. Nu dețin prea multe amănunte despre ea.

CIMITIRELE

Există patru mari cimitire în acest oraș - la Boldești, Scăieni, Balaca și Seciu -, cu un număr de aprox. 1800 de morminte, considerând numărul de cruci, dar numărul decedaților înmormântați în ele este cu mult mai mare și destul de greu de stabilit, pentru motivul ca același mormânt a fost uneori folosit de mai mulți membri ai familiei, de-a lungul anilor. În general, cimitirele sunt bine îngrijite, desigur cu unele excepții, dacă ne referim la fiecare mormânt în parte. În ultimii ani, multe familii fac eforturi deosebite și își construiesc mici cavouri betonate, cu cruci de marmoră, ceea ce dă un aspect civilizat acestor spații cu locuri de veci. În Boldești-Scăieni există un cult al morților și un respect pentru aminitirea celor dragi plecați dintre noi. Atunci când este sâmbăta morților, noaptea, aproape toate mrmintele sunt luminate cu candele și lumânări. În cadrul cimitirelor există și spații rezervate persoanelor decedate aparținând cultelor neoprotestante.

CASA SECIU

Cine călătorește pe șoseaua Ploiești-Văleni, dar și pe alte șosele din preajma Ploieștiului, va avea ocazia să citească, prin anumite locuri de pe marginea drumului, o inscripție mare, cu săgeți indicatoare, pe care scrie DRUMUL VINULUI. Dacă te iei după aceste indicatoare, ajungi cu siguranță la așa numita Casa Seciu, cunoscută înainte și sub denumirea de Crama Seciu. Proiectată în 1965 aproape de cota 400 de arhitectul Ion Bocianu, această splendidă și masivă construcție care este o fericită îmbinare a celui mai tradițional stil românesc de culă boierească, de modernă pivnicerie și de vilă occidentală terasată, cu saloane, impresionează nu numai prin poziția ei pitorească “la cumpăna de dealuri”, înconjurată de vii nobile, de unde se poate vedea toată valea Teleajenului, tot orașul Boldești-Scăieni, larga panoramă a câmpiilor muntene submontane și Masivul munților Caraiman (numai dacă este timp frumos) cu crucea din vârful lor, dar și întregul municipiu Ploiești. Deosebit de inspiratul arhitect Boceanu a lăsat în urmă o adevărată capodoperă arhitectonică care merită a fi cunoscută de toți românii.
Casa Seciu a fost construită între 1970-75, pe locul unei crame mai vechi aparținând boierului Rațiu, apoi Întreprinderii Agricole de Stat IAS Valea Călugărească, și a devenit unul din principalele puncte turistice ale României, ținut aproape ca un loc secret de marii potentați comuniști de la cârma țării, care pe-aici își aveau raiul ascuns unde chefuiau și se destrăbălau zile și nopți fără să-i știe nimeni, dar abia după Revoluție Crama Seciu, cu nume schimbat, a început să fie cunoscută ca un important punct turistic căruia i se fac frumoase reclame. Actuala Casa Seciu este astăzi recomandată întregii lumi spre a-i cunoaște splendorile, iar străinii coboară de acolo entuziasmați, uluiți și amețiți...
Înainte vreme, numai cu intervenții serioase puteai să ai acces la interioarele ei. “Boborul” de rând era proscris. Fiind localnic și având foști elevi care lucrau pe-acolo, când și când, puteam să o vizitez “pe șest”, de unul singur. Într-o zi însă, am cerut să mi se aprobe vizitarea ei cu elevii de la o clasă unde eram diriginte. Mi s-a aprobat, însă cu condiția să vedem numai curtea exterioară care adăpostea și o mică grădină zoologică (printre altele, cu fazani și căprioare pentru sacrificiu) și, pentru câteva minute, doar sala mare, apoi am ieșit în parcul din față. După vizită, le-am spus copiilor să mă aștepte puțin afară, lângă fântâna arteziană, fiindcă eu aveam nevoie de o urgență. M-am întors și am urcat în vârful picioarelor niște scări în căutarea toaletelor. Ajuns sus, am auzit muzică și veselie în dreptul unei camere unde, curios fiind, am deschis binișor ușa fără să mai ciocăn... Ce credeți că am văzut înăuntru? O sfântă orgie cu fete frumoase goale-pușcă săltând în brațele unor “tovarăși” în vârstă, și aceștia pe jumătate dezbrăcați, care mai târziu am aflat că erau membri ai CC, prim-secretari de partid, miniștri etc. Am vrut să închid încetișor ușa la loc, însă unul din ei m-a văzut și a strigat cu voce împleticită: “Ce vrea ăsta? De ce n-ați zăvorât ușa, bre?” “Este tovarășul profesor care-a pictat pe cămin tabloul admirat de dumneavoastră” - i-a răspuns o cadână blondă și a sărit din brațele lui lângă mine, la ușă. Ea m-a tras de mână înăuntru și mi-a șoptit: “Ãștia sunt beți morți și ascultă de noi făcând tot ce le spunem... Haide, stați puțin cu noi!” “Hai, to’așu... ia loc și tu.. aici lân’ă mine, că avem mâncare căcălău și să-mi spui dac-ai mai băut v’o’dată vinuri d-astea...” Desigur, am refuzat, dar nu m-au lăsat să ies până n-am gustat dintr-un pahar de-al lor, după care tipul m-a pupat și m-a pus pe liber.” Nu era nicidecum un vin fenomenal, însă mă grăbeam, știind că mă așteaptă copiii afară. Cănd am ieșit, surpriză! Jumătate de clasă urcase tiptil după mine și au văzut și ei, prin scurtele deschizături ale ușii, crâmpeie din scena fierbinte dinăuntru... Elevele mele râdeau pe înfundate cu mâna la gură, iar pe un coleg de-al lor l-am auzit șoptindu-i celui de lângă el: “Mamăă, ce țâțe avea gacica de după ușă!...” Firește, că i-am întrebat de ce-au venit după mine. “Păi aveam și noi nevoie de un veceu și ne-am luat după dumneavoastră” - mi-a răspuns o elevă. “Dar cine erau ăia dinăuntru, dom’ diriginte?” - m-a întrebat o colegă de-a ei, făcând pe naiva. I-a răspuns în locul meu unul din colegii ei de clasă: “Păi cine să fie, fă deșteapto? Tovarășii care ne conduc țara!” “Eu cred că ai dreptate” - i-am confirmat și eu opinia, fără să insist prea mult pe acest subiect cam delicat. “Așa-i, dom’ profesor, a intervenit un alt băiat, fiindcă tata a făcut pe-aici niște reparații și ne-a spus că ăștia urcă la cramă în fiecare săptămână de la București și se îmbată ca porcii”.
Din acest răspuns se vede că regimul super-comunist ascuțise destul de bine spiritul critic până și la nivelul minții copiilor. “Văd că voi știți mai multe decât mine - le-am răspuns eu - dar uitați că veceurile nu sunt la etaj, ci aici la parter...”
Vreau să vă asigur că scena descrisă și reconstituită aici cu destulă acuratețe nu este nicicum o poveste plăsmuită, ci văzută aievea, căci asemenea amănunte nu se uită ușor, iar locurile proscrise la care atunci aveau acces gratuit numai grangurii de la partid, au devenit acum publice, desigur contra-cost, fiindcă acest complex turistic, Casă Seciu, contează în zilele noastre ca un mare restaurant de lux, al cărui proprietar este dl. Gruia, cu o impresionantă ofertă gastronomică, de 400 de locuri (dar cu posibilități de extindere la 600 de locuri), fiind compartimentat în patru saloane, și dispunând de 30 de locuri de cazare. Aici au loc mereu diverse festivități: întâlniri oficiale cu șefi de state, cu ambasadori, oameni de știință și artă de peste hotare. Aici se țin nunți, botezeuri, onomastice, aniversări, întâlniri de promoție, revelioane etc. Numeroase tarafuri faimoase cântă la Casa Seciu. Aproape săptămânal cerul de deasupra cramei este luminat noaptea de focuri feerice de artificii, iar cu bubuiturile lor s-a obișnuit acum toată comunitatea din vale fără să se mai sperie de ele nici măcar câinii din jur, altă dată terifiați de exploziile policrome. Multe tranzacții comerciale internaționale și aranjamente între firmele românești și străine, care cu o zi-două înainte păreau imposibile, fiindcă străinii se codeau, manifestând multiple ezitări, condiționări sau chiar serioase rețineri, neputând fi nicicum semnate și rezolvate la București, după faimoasele degustări stropite cu licorile derutante de pe-aici, și-au găsit repede dezlegarea tuturor limbilor și aprobarea cea mai simplă și mai rapidă, fără a mai fi nevoie de noi tergiversări diplomatice... Pe la Seciu a trecut o listă întreagă de mari personalități, pe care vi le voi aminti la finalul acestei cărți.
Există, în acest complex, saloane cu specific vânătoresc-pescăresc, cu expuneri de trofee și de blănuri de animale sălbatice întinse pe pereți și cu vânat naturalizat; există un salon clasic, terase acoperite ori terase libere, de vară, sub forma unei elegante galerii lungi, deschise spre partea de vest și sud-est, cu salon de degustare și cramă de vinificație cu o vastă colecție de vinuri: Riesling, Fetească Albă, Fetească Neagră, Cabernet, Saugvinon Blanc, Pinot Gris etc., vinuri produse de SC ROVIT SA, Valea Călugărească, dar și cu vinuri și lichioruri de import, crama fiind dependentă de această societate. Societatea ROVIT S.A. Valea Călugărească exportă vinuri românești până aici la mine în America, umplând magazinele de băuturi cu vinuri românești. ROVIT exploatează o suprafață de 800 ha luată în arendă de la proprietari individuali, parte din ei din Boldești, Scăieni și Seciu, suprafață cultivată numai cu viță de vie nobilă, 117 ha livadă intensivă de măr și prun, toate acestea organizate pe 12 ferme și un combinat de vinificație. La viile aparținând Casei Seciu, experiența dobândită de-a lungul anilor, împletită cu cercetarea, a permis stabilirea unei structuri de soiuri corespunzătoare cerințelor din anul 2007. Astfel, soirile pentru vinuri roșii (Cabernet Saugvinon, Merlot, Fetească Neagră și Pinot Noir) ocupă 38% din suprafața plantată cu viță de vie, cele pentru vinuri albe 51% (Riesling, Fetească Albă, Saugvinon și Pinot Gris) iar soiurile pentru masă 11%. (Notă: precizez că ambele denumiri de “Saugvinon” și “Sauvignon” sunt corecte, conf. dicț. de oenologie.) La subsolul cramei se efectuează întreaga gamă tehnologică - vinificarea primară, fermentarea, separarea și asamblarea vinurilor în partiz, învechirea și îmbutelierea lor. Anual se pot prelucra până în 5000 t de struguri. La Valea se realizează 35.000 hl vin (socotind și pe cel de la crama Seciu) din care 10.000 hl sunt destinate exportului.
Ceea ce conferă un plus de frumusețe în ochii tuturor vizitatorilor acestei faimoase Case Seciu este, fără îndoială, prezența minunatelor sculpturi în lemn existente acolo. Încă de la intrare, ele te întâmpină, pornind de la verandă și de la stâlpii de lemn de afară, de pe marginea scărilor, realizați în stil rustic, până la decorațiunile interioare, din hol și din sala mare, toate lucrate pe teme cinegetice. Autorii lor sunt Vasile Chiva, mare meșter lemnar din comuna Aluniș și fiul său Petre Chiva, stabilit în Scăieni. Cunosc bine familia Chiva, deoarece la fratele regretatului Vasile Chiva am stat eu în gazdă pe vremea când funcționam ca profesor în com. Bertea, Prahova. Voi reveni cu alte amănunte despre aceste splendide sculpturi la capitolul de mai jos, “Opere de artă din Boldești-Scăieni”.
Într-un articol publicat de mine cu patruzeci de ani în urmă într-o revistă din București și intitulat “Ploieștiul în anul 2000”, scriam că drumul lung și obositor pe care îl fac oamenii din Boldești și Scăieni, care urcă aproape o oră de mers pe jos până sus la crama Seciu, va fi străbătut în numai câteva minute grație unor viitoare telecabine... Iată că nu s-a realizat această doleanță. Oare va trebui să-l scriu din nou și, decalând timpul, să înlocuiesc anul 2000 cu 2050? Zău că l-aș face, dar dacă nici atunci...
Pe cât este de frumos complexul Casa Seciu, pe atât de vulnerabilă s-a dovedit a fi întreaga lui clădire, și asta nu neapărat din cauza cutremurelor, fiindcă ea a făcut relativ cu succes față marilor seisme din 1977, 1989 și 1990. Construcția are însă un inamic tot atât de temut ca și seismele, dacă nu cumva chiar mai insidios. Mă refer la alunecarea de teren. Dealul Seciului, cu toate casele de pe el, a devenit, în genere, proverbial din acest punct de vedere. Desigur, nici clădirea cramei nu a scăpat de această amenințare. Cu peste treizeci de ani în urmă, după niște ploi interminabile, construcția începuse să dea semne că ar vrea să o ieie binișor din loc, la vale... Imediat s-au adus experți și s-au început prospecțiuni serioase de salvare, dispunându-se injectarea, sub presiune, de cimenturi speciale, sub fundamentul vestic și protejarea întregii fundației labile cu o centură adâncă, dar vizibilă și la suprafață, de beton armat, care a oprit această alunecare periculoasă. Ea este și va fi în continuare monitorizată și măsurată an de an, pentru a se putea preveni și interveni la timp, în caz că va fi iarăși nevoie, cu noi consolidări la adâncime, spre a se evita orice surpriză nedorită care, desigur, ar putea avea consecințe negative incalculabile dacă s-ar materializa. Să sperăm însă că nu se va petrece niciodată un asemenea eveniment prejudicios care depinde mai mult de mâna lui Dumnezeu decât de mâna omului. Nimeni nu dorește să i se întâmple vreun dezastru acestei frumoase clădiri de pe raza localității, deoarece complexul turistic Casa Seciu a fost și este mândria orașului Boldești-Scăieni.

LUCRÃRI DE ARTÃ DIN ORAȘUL BOLDEȘTI-SCÃIENI

Spre deosebire de celelalte orașe din județul Prahova, Boldești-Scăieni nu se prea poate lăuda cu niște opere mărețe de artă pe care să le găsești în vreun dicționar de artă românesc sau internațional. Am amintit mai sus de sculpturile în lemn ale meșterilor Vasile Chiva și fiul său Petre Chiva, făcute la Casa Seciu, unde Petre chiar și acum este angajat într-o serie de noi lucrări. Sculpturile lor au fost executate între anii 1969-70-75 în lemn de stejar și, cum spuneam, sunt făcute pe tematică cinegetice (de vânătoare) înfățișând destul de bine forme de vulturi, veverițe, căprioare și berbeci. Tot dumnealor, în crama de jos, au sculptat frumos butoaiele de 10 și 50 de decalitri, cu ornamente de frunze de viță și ciorchini de strugure. Reliefurile sculptate au fost acoperite cu un strat conservant lucios și se păstrează destul de bine până astăzi.
În Scăieni există doi frați gemeni, pictori de biserici, iconari greu de egalat, cu lucrări deosebit de frumoase, frații Emil și Ionuț Stoica, ale căror picturi în frescă vor rămâne să fie admirate pentru zeci de generații în numeroase biserici pe care acești pictori cu mâini de aur le-au pictat prin alte localități, însă nu în bisericile locale.
În bisericile din Boldești și Balaca sunt picturile în stil neobizantin, executate în frescă de pictorul Marian Rondelli, cu siluete hieratice similare, iar la biserica din Seciu cele două Icoane Împărătești (Iisus și Fecioara cu Pruncul), pictate de Fotache Zugravul a căror importanță este mai mult istorică decât artistică. La fel, pictura din 1955 restaurată de pictorul C. Călinescu, cel care a restaurat și pictura lui Nicolae Grigorescu de la Mânăstirea Zamfira. Despre ele am mai vorbit în paginile precedente. La Scăieni am arătat că destul de prețioase sunt cele două icoane, Iisus și Fecioara cu Pruncul, pictate în 1855 de Afanasir, ucenicul lui Nicolae Grigorescu.
Tot la capitolul lucrări de artă aș mai putea aminti casa inginerului Toma Călinescu (str. Monumentului nr. 1), casa învățătorului Emil Popescu, clădire cândva etajată înainte de cutremurul din 1940 (str. Armoniei nr. 1), ambele executate de arhitectul Toma Socolescu, autorul Bisericii din Scăieni, a Halelor Centrale din Ploiești și a Catedralei Sf. Ioan din același municipiu. Arhitectul Moianu a considerat că foarte valoros a fost și originalul complex de clădiri din Boldești de lângă halta CFR, de pe str. Petroliștilor, o lucrare de elită a arhitectului Mișu Rădulescu, care, în loc să fie renovată, a fost demolată fără pic de discernământ, din ințiativa unor capete stupide și nepricepute la valorile culturale autentice ale țării noastre. Ca și dumnealui, consider acest gest o adevărată crimă. Dar nu despre arhitectură vreau să vă vorbesc acum ci despre monumente sculpturale din oraș și despre câteva picturi aflate pe teritoriul acestei așezări.

MONUMENTUL EROILOR DIN SCÃIENI (1916-1919)

Se află la jumătatea străzii Monumentului și a fost ridicat acolo în anul 1939 de primăria fostei comune Scăieni care, ca toate primăriile din țară, primise de la guvern recomandarea ca toți eroii căzuți pentru apărarea patriei să fie cinstiți prin ridicarea unor monumente ad-hoc. Fondurile au fost oferite de prefectura județeană și de la fosta perceptură locală. Pentru înfăptuirea acestei lucrări, s-a apelat la unul din cei mai cunoscuți autori specializați în astfel de monumente militare, sculptorul Ion Iordănescu din București. Cu prima variantă a monumentului (vezi fotografia), primăria locală nu a fost de acord, preferându-se varianta a doua, mai ieftină, care prezintă un soldat turnat în bronz, stând în picioare, cu arma ținută strâns în ambele mâini, aflat în poziție de repaos și având o privirea mândră, direcționată puțin spre un orizont ridicat. Deasupra statuii, pe coloană, sub picioarele vulturului, sunt scriși anii Primului Război Mondial: 1916-1910. Sub statuie scrie: EROILOR DIN SCÃIENI, PATRIA RECUNOSCÃTOARE. Menționez că baioneta de bronz de la pușcă i-a fost furată și nu a mai fost înlocuită. Probabil că hoțul avea nevoie de ea să-și facă harakiri...
Întregul monument este înconjurat de o grădiniță rotundă, destinată pentru flori, cu un diametru de 4,5 m, circumrondată de un soclu de ciment pe care se află montat un solid grilaj metalic, cu o poartă de acces, tot metalică, în spațiul grădinii, unde distingem soclul de la baza monumentului cu cele patru trepte în retragere descrescendă piramidală. Ostașul apare răsucit puțin spre stânga, postat pe un soclu crem de marmoră, înalt, continuat în spate de o coloană ce se îngustează, lucrată din același material, având 4 m lungime, în vârful căreia se află un vultur, cu aripile desfăcute, simbolul vitejiei. La picioarele ostașului a fost depusă o cască militară, așezată pe tricolor și pe o ramură de stejar, compoziție turnată din ciment. Culorile tricolorului le-am adăugat eu cu peste trei decenii în urmă și se păstrează intacte. De asemenea, am întărit cu vopsea neagră toate literele săpate în marmoră, deoarece vopseaua originală dispăruse complet și se citeau foarte greu numele eroilor. Sub picioarele statuii stă scris cu litere mari: EROILOR DIN SCÂIENI, COMUNA RECUNOSCÂTOARE, iar sub casca militară, am adăugat eu numele sculptorului: I. IORDÃNESCU, pentru a se ști autorul lucrării. Pe laturile din dreapta și stânga soldatului sunt scriși vitejii eroi din Scăieni căzuți în primul război mondial. Să citim numele acestor eroi...

Cei înscriși pe latura din dreapta statuii:
EROII DIN SCÃIENI MORÞI ÎN RÃZBOIUL DIN 1916-1919:

Nicolae Stelian caporal Năstase Constantin soldat
Părăginaru Vasile soldat Grigore Ștefan “
Ioan Ioan “ Costache Ioan “
Dumitru Gheorghe “ Anghel Ioan “
Tomescu Nicolae “ Dinescu Toma “
Stan Tudor “ Georgescu Toma “
Ilie Constantin “ Iliescu Ioan “
Pleașcă Iancu “ Tomescu Gheorghe “
Ilie Tănase “ Mihăilescu Ioan “

Cei înscriși pe latura din stânga statuii:
EROII DIN SCÃIENI MORÞI ÎN RÃZBOIUL DIN 1916-1919:

Ioniță Dumitrache caporal Gheorghe Andronic soldat
Stan Gheorghe soldat Niță Gheorghe “
Dumitrache Dumitru “ Dobre Nicolae “
Darie Constantin “ Sbrancea Dumitru “
Andrei Nicolae “ Nicolae Dumitru “
Oprea Constantin “ Andrei Ioan “
Duțu Ion “ Dumitrescu I. Petre “
Ion Radu “ Mihăilescu Constantin “
Năstase Alex. “ Gheorghe Anghel “
Anghel Niculae “

Până să se inaugureze Monumentul Eroilor din Boldești, de Ziua Eroilor, în dreptul acestui monument, aveau loc solemne parăzi militare, slujbe religioase pentru pomenirea acestor bravi fii ai comunei și ai Þării noastre. Erau frumoase și impresionante programe artistice adecvate comemorărilor respective. (Vezi foto.) Ca mai toate celelalte facilități și merite uitate, dar avute cândva de sectorul Scăieni, și această frumoasă sărbătorire s-a mutat la Boldești, pentru că, la fel ca în restul priorităților, vorba bănățenilor: “Boldeștiul este fruncea!” - în timp ce Scăienii a devenit anexa vitregită a localității componente. O dovadă în plus se poate constata și de Ziua Eroilor, când oricine vede că abia dacă mai prididește cineva să adauge la acest vechi monument o coroniță anemică de flori, celelalte zeci de coroane mergând “dincolo”...
Despre autorul acestui frumos monument, sculptorul Ioan Iordănescu, nu vă pot spune prea multe, decât că l-am cunoscut pe fratele lui și pe nepoata sa, Mioara Parianu, născută Iordănescu, care a locuit în Scăieni, fiind căsătorită cu ing. Alexandru Parianu care locuia pe str. Păcii nr. 10. De la dumnealor am obținut fotografiile cu autorul sculpturii pe care le public aici ca documente absolut inedite. Astfel știm că Ioan (Mielu) Iordănescu s-a născut la București, la 18 iulie 1881, fiind cel mai mare din cei șapte frați - trei băieți și patru fete - fiul unui feroviar care a avut ambiția ca toți copiii lui să studieze. Liceul l-a urmat la București, iar studiile de artă le-a făcut la Paris și Neapole, în Italia. A luptat pe front în primul război mondial, experiență care l-a decis să abordeze cu pasiune subiecte glorioase, cu tematică militară, specializându-se în monumente de acest gen. Când s-a întors din război, a participat la câteva galerii expoziționale de sculptură, unde, datorită aprecierilor, a primit multe comenzi. Pentru câțiva ani, a fost președintele Sindicatului Artelor Frumoase, pare-se, înființat chiar de el, și, conform unor alte informații, neconfirmate, pentru scurt timp, a devenit chiar președintele Uniunii Artiștilor Plastici din România și directorul unei reviste de artă la care colabora și prietenul lui, marele Constantin Brâncuși! Prietenia cu Brâncuși este ceva sigur. Fiind o fire modestă, nu îi plăcea să noteze sau să comunice prea multe date asupra persoanei proprii și poate de aceea nu se cunosc suficiente informații biografice despre acest minunat artist. Sculptorul a decedat în Capitală, a doua zi de Crăciun, la 26 decembrie 1950 (informația cu anul 1949 se pare a fi greșită). Până astăzi, el rămâne, cred, cel mai mare sculptor de monumente militare din țară, autor al monumentelor eroilor din Râmnicul Vâlcea și Azuga, al monumentului închinat lui Costache Negri, din Piața Regală, Galați ș.a., lucrări pe care le-am văzut cât de frumoase și impunătoare sunt, dar și al altor monumente, printre care și acesta din Scăieni. Credem că biografia sculptorului i s-ar putea, cu siguranță, reconstitui cu suficiente alte amănunte inedite și mai credem că artistul ar merita un album cu toate impresionantele sale sculpturi. Probabil că în arhivele U. A. P. de la București să existe și alte detalii biografice care să ne ajute în astfel de reconstituiri.
Curios este faptul că despre acest original artist, de la moartea lui, nu s-a publicat nimic altceva decât, în anul 2000, o scurtă informație a lui Virgiliu Teodorescu, în revista Muzeului Național de Istorie din București, ceea ce ne surprinde, având în vedere că Iordănescu era un sculptor de mare talent și chiar fost președinte al Uniunii Artiștilor Plastici din acea perioadă. Cu prilejul publicării cărții de față, iată că ofer criticilor de artă interesați o asemenea nobilă invitație, pentru a aborda un subiect inedit de cercetare care ar contribui, firește, la îmbogățirea cu noi pagini a Istoriei artelor plastice din România.

MONUMENTUL EROILOR DIN BOLDEȘTI

Despre această lucrare, ridicată de curând în plin centru orașului, în fața primăriei, știm mai multe, mai ales că este executată după proiectul fostului profesor de desen de la școlile din Scăieni și Boldești, George Dumitru, un tânăr și talentat sculptor ploieștean. Indiferent dacă monumentul din Boldești place sau nu unora sau altora dintre privitorii lui, am fost totuși indignat să constat că pe plăcile lui de marmoră albă, în afară de bravii eroi ai fostei comune Boldești, alături de acești mari viteji, nu s-a omis să fie neapărat trecute și numele unor consilieri, nelipsind nici unul, dar tocmai cel mai important nume - adică al autorului monumentului - a fost omis! Rareori se întâmplă o așa colosală greșeală. Numele sculptorului George Dumitru lipsește cu desăvârșire!
Pe vremea când mă aflam în țară, în acel loc plănuiam să lucrez eu un monument dedicat petroliștilor care să fie reprezentat de doi sondori lucrând la “masa Rotary” de la gura sondei, dar se pare că ideea de a plasa acolo un monument al eroilor este chiar mai bine venită. Am văzut macheta monumentului încă din atelierul sculptorului și aceea nu diferea prea mult de lucrarea de pe teren. Unii locuitori ai orașului opinează că monumentul este prea mare și că estompează perspectiva pieții, dar cei mai mulți s-au obișnuit deja cu amplasamentul lui acolo și îl găsesc bine venit.
Acest Monument al eroilor boldeșteni a fost propus să fie ridicat din inițiativa fostului primar Vasile Enache și a lui Cristu Vlăsceanu, fost director al Direcției de Patrimoniu din oraș. El a fost lucrat în întregime din marmoră albă de Rușchița și din plăci aplicate (unele deja s-au dezlipit!). Ca prezentare, este o solidă piesă geometrică nonfigurativă, având trei elemente distincte: 1. Platforma cea mare, pe care se poate urca pe cele șase trepte; 2. Fundamentul rotund, ce susține un mare suport cuboidal al celor patru plăci largi de marmoră: trei cu inscripții de nume de eroi pe ele și cea de a patra - placa frontală - cu versuri închinate eroilor, scrise de poetul ploieștean Nichita Stănescu; 3. Coloana verticală prismatică, cu muchii fasonate, de pe fundament, înaltă de peste 6 m. În vârful coloanei, ușor tăiat descendent spre vest, există un modelaj în formă de treflă, perceput astfel numai dacă este privit de sus, din poziție perpendiculară, cum ar fi dintr-un elicopter... Cruci propriu-zise sunt cele patru, de culoare neagră, aplicate pe laturile de la baza coloanei. Partea din spate a fundamentului este mărginită de un parapet de marmoră, terminat abrupt, fără accesări de coborâre. În fața celor șase trepte este o alee pavată cu dale albe. Pe placa frontală din dreptul scărilor este scris cu litere metalice aurii: CINSTIRE EROILOR DIN BOLDEȘTI-SCÃIENI (lipsește semnul exclamării care, oricum, trebuia pus). La mijlocul plăcii sunt versurile marelui Nichita Stănescu:
“Nu-l uitați pe cel căzut în război,
Strigați-l din când în când pe nume,
Ca și când ar fi viu printre noi
...și atunci el va surâde în lume.”
Nichita Stănescu

Pe latura fundamentului, dinspre stânga privitorului, se află inscripția cu consilierii. Ea ar putea fi aplicată în altă parte și nu direct pe monument. În fiecare an, de Ziua Eroilor, în jurul monumentului, au loc festivități solemne, cu invitați de onoare, cu discursuri comemorative, cu scurte programe artistice, cu parade militare în ritm de fanfară, organizate de primăria orașului, cu ocazia cărora se depun numeroase coroane de flori pe platforma lui. Întregul monument este înconjurat de o mică grădină verde, cu floricele multicolore, mărginită de o largă bordură ovală, vopsită totdeauna bicolor (alb-roșu), pentru atenționarea vehiculelor care trebuie să facă sens giratoriu în jurul acestui mare amplasament central.
Pe laturile medii ale monumentului sunt amintiți un număr de 109 de eroi, grupați pe cele trei plăci, pe războaie și pe localități, după cum urmează (toate titlurile mari sunt scrise cu litere de metal aurii):

EROII CÃZUÞI ÎN RÃZBOIUL DIN 1916-1919 BOLDEȘTI-SECIU

Serg. Bălănescu Gh. Ion Sold. Marin Năstase Sold. Savu Gheorghe
Cap. Dinu Gheorghe Sold. Matei Petr Sold. Simion Dumitru
Cap. Stroe Ion Sold. Mâinea Năsse Sold. Stan Dumitru
Sold. Bălănescu Pricopie Sold. Mâinea Stelia Sold. Tabără Stelian
Sold. Bilciurescu Ion Sold. Moise Constantin Sold. Tatu Chivu
Sold. Bilciurescu Stan Sold. Moraru Alecu Sold. Toma Năstase
Sold. Dumitru Tudor Sold. Nae Gheorghe Sold. Toma Vasile
Sold. Iancu Gheorghe Sold. Niță Ion Sold. Tănăsescu Ion
Sold. Ilie Constantin Sold. Oprea Alexandru Sold. Tudoran Vasile
Sold. Ion Constantin Sold. Păpușe Ion Sold. Vasile Vasile
Sold. Ion Gheorghe (1) Sold. Păpușe S. Petre Sold. Vasilescu Constantin
Sold. Ion Gheorghe (2) Sold. Pârvu Alexandru Sold. Vasilescu Zaharia
Sold. Ioniță Savu Sold. Prică Nicolae Sold. Vișan Gheorghe
Sold. Manea Tănase Sold. Rotaru Eftimie Sold. Vlad Ștefan
Sold. Manolache Gheorghe Sold. Săndulescu Stelian Sold. Zăbet Constntin
Sold. Marin Grigore Sold. Savu Iancu Sold. Dodan Anton-Lazăr

EROII CÃZUÞI ÎN RÃZBOIUL DIN 1941-1945 BOLDEȘTI-SECIU

Cap. Popescu I. Ion
Srg. Furtună Stelian Sold. Ioftor Constantin Sold. Samoilă Gheorghe
Frt. Cârcioiu Stan Sold. Ioniță Gheorghe Sold. Stroe Petre
Sold. Barbu Gheorghe Sold. Ioniță Ioan Sold. Stroe Tănase
Sold. Bârla Ioan Sold. Manea Barbu Sold. Toma Petre
Sold. Bălănescu Petre Sold. Manea Ion Sold. Tănăsescu Stelian
Sold. Bociu Gheorghe Sold. Manolache Ion Sold. Þănău Ioan
Sold. Bratu Florea Sold. Măceașă Tudor Sold. Þănău Gheorghe
Sold. Constantin Vasile Sold. Marin Gheorghe Sold. Þuică Constantin
Sold. Dinescu Gh. Ion Sold. Nicolae Ion Sold. Vasile Gheorghe
Sold. Dinu Neculai Sold. Petricioiu Constantin Sold. Vasilescu Vasile
Sold. Dragomir Iacob Sold. Pița Alexandru Sold. Vianu D. Constantin
Sold. Gavrilă Zevedei Sold. Pița Dumitru Sold. Vlad Tudor

EROII CÃZUÞI ÎN RÃZBOIUL 1941-1945 SCÃIENI BALACA

Slt. Constantin I. D. Darie Lt. Stănescu Atanase
Frt. Moraru Vasile Sold. Bocioacă C. Ion
Cap. Moraru I. Gheorghe Sold. Darie I. D. Constantin
Cap. Neagu E. Nicolae Sold. Diaconu Ion
Sold. Ceapă Marin Sold. Dogaru Nicolae
Sold. Georgescu Nicolae Sold. Ghinea Dumitru
Sold. Guță Nicolae Sold. Iancu Gheorghe Lazăr
Sold. Iancu Gheorghe Sold. Sburlea Vasile
Sold. Ștefan Vasile Sold. Soare N. Gheorghe
Sold. Tănase Ștefan Sold. Stârceanu N. I. Ioan
Sold. Tomescu Gheorghe Sold. Stârceanu T. M. Radu
Frt. Ioniță Gheorghe Sold. Ștefan D. I. Tănase
Sold. Tomescu N. Gheorghe Sold. Vișan Constantin

În total, în orașul Boldești-Scăieni, în ambele războaie mondiale, socotindu-i și pe eroii notați pe Monumentul de la Scăieni, rezultă că au fost 172 de eroi căzuți pentru patrie. Dumnezeu să-i aibă în paza Lui!
STATUIA LUI TEODOR DIAMANT

Am oferit destule amănunte despre această statuie atunci când am vorbit despre Falansterul de la Scăieni. Autorii lucrării sunt Ecaterina Tudorache și Ștefan Macovei, iar finisările au fost realizate de pietrarii de la tabăra de sculptură din localitatea Măgura, Buzău. Macheta lucrării, inspirată după bustul realizat de Cristian Petru Bălan, cu chipul reconstituit al lui Teodor Diamant, se află acum la Biblioteca de la Casa de Cultură Scăieni. Monumentul este amplasat în curtea Casei de cultură, pe strada Bucovului nr. 3, în spatele gării Scăieni.
Pe o platformă lungă de 4,5 m se află un soclu de marmoră înalt de 2,20 m care susține statuia de 2,40 m a tânărului Diamant având o mică pelerină pe spate și papion la gât. Lucrarea este realizată în calcar dens, folosit la tabăra de sculptură de la Măgura. Tânărul inginer stă în picioare și are capul întors spre partea stângă. În pumnul drept ține strâns un sul cu manuscrisul său “Către amicii libertății” (cu planul falansterului) iar mâna stângă are palma întinsă așezată pe o carte deschisă pusă pe o măsuță-suport, cu franjuri, carte ce nu poate fi alta decât opera lui Charles Fourier din care s-a inspirat. Identică, în privința detaliilor de compozițe, era și statuia mare de cca 4,5-5 m, care urma a fi turnată în bronz, dar cu fonduri respinse brutal de slugoiul lui Ceaușescu, Dumitru Popescu, cel ce, cu multă aroganță, își zicea “dumnezeu”, atitudine de care nu s-a lepădat nici atunci când, la Revoluție, a ajuns după gratii... Pe soclul statuii este o placă metalică pe care scrie:
TEODOR DIAMANT,
ÎNTEMEIETORUL
FALANSTERULUI
DE LA SCÃIENI
(1835-1836)
În 1966, când s-au împlinit 130 de ani de la întemeierea falansterului, s-a fixat o altă placă de maromoră, comemorativă, pe fațada Casei de cultură, în dreapta portretului actual al lui Eminescu. După Revoluție, într-un exces de zel, nefondat din punct de vedere al adevărului istoric, placa aceea a fost scoasă fără rost, deși nu avea absolut nimic comunist în mesajul ei... Dacă ar fi avut un asemenea conținut, eu aș fi fost primul care aș fi cerut scoaterea ei. Însă persoanele care nu cunosc istorie, nu trebuie să se grăbească a lua măsuri decizionale pripite care frizează mai mult decât stupiditate. Așadar, consider că acea inscripție ar trebui repusă imediat în locul unde a fost. Iată care era conținutul ei:
ÎN ACEASTÃ COMUNÃ A FIINÞAT, ÎNTRE ANII 1835-1836,
SOCIETATEA AGRONOMICÃ ȘI MANUFACTURIERÃ
FALANSTEUL DE LA SCÃIENI, CREAÞIA INGINERULUI
TEODOR DIAMANT (1810-1841), ÎNCERCARE DE EXPERI-
MENTARE A CONCEPÞIEI SOCIALIST-UTOPICE.
Dar să revenim la statuia lui Teodor Diamant... În spatele ei, se află un fundal masiv și înalt, ușor curbat, de calcar cioplit, cam de aceeași lungime cu soclul, pe care sunt înfățișate scene dinamice într-un basorelief amintind basoreliefurile antice greco-romane și reprezentând activitatea membrilor falansterieni: scene de muncă agraro-industrială, de artă, de învățătură etc.
Luată în ansamblu, aceasta este o lucrare destul de frumoasă, care se încadrează perfect în micuțul parc verde unde a fost așezată, conferindu-i multă eleganță și personalitate. Cu tristețe vă spun că niciodată nu i s-au pus jerbe de flori la picioarele statuii lui Diamant, deși opinez că junele visător ar fi meritat această atenție din partea autorităților sau a localnicilor, fie măcar și pentru motivul că le-au scos pentru totdeauna numele Scăieniului din anonimat.

STATUIA “RUPÃTORUL DE GEAM”

Autorul ei este profesorul Cristian Petru Bălan, iar statuia este o lucrare realizată în stil modern, confecționată din oțel inox și amplasată în curtea Întreprinderii de Geamuri Scăieni (I.G.S.), în dreptul Porții nr. 1, poarta principală. Așa se numea, simplu - I.G.S. - această întreprindere din industria sticlei românești, cândva cea mai mare întreprindere cu acest profil din țară. Lucrarea “Rupătorul de geam” a costat atunci o sumă destul de mare de bani, costul ei fiind plătit din bugetul fabricii. În calitate de autor al lucrării, îmi permit să evoc puțin istoricul genezei ei...
În primăvara anului 1981 am fost invitat de directorul din acea perioadă al Fabricii de Geamuri din Scăieni, dl. ing. Constantin Olteanu, în biroul dumnealui, unde mi s-a făcut tentanta propunere de a lucra o statuie care să reprezinte simbolic activitatea principală a lucrătorilor din acea întreprindere. “Domnule profesor, mi s-a confesat atunci directorul fabricii. Nu demult m-am întors dintr-o vizită făcută în Franța la o întreprindere din industria sticlei, precum fabrica noastră de la Scăieni, și acolo, la intrare, am văzut statuia unui muncitor care se afla în procesul de fabricare a unui borcan sau a unei sticle, suflând într-o țeavă metalică - așa cum știți că se suflă și se modelează sticla topită, foarte maleabilă și foarte fierbinte... Ei bine, ceva în genul ăsta aș vrea să avem și noi...” “Sunt perfect de acord cu propunerea dumneavoastră și o accept cu plăcere, i-am răspuns eu directorului, numai că la această fabrică știu că nu se mai lucrează sticle, damigene și borcane cam de mult timp. Poate va trebui să ne gândim la o scenă de muncă mai reprezentativă pentru tehnologia de astăzi.” “Dacă este așa, mi-a răspuns directorul Olteanu, atunci haideți să mergem împreună amândoi prin secțiile fabricii și să alegem ceva care să vă placă...” Și am pornit imediat să cutreierăm secție după secție. Am pornit de la secția amestec de materie primă, la atelierele mecanice, la cuptoare etc. Privirea mi s-a oprit, la secția “geam tras”, asupra unui muncitor cu mănuși de azbest în mâini care, imediat ce ieșea foaia uriașă de geam, încă roșie, din mașina de tras geam pe verticală, după ce dispozitivul automat de tăiere cu diamant la vârf, alerga ca o suveică de la o latură la alta, la baza plăcii fierbinți, lucrătorul (“rupătorul de geam”), care aștepta în picioare să ajungă placa uriașă în dreptul lui, o apuca zdravăn de sus, cu brațele deschise și o zgâlțâia o dată scurt, apoi îi dădea drumul să cadă liber pe banda rulantă cea lungă, iar acest convaier o purta încet, la distanță, până la secția de asamblare. Priveam cu uimire cum foaia aceea uriașă de sticlă, odată ruptă și ușor împinsă, cădea lin, ca o parașută, pe convaierul moale și nu se spărgea, deși din 40-50 de asemenea căderi, unele se mai spărgeau totuși. Acestea, desigur, mergeau imediat la retopit. “Gata, dom’ director: am ales! - m-am decis eu. Voi încerca să transpun acest moment de lucru într-o sculptură modernă...”
Odată ajuns acasă, m-am apucat să fac niște schițe. Apoi, din bucăți de carton, folosind o foarfecă și pelicanol, am procedat exact ca maiștrii croitori, până am asamblat o mică statuietă, de mărimea unei cărți, pe care, după ce am vopsit-o în bronz argintiu, i-am dus-o directorului. A privit-o curios, a aprobat-o cu un zâmbet și mi-a spus să-mi continui lucrarea, fiindcă mă va plăti. I-am răspuns că vreau să o fac gratis, că dacă este vorba de bani, atunci eu n-o mai lucrez. A fost de acord. În zilele următoare, m-am dus la fabrica de mucava din orașul nostru, de unde am cumpărat niște postere mari de carton din care, în câteva zile, am croit exact modelul mare al statuii actuale din inox. La atelierul de tinchigerie al fabricii au fost aleși cinci dintre meșterii cei mai buni de acolo, cu care m-am înțeles perfect cum să transpunem tiparele mele de carton (brațe lungi, cap, trup, picioare lungi) în plăci groase de oțel inox, tăiate după modelul meu, care apoi au fost sudate și șlefuite în fața mea, meșterii urmând pas cu pas toate sfaturile primite, după cum și eu urmam sfaturile lor.
Așa s-a născut acest “Rupător de geam” - o statuie modernă, o siluetă zveltă de metal, cu o cască de oțel pe cap, cu centură la mijloc, strălucind ca oglinda în razele soarelui, o lucrare înaltă de peste trei metri, care, grea fiind, a trebuit transportată cu macaraua și montată pe marele postament de beton de la Poarta 1. Pe același postament, încrustat cu pietre late de râu, am cerut să se monteze și o mașină de tras geam, exact cum era aceea din fabrică, iar din mașina respectivă să iasă o folie uriașă de geam care, după ce a fost adusă cu grijă din depozit, a fost prinsă între mâinile “Rupătorului”. Pentru că lucrarea a plăcut tuturor salariaților întreprinderii, dl. director Olteanu a comandat niște plăci metalice spre a fi atașate cu inscripții pe postament. Pe una din ele (pe cea din latura dreaptă a privitorului), era scris numele meu și al membrilor echipei care m-au ajutat să o ridicăm, după cum urmează:

RUPÃTORUL DE GEAM
AUTOR: PROF. CRISTIAN PETRU BÃLAN

ACEASTÃ STATUIE A FOST EXECUTATÃ
ÎN ATELIERELE I.G.S. ÎN ANUL 1981
DE ECHIPA FORMATÃ DIN:

PETRE ILIE MAISTRU
C-TIN STANCU ȘEF ECHIPÃ
ION ZAMFIR TINICHIGIU
ION MOLDOVAN TINICHIGIU
ION OBIELOIU SUDOR

Pe placa din față este notat un frumos text compus de inginerul Constantin Olteanu, directorul de atunci al I.G.S.:

NOBLEÞEA, REZULTATÃ DIN ABNEGAÞIE, EFORT ȘI RISC,
SE IDENTIFICÃ CU PROFESIA DE RUPÃTOR, MOTIV PENTRU
CARE O RESPECTÃM ȘI O OMAGIEM.

După inaugurarea statuii, am făcut o fotografie (anexată aici) în care directorul și cu mine ne aflăm la mijloc, înconjurați de trei din echipa de lucru. Așa s-a împlinit dorința directorului C. Olteanu și, după douăzeci și șase de ani, încă mai există acel “Rupător de geam”, din oțel inoxidabil, astăzi acoperit de tufișuri și de crăcile unor arbori, încât de abia se mai vede.
După “fuga” mea din țară în America, tovarășii de atunci, pentru că pe mine nu puteau să se răzbune direct, s-au răzbunat cumplit pe operele mele, începând cu cele două busturi “Teodor Diamant”, pe care le-au făcut bucăți, apoi și pe bietul meu “Rupător”. Dar pe acesta, fiind din oțel greu, nu au putut să-l distrugă. În schimb, geamul dintre brațele lui a fost și el făcut țăndări, iar numele meu a fost răzuit cu ură de pe placa unde era scris. Și așa răzuit a rămas până astăzi, fără ca nimeni să intervină pentru... repunerea lui în drepturi. Iată de ce, în această carte, încerc să cer cu insistență nu numai ca plăcuța cu numele meu șters să fie refăcută cum a fost concepută (adăugându-i-se și numele directorului C-tin Olteanu pe ea, căci dumnealui a fost cel care a inițiat-o), dar, pentru că fabrica a trecut într-un regim nou de proprietate, această statuie, doresc să fie demontată și scoasă din locul unde se află acum dosită după copaci și mutată, la un loc vizibil, în parcul din fața fabricii, pe un soclu mai înalt, în apropiere și cu fața la calea ferată, remontându-i-se și geamul spart care se afla între brațele modelului de oțel, deoarece peste 90% din locuitorii orașului nici nu știu de existența statuii. Este dorința mea expresă pe care o las cu limbă de moarte comunității, pentru că această lucrare este făcută cadou nu numai fabricii dar și tuturor cetățenilor din orașul Boldești-Scăien, țării întregi.

LUPOAICA ROMANÃ DE LA SCÃIENI
(“LUPA CAPITOLINA” CU ROMULUS ȘI REMUS)

Puțin știu că celebrul simbol al Romei, vestita lupoaică alăptând pe copiii legendari Romulus și Remus, existentă la Muzeul Pallazo dei Conservatori de pe Capitoliul din capitala Italiei, a avut o copie identică și la Scăieni, expusă într-un loc public. De fapt, lupoaica originală era o sculptură de bronz etruscă datând din anii 500-480 î.d.Hr., iar gemenii au fost adăugați (lucrați) mai mult ca sigur de sculptorul și pictorul italian Antonio del Pollaiuolo (1432-1498), să fie în rezonanță cu legenda întemeierii Romei... Această statuie mai are replici asemănătoare la București, în Piața Romană, la Timișoara în piața Operei și la Cluj, în centru, precum și în alte țări. Dar eu țineam neapărat să existe una și în localitatea noastră; și pentru că o asemenea copie, adusă din Italia, cum sunt cele din orașele amintite, costă câteva zeci de mii de dolari una, am decis să o sculptez eu gratis și nu numai că am realizat-o la aceeași scară cu originalul, dar am și expus-o în public în locul de unde putea fi văzută cel mai bine de mii și mii de oameni (vezi fotografia). Acest loc era peronul gării din Scăieni pe unde treceau zilnic numeroase trenuri pline de călători și navetiști. Ei au văzut-o acolo timp de aproape doi ani.
Cel mai vizibil și mai ferit spațiu pentru postarea statuii “Lupa capitolina” era o coloană înaltă de 10 m din fața pergolei de cărămidă de pe peronul gării. Când a fost gata, m-am rugat de mulți să mă ajute să o urc acolo sus, dar nimeni nu mă ajuta, iar statuia era grea de peste 200 kg și de abia patru oameni o puteau transporta. Adevărul este că am comis un abuz instalând o lucrare de artă fără să cer vreo aprobare. Știam însă că nu voi obține niciodată așa ceva, în același timp fiind sigur că odată instalată, nimeni nu o va mai putea da jos din poziția unde o cățărasem. În plus, eu sunt omul surprizelor și voiam să fac locuitorilor o frumoasă surpriză... Așa s-a și întâmplat, iar ajutorul a venit de la cine nici nu mă așteptam. Această persoană a fost un milițian de la postul de miliție din Scăieni, regretatul serg. maj. Gheorghe Bârjoveanu, un moldovean sufletist, care răspundea și de circulația auto pe teritoriu. El mi-a adus de nu știu unde o macara cu braț lung și trei oameni să mă ajute. Platforma de metal a sculpturii, lucrată la IFLGS ca și scheletul lupoaicei, a fost legată de brațul macaralei iar eu, cățărat pe o scară înaltă, o așteptam sus. Când grupul statuar a ajuns în dreptul meu, am răsucit cu ambele mâini platforma agățată cu cabluri de oțel, rotind-o până s-a potrivit pe capătul plat al coloanei, încât după retragerea cablurilor și a macaralei, lupoaica parcă fusese pusă acolo de când lumea... Arăta superb și era prea frumoasă spre a supraviețui și a se lua la întrecere cu surorile ei din Roma, București, Timișoara sau Cluj! Multe lucruri frumoase sunt perisabile... Dar pentru că erau două coloane, lucrasem și pentru cealaltă coloană ceva specific CFR-ului, și anume un vultur mare, majestuos, cu aripile desfăcute - Vulturul Feroviarilor - stând pe o roată de tren (acesta a fost și motivul pentru care șeful gării mi-a aprobat postarea celor două sculpturi acolo.) Am fost anunțat că cineva de la televiziune le filmase. Și eu le-am filmat cu un aparat de amatori de 8 mm, dar nu am făcut decât două poze cu lupoaica și nici una cu frumosul vultur. Deoarece știu că și alte persoane au fotografiat aceste două sculpturi, m-aș bucura să-mi trimită cineva și mie o copie.
Tot drăgălașul de Gheorghiță Bârjoveanu m-a ajutat, cu aceeași macara, să instalez o altă sculptură - un înger de aproape o jumătate de tonă - sus pe acoperișul capelei de la cimitirul din Scăieni. Voi vorbi imediat și despre această sculptură la care țineam foarte mult. Dar... n-a fost să fie, fiindcă nu este după cum vrea omul, ci după cum vrea Domnul. Cutremurul din 4 martie 1977 le-a nimicit într-o clipă pe toate trei! Ambele coloane s-au rupt de la bază și ambele sculpturi s-au fragmentat în bucăți. Chiar atunci, la ora 21,27, peronul gării era plin de navetiști și s-ar fi putut întâmpla o nenorocire. Cei care se aflau prin apropierea coloanelor căzute, au luat piesele găsite. Unul capul lupoaicei, altul pe Romulus, altul pe Remus... Mie îmi rămăsese doar capul îngerului, dar și acela a dispărut, iar la câteva minute după cutremur, lumea venea pe rând la poarta mea să-mi dea în serie veștile triste, care sunau ca niște condoleanțe, unele spuse chiar pe un ton mucalit, căci românii noștri știu să facă haz de necaz în orice situație: “Domnule profesor, ne pare rău, dar trebuie să vă spunem că lupoaica dumneavoastră s-a sinucis la cutremur”... Sau: “Vulturul ce l-ați sculptat la gară a fost ajutat de cutremur să-și ia zborul la ceruri...” “Îngerul de la cimitir a căzut la doi metri de o babă, care și acuma se închină și își scuipă în sân că a scăpat...” Ce puteam face? Le răspundeam prin aceeași întrebare: “A căzut vreo statuie de-a mea pe cineva?” Toți răspundeau că nu: “Ei, atunci este bine, fiindcă altminteri aș fi avut viețile unor oameni pe conștiință... Căci statui - slavă Domnului! Să fim noi sănătoși, c-o să facem altele...” Dar vorba vine, întrucât adevărul este că nu am mai putut face altele de aceeași anvergură, deoarece nici fondurile, nici condițiile nu-mi mai permiteau așa ceva, spre a nu mai aminti de faptul intempestiv că o conductă urâtă și uriașă barează, la înălțime, prin fața capelei, exact locul unde aș putea repune un alt înger în locul celui pierdut.
În fond, unde și cum le lucram eu pe toate?
La capătul autobuzului local, care făcea cursa Blejoi-Boldești, în punctul “grajdurile comunale”, la locul de întoarcere de la grajduri, în țigănie, era o fabrică de teracotă și la acea fabrică mă împrietenisem cu frații Badea Nicolae (da, pe amândoi frații îi chema Nicolae!), responsabilii fabricii, care făceau zilnic naveta tocmai de la Periș. Ei mi-au permis să folosesc spațiul lor - și le mulțumesc și acum dacă mai trăiesc... Acolo aveam materia primă - pământ de teracotă cât pofteam, caolin de cea mai bună calitate și un ditamai cuptorul (subteran) în care încăpea o șarjă de până la peste 1000 de plăci pentru sobele de teracotă... Eu lucram zilnic, cot la cot cu “pământarii” care, văzându-mă sculptând, începuseră să mă îndrăgească și-mi admirau munca. După orele de curs de la școală, dădeam fuga la fabrică, de obicei cu autobuzul, dar uneori și cu bicicleta și astfel îmbinam munca intelectuală de la catedră cu cea fizică din atelier.
Lupoaica am construit-o pe un schelet gros de oțel, îmbrăcat în caolin. De câteva ori a trebuit, ca meșterul Manole, să reiau lucrarea de la început, fie pentru că materialul crăpa, fie pentru că era prea moale și umplutura modelată cădea. Eu aveam un bibelou mic cu “lupa capitolina” (statueta lupoaicei) drept model, și m-am jurat să nu mă las până ce lupoaica mare nu va ieșit perfect asemănătoare cu cea mică, deci la fel cu cea de la Roma! De asemenea, mă ghidam și după niște fotografii mărite ale originalului, luate din diferite unghiuri. Când lucrarea a fost gata, am lăsat-o cam o lună să se usuce, apoi am dat-o cu smalț umed de teracotă iar după uscarea completă, am coborât-o cu frânghii la cuptor. A ars mai mult de 24 de ore, iar când am scos-o era o frumoasă lupoaică lucioasă de teracotă, de culoare maronie închisă. Când s-a răcit, am dat-o cu două straturi de bronz ce nu se mai curăță niciodată, imitând culoarea închisă a bronzului învechit, după o rețetă secretă ce o aveam de la un sculptor iugoslav. Pentru cine se întreabă dacă o sculptură de caolin ars poate avea aceeași durabilitate cu cea de bronz adevărat, dacă este expusă în aer liber, îi răspund: în Egipt, China și Japonia asemenea sculpturi au rezistat mii de ani, indiferent de intemperii, motiv pentru care în Germania se pot vedea asemenea statui expuse în aer liber. Singura grijă este ca ele să nu fie trântite cu putere ori lovite cu duritate.



ÎNGERUL JUDECÃÞII

La același atelier am lucrat din caolin și “Îngerul Judecății”, o sculptură frumoasă reprezentând un înger înalt de 1,65 m, cu aripile lipite de corp și cu o trompetă lungă până la pământ. (Vezi fotografiile). Drept bază de susținere era un drug gros de lemn care, după coacere, s-a transformat în cenușă, sculptura rămânând cu un gol prin mijloc. Ca model, mi-au slujit niște schițe de-ale mele, unele poze cu îngeri, dar și o fată care lucra la acea fabrică. Unii “colegi” de atelier îmi spuneau, mai în glumă, mai în serios: “Dom’ profesor, n-o mai luați pe asta drept model pentru înger, că o să se facă țăndări imediat după ce îl scoateți afară din cuptor...” Într-un fel, au avut dreptate, dar statuia a rezistat peste un an de zile și a ajuns acolo unde voiam - adică sus, pe capela cimitirului - deși, în final, tot s-a făcut țăndări, însă nu din cauza modelului viu, ci din cauza cutremurului... Îmi părea rău și o iubeam, fiindcă era cea mai mare statuie de porțelan din țară, glazurată cu smalț alb! Din ea n-a mai rămas decât soclul de ciment și un ciot găunos în care anual își fac păsările cerului cuib. (Deci tot a fost bun la ceva!)
Ca să iasă un înger de porțelan alb, aveam nevoie, desigur, de smalț alb, pe care numai la o fabrică de porțelan din București, unde lucra maistrul Diaconu Ovidiu (Videl), din Scăieni, cu ajutorul lui, l-am putut procura. După ce îngerul s-a uscat, l-am glazurat cu alb și vreo șapte inși l-am lăsat încet cu frânghiile în cuptor. Acolo a ars 48 de ore la peste 600 de grade Celsius. În fiecare seară visam că opera mea s-a făcut bucăți. Aveam mari emoții. După ce s-a oprit coacerea, s-au desfăcut ușile uriașului cuptor și primul care a coborât să-l vadă a fost meșterul Badea Nicu, apoi fratele lui, Badea Niculae, și amândoi au strigat de acolo, de jos: “Dom profesor, nenorocire! Jale maree!... Îngerul la care v-ați chinuit atâta s-a crăpat la jumătate, în două!” Auzind asta, îmi venea să plâng și am sărit repede în groapa de lângă cuptor, lângă ei. Amândoi au început să râdă: “O, stați liniștit... Stați liniștit, că uite: este o splendoare de înger! Este de un alb care vă ia ochii! Dar nu-l atingeți că vă arde rău!” Exact așa era și i-am îmbrățișat pe amândoi. Când am ieșit sus, am sărbătorit evenimentul cu un mic chef. Toți se bucurau. A doua zi, șeful atelierului m-a invitat să intru în cuptor. “Se poate intra într-un cuptor de 500 grade Celsius?” - l-am întrebat. “Dacă vă zice cineva că nu se poate, eu vă spun că se poate, căci nu este prima dată când intru să văd cum s-a copt marfa. Totul este să pășiți pe placa rece pusă de mine acum, să nu vă apropiați de pereți și să vă țineți respirația pentru 7-8 secunde și să nu aveți nimic de nailon pe dumneavoastră. Atâta se poate sta.” Și a intrat. Apoi am intrat și eu pentru 4-5 secunde. Pereții dogorau și am simțit că mor, dar am ieșit repede fără să mi se întâmple nimic. Nici măcar părul nu mi s-a pârlit. Pe urmă mi-a explicat maestrul cum stă treaba: “Temperatura este, într-adevăr, foarte mare - excesiv de fierbinte, însă ea nu este flacără să te ardă și dogoarea nu are timp să-ți prăjească pielea ca flacăra sau ca apa opărită... Cam asta era explicația că se poate rezista câteva secunde la peste 500 de grade Celsius într-un cuptor încins la roșu... Incredibil, dar adevărat!”
Când îngerul s-a răcit, l-am tras zece inși afară cu frânghiile, după care am făcut
cu toții o poză în jurul lui. (Vezi poza.) În aceeași zi, el a fost transportat pe baloturi de paie la capela cimitirului, aflată lângă strada principală și l-am instalat pe acoperișul ei. Pe soclul de beton, unde îi îngropasem baza sculpturii, singurul care a rămas intact, era scris: “Dedicat fetiței mele, Codrina Maria Tatiana, și nașei sale, Maria Petre, Fecioara de la Parepa. Anul 1975”. Era anul când se născuse Codrina, prima noastră fetiță. (Despre Fecioara de la Parepa am dat amănunte care pot fi găsite la pagina unde descriu biserica de la Seciu. Când și când, stațiile de televiziune transmit filmul cu ea și cu crucea uriașă apărută pe cerul senin la înmormântarea ei.)
În primele zile, multă lume a venit să-mi privească “Îngerul Judecății”. Unii chiar se închinau în dreptul lui, ceea ce mi-a displăcut, căci nu voiam să fie idolatrizat. Dar după câteva săptămâni, nimeni nu-l mai băga în seamă; localnicii se obișnuiseră foarte repede cu el. Vorba lui Goethe: “Un curcubeu care stă mai mult de un sfert de oră pe cer, nu mai este privit de nimeni...” După momentele pasagere de laudă și felicitări, au sosit însă și momente mai dure, poate prea dure. Imediat ce “binevoitorii” m-au pârât la organe pentru isprăvile făcute, tovarășii de la partid și de la Inspectoratul de învățământ s-au sesizat și m-au chemat la ordine să le dau explicații cum un profesor care pictează icoane și sculptează îngeri mai poate să facă și educația comunistă a elevilor? Inspectorii școlari mă urmăreau și ei.
Deși cutremurul îmi distrusese această sculptură, dispariția ei tot nu i-a potolit pe cei care se porniseră contra mea, căci anchetele la sediul securității din Ploiești și amenințările abia începuseră și se înmulțeau în progresie geometrică. Am fost anchetat în serie și ore întregi de colonelul de securitate Dumitru, care răspundea de sectorul Boldești-Scăieni, de căpitanul Cursaru, de colonelul Pescaru și de colonelul Ion Dumitru, șeful Securității Prahova. De toți aceștia mi-am bătut și eu joc în romanul “Oaspeții din Elizeu”, păstrându-le numele, apărut în Editura Eminescu (București, 2004), epuizat din librării într-o singură săptămână.
Pe lângă acuzațiile cu operele religioase mi s-au adus și altele, mai grave, de natură politică, de legături secrete cu străinătatea, cu posturile de radio străine ș.a., ceea ce nu era departe de adevăr. Cercul amenințărilor se strângea în jurul meu și într-o împrejurare mi s-a turnat otravă într-o ceașcă de cafea (pe care nu o băusem toată, dar în urma căreia inima mi-a fost grav afectată pentru ani de zile). Atunci am luat decizia să scap din gura lupului. După emigrarea mea ilegală din țară, toți prietenii, rudele și cunoscuții mei apropiați au fost minuțios anchetați. Când, după Revoluție, am revenit și am vrut să stau de vorbă cu ambii colonei Dumitru, am aflat de la fostul col. Cornel Păltânea, șeful SRI Prahova, că și unul și celălalt s-au dus după... Lupoaică și după Vulturul meu de la gară, trebuind, deci, să-i caut la cimitir. M-am lăsat păgubaș să-i mai anchetez acolo, știind că judecata mea ar fi fost mai mică și mai nedreaptă decât aceea la care au fost ei supuși imediat după trecerea Styxului.

BUSTUL LUI TEODOR DIAMANT

În 1971 am sculptat un bust al lui Teodor Diamant, după modelul căruia am făcut un tipar spre a mai turna încă unul. Ambele busturi, reconstituite din imaginația mea, au fost realizate din ghips dentar (vezi pozele). Unul era la primărie - vorba lui Caragiale - altul la școală... (dar și la Catedrala din Ploiești, în fața altarului, am avut expusă, timp de peste două decenii, o sculptură reprezentând macheta Sfântului Mormânt. Cine vrea o poate vedea după ce îl anunță pe preot, căci i s-a schimbat locul). De la primărie au mai fost plimbate, pe la Clubul Boldești, pe la Casa de cultură din Scăieni. Iar când, după Revoluție, m-am întors în vizită în țară, n-am mai găsit nici urmă de ele. Un bust se spune că a fost distrus din cauză că autorul fugise din România și despre celălalt că fusese distrus de unul din cutremure. Așa o fi. Cert este că nu a mai rămas nici unul, decât amintirea lor frumoasă în aceste fotografii pe care le public în monografia de față. Alte reproduceri cu sculptura mea apăruseră în “Magazinul istoric” Nr. 2 (95), 1975, la pag. 25, și într-o revistă americană care vorbea despre socialismul utopic (nu dețin această revistă). Așa cum au dispărut busturile, la fel de misterios a dispărut și macheta casei lui Mihai Eminescu, (vezi poza) realizată de mine după casa de la Ipotești a poetului.

PORTRETUL LUI MIHAI EMINESCU DE PE CASA DE CULTURÃ

Mai corect era să fi scris: “Portretele lui Mihai Eminescu de pe Casa de Cultură”, fiindcă nu a fost numai unul, ci trei asemenea portrete pe această instituție din orașul Boldești-Scăieni. (V. pozele; prima poză color a fost făcută de un italian care a trecut prin Scăieni, căci pe vremea aceea fotografiile color erau o raritate la noi).
Primul portret a fost pictat în vara anului 1974, după ce, cu o daltă, am spart tencuiala până la cărămidă, creând un spațiu oval unde urma să lucrez portretul. Spațiul a fost retencuit de mine cu ciment fin peste care am pictat în ulei portretul, stând cățărat pe o schelă înaltă, improvizată de pe care am și căzut odată. Portretul, îl înfățișa pe Luceafăr, la vârsta de 19 ani, după fotografia de la Praga și reproducerea acestui portret a apărut pe coperta cărții mele “Geniu sublim - Mihai Eminescu”, unde este reprodus scenariul meu de film cu același nume, scris în 1965/66 și achiziționat, prin contract oficial, de Studiourile Cinematografice Buftea, în 1967 (scenariu publicat la Western Publishing, Chicago, în 1996). Sub acest tablou de pe fațada Casei de cultură am copiat iscălitura mărită a poetului, iar sub iscălitură prima strofă din poezia “Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”:

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Þara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele-ți nervoase arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!

Imaginea picturii respective a fost transmisă de mai multe ori la TVR și reprodusă prin diferite publicații, inclusiv în același “Magazin istoric” citat mai sus (la pag. 32), specificându-se că este cel mai mare portret al lui Eminescu din țară, singurul de acest fel expus pe un zid exterior. Deși a rezistat perfect timp de 26 de ani, tabloul mai întâi a fost văruit, apoi a fost spart cu dalta și distrus din inițiative criminale, pentru aceleași motive pentru care mi s-au distrus și busturile lui Diamant. Acest gest m-a ambiționat și mai mult. În 1991, am lucrat în America un alt portret Eminescu, pe o pânză cauciucată, pe care am aplicat-o în locul portretului distrus. Pe pieptul Luceafărului se află harta României Mari, în culorile tricolore, înconjurată de luceferi. Sub noul tablou exista aceeași frumoasă semnătura mărită a lui Eminescu și, sub ea, citate din “Ce-ți doresc eu ție”, alături de un fragment din poezia “Doină” :
Din Hotin și pân’ la mare,
Vin muscalii de-a călare,
Îndrăgi-i-ar ciorile
Și spânzurătorile...
În anul 2000 am scos acest tablou și l-am făcut cadou Editurii Eminescu din București, înlocuindu-l cu cel de-al treilea portret, lucrat în America, tot pe o pânză cauciucată. Acest al treilea portret este ceva mai mare decât primele două, având diametrul ovalului de 2,35 m, însă i-am păstrat iscălitura și cele două citate de la al doilea portret, și ele scrise pe același tip de pânze, pictate cu uleiurile cele mai scumpe și mai rezistente la intemperii. Ultima pictură seamănă cel mai mult cu primul portret care a fost distrus intenționat. Mă bucur să constat că nuanțele culorilor s-au păstrat destul de bine până la apariția acestei cărți. Și acest tablou a fost filmat și transmis de un post local de televiziune.

PORTRETUL PRIMARULUI ILIE RÃSPOP (1888-1952)

Ilie Răspop era un intelectual de vază, strănepotul lui Octavian Goga și a venit la Scăieni ca primar pentru scurt timp, între 1938-1940. Dar în acești doi ani și-a dovedit o hărnicie fără seamăn, căci, din inițiativa lui, s-au construit Căminul cultural, Biserica nouă, Monumentul Eroilor, Baia comunală, Dispensarul veterinar; a extins electrificarea comunei și gazeificarea ei, a extins liniile de apă în comună și a construit un trotuar modern de la gară până la școală. Pentru aceste merite, pentru că locuitorii l-au respectat și iubit, am considerat că ar trebui menționat și cinstit în vreun fel și, de aceea, în 1978, i-am pictat acest portret pe care l-am așezat deasupra ușii principale de intrare în Casa de cultură de la Scăieni. Portretul a fost dezvelit cu o frumoasă festivitate, la care a participat fiica dumnealui, Maria Albulescu, cu întreaga familie, locuitori ai orașului și un grup de pionieri. După plecarea mea din țară, și acest tablou a fost dat cu var, dar l-am recondiționat, și în prezent el arată destul de bine, păstrându-și neschimbat culorile, mai ales că în locul ferit unde se află, nu bate deloc soarele și nu i se alterează coloratura.
Sub tabloul rotund cu portretul, am scris următoarele:

ILIE B. RÃSPOP (1888-1952)

CTITOR AL ACESTUI LÃCAȘ DE CULTURÃ, AL BÃII COMUNALE,
DISPENSARULUI VETERINAR, AL MONUMENTULUI EROILOR ȘI
AL ALTOR REALIZÃRI EDILITARE ÎNFÃPTUITE CA PRIMAR AL
SCÃIENIULUI, DIN 1938 PÂNÃ ÎN 1940, CÂND A FOST ÎNLÃTURAT
DE LEGIONARI. CINSTE LUI !
(PORTRET EXECUTAT ÎN ANUL 1978 DE PROF. CRISTIAN BÃLAN.)
PICTURILE RELIGIOASE DE PE CAPELA CIMITIRULUI SCÃIENI

Această capelă cu clopotniță datează din același an cu biserica nouă, fiind lucrată după planul arhitectului Toma Socolescu. Proiectantul a lăsat niște spații libere speciale, sub formă de nișe ovale, pentru a fi pictate. Contrar unor opinii lipsite total de informare, fostul preot Vlad Babi a fost acela care m-a rugat să pictez acele spații. Deci n-am făcut acest gest din propria-mi inițiativă precum celelalte lucrări de artă. De aceea, în anul 1980, la Scăieni, am executat pe un panou de p.f.l. o primă pictură, reprezentând “Judecata supremă”, în care, în planul ceresc, cel de sus, înfățișam pe Tatăl Ceresc, pe Fiul, Sf.Duh, pe Sf. Fecioară Maria, pe cei 12 apostoli și un sobor de îngeri, sub ei scena raiului, cu tunelul de lumină ce duce spre Eden, iar în partea stângă scene terifiante din iad. Preotul Babi mi-a mulțumit și l-a sfințit. Acest tablou, expus ploilor și razelor solare, s-a degradat însă repede și a trebuit să-l dau jos. Părintele m-a rugat să-l înlocuiesc cu o Sf. Icoană a Mântuitorului. Aceasta am lucrat-o în America, în aprilie 2000, pe o pânză foarte scumpă, cauciucată, dar preotul nu a mai apucat să o vadă, fiindcă s-a îmbolnăvit grav și nu după mult timp a decedat. Trebuia, așadar, să-i împlinesc dorința acestui preot respectat de comunitate și de aceea, în vara aceluiași an, am pictat și aplicat Sf. Icoană cu Mântuitorul pe frontonul capelei, având titlul grecesc IISUS PANTOCRATOR (Iisus Atoatecreator), înfățișându-L pe Mântuitorul nostru cu brațele rănite întinse ca să ne binecuvânteze. Vestmintele Mântuitorului sunt tricolore: roșu, galben, albastru. Fondul este un cer plin de stele luminoase. În mâna-I dreaptă Iisus ține Soarele, în stânga Luna. Sub mâna dreaptă se află Sfânta Fecioară Maria cu mâinile îmbinate pentru rugăciune, privindu-Și Fiul cu ochii în lacrimi. (V. poza) Sub mâna stângă a Mântuitorului am pictat un om păcătos, căci Iisus pentru păcătoși S-a jertfit, iar dacă vreunul a spus că acest chip seamănă cu mine - foarte bine (măcar de-ar fi așa!). Predominant însă este tabloul central. Am ținut foarte mult să pictez un Iisus frumos, cu ochii albaștri cum spun toți vizionarii care L-au văzut.
În octombrie-decembrie 2000, am pictat în America un alt tablou religios, dacă vreți o icoană simbolică, aplicată și ea pe capelă, în care personajul central este Sf. Fecioară Maria cu Pruncul în brațe, încadrată de doi îngeri mai mari, doi mai mici și alți patru îngerași pe norii din colțul stâng, sus, care țin o eșarfă scrisă în latină: Sfântă Maria, roagă-te pentru România! Și este, cu adevărat, nevoie să se roage pentru țara noastră, a cărei hartă (cu România Mare, cum era odată) are deasupra coroana de spini, simbolul suferințelor noastre istorice încă nesfârșite. Peste Munții Carpați, pe hartă este crucea cu Iisus răstignit. În tablou, sângele Lui se scurge pe harta țării noastre și cine are ochi de văzut înțelege ce simbol adânc este acesta.
Sfânta Precista ține în mâna stângă Biblia, iar un înger ține tot în mâna stângă Noul Testament, scris cu litere ebraice. Tabloul, după cum se vede, este o compoziție mai modernă, îmbinând elementele clasice ale picturilor religioase occidentale cu cele răsăritene, mai puțin pregnante. Acest tablou a fost sfințit în Biserica ortodoxă Română “Nașterea Domnului”, din Chicago, de preotul Simion Pavel, în anul 2000.
În nișele din dreapta și stânga tabloului i-am pictat, în anul 2001, pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel, în stil neobizantin. Sf. Petru ține în mâini cheile raiului și Cartea Vieții, iar Sf. Pavel un citat din scrierile lui notate în limba greacă: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi cu toți!” Când am lucrat la compoziția religioasă alegorică, am mers și după exemplul marelui Nicolae Grigorescu care, atunci când zugrăvea sfinții de la Mânăstirea Zamfira, și-a ales ca model, tinerii din sat sau chiar membrii familiei lui. Nu cred că am comis o blasfemie când am urmat același procedeu clasic, folosit și cu sute de ani în urmă de toți pictorii iconari din Europa.
Între marele tablou de sus și compoziția alegorică de jos, în spațiul liber din jurul micuței nișe ovale, am scris, din Luca, 24;36, salutul lui Iisus adresat ucenicilor când le-a apărut după înviere: PACE VOUÃ ! - folosind un sistem de litere, inventat de mine, cu fluturași metalici mobili care tremură la cea mai mică adiere a vântului, deci litere mobile.
Am considerat necesar ca în spațiul curb de deasupra icoanei cu Iisus, în spațiul de sub icoană și în cel de deasupra compoziției alegorice, să transcriu trei citate fundamentale din Biblie, niște versete de aur, cu scopul ca oamenii, ori de câte ori le privesc, să se familiarizeze cu ele, să li se imprime în minte și să le memoreze. Nu știu dacă bunele mele intenții au contribuit cât de cât la educația religioasă a localnicilor, îndeosebi a copiilor, dar de un lucru am fost sigur - și el mi-a fost confirmat, de câteva ori și de mulți martori: înainte fațada acestei capele de la cimitir părea goală, pustie, mohorâtă și nimeni nu se închina când trecea pe lângă ea. După decorarea acesteia cu picturi religioase și cu citate din Biblie, multă lume, bătrâni și tineri, se închină cu evlavie, când trec prin dreptul ei. Chiar dacă există critici care, pentru un motiv sau altul, nu pot fi de acord cu munca mea, măcar la acest lucru să se gândească - la faptul evident că ceva, ceva, în mentalitatea și-n sufletul unor oameni, s-a schimbat în urma efortului ce l-am depus în această direcție... Criticii mei nici nu-și pot imagina câtă energie trebuie investită ca să lucrezi asemenea tablouri și ei nici măcar nu știu cu ce eforturi fizice și financiare sau cu ce riscuri deosebit de mari poți trece, din vest în est, de vamele foarte severe în ultimul timp, din cauza terorismului, și cât de greu obții aprobările patrimoniului american, foarte chițibușar atunci când vrei să ieși cu orice lucrări de artă peste graniță, înainte de a te urca cu ele în avioane. Este tare ușor să bârfești, să critici și să jignești, dar mult mai greu să înlocuiești lucrări ca ale mele - bune, rele, cum or fi - cu lucrările altuia, mai elevate, care nici nu ar vrea să audă să lucreze ceva gratis în România, mai ales dacă este și artist profesionist. Eu nu am pretenția că sunt artist profesionist și nu am cerut niciodată vreun leu sau vreo altă recompensă pentru vreuna din picturile și sculpturile mele expuse public, dimpotrivă: le-am lucrat cu tot sufletul, cu dorul față de locurile natale, cu dragostea caldă față de oamenii de acolo, față de conorășenii mei și poate că am investit sume serioase în realizarea lor, fără să apelez vreodată la sponsori.
Pentru a încheia descrierea acestor icoane, trebuie să specific aici că în colțul din stânga lor, pe ramele aplicate ale tabloului meu votiv, după cum se vede și în reproducerea anexată, sunt scrise niște explicații pe care le transcriu mai jos așa cum au fost afișate:
DETALII DESPRE FAÞADA CIMITIRULUI
“ETERNITATEA” DIN SCÃIENI:

“Capela cimitirului “Eternitatea” din orașul Boldești-Scăieni s-a realizat după planurile marelui arhitect român Toma Socolescu, cel care a proiectat și clădirea bisericii “Sfinții Împărați Constantin și Elena” din localitate, catedrala “Sf. Ioan” din Ploiești, “Halele Centrale” din același municipiu și multe alte construcții arhitectonice din țară, renumite prin frumusețea lor.
Fațada capelei a fost împodobită cu șase lucrări artistice de inspirație religioasă (două din ele dispărute), executate gratuit, de-a lungul anilor, de profesorul Cristian Petru Bălan (cunoscut de localnici sub numele de Puiu Bălan), din Scăieni, în prezent cetățean american domiciliat în Chicago-Glen Ellyn, Statele Unite ale Americii. Între tablouri, pictorul a citat, pe zid ori pe pânză, câteva versete de aur din Biblie.
Vă prezentăm, pe rând, toate aceste lucrări, în mici detalii:
1. Pe soclul de sus - doar soclul a mai rămas - fusese așezată sculptura “ÎNGERUL JUDECAÞII”, înaltă de 1,65 m și grea de 450 kg, lucrată tot de Cristian Petru Bălan, din caolin glazurat cu smalț ceramic alb. Lucrarea, concepută în 1975 la Boldești, a fost distrusă de cutremurul din 4 martie 1977, împreună cu alte sculpturi ale aceluiași autor(“Lupoaica romană”, “Vulturul feroviarilor”, așezate pe două coloane de10 m înălțime, pe peronul gării Scăieni și bustul lui Teodor Diamant). Sculptorul intenționează să reediteze “Îngerul Judecății” dacă autoritățile locale decid înlăturarea conductei rămasă în prezent fără nici o folosință și care opturează fațada cimitirului în dauna esteticii acestei localități.
2. În nișa ovală de sub curbura acoperișului se află o lucrare pe pânză, pictată în ulei și culori acrilice, intitulată “IISUS PANTOCRATOR” (Iisus Atoatecreator, Împăratul lumii), executată în America în aprilie 2000 și lipită pe zid. Ea a înlocuit vechea pictură “JUDECATA DE APOI”, făcută în țară cu 25 de ani în urmă de același autor pe o placă de pefele, și care s-a degradat din cauza intemperiilor. Sub brațele întinse ale Mântuitorului se află Fecioara Maria și o figură umană cu mâinile împreunate pentru rugăciune. Iisus susține în mâinile Sale Soarele și Luna, simbolizând că, împreună cu Tatăl, este Creatorul Universului.
3. În locul unde era intrarea principală a fost postată “PREABINECUVÂNTATA ȘI SFÂNTA FECIOARÃ MARIA, REGINA ROMÂNIEI, CU PRUNCUL IISUS ÎN BRAÞE”, o compoziție picturală complexă și alegorică, executată în America și lucrată în acrilic și ulei (oct.-dec. 2000). Ea are ca figură centrală pe Sfânta Fecioară, Preafericita Mamă a lui Iisus, înconjurată de îngeri și îmbrăcată în tricolorul românesc.
AUTORUL A DECIS CÃ ACESTE PICTURI SUNT DEDICATE ANIVERSÃRII A 2000 DE ANI DE LA NAȘTEREA MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS, DEDICAÞIE FÃCUTÃ ÎN NUMELE LOCUITORILOR ORAȘULUI BOLDEȘTI-SCÃIENI ȘI, DE ASEMENEA, ÎN NUMELE POPULAÞIEI DIN ÎNTREAGA ROMÂNIE.
Pentru acest motiv, în tabloul de jos, Sf. Fecioară Maria a fost postată pe un soclu, deasupra hărții României Întregite, peste care se află o coroană de spini, ca simbol al suferințelor neamului nostru în acești 2000 de ani. Un îngeraș oferă Madonei trei flori de culoarea tricolorului național. În mijlocul hărții se află Crucifixul, iar sângele lui Iisus se revarsă peste Munții Carpați, spre a ne aminti că Mântuitorul S-a jertfit și pentru noi românii. Mai înainte de a fi aduse în țară, aceste picturi au fost expuse în câteva biserici românești și americane din SUA (ortodoxe, catolice, protestante ori neoprotestante) și prezentate în câteva programe ale posturilor de televiziune americane, fiind văzute de milioane de americani și întrunind aprecierile lor unanime. De asemenea, ele au fost reproduse în culori de mai multe publicații americane și românești, lăudate și descrise pe larg pentru simbolistica lor originală. Celelalte icoane sunt:
4. SF. APOSOL PETRU - în nișa din stânga fațadei. (Aceasta s-a furat, dar... a fost returnată și relipită, probabil pentru că persoana care luase icoana citise avertizarea de mai jos).
5. SF. APOSTOL PAVEL - în nișa din dreapta fațadei cimitirului. Ca și icoanele alăturate lor, picturile cu Sf. Apostoli au fost lucrate în acrilic și ulei, în America, în aprilie 2001, aduse în România în vara aceluiași an și lipite, ca și precedentele, pe zid. Dacă ar fi fost expuse în interiorul vreunei biserici ori al vreunui muzeu, aceste lucrări pe pânză ar fi durat cca 5-600 de ani, dată fiind rezistența culorilor bazate pe uleiuri extrafine și polimeri. Expunerea lor în exterior însă, sub bătaia razelor soarelui, a vânturilor, ploilor, zăpezilor, cutremurelor ori din cauza poluării atmosferice, face ca perenitatea culorilor să fie redusă substanțial, la maximum 15-20 de ani, existând totuși posibilitatea reconstituirii lor ulterioare. Fără recondiționări, picturile de față nu pot fi garantate mai mult.
Avertizăm pe cei ce vor tenta să le profaneze că, fiind tablouri votive, sfințite de preoți, cu jurăminte sacre în fața lui Dumnezeu, vor fi, fără excepție, aspru pedepsiți nu numai de legile omenești, dar în primul rând de cele divine, garantându-le virtualilor răufăcători că, mai rău decât i-ar urmări cel mai rău blestem, asemenea indivizi nelegiuiți vor avea cumplit de suferit toată viața lor, atât ei cât și familiile lor. Fără excepție, nici un profanator de icoane nu a rămas nepedepsit. Este un foarte cunoscut și temut legământ al Bisericilor ortodoxe și catolice din întreaga lume.
Bine ar fi ca ori de câte ori trecem pe-aici și vedem versetele de aur biblice, consemnate între cele două tablouri, să le citim cu evlavie, să încercăm a le memora și să înălțăm atunci în gândul nostru o scurtă rugăciune către Dumnezeu, pentru noi, pentru familiile noastre, pentru prietenii noștri, pentru sufletele celor pe care-i îndrăgim, pentru sfârșirea suferințelor Þării noastre iubite, căci procedând astfel, vom simți și mai deplin harul și măreția ajutorului ceresc, protecția divinității.
Iată cele trei versete de aur de pe fațada acestei capele:
1. EU SUNT ÎNVIEREA ȘI VIAÞA. CINE CREDE ÎN MINE CHIAR DACÃ AR FI MURIT VA TRÃI ! ȘI ORICINE TRÃIEȘTE ȘI CREDE ÎN MINE NU VA MURI ÎN VECI! (Ioan, 11,25).
2. VENIÞI LA MINE TOÞI CEI TRUDIÞI ȘI ÎMPOVÃRAÞI, ȘI EU VÃ VOI DA ODIHNÃ! (Matei, 11,28)
3. ATÂT DE MULT A IUBIT DUMNEZEU LUMEA, CÃ L-A DAT PE UNICUL SÃU FIU, CA ORICINE CREDE ÎN EL SÃ NU PIARÃ, CI SÃ AIBÃ VIAÞÃ VEȘNICÃ! (Ioan, 3,16)
Fie ca aceste sfinte icoane să ne aducă îndurarea Preabunului Părinte Ceresc pe care, dedicându-I-le, Îl rugăm să ne apere de rău localitatea noastră, Boldești-Scăieni, și întreaga Românie! Fie ca mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu să ne protejeze cu milă și dărnicie pe toți - acum și pururea și în vecii vecilor - amin!”

Atâta despre singurele opere de artă afișate public în orașul Boldești-Scăieni.
CAPITOLUL VIII.
Tradiții locale, obiceiuri păstrate din bătrâni
Orașul Boldești-Scăieni se află într-o zonă a țării noastre cu un bogat patrimoniu cultural, cu bogate tradiții etnice și cu frumoase obiceiuri păstrate din bătrâni. În general, județul Prahova se poate lăuda că a fost binecuvântat cu o paletă bogată și diversă de asemenea moșteniri prețioase, mai pregnantă în zonele de deal și de munte. Desigur, schimbarea rapidă a nivelului de cultură, accelerat de mass-media modernă, urbanizarea și industrializarea rapidă a acestei localități, precum și afluxul continuu de nou veniți din alte zone, nu neapărat cu gândul să se stabilească definitiv aici, au diminuat vizibil tradițiile locale, dintre care cele mai multe au dispărut pentru totdeauna. Chiar dacă s-a întâmplat așa ceva, nu avem dreptul să omitem acele tradițiile populare și să nu le descriem măcar în linii generale cum au fost, mai ales că ecoul unora dintre ele încă se mai păstrează prin diferite familii.
La un moment dat, numărul băștinașilor a început a fi depășit de cel al “veneticilor”, apăruți atât din localitățile sudice ale țării, cât și din cele nordice, încât populația aceasta nouă nu era deloc unitară, ci se compunea din grupuri de origini sociale și etnografice foarte variate din punctul de vedere al obiceiurilor, al deprinderilor și al concepțiilor de viață, formând un adevărat mozaic în care noii veniți au fost nevoiți să renunțe la obiceiurile din locurile natale și să adopte altele noi, acceptate de toată lumea, adică obiceiurile locale. Cu cât orașele sunt mai noi, cu atât se adoptă obiceiuri cu un grad mai mare de universalitate. Vom înțelege mai bine toate aceste tradiții dacă ne vom referi la principalele momente ale vieții sociale de pe teritoriul orașului pe care îl analizăm. Aș vrea să încep cu descrierea celui mai de neuitat eveniment din viața oamenilor, care este căsătoria...
În trecut, ca și astăzi, prilejul de întâlnire al tinerilor erau horele, balurile, nunțile, slujbele religioase. Atât la Boldești cât și la Scăieni, cu satele aferente ambelor foste comune, horele și balurile aveau loc aproape săptămânal. Pe vremea când erau cârciumi, horele se țineau ziua în bătătura lor ori în salonul cârciumii, începând de pe la prânz până la lăsarea amurgului, de obicei sâmbăta sau duminicile după amiaza. Lăutarii cântau: brâul, breaza, sârba, ardeleanca, jianul, polca și, începând de la finele sec. al XIX-lea - valsuri și tangouri. La mijlocul și sfârșitul secolului al XX-lea apar dansurile occidentale, în deficitul celor populare. Dar la hore și sârbe, flăcăii - uneori și fetele - chiuiau, strigau comenzi și țâpurituri, unele cu conținut ironic. În restul săptămânii, petrecerile continuau la claca de porumb, după culesul viilor etc. Acolo tinerii se cunoșteau și dacă se plăceau, relațiile lor se extindeau și la relațiile dintre cele două familii, la părinții tinerilor. Dacă se decideau pentru unirea vieților, tinerii cereau consimțământul părinților și numai după aprobarea lor hotărârea se definitiva. Fetele se supuneau cel mai mult deciziei parentale. Când părinții erau de acord, începea perioada de logodnă. Ceremonia logodnei avea loc cu o masă de petrecere la una din casele tinerilor și la ceremonie participau mai multe rubedenii și prieteni. Cu această ocazie, se alegeau nașii, se schimbau inelele, se întocmea foaia de zestre și se stabilea nunta (cam la 2-4 săptămâni viitoare). În trecut, foaia de zestre era semnată de ambele familii și uneori legiferată și la tribunal.
Căsătoria civilă era următorul pas și se oficia la primărie, cu participarea tinerilor, a părinților acestora, a rudelor și prietenilor. Cu o zi-două înaintea nunții, tatăl sau fratele ginerelui mergea pe la casele oamenilor cu plosca sau sticla de vin făcând invitații verbale pentru nuntă, iar viitoarea mireasă împărțea bomboane în același scop pe la prietenele ei. Mai târziu, acest tip arhaic de invitații au fost înlocuit de invitațiile tipărite. Petrecerea nunții, de obicei, ținea de sâmbătă până marțea, dar partea cea mai solemnă era cununia religioasă de la biserică unde preotul le citea din Biblie, le punea verighetele și pirostriile de încununare, după care urma “Isaia dănțuiește”, dansul ortodox ritual, cu opriri, păstrat de la evrei, în care se prindeau de mână mirii, preotul, nașii, împreună cu părinții copiilor. În porțile tinerilor se prindeau brazi, lăsați acolo mai multe zile. Tot cu bradul în frunte, având o batistă și poleială în vârf, începea convoiul nuntașilor care mergeau pe stradă chiuind cu lăutarii după ei. La salon, după miri, urmau domnișoarele și cavalerii de onoare. Unul din flăcăii de onoare purta bradul cu care începea dansul “nuneasca”. La nuntă toată lumea se prindea în horă, în mijlocul căreia se învârteau multe perechi de nuntași. Dansul “Perinița”, cu sărutări pe obraji (rareori pe gură), era atrăgător, tipic românesc și de nelipsit... Spre dimineață, până la dezbrăcatul miresei, aceasta arunca peste cap buchetul de flori - obiceiul acesta văd că există și în America - și fata care îl prindea prima se zice că va fi următoarea mireasă (aici trebuie să vă spun că, aflat ca invitat la o nuntă cu asemenea obiceiuri, buchetul aruncat de mireasă zbura drept spre mine și era gata să-mi pice mie în cap, obligându-mă să-l prind din zbor și să-l arunc înapoi miresei...) Înainte vreme ospățul de nuntă era mai sărac decât astăzi - varză, gulie, carne de oaie, țuică vin - rareori sarmale, iar darul de nuntă - cratițe, oale, bani - se striga în gura mare de unul din lăutari. În asemenea situații, aceia care dăruiau puțin se simțeau umiliți de cei care se umflau în pene că au oferit cel mai mult. Astăzi mesele de nuntă sunt foarte sățioase, diverse, cu nelipsitele sarmale, fripturi, cu tortul miresei și, spre ziuă, cu faimoasa ciorba de potroace. Momentul ofertei darului, cu strigături, ca la reclame, începuse să devină jenant. De aceea, în zilele noastre, la Boldești-Scăieni, rareori se mai strigă darul de nuntă, fiindcă, în general, plicul cu bani, la fel ca în America, este înmânat discret mirelui, miresei sau persoanei apropiate lor care adună darurile. Este, desigur, un gest mai civilizat.
Nașterea pruncilor era și ea un eveniment deosebit de important al ambelor familii, fără să se facă discriminări între întâiul născut și ultimul. Fiecare localitate - Boldești, Scăieni, Balaca și Seciu - avea moașa sau moașele ei. În aceste localități, moașele îngrijeau femeile gravide și gospodăria lor înainte de naștere și câteva zile din perioada de lăuzie a tinerelor mămici, principala atenție acordându-i-se noului născut. Astăzi nimeni nu le mai caută, fiindcă gravidele merg la maternitate unde nașterile sunt supravegheate de medicii obstetricieni și de asistentele lor (cărora, prin tradiție, li se spune, uneori, moașe, deși moașele erau foarte empirice și fără studii comparabile cu cele ale asistentelor de la maternitate). În aria aceasta de județ nu a existat niciodată credința că la noul născut apar ursitoarele care, pasămite, vin să menească viitorul copilului...
Botezul era un alt prilej de mare sărbătorire în familie, căci la botez sunt chemați numeroși invitați pentru o petrecerea de bucurie organizată în acest scop. De obicei, nașii de nuntă deveneau și nașii de botez, însă astăzi nu se mai respectă neapărat această obligație. Înainte vreme, nașii aveau datoria să le facă educația religioasă a finilor lor până la maturitate, când minorii, deveniți majori, înțelegeau semnificația botezului. Copiii aparținând cultelor neoprotestante nu au nași, pentru că aceste confesiuni religioase consideră că botezul trebuie făcut numai la vârsta maturității, cum S-a botezat și Iisus, când tinerii vin ei singuri să ceară botezul, deoarece nou născuții nici nu știu că sunt botezați iar nașii copiilor mici nu fac nicicum o educație religioasă finului lor, fiindcă ei înșiși, în majoritatea cazurilor, nu au o educație teologică. Nașul, într-adevăr, în secolele trecute, avea acest rol de inițiator al vieții creștine și, în plus, avea un mare rol și în alegerea numelui noului născut, păstrând, printre altele, dreptul să-i pună pruncului numele ce-l poartă el sau soția lui, propunere discutată înainte cu părinții noului născut, iar pentru a-i împăca pe toți, copilul primea câte două-trei nume: al nașului, al părinților, al vreunui prieten cu nume frumos. În acest oraș, în trecut, predominante, la băieți, erau numele Ion, Gheorghe, Nicolae, Constantin, Petre, Dumitru și Vasile, iar la fete Maria, Ioana, Constanța, Georgeta, Elisabeta, Nicoleta și derivatele (apocoristicele) lor. Astăzi predomină numele Alexandru (Alex), Andrei, Cristian, Eduard etc. - respectiv Alexandra, Andreea, Alina, Daniela, Cristina, Monica, Melania ș.a., cu seria derivatelor diminutive, ca să nu mai vorbim de moda importării numelor după eroii din filmele americane sau după denumirile unor actori și cântăreți celebri: Mannix, Elvis, Madonna ș.a. (iar la țigani: Mercedes, Dolărel, Diamanta etc.). Există încă înrădăcinată credința că numele dat copilului ascunde o forță magică și determinantă a norocului în restul vieții lui. Mai nou, s-a extins moda ca prunculețul să aibă mai mulți nași (doi-trei!), bine aleși și, dacă se poate, oameni cât mai bogați și mai influenți în societate. La doi, trei ani copilului i se taie moțul, oferind iarăși ocazia de o nouă petrecere în familie, obicei care a început să dispară în familiile de intelectuali cu pretenție.
Înmormântarea. Este evenimentul cel mai trist din viața oricărei familii de români. Dacă în occident plânsul la mort este făcut în surdină, fără tragice exteriorizări, iar uneori fără îmbrăcăminte cernită, în România, deci și în orașul nostru, moartea unei ființe dragi este percepută ca o tragedie supremă, cei rămași în urmă neputându-se abține să nu-și strige durerea până la ceruri, în gura mare, cu lungi vaiete și sfâșietoare cuvinte rostite cu voce tare printre lacrimi fierbinți. Cu cât ființa era mai tânăra, mai frumoasă, sau cu cât moartea a survenit mai surprinzătoare, în urma vreunei tragedii fulgerătoare, cu atât jalea expandată sonor este mai mare, mai cutremurătoare și mai nesfârșită. Prin aceste părți nu au existat bocitoare plătite care se prefac că plâng. Doliul însă se poartă mult timp.
Biserica are obligația să anunțe comunității dispariția unei persoane prin dangăte rare, sacadate, de clopot, fără ca familia decedatului să plătească această obligație. Totuși, s-au semnalat unele cazuri când vreun preot local nu a permis să se tragă clopotul pentru vreo persoană decedată, pentru motivul că mortul sau familia lui nu și-a achitat taxele la biserică; după achitarea taxei, clopotul se auzea imediat sunând. (Aici, în America, bisericile ortodoxe sau catolice nu mai au voie să tragă deloc clopotele, nici pentru sărbători, nici pentru morți, fiindcă așa au cerut comunitățile evreilor, ale musulmanilor, ale budiștilor sau ale altor confesiuni care, vezi Doamne, se simțeau... ofensate de dangătul clopotelor creștine! Sperăm să nu se importe și în România legi din acestea, sub pretextul că... așa este “corect din punct de vedere politic”, cum deja cer acum unii români care, de dragul “corectitudinii politice”, insistă să se scoată și icoanele din școli.)
Imediat după ce se constata decesul, cineva străin de familie trebuie să scalde mortul, cât este moale, cu apă caldă și săpun (apa aceea era aruncată după casă), apoi îl îmbracă cu veșmintele cele mai bune și îl așează, cu mâinile încrucișate pe piept, pe o masă ori direct în cosciugul pregătit cu pânze albe, cu capul spre răsărit, așezat pe o pernă. Se aprind în jur câteva lumânări. Există obiceiul să se lege mortul sub bărbie cu o fașă spre a nu rămâne cu gura deschisă, după care îi închide ochii, punându-i câteva monede pe pleoape și le lasă așa mai mult de o oră. În Boldești-Scăieni există femei specializate în asemenea operații pe care acestea le fac în urma unei plăți oarecare. Tot ele bărbieresc mortul, dacă este bărbat, sau piaptănă persoana, aranjându-i părul, dacă este femeie, iar dacă este fată tânără, o îmbracă în mireasă, dacă este flăcău, în ginere. Foarfeca, pieptenul și briciul folosite erau puse în cosciug și rămâneau acolo definitiv. Între anii 1920-1930, bărbații morți în localitatea aceasta - cu excepția tinerilor și copiilor - erau îngropați cu așa numita “căciulă de mort”, obicei dispărut (uneori căciula este înlocuită cu o pălărie, șapcă sau bască, iar femeilor li se pune o basma). În cosciug li se mai pune, deseori flori frumoase, o icoană, 5-6 covrigi și bani, pentru... plata celor “9 vămi” prin care trece sufletul spre rai. Mortul este ținut trei zile, nopțile făcându-se priveghi în jurul lui, asistat de rude, vecini sau prieteni. Ora înmormântării era 14-15, astăzi devansată spre orele 12-13, când, la casa decedatului, sosesc preotul cu dascălul, cu omul care duce steagul bisericii și cu cel care duce crucea. Atunci încep funeraliile propriu-zise. Preotul face slujba citind “stâlpii”, iar când slujba s-a terminat, mortul este scos din casă cu picioarele înainte, moment în care se sparge oala cu care s-a turnat apa folosită la scăldat. Dacă era vas metalic, atunci se sparge un pahar sau o cană de faianță. Până la biserică, ordinea cortegiului funerar la Boldești-Scăieni este următoarea: în frunte - steagul bisericii, apoi crucea cu numele decedatului/decedatei scris pe ea, sfeșnicul cu lumânări arzând, purtătorii de coroane, femeile cu coșul în care se află coliva și colacii, preotul și dascălul, cosciugul transportat “pe pat”, în căruța cu boi sau cai, (uneori cu dricul iar astăzi cu vreo mașină de la vreo întreprindere), iar în urma lor coloana lungă formată din rude, prieteni și oameni din localitate. La răspântii preotul se oprește, cădelnițează și recită versete pentru pomenirea mortului, în timp ce o rudă aruncă pe margine bani sau bomboane învelite în poleială. Copiii și săracii le caută. Groapa se sapă în ziua înmormântării. Dacă cu ani înainte a fost înmormântat altcineva, i se scot osemintele acelui decedat spre a fi puse într-un sac alb ce va fi stropit cu vin sfințit și pus apoi la capul cosciugului. Mortul este totdeauna îngropat cu fața spre răsărit, iar crucea este pusă spre apus, deci la capul mortului. După ce cosciugul a fost lăsat pe fundul gropii, preotul aruncă cu sapa sau cu lopata primii bulgări de pământ și rostește: “Se pecetluiește acest mormânt până la a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos!” (când, potrivit religiei ortodoxe, catolice, protestante și unele religii neoprotestante, toți morții vor învia). După aceea, participanții la funeralii merg la casa mortului unde are loc un mare parastas și unde se fac danii pentru cei săraci care mulțumesc totdeauna numai în limba slavonă: “Bog da prosti! (Bogdaproste)”=Dumnezeu să-ți dea milă!”... Salutul în casa mortului și la parastas nu mai este “bună ziua” sau “bună seara”, ci “Dumnezeu să-l/s-o ierte!” (Neoprotestanții nu folosesc acest salut, deoarece ei spun că Dumnezeu nu-l mai iartă pe mort, după ce a murit, ci îl iartă numai în funcție de credința și faptele lui săvârșite atunci când era viu.)
Doliul durează șase săptămâni, timp în care nu se fac nunți în familie, bărbații nu se bărbieresc nouă zile, uneori cu extindere până la 40 de zile. După înmormântare urmează un serial de pomeni comemorative: de 9 zile, de trei săptămâni, de șase săptămâni, de trei, șase, nouă ani, cronologie care este respectată cu strictețe la Boldești-Scăieni, cu excepția protestanților și neoprotestanților care nu fac parastase și pomeni, afirmând că rugăciunile celor vii pentru cei decedați nu sunt ascultate de Dumnezeu, Creatorul luând în considerare numai zestrea morală a vieții oamenilor, doar pe perioada cât aceștia au trăit o adevărată viață creștină. Altfel spus - cu ce credință și valori morale au adunat în sufletul lor, cu acelea pleacă să se înfățișeze la înalta Judecată a lui Hristos. Rugăciunile celor vii nu-i mai pot ajuta cu nimic pe cei plecați dintre noi și de aceea, ele fiind zadarnice, neoprotestanții nici nu le mai fac. În schimb, ortodocșii și catolicii aduc argumente că Dumnezeu poate ierta oamenii și după ce au murit, fiindcă înaintea Lui nu există diferență între vii și morți, sufletul fiind viu și etern. Deci, rugăciunile pentru morți trebuie făcute.
Pe vremea când, la schela Boldești, exista fanfara condusă de prof. Ion Cucu Bănățeanu, la unele funeralii, ea însoțea cortegiul mortuar cântând “Marșul funebru” de Fryderyk (Frederic) Chopin (1810-1849).

SÃRBÃTORILE DE PESTE AN

Dacă am putea să dăm timpul înapoi cu niște decenii și să urmărim ca într-un film cum respectau bătrânii noștri, din actualul oraș, sărbătorile de peste an, am rămâne, cred, uimiți și încântați de frumusețea lor. Astăzi numărul acestora nu a dispărut de tot, dar s-a împuținat considerabil. În același timp, conținutul lor s-a superficializat, s-a diluat și simplificat, iar în ultimii ani, în afară de mersul cu plugușorul, celelalte se practică din ce în ce mai rar și se observă că nici nu sunt încurajate de cineva priceput spre a fi revitalizate. Dimpotrivă, cunosc un cadru didactic din oraș care se opunea cu vehemență și-i certa pe elevii care mergeau cu steaua, cu colindele sau cu moș ajunul... Așa stând lucrurile, la fel cum s-a întâmplat în multe țări din occident, probabil că ele vor dispărea de tot, dacă nu vor exista condiții să fie continuate. Vechile sărbători agrare, practicate primăvara, vara sau toamna, deja au dispărut. Până acum 55-60 de ani se mai practica așa numita Joia furnicilor, în săptămâna brânzei, dinainte de postul Paștelui, când cei din casă mâncau brânza pe gunoi ca să nu vină furnicile în casă. Este greu să înțelegem altă semnificație subsidiară a ei și, la drept vorbind, nici nu avem de ce să regretăm că pier fără urme asemenea obiceiuri păgâne ca Joia furnicilor... Un alt obicei profan, care era însă estival, se numea “Paparudele”, practicat de țigănci tinere, semidezbrăcate, acoperite doar cu frunze de bozii, care, în vreme de secetă, dansau în bătăturile oamenilor, se învârteau și băteau din palme invocând ploile, cântând și strigând: “Paparudă-rudă/ Vino de ne udă/ Cu găleata plină/ Ploile să vină,/ Dați cu apă rece/ Ploile să-nece!”. Atunci gospodarii râdeau și aruncau pe ele cofițe cu apă făcându-le ciuciulete, după care le ofereau bani. Și obiceiul “Paparudelor” a dispărut, împreună cu un alt obicei profan, de iarnă, numit “Brezaia”, unde existau două personaje comice Moșul și Brezaia. Fără să am vreo confirmare sigură, am auzit că, prin zona noastră ar fi existat și o sărbătoare, de origine slavă, a îndrăgostiților (în ziua de 3 martie/24 februarie), cu nume slavon “glavovreatenie”, dar românii o pronunțau greșit românizând-o în “dragobete”, nume nu prea frumos, pe care unii, forțând lucrurile, ar vrea acum să o extindă și să o facă românească. Ei bine, nu este românească, ci evident slavonă. Cu adevărat românească este doar “mărțișorul” - 1 martie. De fapt, mai mare priză la tineri, în comparație cu dragobetele, văd că are sărbătoarea anglo-americană a îndrăgostiților, “Ziua Sfântului Valentin” (Valentine’ Day), care a prins deja rădăcini extensibile în România. Poate va rămâne, poate nu. Viitorul va decide.
Putere mai mare de rezistență au avut, desigur, tradițiile legate de sărbătorile religioase și cele din preajma Anului Nou. Ele sunt străvechi, sunt frumoase, adânc consolidate în conștiința națională și continuă să aibă o mare valoare moral-creștină și, totodată, o deosebită valoare artistică, dacă ne gândim numai la exemplul corului “Madrigal”, apreciat în toată lumea, pentru prezentarea unor colinde populare românești prelucrate și devenite comori naționale și perle ale muzicii universale, cu care ne mândrim pretutindeni. Colindele religioase românești au constituit o inepuizabilă sursă de inspirație nu numai pentru poeți ca Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri sau George Coșbuc, dar și pentru compozitori de muzică corală ca Ioan D. Chirescu, D. G. Kiriac, Gh. Cucu, Paul Constantinescu, C-tin Brăiloiu, Timotei Popovici, Ion Vidu ș.a.
Până prin 1916, prin Boldești, Scăieni, Balaca și Seciu, se strângeau băieți cu armata făcută și o luau de la un capăt la altul al satului cu “Bună dimineața”, atât flăcăii, băieții mai mari, cât și copiii mai mici. Mergeau de la ora 6 până la 9 dimineța, apoi seara, de pe la orele 16 la 17, când li se alăturau și fete de 16-17 ani. Se formau cete mari de colindători și erau primiți cu mare bucurie, mai ales dacă era toată lumea acasă. Ei ziceau doar atâta: Bună dimineața la Moș Ajun! - și primeau în schimb de la oameni mere, covrigi, biscuiți, colaci, turte, nuci sau bani. Toți aveau traiste făcute din șervete agățate după gât, în care își puneau darurile primite. În ultima vreme, cu acest colind merg doar copiii mai mici, seara, fete și băieți, organizați pe mici cete, repartizate pe străzi și cartiere care cântă: “Bună dimineața la Moș Ajun!/ Am venit și noi o dată./ La un an, cu sănătate,/ Și la anu-o să venim,/ Sănătoși să vă găsim...” Este o tradiție infinit mai frumoasă decât colindele americane cu “Halloween”-ul (13 oct.), când copiii vecinilor mei se îmbracă în strigoi, în schelete de morți, în diavoli, Dracula, lilieci negri etc. și încep să colinde din casă în casă rostind doar trei cuvinte: “Treat or trick!” = Ne tratați sau vă speriem! - după care primesc dulciuri.
Cu “Steaua” se colinda prin localitate timp de trei săptămâni: de la Sfântul Nicolae până la Crăciun. Mergeau numai băieții mai mari. Steaua, susținută de o coadă, avea cinci-șase colțuri, făcute din carton acoperit cu poleială. Razele stelei erau fixate pe o sită plasată în centru iar pe sită se lipea o iconiță cu scena Nativității. Colțurile erau unite între ele cu un rând sau două de sârme cu fluturași de poleială sau hârtie creponată de diferite culori. Nu odată se întâmplau conflicte între colindătorii “steliști”, când copiii veniți din altă parte a satului, purtând bâte să se apere de câini, intrau să colinde pe străzile colindătorilor din cartierul lor. Aceștia îi somau pe intruși: “Închină steaua!” ceea ce însemna: cedați-ne terenul și plecați pe străzile voastre (aceasta deoarece gazdele refuzau să primească trei-patru șiruri de colindători, la rând). Dacă ceata adversă nu voia, se luau la bătaie și le rupeau steaua, iar dacă intrușii erau mai mulți, mai mari și mai puternici, atunci aceștia refuzau să se predea și răspundeau imediat cu violență distrugându-le steaua. De aici se ajungeau la procese între părinții copiilor implicați în dispută, dracul băgându-și coada și dând altă turnură unei frumoase tradiții creștine. Prin anii 1944-45, la Scăieni, un asemenea conflict luase o așa mare amploare încât s-a transformat într-un război în miniatură între “suseni” și “joseni”, conflict prelungit până spre vară, când scăienarii de pe deal, bine organizați de un băiat Ruli Sorescu, în urma unei bătălii cu pietre, reușise să ia câțiva prizonieri dintre cei din vale (joseni) și să-i închidă într-o mică peșteră artificială din vălceaua aflată în spatele casei lui Sorescu și nu i-a eliberat până ceilalți nu au eliberat pe un prizonier de-al lor. Acestea nu erau “ganguri” de tip occidental, dar ar fi devenit un fel de ganguri dacă nu interveneau autoritățile să-i potolească.
Un an, doi mai târziu, eu, împreună cu alți copii (Popescu Emil, Beregoi Ion, Dinu Constantin și Costache Vasile ș.a.) am făcut o mică echipă de teatru, ne-am îmbrăcat în costume speciale și, cu steaua în frunte, am pornit să colindăm cu “Irozii” prin Scăieni, fiecare având cunoscutele roluri de teatru popular: Irod împărat, Gașpar, Baltazar, Melhior (cei trei crai de la Răsărit) ori Moșul, Pruncul. Cu “Irozii” noștri noi am avut atunci mari succese pe la casele oamenilor, unde interpretam această mică scenetă pseudo-biblică în versuri, după care cântam “Steaua sus răsare” urmată de fragmente din alte colinde și eram chiar aplaudați, bine răsplătiți și întrebați ai cui suntem...
Până în anii ‘40, cu “Sorcova” mergeau copiii cei mai mici, de la Crăciun până la Sfântul Vasile, îndeosebi în seara de revelion și a doua zi dimineața, de 1 ianuarie. Deseori prichindeii erau însoțiți de părinți. Tot în ajunul Crăciunului se mergea cu “Cântecele”, (copiii întrebau: “Primiți cu cânticili?”) și când erau acceptați, ei prezentau derivate de colinde: “Nouă azi ne-a răsărit”, “Florile mărului”, “Astă seară-i seară mare” ș.a. “Cântecele” se terminau invariabil cu: “Dragă domnișoară,/ Ieși puțin afară;/ Dă-ne un covrig,/ Că murim de frig!/ Ori ești ocupată/ Ori ești supărată/ De nu vrei să ieși,/ Să ne mulțumești!/ La anul și la mulți ani!...”
În dimineața Anului Nou se mergea cu “Grâușorul” (când colindătorii, purtând în mâini farfurioare cu grâu încolțit, aruncau cu boabe pe prispa gospodarilor, menind a recolte bune: “Grâu de toamnă, grâu de vară/ Deie Domnul să răsară!”) sau când țiganii mergeau cu “Vasilică” (a nu se confunda cu “Vasilca”!), ținând în brațe primii miei născuți, pe care, după ce puneai bani, îi mângâiai să-ți aducă noroc...
Pe când era prof. Tănase Bălan director, la școala din Scăieni, el a organizat, câțiva ani la rând, până s-au împiciorogănat comuniștii la putere, colinde școlare cu elevii școlii Scăieni, care mergeau cu toții să colinde gratuit, prin toată comuna, străbătută de grupuri mari de copii, veniți din partea școlii.
Prin anii ‘40 s-au abandonat colindele cu “Vasilca” (în care se specializaseră doar țiganii ce purtau pe-o tavă un cap de porc) și “Iordănitorii” (practicat de Sf. Ion, de grupuri de 20-30 de flăcăi la un loc, dintre care unul purta frigarea și altul căldărușa de la biserică, primind carne, cârnați pentru frigare și bani).
Cel mai spectaculos din toate tradițiile sfârșitului de an și ale debutului în noul an era, desigur, “Plugușorul”, a cărei vechime este cam egală cu cea a poporului român, începuturile trebuind căutate în sărbătorile agrare ale romanilor, poate și ale dacilor. În orașul nostru acest obicei avea două variante: “Plugușorul mic”, la care participau doar 2-3 băieți (un urător cu clopoțelul în mână și 1-2 băieți care pocneau cu biciul); a doua variantă fiind “Plugul mare”, la care participau un grup mare de flăcăi, cu buhaiul, cu bicele și cu zurgălăi, având un brad montat pe un plug tras de cai sau boi. Rareori se mai vedea prin Boldești, Scăieni, Balaca sau Seciu urători cu “Plugul mare”, pentru motivul că nu prea mai existau animale de tracțiune, dar veneau urători cu plugul tras de cai din comunele vecine și erau bine primiți.
Văzând cât de impresionant este “Plugul mare”, pe vremea cât eram profesor la Scăieni, m-am gândit să organizez și eu cel mai mare plugușor din câte au fost vreodată pe-acolo. Și l-am realizat! Am pregătit o clasă întreagă pentru acest spectacol, îmbrăcându-ne absolut toți în frumoase costume naționale, am făcut rost de o pereche de boi mari și frumoși, de la C.A.P. Scăieni, și de un plug nou cu brad împodobit cu ghirlande. Apoi am pornit pe străzi, cu alai mare, cu toții împreuna, fete și băieți, înarmați cu zeci de zurgălăi, cu multe talăngi și cu mulți mânuitori de bice pocnitoare cu pleasnă de borangic în vârf. Mai aveam și două buhaiuri urlătoare, improvizate din putini mari. Aceasta era în ajunul Anului Nou 1973, într-o zi geroasă și fără zăpadă, când am umplut străzile de pocnete ca de pistoale și de hăulituri, peste care, la fel de puternic, suna prelung tulnicul meu pe care-l adusesem din Þara Moților, din comuna lui Avram Iancu. Lumea se mira, toți făceau ochii mari, fiindcă nu mai văzuse nimeni pe aceste plaiuri un așa pitoresc tămbălău. (Vezi pozele anexate). Urările nu se spuneau de unul singur, ci de un cor întreg, ca în dramele antice grecești... Pe toți oamenii am reușit atunci să-i scoatem afară din case, pe prispe, pe la porți, iar cei care ne primeau, vrând-nevrând, se simțeau obligați să ne dea bani mai mulți ca de obicei, fiindcă - de! - și noi eram foarte mulți... Și, în plus, eram un plugușor “oficial”. Eram plugușorul școlii! Nimeni nu ne-a ignorat... Acela a fost, de fapt, și ultimul mare plugușor din istoria orașului nostru și din seria “Plugului mare”, tras de boi, căci de atunci până astăzi nici că s-a mai văzut așa ceva, dar nici alți boi cu patru picioare nu mai existau în toată localitatea. Și, Doamne, ce boi frumoși și blânzi mai erau aceia, trăgând plugul în pas solemn, amândoi fiind parcă rupți din picturile lui N. Grigorescu, mai ales că noi le împodobisem jugul cu flori roșii de hârtie și cu cetine de brad, le făcuserăm copitele cu cremă și le vopsiserăm coarnele cu lac, poleindu-le la vârf cu poleială aurie!... Când plugușorul nostru s-a terminat, mulți copii, înainte de a merge acasă, și-au luat pe rând rămas bun de la bouleți, mângâindu-i cu drag, sărutându-i pe ochi, lăcrimând și îmbrățișându-le gâtul ros de jug - un gest suprem de mulțumire și de adio, deoarece cu toții știam că aceste animale bătrâne și nevinovate, care munciseră ani mulți trăgând poveri grele, erau programate să fie tăiate în ziua de 3 ianuarie, la abatorul din Ploiești, unde acești boi cuminți fuseseră deja vânduți. Cred că măcelarii și parlagiii de la abator nu mai văzuseră în viața lor boi aduși la tăiere cu cornele poleite în culori de aur și cu copitele date cu cremă...
Tot din seria obiceiurilor locale fac parte și respectarea sărbătorilor religioase mari, care au fost puternic reînvigorate astăzi, după o jumătate de secol de ateism furibund, ce impusese după sine opreliști religioase severe. Acum putem vorbi liber despre obiceiurile de la aceste sărbători creștine mari: Paștile, Crăciunul, Sfânta Marie, Sfântul Gheorge, Sfântul Nicolae, Sfântul Vasile, Anul Nou, Sfântul Ioan. După Revoluție, toată lumea le respectă parcă și mai mult, îndeosebi cei ce-și sărbătoresc patronimul și nu mai puțin femeile evlavioase și bătrânii. De Paști, fiecare vrea să aibă pe masă un miel făcut la cuptor, un cozonac umplut cu nucă și un pahar de vin. În toate familiile se înroșesc ouă. Unii știu și acum să le încondeize cu frumoase linii geometrice.
La Scăieni, de Sfintele Paști, era nea Istrate care venea cu dulapul cu policioare pe care în unii ani îl instala și prin Boldești. Copiii plăteau cu un ou patru ture, dacă nu aveau bani. Seara, sătenii mai cu dare de mână mergeau la cârciuma lui Niculescu din Scăieni, să asculte tarafe de muzică populară. Cârciumi similare erau atât la Boldești cât și la Balaca. Vinerea după Paști, de Izvorul Tămăduirii, oamenii din localitate, luau cu ei ouă roșii, brânză și cozonaci și plecau la Mânăstirea Ghighiu unde se rugau și luau apă sfințită.
Obiceiul era (și se mai respectă) ca înainte de Paști și de Crăciun să se lase sec. Prin 1900-1910 străchinile de pământ în care se mânca “de dulce”, căci avusese în ele carne și grăsime, se spălau bine cu apă caldă și leșie și erau urcate pe toată perioada postului în pod. La același regim de purificare și odihnă erau supuse și lingurile de lemn. Din pod se coborau altele nefolosite - tacâmurile cele cuvioase și curate, tacâmuri de post - care erau folosit numai pe întreaga perioadă a postului. Dacă rămânea mâncare de dulce în surplus, ce nu putea fi consumată, ea era dată la câini și la porci. Existau mai multe posturi peste an și majoritatea locuitorilor le respectau cu sfințenie, obicei care a renăscut în ultimii ani: postul Sfintei Marii, care dura două săptămâni; Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel - o săptămână; postul Crăciunului - șase săptămâni; postul Paștelui - șapte săptămâni. “Câșlegile”, lungi de șase-șapte săptămâni, nu dădeau numai prilejul consumării porcului afumat din podul casei, unde căpăta culoarea de rugină și gust deosebit, dar și libertatea pentru celebrarea nunților și a botezurilor. În calendarul posturilor, erau și câteva zile permisive (de harți), cu dezlegare la pește, de exemplu. Așa numita “Săptămână a brânzei” constituia un antrenament pentru postul cel mare, respectat în cel puțin prima și ultima săptămână din cele șapte, pe care unii bătrâni le respectă, cu nealterată cuvioșenie, până în zilele noastre. Cum se știe, Biserica Ortodoxă Română, care este o biserică de rit greco-ortodox, cere ca săptămânal să existe două zile de post - miercurea și vinerea. De Blagoveștenie, cuvânt slavon care înseamnă Buna Vestire, a fost și a rămas obiceiul să se consume pește.
În orașul nostru toți localnicii îi respectă pe cei plecați în veșnicie - bunici, părinți, frați, surori, copii, rude, prieteni. Există un respectat cult al morților, a căror amintire este evocată de ziua morților, sâmbăta moșilor, în preajma Rusaliilor, când poporenii fac pomeni, se duc la biserică, la cimitire să curețe mormintele, să pună flori, să aprindă lumânări și candele la mormintele celor dragi, rugându-se pentru sufletele lor să li se ierte păcatele.
În trecut, mai existau două sărbători respectate - Drăgaicele și Marinele. Ultima a fost uitată și nici acum nu am aflat de unde îi vine numele și care îi era specificul. De Drăgaică (24 iunie, nașterea Sf. Ioan Botezătorul) se țineau bâlciuri și târguri pe la Mizil și prin alte părți. Tot atunci gospodinele care se pregăteau, peste cinci zile, de sărbătorirea Sf. Petru, scoteau la aer scoarțele, velințele, saricele, scurteicile și tot avutul pe care l-ar putea ataca moliile - și tot ele, respectând cu sfințenie tradiția, dăruiau săracilor, pui, cireșe, castraveți, și alte produse de trufandale, căci vechile datini opreau pe cei habotnici să mănânce din aceste produse înainte de a împărți. Și “moșii” erau onorați cu frumoase acte altruiste de binefacere față de cei nevoiași, ceea ce denotă caracterul de noblețe al vechilor români. De “moși”, fiecare gospodărie își cumpăra un număr de vase - în special oale de pământ, de 1 litru fiecare - numărul oalelor fiind egal cu numărul strămoșilor din arborele genealogic care se mai putea reconstitui. În respectivele vase se turna apă curată, iar de coada acestor vase femeile în vârstă legau fire de “iarba mare”, o plantă cu dungi albe la mijloc, pe care o intercalau printre buchețele de rosmarin și calomfir. Femeile tinere legau alte plante: mușcate, trandafiri și scânteioare. Pe capacele vaselor se așezau frunze late de tei, de nuc sau de viță de vie peste care se așezau colaci, orez cu lapte, păsat sau prăjituri făcute din grâu îndulcit cu miere sau cu zahăr. Femeile bătrâne făceau mare scandal dacă vreo localnică se abătea de la tradiție, încercând să strice această datină pe care noi, oamenii cu telefoane mobile la ureche și cu acces la internet, probabil că le considerăm nu numai inutile, ci de-a dreptul stupide. Dar poate că pe vremurile acelea își aveau și ele rostul lor, nu atât de ordin practic ori religios, cât de natură disciplinatorie pentru nevolnicul spirit.
Tradiția portului românesc, a locuințelor și a artei culinare:

Din păcate, portul național muntenesc a dispărut întru totul încă de acum o sută de ani din acest oraș. Auzeam pe anumiți bătrâni că bunicii lor mai purtau opinci, cioareci și zeghe muntenești lungi, cojoace și zăbunuri, dar nici în fotografii nu le-am mai găsit. Femeile bătrâne poartă și astăzi broboade ori șaluri de culoare închisă peste cap, în special iarna. Până și căciulile din piei de oaie au devenit o raritate. Cât despre casele vechi, de tip muntenesc, cu prispe lungi, cu tindă și o cameră în dreapta și alta în stânga, majoritatea au fost demolate și înlocuite cu construcții noi, moderne. Au mai rămas doar câteva din acest tip. Arta culinară s-a diversificat și ea. Primăvara mulți preferă mâncarea de urzici și ștevie cu usturoi; în zilele de post predomină mâncarea de fasole (ciorbă, iahnie, fasole prăjită cu sosuri și rântașuri), mâncarea de cartofi, varză tocată, uneori orez gătit de post. În celelalte zile, majoritatea gospodinelor știu să pregătească diferite tipuri de ciorbe, foarte gustoase (ele sunt predominante), acrite cu fructe, cu borș, mai rar cu sare de lămâie. S-au răspândit mult ingredientele industriale și prafuri preparate/semipreparate, vândute la magazine - vegeta, secretul gustului, borș instant - care, în afară de faptul că se prepară rapid, și dau gust mâncărurilor, au dezavantajul că conțin multă sare, exces de E-uri conservante și colesterol. Multe familii preferă supe în loc de borșuri sau alternează cele două feluri. Se consumă multă carne de pasăre (de curte sau din comerț), dar și de vită. La fripturile de porc nu s-a renunțat și chiar este un exces în consumarea cărnii de porc. Toate gospodinele știu să gătească sarmale în foi de varză și de viță, cu gust excelent. Peștele este din ce în ce mai solicitat, nu atât pentru ciorbe cât, mai ales, pentru a fi prăjit pe grătar sau în tigaie. Cam toate gospodinele știu să prepare “salata Beuf”, cozonaci și o diversitate de prăjituri, chiar și torturi, mai cu seamă în preajma sărbătorilor. Prin tradiție, mesele mari încep cu servirea unui păhăruț, două de țuică și se încheie cu un păhăruț, două de vin. “Profesioniștii” depășesc adesea acest număr de păhăruțe, de fapt pahare serioase...
CAPITOLUL IX.
Asistența medicală

Schela Boldești și Fabrica de geamuri Scăieni au impus necesitatea unei asistențe medicale serioase în aceste două localități industriale. Pe când alte comune nu aveau nici un serviciu medical, la Boldești deja se înființase un spital, iar la Scăieni existau două dispensare, unul al comunei și altul în clădirea Fabricii de geamuri. Încă de acum șapte decenii, fostul primar Ilie Răspop a înființat și un dispensar veterinar la Scăieni, cum nici o comună din județ nu avea așa ceva. După unirea celor două comune, în 1989, a apărut și un mare cabinet medical particular, un cabinet dentar și două farmacii. Să le descriem, pe scurt:
SPITALUL BOLDEȘTI

Spitalul Boldești, înființat în 1953, și-a datorat existența Schelei Boldești și a avut o perioadă maximă de eflorescență între anii 1966-1983, când avea peste 50 de paturi, sală modernă de operație, servicii de urgență, autosanitară de salvare, secție de boli interne, chirurgie, oftalmologie, ORL, radiologie, maternitate și farmacie.
Acolo au lucrat medici de elită care au recondiționat sănătatea a mii de oameni și au salvat sute de vieți. Numele acestor medici nu ar trebui niciodată uitate: Ion Marghescu - medic chirurg; Dinu Disescu - medic internist; Stelian Ambruș - medic oftalmolog; Aurelian Rădulescu - specialist ORL; dr. Schaffer - radiolog. La fel de apreciați și iubiți medici au fost Tiberiu Negruțiu, Valeria Pop, Mihaela Voiculescu (stomatolog), Ion Vianu, Puiu Huidovici, Ion Râmniceanu, Sandu Ralea, Corneliu Comăniță și Alexandru Dinescu. Toți salariații de la schelă și de la alte întreprinderi îi apreciau. În nobila lor activitate, pusă în slujba vieții oamenilor, medicii respectivi au fost ajutați de numeroși asistenți dintre care unii au lucrat pentru perioade prea scurte și nu-i putem menționa. Dintre asistenții care au profesat acolo mai mulți ani în șir, amintim pe Silvia Darie-Mănăstireanu (la ORL), iar la interne pe Cecilia Petrescu, Cleofira Mihalcea, Iulia Tudorache-Blebea și Aurelia Damian. La maternitatea din acest spital, în ziua de 12 ianuarie 1975, s-a născut fetița mea, Codrina Maria Tatiana. Fiind prima naștere a soției mele Dorina, ca toate nașterile primipare, a fost mai dificilă și atât mama cât și copilul au fost cu înalt profesionalism ajutate ca nașterea să se termine cu succes, de o foarte apreciată asistentă (moașă), regretata Antoaneta Lazăr, care era atunci angajată la acest spital. Nu pot să nu-i trec numele în această carte, mai ales că, în toată cariera ei, dânsa nu avut nici o pierdere a vieții vreunui nou-născut.
În anul 1967, la inițiativa profesorului de ed. fizică Nicolae Vălimăreanu, am lucrat, împreună cu dumnealui și cu prof. de sport Radu Petre, un film sonor despre orașul Boldești-Scăieni, după un scenariu scris de mine, cu excelente montaje și developări tehnice făcute de prof. Vălimăreanu. Filmul dura aproape două ore de proiecție și noi prezentasem, pe rând, scene din activitatea întreprinderilor de atunci, a școlilor, scene din viața socială, artistică, sportivă etc. Printre altele, am fost desemnat eu să surprind activitatea acestui spital și mi s-a permis să filmez o operație de fibrom uterin pe care medicul Ion Marghescu a făcut-o unei paciente. Am filmat toată scena, timp de aproape o jumătate de oră și am realizat câtă precizie și măestrie dovedise acest regretat chirurg, căutat de pacienții veniți de la București după el. Din păcate, într-un incendiu care a avut loc în laboratorul școlii de sus, întregul film, păstrat acolo într-un dulap, a luat foc și s-a pierdut. Ar fi fost un documentar de excepție care ar fi întărit cu multe imagini capitolele acestei monografii.
De aici, din America, nu pot să știu ce s-a întâmplat și cine a decis ca acest minunat spital să fie desființat. Pentru o perioadă necesară unor reparații capitale, ușile lui au fost închise, dar nu cu mult timp în urmă, în locul lui a apărut o nouă unitate medicală care se numește acum...

UNITATEA DE AJUTOR MEDICO-SANITARÃ (UAMS) SAU
SPITALUL DE RECUPERARE SOCIALÃ BOLDEȘTI-SCÃIENI

Directorul acestui spital de recuperare (UAMS), care depinde acum de conducerea orașului, este medicul Leonard Tudoran care a pus la punct noua instituție, creând condiții excelente pentru pacienții internați acolo. Unitatea dispune de 30 de paturi, de o cantină cu bucătărie modernă și de saloane curate și bine încălzite. Doctorul Tudoran este ajutat de încă două colege, dr. Georgeta Arnăutu și dr. Georgeta Buxbaum. Acest spital, reprofilat, este creat după modelul unităților spitaliere din occident care îngrijesc persoanele în vârsta. Aici sunt internați pacienții bătrâni de la Spitalul județean din Ploiești care nu pot fi ținuți acolo mai mult de trei zile, iar la Boldești pot fi internați doar pentru un timp de asemenea limitat, de trei luni, plătind o taxă modică. De fapt, cam toți acești bătrâni se află într-o stare critică sau chiar irecuperabilă și aici sunt aduși pentru o ultimă încercare de a le prelungi viața sau de a sfârși în condiții profund umanitare. Până în ultima clipă, bătrânii sunt tratați cu cea mai mare grijă... Totuși, totuși - chiar așa stând lucrurile - pentru cei câțiva bătrâni nu era deloc nevoie de o clădire atât de mare, ci de un spațiu mult mai mic. Ministerul Sănătății ar trebui să creeze de urgență un asemenea spațiu, iar clădirea să redevină ceea ce a fost: “Spitalul orașului Boldești-Scăieni”, eventual privatizat, pentru care s-ar găsi imediat, în țară sau în străinătate, cineva care să-l ia în custodie. Primăria și populația orașului ar trebui să se adreseze guvernului și să ceară cu insistență acest lucru.

DISPENSARUL BOLDEȘTI

Se află într-o clădire nouă, terminată nu demult, pe Calea Unirii, și este dotat cu tot utilajul necesar unui dispensar modern, cu program pentru deservirea adulților, a femeilor gravide și a copiilor. A fost în grija direcției patrimoniului de a înființa și dota acest nou dispensar.

DISPENSARUL SCÃIENI

Se află în sectorul Scăieni, str. Colinei 41, în localul fostei primării din vechea comună Scăieni. La dispensarul din Scăieni, în prezent, este medic Șoneriu Dorin. La înființare, acolo au funcționat ca medici: dr. Maria Dancău, dr. Maria Cristescu, dr. Viorica Lupu, dr. Ana-Maria Streianu (toate patru medici pediatru) și dr. Doina Enescu, medic internist. Asistent principal era Gheorghe Pița, detașat ulterior într-o funcție superioară, la Sanepid, pe lângă Direcția de Sănătate Prahova. La acest dispensar au funcționat și trei asistente medicale: Valeria Pahonțu, Victoria Roșu și regretata Mariana Albulescu, dispărută la o vârsta foarte tânără. Colaboatoarea dispensarului era moașa Niculina Vâlsănoiu.

ALÞI MEDICI DIN ORAȘ: Dr. Carmen Buzatu și dr. Elvira Manoliu, care sunt și medici de familie. Doctorul Alin Scarlat, medic internist, cu cabinet particular excelent dotat tehnic, foarte căutat și de pacienții din oraș dar și din alte județe. Cu cabinete medicale individuale mai figurează dr. Georgeta Buxbaum, dr. Carmen Nemerovschi și dr. Doru Șoneriu. Există și doi medici stomatologi: Constantin Dinu, cabinetul particular fiind zilnic solicitat, și Daniela Călinescu, de asemenea, o doctoriță solicitată non-stop de mulți pacienți din oraș și din afara orașului, având și un modern cabinet stomatologic la etajul propriei locuințe.
*
Cu mult regret consemnez aici un act care s-a dovedit a fi în afara oricăror principii deontologice, încălcând flagrant, prin natura lui, Jurământul Hipocratic depus de medici la absolvirea facultății. Notez cazul respectiv în această carte, fără nici o plăcere, cu real regret și cu sinceră tristețe, fără să dăm vreun nume, căci nu vrem să jignim pe nimeni, ci să corectăm unele atitudini, pentru ca astfel de greșeli să nu se mai repete niciodată pe viitor în Boldești-Scăieni, mai ales când, la mijloc, este vorba de viața oamenilor.
Iată despre ce este vorba: în rarele mele reveniri în România, chiar în fața casei mele, am găsit întins la pământ pe un cetățean din Scăieni, pe care am aflat că îl chema Ciorobea... (Cine dorește mai multe amănunte poate verifica acest caz stând de vorbă cu familia respectivului, care este ușor de găsit.) Lângă el se afla soția lui care striga cu disperare după ajutor. Nimeni nu se afla atunci în jur. Am întrebat-o ce s-a întâmplat și mi-a spus că soțului ei, pe când conducea mașina spre casă, i s-a făcut dintr-o dată rău, dar a apucat totuși să tragă autoturismul pe dreapta, după care el s-a prăbușit cu fața la pământ, aproape fără viață. Așa l-am găsit și eu. Am întrebat-o pe soție dacă dânsul băuse cumva ceva înainte de a-i veni rău. Mi-a spus că nu și că nu i-a mai fost niciodată rău, că este pentru prima oară când îl vede leșinând în halul acesta. Am încercat să-l resuscitez de grabă și, după vreo zece minute, a deschis ochii, dar tot nu putea vorbi... Am sunat imediat pe medicul la care mă refer, m-am recomandat, explicându-i că este un caz foarte grav. Mi-a spus, sec, să chem salvarea de la Ploiești, fiindcă dumnealui, la ora aceea, nu are timp de așa ceva, căci îl așteaptă niște pacienți. I-am explicat că este o foarte mare urgență, care nu suportă amânări, și că nici o salvare nu poate veni, întrucât podul de la Blejoi este închis și aflat pentru o oră în reparații. Respectivul medic mi-a trântit telefonul în nas. L-am sunat din nou lung, dar nu a mai vrut să-mi răspundă. Apelând la un trecător, împreună cu soția lui, l-am luat pe dl. Ciorobea pe sus și l-am adus la mine în casă. I-am făcut respirație artificială și presopunctură. După vreo oră a deschis ochii și a vorbit cu greu spunând că îi este foarte rău și să chem pe medicul... (i-a spus numele). Am anunțat Salvarea de la Ploiești și nu a venit nici după două ore. Soția mi-a mulțumit și am rugat pe mai mulți cetățeni să-l transporte acasă la el, la blocuri, căci nu era departe de mine. Pentru că a doua zi m-am întors în America, nu am putut afla ce s-a mai întâmplat cu cetățeanul respectiv, pe care l-am lăsat totuși în stare gravă. Sper că mai trăiește. Atâta știu, că soția lui plângea și că era extrem de supărată pe doctorul în care își pusese toată speranța și care a refuzat categoric să îl ajute. “Cum de pot exista asemenea doctori, domnule profesor?” m-a întrebat printre sughițuri de plâns biata femeie, foarte dezamăgită și speriată de soarta soțului ei. La fel mă întreb și eu acum: cum de pot exista asemenea doctori, frații mei români, pe binecuvântatul spațiu mioritic unde vrem să-i convingem pe toți că suntem oamenii cei mai buni la suflet? Oricum, pentru medicii care practică cu nonșalanță asemenea refuzuri, în situații de maximă urgențe, nu există scuze!

FARMACIILE DIN BOLDEȘTI-SCÃIENI

Există două farmacii în acest oraș, amândouă pe aceeași stradă din Boldești: Farmacia “Elixir”, cea mai veche, înființată în 1979 de dr. Livia Protopopescu, proprietara farmaciei, și farmacia “Ermia”, înființată la 7 dec. 1993, unul asociații și din fondatorii ei fiind dl. Lucian Nicola și locată la adresa: Calea Unirii, Bloc 21 A. Această farmacie este deservită de șase salariate: Georgeta Þuică, dirigintă farmacistă, Maria Tănase, farmacistă, Ana Atena Nicola, asistentă principală și alte două asistente, Georgiana Dinu și Florentina Iordache.
Ambele farmacii sunt riguros controlate de forurile superioare și găsite totdeauna bine îngrijite, într-o perfectă curățenie și ordine, aprovizionate cu cele mai noi produse farmaceutice românești și străine, unde toți cetățenii sunt tratați cu multă deferență, primind, fiecare în parte, toate explicațiile necesare pentru felul cum trebuie administrate medicamentele respective.

DISPENSARUL SANITAR VETERINAR BOLDEȘTI-SCÃIENI

În clădirea de pe Calea Unirii nr. 2, construită de primarul fostei comune Scăieni, Ilie B. Răspop, a funcționat vechiul Spital veterinar, care era și centru de reproducție bovină și unde cetățenii din împrejurimi apelau pentru vindecarea păsărilor și animalelor bolnave. În prezent, dispensarul aparține dr. Emilia Heroiu. În trecut, dispensarul era deservit de medici veterinari și asistenți veterinari foarte bine pregătiți. Locuitorii rețin cu recunoștință numele lor: dr. Maria Voinea, dr. Eliade Rădulescu, dr. Dan Drugea, iar dintre asistenți: Georgeta Anton, Lucica Pușcașu, Maria Roșca, Eugen Popa, Ștefan Georgescu. Dispensarul acesta are și o anexă unde sunt adăpostiți și relativ bine îngrijiți circa 20 de câini vagabonzi care, sperăm, așteaptă să fie adoptați de cineva și nu uciși fără milă.
CAPITOLUL X.
Diverse
COOPERATIVA MEȘTEȘUGÃREASCÃ “ARTA METALULUI”

Pe strada Gloriei nr. 2 bis, se află cooperativa meșteșugărească “Arta Metalului”. Investiții pentru înființarea ei s-au făcut încă din anul 1972, dar cooperativa are ca zi oficială de naștere prima zi a Anului Nou 1979. Pe data de 3 ianuarie, în acel an, au intrat pe poartă și au ocupat locurile de muncă din ateliere și birouri un număr de 150 de oameni: fierari, sudori, forjori, corpul TESA (care cuprindea 8% din salariați) ș.a.
Din 1972 până astăzi, timp de 35 de ani, această cooperativă a ajuns o întreprindere serioasă și vestită, pentru produsele ei finite, nu numai în toată țara, dar în primul rând în străinătate, unde avea majoritatea contractelor de export.
“Arta Metalului” a produs - și mai produce încă - piese de fier forjat, confecții metalice, feronerii, coturi și curbe forjate, piese turnate din aluminiu sub presiune și, cândva, chiar și piese de bronz. Toate acestea treceau prin mâinile iscusite ale unor adevărați artiști în modelarea la cald a metalelor, folosind recuzita din marile ei ateliere: forje mecanice, forje manuale, noduri, ciocane pneumatice, aparate de sudură, prese metalice de ștanțare, prese de amputizare ș.a.
Până în 1989, exportul nu ocupa mai mult de 20-30%, însă, după acest an, a început să crească de la 45% până la 85%, ceea ce nu era puțin.
În anul preajma anului 2000, și puțin după acest an, numărul angajaților ajunsese între 200 și 230. Atunci aveau loc acțiuni inițiate de Camera de Comerț a României, care au facilitat conducerii cooperativei “Arta Metalului” să participe la un Europarteneriat, pentru stimularea exportului. Aceste fructuoase acțiuni au adus cooperativei venituri de milioane de dolari.
Cooperativa își deschisese câteva debușee bănoase prin toată Europa, partenerii principali de export fiind Germania (care, timp de 35 de ani, a importat, an de an, piese de feronerie), Olanda, Franța, Italia, Suedia, dar și alte țări.
Din păcate, în anul 2007, atât numărul salariaților s-a redus (astăzi având doar 100), cât și al producției - care a ajuns doar la jumătate din ceea ce se fabrica și exporta în anii de vârf.
Cu toate acestea, există suficiente șanse și speranțe ca “Arta Metalului” să treacă într-o etapă nouă de producție și să supraviețuiască. Trebuie însă recunoscut faptul că adevăratul creator, părintele și sufletul acestei valoroase întreprinderi locale a fost inginerul Ion Nicolae (n. 17 IV 1947), care s-a aflat în funcția de președintele al respectivei cooperative tehnice, deci directorul ei, din prima zi a acestei fabrici de bijuterii lucrate din fier și oțel, până recent, în ziua pensionării lui. Dumnealui se preocupa serios de bunul mers al întreprinderii lui, mergând prin toată Europa, căutând locuri de desfacere, prezentând partenerilor săi cataloage cu piesele metalice lucrate la Scăieni și semnând contracte pentru vânzarea acestor lucrări deosebit de frumoase, toate fiind de înaltă calitate, elaborate după pretențiile și gusturile clienților din Uniunea Europeană.
După plecarea directorului Ion Nicolae, cooperativa și-a redus vizibil ritmul dar, cum spuneam, sub noua conducere, a început din nou să dea iarăși semne că va redeveni ceea ce a fost.

FERMA S.C. ECOFERM BOLDEȘTI-SCÃIENI
(CRESCÃTORIA DE PORCI ȘI DE VITE “CRIS TIM”)

Când scriu despre această crescătorie, am înaintea mea trei ziare mari care abordează același subiect: cel mai mare ziar american de limba română, “Meridianul românesc”, din California (numărul 480, din 7 oct., 2006), unde s-a publicat articolul “Cetățenii străini numesc orașul prahovean Boldești-Scăieni “cel mai împuțit oraș din Europa!”; ziarul “România liberă” (numărul 5073, din 8 nov. 2006), cu articolul “Boldești-Scăieni - oameni și porci: orașul cu “aromă” de hazna”, semnat de Mihnea-Petru Pârvu, din redacția ziarului - și ziarul “Prahova”, din Ploiești, (numărul 4839, din 27 sept. 2006), cu articolul “La Boldești-Scăieni, sute de familii trăiesc într-o cocină”, semnat de ziarista Gabriela Ioniță.
Nu întâmplător aceste trei articole lasă, încă din titluri, să se înțeleagă că în localiatea respectivă ceva, ceva rău se întâmplă - și anume un rău cauzat de o crescătorie imensă de porci situată în intravilanul orașului Boldești-Scăieni. Aria de 16,27 ha, ocupată de fermă, a fost luată de Cristim de la proprietarul ei, ing. Toma Călinescu, fiul marelui ing. agronom August Călinescu, primul proprietar al acestui teren și prieten cu savantul Nicolae Iorga. Inginerul Călinescu și acum se află în litigiu cu crescătoria de porci. De fapt, crescătoria are un nume mai nobil: Ferma S. C. ECOFERM, acest ultim cuvânt dorind să spună că este o fermă care respectă regulile ECOlogice, “Ecofermul” fiind o secție a marelui producător de mezeluri CRIS-TIM. Oare așa să fie?
Când vorbim de ecologie, de condiții ecologice, ne imaginăm niște legături curate, impecabile, dintre ființele vii și mediul ambiant, respectat până la divinizare. Dar tocmai aceasta este problema, că o fermă uriașă, alcătuită din 40.000 de porci (din care vreo 9.000 sunt la Ecoferm Boldești-Scăieni), plus 200 de vaci lactante - raportând numărul mare al animalelor la cei numai 11.500 de oameni din oraș, precum citează ziarele, este de la bun început un meci pierdut pentru bieții locuitori care fac reclamații disperate pretutindeni, trebuind să le îndure zilnic mirosurile - dar ce mirosuri: duhori sufocante, simțite puternic, în special vara. De ce oare? Pentru a răspunde la această întrebare, este suficient să dăm citate alternative din cele trei articole...
“Am luat și noi legătura - scrie ziarul “România liberă” - cu primarul orașului, Dumitru Ion, care spune că reclamațiile sunt reale: „Și noi, la primărie, primim, zilnic, sesizări în legătură cu mirosurile emanate de crescătoria de porci. Firma Ecoferm, secție a societății Cris-Tim, crescătorie de porci și vite, are autorizație provizorie (subl. noastră) de mediu, deoarece se află în program de modernizare. Până la finalizarea acestui proiect, pe durata căruia societatea este obligată să cumpere utilaje performante cu care să transporte dejecțiile animalelor, nu putem face nimic. (...) Când este foarte cald, mirosul fecalelor fermentate ajunge până în centrul orașului. I-am sesizat pe cei de la Ecoferm”. Ziarul de la București mi-a citat și cuvintele mele de indignare, adăugând: “În asentiment cu profesorul sunt și fostul primar al urbei, Jean Popescu, și alți doi viceprimari, Gheorghe T. Gheorghe și Ștefan Pahonțu. La fel, și doctorița Emilia Herescu, unul din medicii veterinari care fac analizele la animalele de la Ecoferm: Vara, spre seară, intensitatea e maximă”. Am încheiat citatul din ziarul “România liberă”.
Ziarul “Prahova” amintește declarația comisarului-șef al Gărzii de Mediu Prahova, Ștefan Popescu: “Noi am dat amenzi de fiecare dată când am fost în control la această fermă. Vom efectua încă unul săptămâna aceasta în urma căruia cei de aici vor fi din nou sancționați.”
Ferma a promis că imediat după la 1 ianuarie 2007, când se va termina modernizarea, mirosurile nu se vor mai simți, dar în martie 2007 mirosurile veneau la fel ca și mai înainte, poate cu 5-6 procente mai reduse! Crescătoria și-a înlocuit filtrele anemice, care nu opreau nicidecum mirosurile fetide, cu cele mai bune filtre pe care le-a găsit, și a construit o lagună modernă pentru dejecții, departe de fermă. A făcut tot ce s-a putut. Tehnic vorbind, mai mult chiar că nu se mai poate, iar rezultatul este aproape nul, fiindcă se știe: nici un filtru și nici o lagună din lume, oricât de performante, nu ar putea opri miasma dejecțiilor porcine, motiv pentru care în orice țară din lume asemenea mari crescătorii se amplasează la distanțe de 20-30 km departe de orice localitate, și nu în arealul citadin! Singura soluție este ca și Ecofermul să se mute în altă parte și să rămână în locul fermei secția de fabricat mezeluri foarte bune care exista înainte și pe care, după o scurtă funcționare, conducerea de la București a desființat-o.
“Pe timpul comunismului - scrie ziarul american “Meridianul românesc”, sub semnătura lui Cristian Petru Bălan - acolo se aflase o fermă mică de porcine aparținând “Gospodăriei locale a Comitetului Județean p.c.r.” - popular, supranumită simplu “porcii partidului” - care totuși nu mirosea atât de insistent iar uneori deloc (...) Deoarece ferma de astăzi este despărțită de casele locuitorilor din oraș doar de o șosea, locuințele lor, aflate la numai câteva zeci de metri de imensa cocină, sunt primele asfixiate, zi și noapte, de mirosul fecalelor de porci, miros atât de îngrozitor, încât te apucă leșinul.”
La ancheta făcută de ziarul România liberă, ing. zootenist Petru Șiman, șeful fermei de la Boldești-Scăieni, a declarat despre miros (citez din ziar): “Nici mie nu-mi place. Garda de Mediu ne-a amendat cu 35 de milioane pentru mirosuri. Luăm măsuri. În acest moment, nu avem autorizație de la Mediu - spune franc inginerul zootehnist.” Mai departe, șeful fermei promite solemn și se scuză cu cinism: “Pe cuvântul meu de onoare că de la vară n-o să mai miroase. În Þara Românească mai sunt ferme care miros, da’ nu s-a auzit de atâta scandal ca pentru ferma asta. Plătim taxe și impozite de un miliard și jumătate pe an și sigur că miroase puțin. Niciodată acest miros (n.r. - de fecale de porc) n-a îmbolnăvit pe nimeni și nu va îmbolnăvi pe nimeni.”
Ziarista Gabriela Ioniță, de la cotidianul “Prahova”, scrie cu indignare: “Încercând să luăm legătura telefonică cu reprezentanții acestei ferme, una dintre angajate ne-a spus că “nu are voie să spună nimic” și ne-a închis telefonul în nas.”
Șeful fermei, ing. Petru Șiman, afirmase că mirosul fetid care asfixiază orașul nu a îmbolnăvit pe nimeni, dar actele normative ale O.U.G Nr. 152/2005 - privind prevenirea și controlul integrat al poluării, aprobată prin Legea Nr. 84/2006, arată că aerosolii proveniți de la asemenea dejecții pot fi foarte nocivi, deoarece sistemul respirator al ființei umane, inhalând zilnic emisiile azotului amoniacal, slăbesc sistemul imunitar. Mirosul sesizat de glandele olfactive nu s-ar simți dacă nu ar proveni din emisiunile secundare ale H2S în condițiile incubației vii micoorganice care se formează din contact cu aerul și cu solul cald, iar hidrogenul sulfurat atacă lent și alveolele pulmonare, chiar când concentrația lui este în cantități mai mici. Dar trebuie adăugat că aerosolii din dejecții mai conțin fosfor total, detergenți sintetici biodegradabili și nebiodegradabili, proveniți de la spălarea cotețelor; au, de asemenea, sulfuri și hidrogen sulfurat pur, sulfați și sulfiți; Cu, Zn, azot amoniacal, bacterii coliforme, escherichia coli, streptococi fecali (enterococi), hidrocarburi de petrol - toate sub formă de materie în suspensie, de aerosoli purtați de vânt la mari distanțe. Nu este o simplă întâmplare că cele mai multe cazuri de îmbolnăviri se numără în familiile din vecinătatea fermei.
Probabil că fondatorii fermei nu au prevăzut cât de puternică va fi reacția și rezistența localnicilor din acest oraș, chiar dacă au fost din capul locului bine intenționați... Dar cine sunt fondatorii acestei ferme?
“Cris-Timul (sau Cristimul), cum se scrie în ultimul timp, este o afacere de familie”. Așa declară Radu Timiș, președintele grupului Cris-Tim. Dacă nu ar fi comis imensa greșeală de a amplasa ferma lui pe aria unui oraș frumos, altă dată cu aer curat, un oraș cu rapidă dezvoltare teritorială, deteriorându-i grav echilibrul ecologic prin amplasarea cu ghinion (pentru localnici) a unei ferme “ecologice”, dacă ar fi ales alt loc, relativ tânărul om de afaceri Radu Timiș (42 de ani) ar merita sincer felicitat și de locuitorii din Boldești-Scăieni (acum supărați pe el) pentru iscusința, talentul și ambiția de a porni o afacere cu mezeluri de la zero și de a ajunge în scurt timp primul mezelar din țară. Dar timpul nu este pierdut să-și corecteze greșeala de rea amplasare, fără a fi păgubit nici dumnealui nici localnicii.
Cristina Timiș, împreună cu soțul ei Radu Timiș, în anul 1992, aveau un micuț chioșc alimentar, de cca. 10 metri pătrați, în cartierul Militari din București, pe care l-au botezat CRIS-TIM (de la Cristina + Timiș). Paisprezece ani mai târziu, Radu Timiș ajunge să conducă una din cele mai mari companii specializată în prelucrarea și comercializarea cărnii (18% din mezelurile românești) și în care declara că a investit tot profitul obținut. Astăzi adresa societății este Bd. Bucureștii Noi, Nr. 140, București. Cifra anuală a Cristimului depășește acum 100.000.000$. Societatea are peste 1500 de angajați, fiind susținută în prezent de toate companiile membre ale sale și anume:
1. S.C. ECOFERM, care are 4 ferme pentru creșterea porcilor, bovinelor, ovinelor, o fermă piscicolă și unele de culturi vegetale, pe o suprafață de 200 ha. Aici este și ferma cu pricina din Boldești-Scăieni.
2. CRISTIM 2 PROD. CO.
3. “RECUNOȘTINÞA” PRODCOM IMPEX, localizată la Filipeștii de Pădure, jud. Dâmbovița, cu peste 1500 de angajați care lucrează în patru fabrici de mezeluri, livrând 150 de tone produse pe zi, din care se vând 100 t/zi, prin 15 magazine Cristim, din care două în Capitală. La Filipești a investit peste 2 milioane de euro, jumătate printr-o finanțare Sparad.
4. SENSCONSTRUCT, o societate imobiliară și de construcții.
5. Centrul de Logistică de la Mogoșoaia, cu o depozitare de 120 t/zi, care va deservi 1800 de magazine din București, Muntenia, Italia și Grecia.
Reclamele făcute de Cristim arată că această societate comercială fabrică cele mai bune produse de parizere, cremwurști, cârnați, pateuri, șunci, produse carnate crud-uscate, mezeluri fiert-afumate, vegetale, diverse - prin tehnologiile cele mai avansate, având cel mai modern laborator fizico-chimic din România pentru analizele zilnice ale tuturor șarjelor.
Vânzând aceste produse în cantitate de 540.000-560.000 t/an - compania a ajuns la o afacere de peste 200 milioane de euro pe an, dând la o parte o mulțime de concurenți mai mici. Dar să nu vă imaginați că acest Cristim nu mai are de înfruntat concurenți serioși pe piața românească. Aceștia sunt ALDIS-Călărași, ANGST RO, CAROLI și CAMPOFRIO, ultima susținută de compania miliardară americană SMITHFIELD FOOD, USA. “Ca să supraviețuiești pe această piață, declara Radu Timiș, trebuie să fii agresiv, pentru că nu te bați cu firmele locale, ci pe o piață europeană. Fără brand, nu însemni nimic. Dacă nu ai brand, nu ai putere de negociere cu supermarketurile și nu poți vinde.” Cu asemenea ambiții, Cristimul a produs 150 t de mezeluri pe zi în 2006, sperând să ajungă la 200 t/zi în 2007 și 300 t/zi în 2010. Ne-a convins că este în stare.
Și totuși, în afară de greșeala cu alegerea orașului Boldești-Scăieni, ca loc pentru creșterea porcilor, Radu Timiș a mai comis o greșeală tot atât de mare, când a lansat o marcă “Salamul săsesc” fără să o înregistreze, ceea ce i-a atras o penalizare după conflictul cu CAMPOFRIO și ANGST, care o aveau deja înregistrată, deși poate că nu ei o inventaseră. Penalizarea a fost de 7 milioane de euro, deci cam a IX-a parte din averea sa. Destul de mult !
Din cauză ca Uniunea Europeană, în urma unei monitorizări solicitate de cetățenii din Boldești-Scăieni, l-ar putea obliga să închidă ferma de porci și vite de la Scăieni, i-am sugera d-lui Timiș, președintele S.C. Cristim, să mute porcii (nu vitele) de pe aria orașului Boldești-Scăieni, și să facă în acel loc o modernă fabrică de produse lactate, de care este mare nevoie în județul Prahova, dar și să reînființeze secția de salamuri. S-ar crea și noi locuri de muncă pentru cetățenii disponibilizați din acest oraș. Oricum, un asemenea transfer de animale ar costa mult mai puțin decât pierderea celor 7 milioane de euro și i-ar aduce un mare câștig.
Pentru că deținem câteva date mai vechi despre ECOFERM SRL de la Boldești-Scăieni (Șos. Ploiești-Vălenii de Munte nr. 16), le reproducem și în monografia de față:

Anul 2004 Anul 2005

Suprafața fermei: 65 ha 86 ha
Bovine: 98 capete 121 capete
Porcine 6259 capete 7259 capete
Salariați permanenți 145 144

Menționăm că vacile de aici sunt aduse din Franța (la inaugurarea instalării lor în grajdurile moderne de la Scăieni a fost prezent însuși ministrul francez al agriculturii) și mai menționăm, de asemenea, că în timpul zilei, pentru mărirea producției de lapte, vacile sunt tratate non-stop, cu... muzică clasică (Mozart, Chopin, Vivaldi), fapt cu totul real și cu rezultate vizibil eficiente. Porcii de acolo nu sunt serviți cu muzică, fiindcă fac ei și așa destulă muzică atunci când le este foame. Astăzi se pare că porcinile fermei depășesc 10.000 de capete (nu avem date statistice).
În anul 2004 ferma a beneficiat de ajutor financiar de la bugetul de stat, în sumă de 1.890 mii RON, adică 5,3% din sprijinul financiar acordat județului. În 2005 a primit mai mult: 2.198 mii RON (5,7% din sprijinul total acordat județului Prahova). Din aceste sume, 1.253 mii RON au fost subvenții pentru producția marfă pentru tineretul bovin, junici și porci - iar 844 mii RON au fost subvenții pentru laptele livrat la procesare.
Preț net al fermei, în 2005, a fost 236,6 mii RON, pe când cifra de afaceri/UVM a fost 5.741,1 RON față de 1.465,2 RON în anul 2004.
Redresarea activității în 2005-2006 a fost determinată de aplicarea unor politici manageriale performante, ale căror decizii au condus la creșterea numărului de animale, de la 1956 de capete (din care porcine 1878 și bovine 78, la finele anului 2004), la 2275 capete (din care 2178 porcine și 97 bovine). De asemenea, suprafața furajeră a crescut de la 65 ha la 86 ha. Astfel, nu numai că S.C. Cristim Boldești-Scăieni a acoperit pierderile, dar s-a reușit chiar să se obțină un profit net de 223,6 mii RON și o rată a profitului de 1,7% față de -53% cum fusese în anul 2004.
Datorită rezultatelor înregistrate în 2005 - 224 mii RON profit net - pierderea subvențiilor din cifra de afaceri/UVM a ajuns la un nivel rezonabil de 16,8%, față de nivelul 66,0%, înregistrat în anul 2006.
După cum vedeți, am arătat aici și faptele rele și faptele bune ale faimoasei ferme S.C. Ecoferm/Cristim, găzduită pe ghimpii de la Boldești-Scăieni, fără să putem intra în cifrele de afaceri exacte din anii 2006-2007, care, firește că sunt altele. Avem însă convingerea că și acelea demonstrează tot un progres satisfăcător și că cifrele menționate de mine aici au fost întru totul reale, demonstrând hărnicia și ambiția familiei Timiș. Chiar dacă patronul afirmă, plin de optimism: “Am această firmă pentru 100 de ani - trei-patru generați după mine” - și îi dorim succes și o perpetuare chiar mai lungă de un secol - dar dacă localnicii din orașul care îi cere să-și transfere de acolo ferma de porci, nu vor fi ascultați, plânsetele lor vor ajunge până la ceruri și nu se știe cu ce feed-back divin se pot întoarce toate suspinele și lacrimile lor...
Dar cum anul 2007, în calendarul chinezesc, este “anul porcului”, care aduce numai surprize și mari schimbări, să rămânem cu toții optimiști!

RAMPA ECOLOGICÃ DIN BOLDEȘTI-SCÃIENI

Prin Hotărârea Nr. 55/19.IX.2001, Consiliul Județean Prahova a aprobat realizarea a patru rampe ecologice de deșeuri menajere în acest județ, după cum urmează:
1. Rampa ecologică de la Boldești-Scăieni, cu o capacitate totală de înmagazinare de 750.000 tone de deșeuri, extinsă la 800.000 t, urmând ca anual să primească 78.000 de tone - care, prin intermedierea a 10 stații de transfer, va deservi toate localitățile din sudul județului, pentru o populație de 580.000 de locuitori, din care 320.000 sunt de la orașe și 260.000 din rural. Alături de cele de la București-Rudeni-Chitila, de cel de la Costinești și de cel din rada portului Constanța, rampa din Boldești-Scăieni este unul din cele mai mari depozite de gunoi din țară, pare-se chiar mai mare decât acestea.
2. Rampa de la Bănești, cu o capacitate de 10.868 t/an, destinată deșeurilor industriale.
3. Rampa de la Băicoi, cu capacitate mică. Ea deservește 49.000 de locuitori.
4. Rampa de la Vălenii de Munte, cu o capacitate de 19.345 t/an.
Pe teritoriul județului Prahova au fost identificate 106 depozite menajere neamenajate, pe o suprafață de 48,5 ha, cu o depozitare anual de cca. 400.000 t. În medie, în județul Prahova se produc anual cca. 3,3 milioane tone de deșeuri, mai multe ca în alte județe ale țării.
O atenție deosebită i s-a acordat marii rampe ecologice de la Boldești-Scăieni, grație poziției favorabile pentru propunătorii care, plăcându-le terenul, au făcut prospectul, defavorabile însă pentru localnici, deoarece rampa se află în apropierea râului Teleajen, pe aria sectorului Scăieni, la aproape 3 km sud de orașul care, în viitor, implicit se va extinde și spre această zonă.
În pofida protestelor vehemente făcute de locuitorii acestui oraș, inițiate de Rodica Popescu, Jean Popescu, Toma Călinescu, Gheorghe Gheorghe și alții, rampa a fost inaugurată oficial, în prezența autorităților județene și locale, în luna septembrie 2001, când s-a specificat că limita de depozitare a deșeurilor în acest loc este de 78.000 metri cubi pe an, dar, anual, vedem că s-au depozitat 80.000 m.c., din care numai municipiul Ploiești, singur a depozitat 75.900 m.c., în medie. Transportul spre rampă se face pe o cale de acces de cca. 2 km, pe un drum agricol asfaltat, însă cele mai multe transporturi gunoiere vin de la distanță.
Pentru proiectul lucrării de depozitare și pentru construirea rampei ecologice, Consiliul Județean Prahova a apelat la Societatea comercială S.C. IRIDEX GROUP IMPORT-EXPORT S.R.L. Această societate administrează, de la înființare până în prezent, groapa ecologică de la Scăieni. Ca materiale de depozitare, acolo se transportă deșeuri menajere și asimilate, deșeuri stradale și inerte, deșeuri industriale asimilate, zise fără noxe toxice.
Proprietarii investiției spuneau că rampa, întinsă pe câteva ha, a fost dotată cu instalații moderne de compactare, balotare și împachetare a deșeurilor, în scopul realizării unui impact minim asupra factorilor de mediu. Trebuie să menționez că groapa ecologică nu are incineratoare cu module ecologice de deșeuri nepericuloase.
Deși ni s-au dat asigurări ferme că această rampă nu aduce nici un fel de prejudiciu mediului și populației, fiind întru totul foarte... ecologică (aici autoritățile cred că au abuzat prea mult de acest termen, deoarece el a devenit un adjectiv eufemistic acoperitor și destul de relativ în atari discuții). Cercetând mai amănunțit aceste afirmații, am dat peste o documentație a S.C. IRIDEX, nefăcută deloc public, care a fost înaintată la conducerea A.M.P. Prahova, deoarece a fost solicitată insistent de această conducere. Citind-o cu atenție, am descoperit și cealaltă față a “adevărului ecologic”, care nu putea fi deloc ascuns specialiștilor ecologiști de la Protecția Mediului. Astfel, documentația IRIDEXULUI înaintată AMP-ului, este nevoită să recunoască, în termeni destul de cinstiți, că nici o rampă ecologică din lume nu poate oferi garanții de acuratețe de sută la sută...
Din lecturarea ei, am aflat că depozitul degajă în zonă emisii continui de metan și bioxid de carbon - principalii constituenți ai gazului rezultat de depozitarea deșeurilor menajere, produși de microorganismele prezente în depozitele de servire în condiții anaerobe. Potrivit aceleiași documentații, cantitatea cea mai mare de noxe se elimină în primii cinci ani (presupunând că nu s-ar depozita zilnic alte deșeuri). Specialiștii angajați la IRIDEX par oameni cinstiți, întrucât, în aceeași documentație, mai recunosc deschis că în cazul în care gazul nu este evacuat deja gata controlat din depozit, atunci migrarea și depozitarea acestuia pot prezenta o serie de riscuri majore. Printre acestea, pericol de incendiu prin autoaprindere, vara; pericol de explozie, degajări de mirosuri neplăcute, dar și compuși toxici, afectarea componenței biologice a solului prin reducerea concentrației de oxigen. Conform Studiului de Impact, există un real pericol de explozie prin posibila apariție a acumulării de gaze ce contribuie la efectul mondial de seră.
Poziționat fiind nu departe de firul râului Teleajen, zonă străbătută continuu de curenți puternici de aer, și luând în considerație schimbarea climaterică pe glob, cu intensificarea vânturilor turbionare, uneori extrem de puternice în România, deșeurile infectate pot fi zburate de vânt de pe rampă dacă baloturile nu sunt bine fixate în folie. De asemenea, apele uzate pot contacta pânza freatică și râul din apropiere. Din păcate, documentația în discuție nu arată cum se pot combate mirosurile infecte degajate de această groapă ecologică și care ajung aduse uneori de vânt până în oraș.
Au trecut mai bine de cinci ani de când există această rampă și, între timp, s-a văzut că nu se respectă clauzele de funcționare, întrucât rampa este supra-alimentată, depășindu-se cantitatea tonajului depozitat anual. Deși rampa nu este destinată deșeurilor industriale, acestea sosesc deseori acolo, mascate bine printre deșeurile menajere, fără putința de a fi descoperite; deșeurile reciclabile sunt adesea amestecate cu cele nereciclabile, iar deșeurile toxice sunt uneori strecurate iresponsabil printre cele netoxice. Orice deșeuri poluante ar trebui transportate doar de o societate autorizată pentru activități cu deșeurile ambalate și etichetate, dar s-au făcut și abuzuri. Cel mai mare din toate a fost un transport fictiv, păgubind statul cu sute de mii de euro, când S.C. WILLIS S.R.L., a lui William Brânză, a încasat bani pe niște transporturi fictive spre această rampă, ele trebuind să fie aduse de la Termo Brazi.
Deoarece eu trăiesc în America, o țară care este nu numai cea mai mare producătoare de excelente bunuri materiale, dar și de gunoaie grosiere de tot felul (inclusiv morale), am văzut cum procedează americanii cu aceste așa-zise rampe ecologice după ce acestea se umplu până la refuz, căci orice rampă, la urma urmelor, tot se va umple peste poate. Când s-a ajuns la acest punct, de fapt, de aici încolo încep marile transporturi spre ea: zi și noapte, sute de camioane basculante, escavatoare și compresoare muncesc câțiva ani cărând milioane de tone de pământ și roci, pe care le deversează și compresează în straturi peste fosta rampă, până ce aceasta este îngropată totalmente sub o pătură groasă de cel puțin 50 de metri de pământ. Uneori se toarnă și beton. Așa apar niște mari dealuri artificiale, ridicate în plin câmp, și dacă cineva a stat în apropiere și se întoarce după un număr de ani, nu mai poate recunoaște locul acela, deoarece ajunge plin de coline frumoase și împădurite cu diferite esențe de copaci și cu brâuri de flori. Peisajul, care înainte era scârbos, urât mirositor și cu totul dezolant, devine, prin intervenția mâinii umane, un loc cu adevărat frumos și demn de admirat. Dar - atenție! Totdeauna la poalele acelui deal există niște pancarde cu avertismente scrise, specificând clar și sub amenințarea legii, să nu se construiască locuințe pe aceste coline sau la poalele lor și să nu se foreze în aceste locuri, deoarece, din profunzimea lor, pot izbucni gaze toxice periculoase, iradieri și mirosuri insuportabile, închise acolo ca într-o cutie, sub un capac gros de pământ, roci și beton. Deocamdată, la Boldești-Scăieni gazele și odorurile nu pot fi puse sub nici un capac și ele zburdă libere în afară...
Cum am mai arătat și în altă parte, nu numai mirosurile dau năvală de la rampa noastră, în special vara, dar și roiuri nesfârșite de muște, multe venind infectate. Până să existe rampa, erau muște puține în zonă. Acum ele s-au înmulțit, creând probleme în sezonul cald. S-a observat că pescărușii și ciorile au și ele o mare predilecție pentru gunoaie. Aceste păsări se pot vedea tot mai des vizitând rampa de gunoi, iar ciorile și-au găsit un adevărat rai în întreaga zonă urbană. Deopotrivă, zburătoarele de acest fel pot colporta diferiți germeni patogeni, inclusiv gripa aviară care a apărut în Balaca. În mod inexplicabil, comparativ cu localitățile mai îndepărtate aflate împrejur, mortalitatea a crescut în Boldești-Scăieni în perioada 2002-2006. Nu țin neapărat să sperii lumea și să fac o conexiune hazardantă între existența acestei mari rampe ecologice și creșterea mortalității. Totul s-ar putea să fie o simplă coincidență, dar un studiu științific, la fața locului, nu ar fi rău să fie înfăptuit, în primul rând pentru liniștirea populației din acest oraș asaltat de mirosuri.

BAT SERVICE S.A. BOLDEȘTI-SCÃIENI

În Scăieni, pe Str. Gloriei nr. 4, se află o firmă veche de șase decenii, cunoscută înainte sub numele de Baza Tubulară, unde, prin anii ‘60, șef era regretatul maistru Nică Petre, firmă care astăzi se numește “BAT Service S.A.” Dintr-un loc de simplă depozitare, pe arii întinse, a utilajului petrolifer (țevi, materiale de construcție sonde), BAT-ul a devenit astăzi unul din cele mai importante servicii de transport agabaritic din țară și depozit de materiale petrochimice. Compania răspunde la telefonul 244-210-810 și primește zilnic comenzi ferme pentru:
- sisteme de conduce și pompe;
- sisteme de siguranță și protecție pentru industria de petrol-gaze;
- instalări de materiale tubulare și instalații de foraj;
- închirieri de materiale tubulare și instalații de foraj;
- reparări de materiale tubulare de instalații de foraj;
- comercializarea diferitelor tipuri de țeavă polietilenă;
- oferte de scule și instrumente de foraj de exploatare;
- transportarea lor la adresa solicitată.
Compania afirmă că se află în căutare de noi brațe de muncă în domeniul transporturilor agabaritice.
ABATORUL DE PÃSÃRI S.C. “AGRISOL INTERNATIONAL RO SRL”

În urmă cu 45 de ani s-a înființat un abator de păsări la Scăieni, aparținând statului și fiind administrat de o fermă avicolă din Băicoi. El avea câteva mii de tăieri de păsări pe zi, în special pui de găină până la un an. Exista o secție de sacrificare a păsărilor pe bandă, care erau trimise apoi la secția de curățare mecanică a penelor, sfârșind la secțiile de eviscerare și împachetare. Anexat abatorului, se afla, și încă mai există, un modern și spațios depozit de congelare de unde carnea sortată și împachetată lua drumul exportului în proporție de 60%. O parte din piepți și pulpe mergeau la secția de afumat, unde se fabricau sortimentele “Picarom”, foarte căutate pe piață. Viscerele și fulgii nu se aruncau ci mergeau la etaj, la secția de coacere și pulverizare, transformându-se în îngrășăminte concentrate pentru animale, păsări sau pentru crescătoriile de pești. De la această secție, unde se măcinau deșeurile organice calcinate, se emana un miros greu, de-a dreptul insuportabil, care se răspândea zilnic peste tot sectorul Scăieni și cartierul Balaca (la Boldești nu se simțea decât rareori).
Cele cca 80 de muncitoare de la abator, deși controlate la ieșire, găseau metodele cele mai subtile să scoată ilegal pe poartă bucăți de carne pentru propriile familii sau pentru vânzare, într-o perioadă când era criză mare de carne pe piață. Abatorul devenise foarte productiv și aducea un serios venit țării.
Pentru nimic în lume nu înțelegem de ce, după Revoluție, AGRISOL-ul s-a asociat cu trei businessmani libanezi, domnii Youssef Tainos Laoun, Charbel Elias Laoun (probabil frați) și Sarkis Elias Sarkis. Banca Transilvaniei le-a sărit imediat în ajutor cu împrumuturi noi. Decizia de asociere nr. 89 a fost reînnoită la 19 mai 2005 prin Societatea Civilă a avocaților Radu, Tărăcilă, cu o autorizație integrată de mediu legală și cu autorizația ANPC - Autorizația Națională pentru Protecția Consumatorilor. Astfel, la poarta abatorului, lângă steagul românesc și al Uniunii Europene, fâlfâie acum biruitor și steagul libanez... Este drept că libanezii au mai modernizat puțin abatorul, dar de data aceasta, câștigul de pe produse se împarte între beneficiarii libanezi și statul român, primii având obligația să găsească distribuitori ale produselor abatorului în străinătate, exportul preferențial fiind țările arabe.
Cifra de afaceri a AGRISOLULUI a crescut de la 10 milioane de euro în 1999 la peste 25 milioane în 2005, la un capital social inițial de 4.928.000 RON. În prezent se lucrează cu un personal mai redus decât înainte și nu totdeauna se fac tăieri. Sacrificiile au fost cu totul oprite atunci când la Scăieni și Balaca s-au semnalat focare de febră aviară H5N1 și când au fost sacrificate toate păsările din zonă ale cetățenilor care declarau furioși că nimicirea lor este inutilă, fiindcă au fost eutanasiate păsări foarte sănătoase.
Controalele actuale la poarta abatorului sunt deosebit de severe, încât nu se mai poate fura nimic (sau cel puțin așa se pretinde). Produsele de bază ale AGRISOLULUI de la Scăieni sunt: carcase cu pui congelați, produse derivate de pui și furaje concentrate. Deși s-au introdus filtre noi și mai moderne decât cele vechi, există totuși zile când mirosul de la secția de concentrate (miros grețos de găinaț ars!) se simte când și când pe aceeași arie pe care era prezent zilnic și mai înainte. Din cauza aceasta, localnicii se plâng în continuare și sunt foarte nemulțumiți, mai ales când ei au auzit și zvonul că această societate ar intenționa să construiască în apropiere și o mare crescătorie de rațe... Multe zvonuri însă ar putea fi neadevărate.
Sediul central al S.C. AGRISOL INTERNATIONAL RO. S.R.L. se află în Scăieni, Str. Morii nr. 38, tel. 244-211.821. Recent, la poarta abatorului s-a înființat și un magazin de vânzare a cărnii de pasăre, cu preț de abator.

FIRMELE MICI DIN ORAȘ: ROM FOR, DANCOR COM, TECAR-SAN,
LUX MOB, PRODSIG, GAFTOS, INVEST MANAGEMENT,
BAZA DE APOVIZIONARE FLOREȘTI

În Boldești-Scăieni, cu excepția vechii Baze de Aprovizionare Florești, care a dispărut deja, cum au dispărut varnițele și Sticlăria - acestea erau peste drum de gară - sau Fabrica de pâine (dar se va redeschide curând o alta nouă, în același loc), au apărut, în schimb, câteva firme noi și este de prevăzut ca numărul lor să crească în viitor. Ele au diferite profiluri și câteva se luptă cu greutăți inerente începutului în business, făcând necesare eforturi să nu colapseze. Dacă vor rezista concurenței, după intrarea țării noastre în Uniunea Europeană, ele ar merita sprijinite de bănci, încurajate de forurile locale, urmărite cu atenție și descrise într-un material special de studiu economic. Deocamdată, din cifrele de afaceri și din capitalul lor social afișat, nu putem să spunem altceva decât că, în majoritate, au demarat bine, că promit să devină companii serioase, cu tendințe de extindere și de aceea trebuie să le acordăm încredere și să le dorim succes, întrucât ele contribuie la consolidarea economiei locale, întărind și profilul industrial al orașului Boldești-Scăieni.
Voi menționa fugitiv indicatorii lor financiari de evoluție și rezistență, care sunt definiți de cifra de afaceri și de capitalul lor social.
ROM FOR (Str. Liliacului nr. 19), cea mai mare și mai veche dintre ele, cu capital american, în 1992 pornise cu o cifră de afaceri de 1 milion de euro, capitalul social fiind de 2.793.067 RON;
DANCOR COM (Str. Gloriei), în 1995, cifra de afaceri era de 500.000 euro; capital social 5000 RON;
TECAR-SAN (Șos. Ploiești-Văleni), în 2001, cifră de afaceri 1-2 milioane euro; capital social 500 RON;
LUX MOB (Șos. Ploiești-Văleni nr. 23), în 2003, cifra de afaceri era de 500.000 euro; capital social 200 RON; PRODSIG cooperează cu LUX MOB.
GAFTOS PRODUCTION (Str. Bucovului nr. 79), în 2004, cifra de afaceri 500.000 euro, capital social 200 RON;
INVEST MANAGEMENT (Str. Morii 38), aceeași firmă cu AGRISOL, aceiași indici financiari.
MORILE DIN ORAȘ: Există două mori, una etajată, pe șoseaua Ploiești – Văleni, care aparținea trustului de panificație Ploiești și care lucrează angro (en gros). Aceasta a fost cumpărată recent de un cetățean turc. A doua moară se află pe Calea Unirii, lângă dispensarul veterinar, aparținând d-nei Caty Pahonțu. Este o moară mică, cu valțuri.

Se înțelege că, la ieșirea acestei cărți din tipografie, indicii respectivi vor fi deja depășiți, fiindcă ei sunt arătați aici doar cu un simplu scop orientativ și comparativ pentru evoluțiile viitoare ale acestor mici companii locale care, în viitor, ar putea deveni cu adevărat mari.

CAPITOLUL XI.
Primăria orașului Boldești-Scăieni

În baza legii nr. 215 din 23 aprilie 2001 - a administrației publice locale - orașul Boldești-Scăieni este unitate administrativ-teritorială cu distinsă personalitate juridică. Posedă un patrimoniu și are inițiativă în ceea ce privește administrarea intereselor publice locale, exercitând, în condițiile legii, autoritatea în limitele administrativ-teritoriale stabilite.
Administrația publică a orașului Boldești-Scăieni, la fel ca orașele americane din jurul meu, la fel ca primăria orașului Glen Ellyn, statul Illinois, unde locuiesc, se întemeiază pe principiile autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilității autorităților, administrației publice locale, legalității și consultării cetățenilor în probleme locale de interes deosebit.
Consiliul local și primarul funcționează ca autorități administrative autonome și rezolvă toate treburile publice din oraș, în condițiile prevăzute de lege.
Primarul orașului Boldești-Scăieni se numește Ion Dumitru (n. 10 mai 1940, în Boldești), fiul unui muncitor petrolist. Este profesor gradul I, de științele naturii, cu o vechime de 41 de ani în învățământ, absolvent al Facultății de biologie-geografie din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, promoția 1965. Este căsătorit cu profesoara Dumitru Elisabeta (n. 31 martie 1942), profesoară gr. I de științele naturii, fostă colegă de grupă la aceeași universitate. Au o fiică, Alina-Paula, absolventă a Colegiului de Institutori, din Blaj, secția engleză, și un nepot, Vasilescu Alin Alexandru, elev cl. a X-a la Liceul de Administrație și Turism din Ploiești. Profesorul Ion Dumitru a candidat la funcția de primar din partea Partidului Conservator (fost Partidul Umanist) și a fost ales, în 2004, cu o mare majoritate de voturi. Pe parcursul mandatului său, a fost și continuă să fie foarte apreciat de alegătorii care i-au acordat această încredere, pentru spiritul său gospodăresc și pentru comportamentul lui deosebit de politicos față de toți cetățenii.
În activitatea sa, primarul se consultă periodic, pentru orice problemă importantă, cu Consiliul Local al Primăriei din Boldești-Scăieni, alcătuit din 17 membri care pot aproba sau nu unele decizii locale. Ei au fost aleși din reprezentanții a cinci partide politice, după cum urmează:
Din partea PARTIDULUI LIBERAL: Biță Paul, Isbășoiu Constantin, Marinescu
Florin;
Din partea PARTIDULUI CONSERVATOR: Bibescu Ion, Dinu Nelu, Stăncescu
Gheorghe, Tănase Răzvan Ionuț;
Din partea PARTIDULUI DEMOCRAT: Marinescu Ion, Mirea Mihai, Popescu Ion, Stârceanu Anca;
Din partea P.S.D.: Enache Vasile, Gheorghe Nicolae-Þârlea, Stăncescu Petruța,
Vlăsceanu Cristu;
Din partea P.R.M. : Lupu Viorel, Samoilă Nicolae.

În România există și funcția de vice-primar. La Primăria din Boldești-Scăieni, vice-primar este dl. prof. Petcu Paul Dorian (n. 15.02.1962), profesor de fizică, iar ca secretar este d-na Marinescu Florina Neli (n. 21.09.1947), absolventă a Facultății de Drept București. Șef serviciu financiar, contabilitate este d-na Elena Ionescu, cu o veche experiență în această solicitantă branșă. Secretară este Georgescu Liliana, iar dactilograf-arhivar Moraru Mihaela.
Pentru ca o persoană să poată fi înscrisă în programul de audiențe, aceasta trebuie să depună o cerere la Registratura Primăriei, în care să precizeze motivul solicitării audienței, să specifice numele, adresa și telefonul sau să se adreseze pe e-mailul primăriei: pbs@opticnet.ro. Adresa primăriei este str. Podgorie nr. 2, Boldești-Scăieni, cod. 105300, iar telefon/fax: 0244-211.287; 0244-211.1363; 0244-211.275.
Relațiile cu publicul sunt de luni până vineri, între orele 8,30-16,30, iar programul de audiențe este afișat după cum urmează:
Luni: d-na Marinescu Florina Neli, secretara orașului;
Marți: dl. prof. Petcu Paul Dorian, viceprimar;
Miercuri: dl. prof. Petcu Paul Dorian, viceprimar;
Joi: dl. prof. Dumitru Ion, primarul orașului.
La primăria orașului se fac înregistrări pentru nașterea copiilor (termenul fiind 15 zile după nașterea lor); înregistrări ale căsătoriei; înregistrări ale decesului (în termen de 3 zile de la decesul unei persoane).
Ultimii patru primari ai orașului Boldești-Scăieni, înainte de Revoluție, au fost următoarele persoane (în paranteză sunt notați anii cât au funcționat în această funcție):
Marinescu Aurică (1968-1979);
Ciungradi Silviu (1979-1981);
Gheorghe Dumitru (1981-1988);
Bengea Nicolae (1988-1989).
După Revoluție, pentru că era o perioada politică postrevoluționară încă în fierbere, nu s-au mai ținut alegeri, căci împrejurările nu permiteau așa ceva. Dar era nevoie de primar și trebuia numit cineva care să nu fi fost membru de partid și să aibă studii superioare. Noile organe de conducere ale județului Prahova l-au numit ca primar interimar pe un specialist în economie, cu studii superioare, care nu fusese membru de partid, dl. Popescu P. Jean, din Scăieni. Cu dumnealui începe seria nouă de primari, în condiții în care orașul trăia o nouă epocă de libertate, post comunistă și post ceaușistă. Iată pe toți primarii acestei noi perioade, următorii fiind aleși prin vot democratic:
Popescu Jean (1991-1992);
Dobre Valeriu (1992-1994);
Moroianu Gheorghe (1994-1996);
Enache Vasile (1996-2004);
Dumitru Ion (2004-până în prezent).

DIRECÞIA DE PATRIMONIU A ORAȘULUI BOLDEȘTI-SCÃIENI

După revoluție, guvernul a decis ca primăriile să fie degrevate de multitudinea de sarcini care le împiedicau să se descurce bine pentru rezolvarea lor. Prin hotărârea de descentralizare a serviciilor publice a primăriilor, s-au înființat direcțiile de patrimoniu local. În orașul Boldești-Scăieni sediul acestei direcții se află pe str. Bucovului nr. 3, în clădirea fostei băi comunale, construită de primarul Ilie Răspop, în anul 1938. Este meritul primului director al patrimoniului local, dl. Cristu Vlăsceanu, de a fi renovat vechea clădire a băii transformând-o în frumosul sediu al patrimoniului, aflat în spatele statuii lui Teodor Diamant. De asemenea, a următorului director, dl. Enache Vasile, care a continuat modernizarea și dotarea birourilor cu toată recuzita necesară. Actualul director al instituției, dl. Albert Sebastian Nicolae, numit în funcție în iunie 2004, continuă cu succes activitatea predecesorilor dumnealui și rezultatele muncii patrimoniale se văd atunci când parcurgi străzile orașului.
Direcția patrimoniului s-a înființat în anul 2001 și principala sarcină a acestei importante instituții este gospodărirea orașului. În acest scop, există o armată întreagă de salariați - 54 la număr - care se îngrijesc de estetica și curățenia localității. Lângă biroul direcției sunt birourile tehnico-administrative. Contabil-șef este Mariana Nedelcu. Referent contabil, încă de la înființare, este Iosif Elena, o expertă în domeniu, având o solidă experiență și lucrând cu alte două specialiste în contabilitate, Alexandru Viorica și Ilie Rodica, împreună cu alte salariate de la partea tehnică, Voicu Filofteia, Moraru Mariana ș.a.
S-au făcut numeroase lucrări concrete în acest oraș - nimeni nu le poate contesta - , deși au mai rămas încă multe lucruri de pus la punct. Dacă în urmă cu niște ani, ici-colo abia zăreai câte un bec la stâlpii de pe stradă, astăzi nu există nici o diferență dintre străzile Capitalei și cele din Boldești-Scăieni, în privința iluminatului public. Dar nu numai problema luminii pe străzi stă în grija patrimoniului, ci o mulțime de alte capitole legate de gospodărire: drenări de canale, asfaltări de drumuri, procurarea și distribuirea materialelor de curățenie, alimentarea cu apă, plantări de arbuști și de flori cu plante aduse din serele proprii de lângă clubul Boldești, toaletarea plantelor, măturarea străzilor și a trotuarelor, procurarea de investiții pentru bunul mers al școlilor din oraș, al grădinițelor, al Casei de cultură, al bibliotecii, al UAMS-ului (Unității de Ajutor Medico-Sanitară), contactul permanent cu primăria locală, reglarea noilor contracte de salubritate și încă multe, multe altele.
Cu toate acestea, se pare că direcția de patrimoniu a lăsat în părăsire marele parc de lângă Clubul Boldești. La fel, unele străzi mai lăturalnice și chiar parcurile Agrisol. Câteva persoane s-au accidentat sau erau să se accidenteze grav și să cadă în gurile de canal de unde s-au furat capacele de metal și care mult timp au rămas deschise fără ca să fie înlocuite imediat cu altele, eventual, cu capace de beton căci pe acestea știm că nu le mai fură nimeni. Trotuarele - și ele - sunt deplorabile! Dar problema cea mai urgentă și cea mai gravă, pentru care vedem că patrimoniul nu mișcă nici un pai și nu se zbate nici un pic este demontarea totală a monstruoasei conducte aeriene, lungă de cca 2 km, care, de câteva decenii, urâțește cumplit sectorul Scăieni, pe acolo pe unde ea a fost fără cap montată. Conducta pornește de la punctul de evacuare a refulărilor termice, de la cuptoarele de topit sticlă, și merge așa pe niște străzi, pe lângă blocuri, cotind prin fața cimitirului și luând-o paralel cu Calea Victoriei, până la intrarea în Boldești unde, pasămite, trebuia să încălzească blocurile. Dar a cedat de la primele probe. Și ce urâtă este! Acea conductă nu a funcționat niciodată, nu a fost niciodată nimănui de nici un folos, dimpotrivă, a însemnat un rușinos, un uriaș și costisitor rateu tehnic al epocii Ceaușescu. Scuza că... să vedeți, așa scrie într-un contract (comunist!) că nu avem voie să... până nu expiră contractu’... Ei bine, o asemenea scuză este stupită! De aceea, conducta va trebui demontată imediat, cu orice risc! (Este un subiect copios de reportaj TVR pe toate canalele de televiziune.) Din demontarea ei, din vânzarea fierului vechi, Direcția patrimoniului ar avea bani să mai înființeze încă două-trei parcuri în oraș. E nevoie să chemăm pe americani ori pe ruși să o demonteze? Þiganii din Boldești, specialiști în demontat fiare, ar putea-o face să dispară în numai câteva ore, dacă le-am spune doar atâta: șo pe ea!...

STEMA ORAȘULUI BOLDEȘTI-SCÃIENI ESTE JUMÃTATE
DIN STEMA A.R.L.U.S. ȘI DIN STEMA COMUNISTÃ A C.G.M.-ULUI!!

O altă mare rușine a localității este dizgrațioasa stemă a orașului Boldești-Scăieni. De aceea, ați văzut? eu nici n-am reprodus-o pe coperta cărții mele, ci am folosit o stemă mai veche, care într-adevăr spune ceva, deși s-ar mai putea cizela și aceasta vreun pic... Oricum, era o stemă logică, bogată în simboluri și chiar frumușică. Atunci care este problema cu stema nouă? Vă voi convinge, în paragrafele de mai jos, că este o problemă de imagine foarte gravă, poate cu mult mai gravă decât aceea cu conducta monstruoasă despre care am scris mai sus. Pentru a înțelege mai bine în ce constă acea gravitate, trebuie să descriem puțin stema impusă aleatoriu. Urmăriți imaginile...
Prin tradiție și prin lege, fiecare județ, fiecare oraș trebuie să aibă o stemă, un simbol grafic, care să spună ceva despre istoria, frumusețea și bogățiile acelor locuri. Cei care proiectează stemele localităților (membrii Comisiei Naționale de Heraldică) se presupune că ar avea cunoștințe solide în domeniul lor (heraldica este o disciplină auxiliară a istoriei care se ocupa cu studiul blazoanelor, a stemelor). Fiecare desen dintr-un blazon sau dintr-o stemă trebuie să simbolizeze ceva. De ex., pe stema județului Prahova, când vedem o sondă, o distilerie de petrol și o capră neagră, înțelegem cu toții că simbolizează industria petroliferă și bogăția faunistică a județului; când pe stema județelor Suceava, Cluj-Napoca ori pe cea a municipiului Târgoviște apar niște turnuri de cetate cu creneluri, se înțelege că acolo au fost niște cetăți, niște relicve medievale, dar pentru nimic în lume nimeni nu pricepe ce caută oare turnul de cetate, semănând cu o coroană și ornată cu creneluri, pe stema orașului Boldești-Scăieni?... Am avut noi vreodată vreo cetate istorică pe aceste meleaguri? Poate n-ar fi fost rău, dar știm că n-am avut... Heraldiștii noștri însă au cugetat altfel. Ei s-au gândit la un fel de standardizare a stemelor, nu ca aici in SUA, unde fiecare stat și oraș își poate alege liber forma stemei, fără standardizări impuse prin reguli din afară. Dar heraldiștii români au vrut să aplice forme STAS ca în tradițiile regimului trecut și au spus: haide să le dăm tuturor stemelor românești un contur comun - și anume o formă de scut cu simboluri pe el, iar deasupra scutului să așezăm o coroană cu creneluri (care ar fi semnul nobleței poporului nostru).
Dacă este vorba de o comună, deasupra stemei trebuie să apară un singur crenel; dacă este vorba de un oraș, coroana să aibă trei creneluri; dacă este municipiu, atunci să i se pună cinci creneluri, iar dacă este județ - șapte creneluri. Conform acestui principiu, însăși stema țării trebuia să aibă coroane cu creneluri - și uite că nu are! Dar fie: să rămână orașul nostru încoronoat cu trei creneluri, căci treacă-meargă, fiecare dorește să avem un oraș de oameni nobili. Dar ce are de a face noblețea coroanei cu scaiul? Cele două noțiuni se bat cap în cap, fiindcă noblețea se împacă minunat cu imaginea florilor suave: cu crinii, cu trandafirii, cu frunzele de laur, nu cu ghimpii... Heraldiștii - dacă într-adevăr, au fost heraldiști cei care au desenat stema cu pricina - trebuia să știe că, în limbaj simbolic, scaiul, ciulinele de scai, este, în orice parte a lumii, simbolul sărăciei, iar ei ne-au trântit o ciumăfaie de scai, înnobilat și el cu o coroniță de petale roșii pe cap, și nu orice scai, ci unul plin de țepi mari, veninoși și lipicioși, pe un fond, tot cenușiu, crezând că - gata! - cu asta au și explicat științifico-băbește numele de “Scăieni”, care nici pe departe nu vine de la “scai”, ci de la “Săcuieni”, căci secuienii nu erau secui, ci românii alungați din Ardeal, veniți aici din zona secuilor și stabiliți pe aceste meleaguri. În plus, măria sa scaiul ocupă, prin “colosala” lui importanță istorică, un sfert din stema orașului. Îți vine să plângi (de înțepăturile lui), nu alta.
Însă greșeala cea mai mare este că, pe celălalt sfert al blazonului, pe cel de jos, chiar pe cel de bază, genialii creatori ai stemei au furat pur și simplu părțile de jos ale stemelor comuniste ale asociației staliniste A.R.L.U.S. și ale C.G.M.-ului - respectiv, imaginile celor două mâini strânse tovărășește pe fond roșu - și le-au transplantat, absolut intacte, la baza (!) stemei orașului nostru... Așadar, se pot face transplantări nu numai de organe sau de părți de organe, ci și de părți de steme comuniste... Cred că toate persoanele mai în vârstă își amintesc detaliat și cu scârbă de acele blestemate blazoane ale regimului dictatorial. Cine o fi aprobat această inepție? Probabil cineva din comisia de heraldică județeană.
Ei bine, domnilor, este prea mult, fiindcă nu putem admite așa ceva! Noi nu mai avem nevoie de simboluri comuniste, asta să fie clar. Iată pentru ce va trebui să protestăm și să respingem cu hotărâre această stemă blasfematoare pentru noul oraș, inclusiv pentru scăienari! Nu sunt heraldist de profesie, dar m-am ocupat cu heraldica, nu din punct de vedere profesionist, ci în calitate de profesor de istorie și de pasionat amator. Sunt printre puținii care posedă o mare colecție de steme și de steaguri din toate țările lumii și am aproape gata o carte în care am colecționat imnurile de stat ale tuturor țărilor din lume, cu notele muzicale și cu textele imnurilor pe care le-am tradus toate în românește, iar în acea carte există și mici explicații heraldice.
Pe timpul când “Republica Populară Română” devenise o jecmănită colonie rusească, se înființase la București “Asociația Română de Legături cu Uniunea Sovietică”, pe scurt, A.R.L.U.S., care avea ca bază a stemei mâinile strânse tovărășește pe un fond roșu, exact cele două mâini din stema aprobată anii trecuți pentru Boldești-Scăieni, în stema comunistă mâinile îmbinate strâns simbolizând prietenia “frățească și de nezdruncinat” dintre poporul român și “marele frate sovietic”... Aceleași mâini tovărășești se puteau vedea și pe stema sindicatelor comuniste din fosta R.P.R. - adică pe stema C.G.M, “Confederația Generală a Muncii” (1945-1953). Imaginile dintre stemele comuniste și stema orașului nostru sunt absolut identice! Ce vreți mai mult?
Toate fostele țări comuniste se feresc, ca de foc, de simbolurile care le-au nenorocit existența și... hopa, tocmai la noi, la Boldești-Scăieni, s-au găsit niște “minți luminate cu bec roșu”, colindate de stihiile comunismului, să ne propună o stemă-model! Cu excepția ciorchinelui de strugure aflat între cele 4 frunze gălbejite din jurul lui, nici un alt element nu amintește de alte bogății locale, de industrie, de sonde, de petrol, de fabrica de geamuri, de falanster - ca și când noi toți din acest oraș am locui sub un turn cenușiu de cetate medievală unde, la umbra lui, cultivăm marea bogăție a cetății... frumoșii scaieți verzi! Halal blazon! O idee mai irațională, mai stupidă, nici că se putea imagina, iar în acest sens, da! - autorii acestui blazon al creațiilor neroade ar merita, într-adevăr, premiul întâi!
De altfel, nu de geaba a protestat domnul primar Ion Dumitru, cerând să se înlocuiască stema orașului, dar propunerea i-a fost tratată cu indiferență, chiar dacă și în ziarul Adevărul o ziaristă, Georgiana Bratu, i-a luat apărarea în articolul despre schimbarea stemei orașului. Poate că acest caz trebuia reclamat la Tribunalul Suprem, spre a decide schimbarea de urgență a simbolului noului oraș.
Acum cred că s-a înțeles clar de ce am reprodus pe coperta cărții stema ce provenea dintr-o propunere mai veche care este, cum vă spuneam, o imagine destul de logică, frumoasă și corectă, reflectând, în mod vizibil, bogățiile orașului Boldești-Scăieni.

OFICIUL POȘTAL DIN BOLDEȘTI SCÃIENI

Pe vremea cât erau comune, Scăieniul avea poșta lui, veche de peste 150 de ani iar Boldeștiul poșta lui, chiar dacă nu dispuneau de clădiri proprii, fiind adăpostite de case particulare. Cunosc bine doar pe diriginții poștei din Scăieni: Beuca Traian, Darie Chiril, Hoancă Ecaterina, funcționari cinstiți, devotați întru totul slujbei lor, căci făceau nu numai pe poștașii, dar ei trebuia să expedieze zilnic la tren, la vagonul poștei, colete cu mandate poștale, saci de bani, colete rapide etc; trebuia să fie și centraliști-telefoniști la PTTR, și specialiști în codul Morse, să recepționeze și să distribuie stive zilnice de ziare, de pachete, să colecționeze abonamente radio ș.a. Atunci ei munceau zi lumină, de multe ori până noaptea târziu, câteodată chiar și duminica.
La numai câtva timp după înființarea noului oraș, poșta de la Scăieni (unde corespondența era și este imensă, datorită întreprinderilor de acolo) s-a desființat și, pentru economia țării, s-a hotărât să existe o singură poștă, numai cea de la Boldești, cetățenii din unele zone din Scăieni trebuind să meargă pe jos chiar și 6 km (3 dus și 3 întors) pentru a putea expedia o simplă recomandată. În acest scop, s-a construit la Boldești o clădire specială, destul de mare (pe Calea Unirii 54), dar nicidecum bine împărțită, fiindcă este departe de a avea un aspect de poștă modernă europeană. La etajul clădirii a funcționat o mare centrală telefonică, până ce aceasta s-a mutat la Vălenii de Munte. Poșta are în prezent șaptesprezece salariați, aflați sub conducerea d-lui diriginte Jipa Ion. Poate ar mai fi nevoie de un funcționar la ghișeul de primirea taxelor de plată, pentru evitarea aglomerației, fenomen care se întâmplă des producând mari nemulțumiri cetățenilor care așteaptă deseori la cozi lungi.
Nu pot să-mi explic, totuși, pentru ce, în zilele noastre, unele scrisori trimise de mine din America nu au ajuns deloc la destinația persoanelor din raza acestui oficiu poștal și nici atunci când, de la această poștă, am expediat o recomandată spre Moldova, ea nu a ajuns nici până astăzi acolo unde am trimis-o. Încă nu știu pe cine să dau vina, fiindcă experiențe similare am avut și cu unele oficii poștale din București. Oare așa o fi funcționând toate poștele din România?

GARA SCÃIENI, HALTA BOLDEȘTI
ȘI MIJLOACELE DE TRANSPORT DIN ORAȘ

În anul 1908 a fost terminată și dată în folosință calea ferată Ploiești Sud-Vălenii de Munte, începută în 1904. A fost un șantier bănos pentru echipele de muncitori aleși din locuitorii satelor de pe traseul viitoarei linii de tren. Era o cale ferată particulară: C.F.P.V. - Calea Ferată Ploiești Văleni, a unor acționari străini și români. Atât gara Scăieni, cât și halta Boldești, la început, erau niște simple gherete. Prin anul 1936 s-a construit la Scăieni o gară-tip, asemănătoare ce cele de la Blejoi, Lipănești și Scăioși. Patru ani mai târziu, s-a făcut și cocheta haltă de la Boldești. După 1940, pe această linie circula regulat, din oră în oră, un tren automotor rapid, cu vagoane vopsite în galben, fabricate la Arad, care făceau curse dus-întors de la Ploiești-Sud la Mâneciu Pământeni, unde, vara, excusioniștii veniți din București și din toată țara, coborau și luau “trenulețul de plăcere”, decovilul, (de fapt, un trenuleț forestier, pe linie îngustă) care îi transporta până la Cheia. Prin 1955 decovilul a fost desființat iar rambleul lui a fost transformat în șosea pentru mașini. Treptat, cursele cu automotorul s-au rărit și în locul automotoarelor s-au introdus trenuri lungi pentru călători, având trei clase: cl. I, cl. a II-a și cl. a III-a, pentru motivul că se înmulțise mult numărul navetiștilor. Elevilor navetiști li se rezervase un vagon special, numai pentru ei, numit “bou vagon”, fiindcă nu avea bănci. Vara călătorii mergeau sus pe vagoane și mulți nu scoteau bilete, fiindcă pe acolo nu-i prea controla “nașul”. Uneori trenurile veneau atât de aglomerate, că nici pe scări sau între tampoane nu aveai loc. Așa, pe scări, abia ținându-mă de bare, am mers eu și alți copii, ani de-a rândul, inclusiv iarna, fiindcă făceam naveta de la Scăieni la Liceul I.L. Caragiale din Ploiești. De multe ori, nu aveam unde mă urca, nici măcar pe scări (de pe care odată am căzut când trenul abia pornise, fiind totuși norocos că am scăpat doar cu niște julituri), și în asemenea zile eram nevoit să lipsesc de la școală.
Când C.F.P.V.-ul a dispărut, asimilat de CFR, au dispărut și automotoarele. În locul lor, garniturile erau trase de o locomotivă mare, importată din Germania, care atingea 100 km/oră și pe care localnicii au botezat-o “Nemțoaica”. Ea depășea în viteză automotoarele. Astăzi linia redevenise particulară, cum a fost în trecut, dar, după câteva luni acest fragment feroviar a revenit la stat. Totuși, numărul trenurilor s-a redus drastic: doar câteva pe zi. Cauza? SNCFR-ul este concurat teribil de companiile de autobuze care circulă des, în toate direcțiile, până în cel mai umil cătun.
În 1974 s-a demolat gara veche și s-a construit gara nouă din Scăieni, după planurile arhitectului ploieștean Vasile Grecu - o gară frumoasă, dar astăzi mai mult pustie, fiindcă numărul trenurilor s-a redus drastic. (De-a lungul a mai multor luni, gara Scăieni, ca și toate gările de pe linia Ploiești Nord – Văleni, a fost decuplată de la rețeaua de curent electric și în interiorul gării s-au folosit lămpi cu gaz). Noroc cu prăvălioara “Artis”, deschisă non-stop pe peron, care mai animă, cât de cât, cu lume, locul pustiu de acolo, deși ghereta aceea de lemn nu are darul să contribuie cu nimic la estetica orașului.
Arhitectul Grecu, proiectantul gării, era foarte căutat de oamenii de la țară, căci le proiecta case simple, frumoase și nu prea costisitoare. El locuia în Ploiești, pe Str. Ștefan Greceanu, și avea o casă cu balcon. Era un domn în vârstă, cu părul alb; purta părul tuns castron, care îi acoperea urechile, având oarecum o înfățișare de femeie bătrână. Când un țăran i-a sunat la poartă, arhitectul a ieșit în balcon și țăranul i s-a adresat politicos: “Sărut mâna, cucoană... Domnul arhitect Grecu este acasă?”.
Majoritatea navetiștilor din Boldești-Scăieni folosesc microbuzele și autobuzele care circulă foarte des, prin toate localitățile. Stația CFR Scăieni are două cantoane, cinci linii de manevră, o linie de trimitere spre fabrica de geamuri; are o barieră lângă gară (cea veche, bariera dinspre nord, care continua str. Victoriei, peste linie, spre str. Distileriei, a fost în mod nejustificat desființată în urma cu 60 de ani). Gara are și o stație de cântărire a vagoanelor, o rampă de descărcare și încă o linie moartă, de intare la Baza Florești.
În Boldești-Scăieni, începând cu anul 1950-1952, s-au introdus autobuzele schelei pentru navetiști, funcționari și copiii petroliștilor. Astăzi cursele dintre Boldești-Scăieni și Ploiești le fac niște microbuze speciale care circulă regulat, cam din jumătate în jumătate de oră, mai rare fiind sâmbăta și duminica. De obicei, ele sunt aglomerate, călătorii suplimentari, contrar legilor, stau în picioare. Fiind un oraș cu mulți navetiști, micobuzele ar trebui înlocuite toate cu autobuze. Există curse de microbuze și spre Seciu. Nu se află stații de taximetrie.
An de an, numărul posesorilor de autoturisme din acest oraș crește. Când localnicilor li se termină benzina, ei nu mai trebuie să alerge după ea până la stațiile din preajma Ploieștiului, deoarece s-a înființat o mare benzinărie “Petrom” pe șoseaua Ploiești-Văleni, la intrarea în Boldești.

UNITÃÞI UTILITARE ÎN BOLDEȘTI-SCÃIENI

În afară de 8-9 bodeguțe și 2 restaurante, există numeroase unități comerciale mărunte în acest oraș, pe aproape toate străzile principale, multe fiind mici prăvălioare sau dughene înființate de persoane cu spirit comercial mai mult sau mai puțin nativ sau de oameni ambițioși care au dispus de ceva bani împrumutați de pe la bănci și le-au deschis cu mari speranțe de afaceri frumoase. Cam toate vând aceleași produse: pâine, covrigi, sucuri, uleiuri, dulciuri, țigări, săpunuri, produse cosmetice mărunte, ape minerale, vin șampanizat, lichioruri, banane, citrice etc., desigur, cu prețuri ceva mai mari decât magazinele universale din Ploiești. Câteva vând și produse alimentare: mezeluri, ouă, lactate, fructe, zarzavaturi, vara - înghețată. Soarta lor nu se știe însă de azi pe mâine - cea mai bună dovadă fiind faptul că unele au dispărut deja, dând faliment nu după câțiva ani, ci chiar după câteva luni. Din această cauză nu voi aminti aici decât numai pe câteva din ele, pe cele care au rezistat timpului sau care, consolidându-se, promit că vor mai rezista.
Patronii care se ambiționează să mai înființeze asemenea prăvălioare ar trebui să nu uite de o lege nescrisă a comerțului: cu cât apar mai multe unități similare în același loc, cu atât mai puțini clienți vor avea și cu atât mai mari sunt șansele de a da faliment, concurența reciprocă fiind una din cauzele anihilărilor reciproce.
Cu toate acestea, nu putem face abstracție de restaurantul “Sonda” din Boldești, frumos decorat în interior și cu mâncăruri gustoase, bine preparate, cumpărat recent de noul proprietar, Horia Hoțoiu, nici de restaurantul-bar “Grădina Parc”, patronat de Tudose Gabriel, din parcul de lângă clubul Boldești. Imitații mai slabe ale lor se mai află în complexul comercial de la blocurile din Scăieni, la bodega din Balaca de la răscrucea străzilor Bucovului cu Morii și încă două, trei aflate pe Șoseaua Ploiești-Vălenii de Munte. Există, de asemenea, două cofetării în Boldești, din care una, cu un patron turc din Dobrogea, tânărul Musa Samir, o unitate care are prăjituri mai bune decât cele produse la cofetăria “Scala” din București. Magazinele cele mai aprovizionate - cu o gamă foarte diversă de produse alimentare - sunt ale lui Catrinoiu Gheorghe și Tronaru Ion (Tron Prod SRL), ambele în centrul Boldeștiului, “Altis” SRL (non-stop); altul la complexul comercial “Omnia”, de la blocurile Scăieni. Unele sunt mai vechi, altele mai noi: Panait SNC (non-stop), Ficus SRL, SC Ulgerox SRL (non-stop), Vostan SRL, Magazin de 38, SC Ziua Com, chioșcul de ziare Caliope ș.a. Pe lângă cele din Boldești, se află magazine de menaj, de lenjerie, de carne, pește și fructe, toate cu vitrine (din păcate sărăcuț și neprofesional amenajate). Nici Seciu nu duce lipsă de asemenea prăvălii, foarte necesare acolo. Și pe lângă Fabrica de geamuri Scăieni există două unități comerciale, care sunt la zi cu aprovizionarea: Magazin de desfacere, SC Elysmarc Nicolae SNC (non-stop).
Se preconizează, în viitor, construirea unui mare complex comercial în acest oraș, asemănător cu cele din Ploiești. Apariția lui va însemna scurtarea vieții micilor magazine din oraș.

UNITÃÞI SPECIALE DE DESERVIRE A POPULAÞIEI

Aici trebuie să menționăm serviciile de distribuire a apei, gazelor și luminii din oraș, cu birourile lor de încasare a taxelor, precum și CEC-ul din Boldești, chioșcurile de ziare, cooperativa de consum și de credit “Albina”, Romtelecomul S.A., clubul de noapte “Night Club”, cu servicii de internet și jocuri electronice, Agenții Loto 29-38 Boldești, str. Unirii, bl. 27, Agenția Loto și ziare Scăieni de pe str. Bucovului nr. 21 (sub patronatul d-nei Minea Victoria, în același spațiu cu gogoșeria), frizeriile și alte servicii mărunte, cu adrese schimbătoare. Din păcate, orașul nu are o piață ca alte orașe, existând încă destui vânzători ambulanți pe străzile și piațetele din apropierea blocurilor, unde aceștia vând, vara, legume, fructe, lapte. Nu credem că, odată intrați în UE, acest tip de comerț va mai putea continua.
Spre deosebire de noi, locuitori al orașului Glen Ellyn, din America, unde toate chitanțele de plată ale familiei mele (bill-uri, în engleză), ne sosesc lunar prin poștă (și tot prin poștă le achităm), când îmi plătesc “bill”-urile în România, trebuie să stau la o coadă lungă la gaze, la lumină sau la birourile de distribuire a apei. Din fericire, și la Boldești-Scăieni, se încearcă sistemul american și sunt convins că nu va trece mult timp până va exista și în România aceeași procedură de plată ca în Statele Unite sau în țările vestice din Uniunea Europeană, adică prin poștă sau prin Internet. Până atunci, pentru plata gazelor, trebuie să mergem la birourile S.A. SCDGN Distrigaz sud-est A, pe str. Dealului 42; pentru lumină la ELECTRICA MUNTENIA NORD S.A. S.D.F.E.E. PLOIEȘTI, str. Pieții nr.1; pentru apă la JOVILA CONSTRUCT S.R.L., str. Podgoriei nr. 14. La Televiziunea prin cablu deocamdată este greu de spus unde trebuie făcută plata, fiindcă biroul se mută de colo-colo.
Când ești tânăr, nu este o problemă să stai în picioare la cozi și să pierzi o jumătate de zi pentru achitarea acestor consumuri. Mai tragic este când întâlnești acolo bătrâni, veniți de la distanțe mari și care stau mult timp în picioare, la rând, să-și achite datoriile la zi, căci altminteri acestea cresc; mai ales vara este foarte greu, când te sufoci de cald, sau iarna, când te congelezi de frig.
Vor trebui, deci, eliminate cât mai rapid aceste situații jenante, dacă se poate, chiar anul acesta (2007).

CAPITOLUL XII.
Contraste dureroase sau discrepanța
dintre Boldești și Scăieni

Iată că am ajuns să dezbat un capitol destul de delicat al monografiei mele, pe care, oricât aș dori să-l ocolesc, nu va fi cu putință, căci există un contrast izbitor între cele două sectoare ale orașului, între Boldești și Scăieni. Acest lucru este atât de vizibil și de scandalos, încât nimeni nu îl poate nega, nici boldeștenii, nici scăienarii; cu atât mai mult el sare în ochii oricărui vizitator străin care, încă din primele minute, după ce a străbătut în goană, cu mașina, ambele localități, va trage o concluzie logică și implacabilă: Boldeștiul arată ca un oraș în devenire - Scăieniul ca o comună veche, asfaltată și nimic mai mult. Ba pe mulți oaspeți i-am auzit că există sate chiar mai frumoase și cu un aspect mai urban decât sectorul Scăieni. Oare acesta este un motiv care să ne bucure? Oare eu am putut să mă bucur când l-am auzit pe un boldeștean tachinând pe un cetățean din Scăieni când îi spunea: Scăieniul tău a ajuns veceul Boldeștiului?! De aici era să se iște o bătaie, fiindcă patriotismul local este pretutindeni în vogă.
Aș vrea să fiu, de la început, bine înțeles: subsemnatul, autor al acestei cărți, nu sunt nici scăienar, nici boldeștean. E sunt sibian - Sibiul meu fiind, în acest an, Capitala Culturală a Europei - iar în momentul de față sunt cetățean american care și-a păstrat cetățenia română și declar oricui că sunt mândru atât de cetățenia americană, țara cea mai avansată a lumii, în splendoarea căreia locuiesc în deplină libertate de peste două decenii, cât și de nobila cetățenie română. Neîndoios, America mi-a deschis toate punțile spre cunoaștere absolută, fiindcă aici este un loc binecuvântat de Dumnezeu unde am învățat și văzut lucruri atât de minunate și de utile pe care probabil că în nici un alt loc de pe Terra nu mi le-aș fi putut însuși, însă când pășesc pe spațiul mioritic al României, vorba papei Ioan Paul al II-lea, este ca și când aș intra în Grădina de Aur a Maicii Domnului. Contrar acuzației unei cucoane nevrotice și penale din Scăieni care, cunoscându-mă prea puțin, mi-a reproșat că disprețuiesc locul de unde am plecat, în pofida unui asemenea screamăt periferic, vă declar aici tuturor că, înainte de toate, eu mi-s foarte mândru mai ales de faptul că sunt, în primul rând, Român, că indiferent de limbile străine pe care le vorbesc și în ce țară trăiesc, am rămas Român, că voi fi Român și voi muri Român, îndrăgostit nebunește de România, cu toate plaiurile ei, cu toate luminile și umbrele ei, mai mult ca de orice altă noțiune materială din această lume trecătoare. Am făcut totul pentru a dovedi acest lucru. Însăși cartea de față, pe lângă multe altele pe care le-am publicat, este tot o dovadă a dragostei mele pentru Þara Mamă din care m-am rupt. De-a lungul paginilor ei se poate vedea clar nu numai prețuirea mea aleasă pentru aceste minunate plaiuri prahovene, ci pentru tot poporul nostru, pentru toată cultura și istoria lui măreață, plină de glorii strălucite, chiar dacă aceste glorii au răsărit din sânge și din lacrimi amare și sfinte. S-a afirmat de multe ori că orice monografie dedicată unei localități este, de fapt, un capitol necesar al istoriei țării noastre. Conștient de acest adevăr, am scris monografia localității Boldești-Scăieni cu un mare dor și profund respect față de oamenii ei; am scris-o și pentru că sosise de mult timpul să o scrie cineva. Speram că vreun băștinaș din partea locului se va apleca peste pagini să o redacteze. Văzând însă că anii se scurg cu repeziciune și că nimeni nu are timp să se consacre unui asemenea studiu nu prea simplu de cărat în spinare, am vrut să văd dacă cineva din exil o poate face iar acela am decis să fiu chiar eu. Nu am auzit pe nimeni din exil să mai încerce așa ceva, pentru că în străinătate nu ai toate datele la îndemână ca în țara ta.
Viața în exil este o experiență dureroasă și complexă care, în primul rând, te învață ce este acela dorul de Patria natală; iar eu nu am ales exilul dintr-o simplă aventură, ci pentru a-mi salva viața amenințată de monștrii comuniști. Nu trecuse nici un an de zile, când trăiam în Austria și încă de acolo dorul de România devenise ucigător. Ca și Anteu, din mitologia grecilor antici, numai atingerea cu pământul țării mele, îmi dă forța deplină să trăiesc și să creez, iar acesta este motivul pentru care bateriile inimii și ale sufletului meu se încarcă numai și numai atunci când vin anual în România.
De la miile de kilometri depărtare, unde mă aflu când scriu aceste rânduri, nu pot face nici o diferențiere între Scăieni, Boldești, Sibiu, București, Ploiești, culmile Carpaților, țărmurile Mării Negre și oricare altă parte a României mele. Pe toate le iubesc la fel, toate fiind ca o icoană a Mântuitorului Iisus Hristos, despre care nu poți spune că îi iubești numai colțul de sus, numai imaginea unei mâini sau numai colțul de jos - ci o adori pe toată, în ansamblu, fără diferențieri. La fel, iubesc cu aceeași devoțiune și Boldeștiul, și Scăieniul, și Seciu, și Balaca - căci aș dori să fie componentele aceluiași trup teluric: orașul Boldești-Scăieni... Vă mărturisesc că mai mulți prieteni am avut din Boldești decât din Scăieni, căci am prețuit foarte mult Boldeștiul și oamenii lui, și că țin foarte mult la el.
Dar în același timp, cum Creatorul a pus atâta frumusețe în componența fiecărei părți a corpului omenesc - unde capul are frumusețea și măreția lui, trupul frumusețea și măreția lui, unde toate elementele sunt armonios alcătuite - tot așa în componența unei localități nu ar trebui să existe dizarmonie... Din păcate, există o dizarmonie foarte vizibilă și creată artificial de oameni nepricepuți sau rău intenționați, între Boldești și Scăieni, pornind chiar de la arhitectonica modernă și de la planul de urbanizare. Dar la început nu a fost așa. Înseamnă că cineva s-a făcut vinovat sau vinovați de părtinire, de această discrepanță urbanistică, foarte vizibilă, și iată de ce...
Haideți, încă de la început, să punem mână pe rană - sine ira et studio - și, dând timpul cu niște ani buni înapoi, vom constata că toată ponderea industrială, toată puterea financiară era atunci (dar chiar și acum) localizată exclusiv în Scăieni, fiindcă Boldeștiul, în afară de schelă, nu avea nici o industrie. Atunci când s-a decis urbanizarea localităților, cuantumul financiar din veniturile întreprinderilor din Scăieni mergea cu părtinită prioritate pentru urbanizarea Boldeștiului. Nu știu cine a decis această mișcare, încă din start, generând sursa discrepanțelor. Rezultatul? Priviți numai ce blocuri, de tipul celor din București și Ploiești, s-au construit la Boldești, mai zvelte, mai înalte, cu apartamente mai spațioase și mai moderne, cu magazine având vitrine la parter - și comparați-le cu jerpeliturile celor câteva blocuri trântite fără nici o noimă la Scăieni. Era mai mare nevoie să fie mărită artificial populația Boldeștiului decât cea a Scăieniului? Nu era nevoie, dar construind acolo blocuri mai impunătoare și cu mai multe etaje, deja s-a produs un dezechilibru în ponderea umană, făcându-se un pas fundamental spre urbanizarea sectorului respectiv, al celui nordic și creându-se un decalaj de populație, un dezechilibru de forțe...
Când s-a decis ca să fie încălzite blocurile de la Boldești cu energie termică adusă prin conducta de la fabrica de geamuri, acea energie a fost dirijată imediat tot spre Boldești, deși conducta trecea numai la câțiva pași de zidurile blocurilor de la Scăieni, unde nu s-a încercat nici măcar o mică derivație de branșare spre ele (dar am văzut, că instalația aceasta tot nu a mers), însă reținem ideea de părtinire. Când s-a solicitat necesitatea construirii unei școli noi la Scăieni, banii s-au repartizat imediat pentru o școală mare și modernă la Boldești, Scăienii putând să rămână încă mult timp fără școală nouă, dacă nu ar fi fost proteste și nu s-ar fi tras mari semnale de alarmă. Reținem din nou ideea de părtinire. Când scăienarii au cerut să li se construiască o poștă nouă, li s-a desființat și poșta veche pe care o aveau, construindu-se o poștă nouă, unică, pentru tot orașul, tot la Boldești, însă contribuabile erau tot întreprinderile de la Scăieni. Dispensarul cel mai modern s-a construit la Boldești, nu la Scăieni; muzeul pe care îl va avea orașul se face la Boldești, nu la Scăieni. Reținem iarăși ideea de părtinire nedreaptă - și așa mai departe, căci exemplele, desigur, ar putea continua... Cui (quid) prodest?=Cui folosește? În felul acesta Boldeștiul a devenit capitala cătunizatelor Scăieni, Seciu și Balaca, fiindcă acolo, la Boldești, sunt: primăria, spitalul, poșta, telefoanele, CEC-ul, farmaciile, cofetăriile, farmacia veterinară, lanțul de magazine, restaurantele, fotograful, muzeul, benzinărie, Romtelecomul, centrul de plată al gazelor, centrul de plată a luminii, centrul de plată al televiziunii pe cablu, centrul de plată al apei și canalizării ș.a. La fosta comună Scăieni - care își avea înainte primăria ei, poșta ei, serviciile ei proprii de plată - n-au mai rămas absolut nimic, nimic din toate acestea, decât mirosul de la crescătoria de porci, de la abatorul de păsări și de la marea groapă ecologică unde tot județul își varsă deșeurile de gunoi... Imensă nedreptate!
În câteva ocazii solemne, la care am asistat în ultimii ani, cum ar fi Ziua eroilor, atât unii lideri localnici, cât și oaspeții străini invitați să ia cuvântul în fața unei mari mulțimi, vorbeau numai despre... “orașul Boldești” și numai despre “orașul Boldești” (rețineți: nu mai pronunțau deloc numele de “Scăieni”, scris în stil analfabetic și în batjocură “Scăeni”!)... Nu exagerez cu absolut nimic când afirm așa ceva, căci am videoclipuri cu înregistrarea sonoră a discursurilor, și dacă ne gândim că sutele de milioane de dolari erau produse de marile fabrici din Scăieni și de sondele (care, majoritatea, tot pe teritoriul Scăieniului se aflau), atunci nedreptatea este strigătoare la cer, este înjositoare și pentru mulți extrem de jignitoare, mai ales dacă analizăm speranțele și entuziasmul naiv investite de locuitorii din Scăieni, care credeau sincer că dacă se unesc cele două comune într-un oraș mare și puternic, vor avea și ei parte de niște avantaje în plus fața de cele avute înainte. A fost exact invers - o amară dezamăgire! Unde mergem, continuând pe această cale, oameni buni?
Datorită acestui fapt, eu care militasem cu insistență pentru formarea acestui oraș, tot eu m-am adresat fostului președinte al României, Emil Constantinescu, într-o discuție personală cu d-lui, cu cererea să renunțăm la acest experiment, la acest mare fiasco făcut în defavoarea sectorului Scăieni, punând serios în discuție separarea celor două localități, deci “divorțul” dintre ele. Dacă Teodor Diamant ar trăi astăzi, sunt convins că ar plânge sau ar chema pe urmașii falansterienilor pe metereze... Eu îi cerusem fostului președinte să se înființeze două orașe separate, fiecare cu conducerea lui, cu primăria lui și cu bugetul lui, spre a da posibilitate localității Scăieni să-și revină din decăderea jalnică în care a intrat. Eram, firește, susținut și de alții ca mine - de ing. Toma Călinescu, de ing. Gheorghe Gheorghe, de înv. Emil Popescu, de familia fostului primar Jean Popescu și de mulți alții, care făceau parte din această categorie a dezamăgiților, categorie absolut majoritară. Propunerea, cum era de așteptat, mi-a fost respinsă, după cum președintele însuși a fost respins de cei care au crezut prea mult în promisiunile lui.
Ce rămâne atunci de făcut? În primul rând să se ceară conducerii județului Prahova ca repartiția fondurilor să favorizeze, pentru o perioadă de timp, sectorul Scăieni, modernizând cu prioritate acest sector, în toate domeniile rămase în urmă; să se construiască o poștă și în Scăieni; să existe și aici o farmacie, o piață, o cofetărie, un restaurant modern și luxos, nu cârciumi ordinare; să existe secții ale serviciilor de plată utilitare; să se construiască un mare magazin universal sau un mall care să ușureze viața localnicilor; să se încurajeze înființarea de noi magazine, cu cele mai diverse profiluri utilitare; să se refacă trotuarele, total deteriorate, pe care nu se poate merge, deși poliția rutieră strigă zilnic prin megafoane pietonilor să nu mai circule pe străzi, ci numai pe trotuare; să se construiască un mare parc, cu lac artificial, cu o arenă în aer liber, la poalele pădurii din Scăieni, spre câmpul care se termină la Balaca; să se înfrumusețeze sectorul prin plantări de noi arbori decorativi, cu straturi de flori ș.a.
Având în vedere că, în următorii 50-80 de ani, dacă Terra aceasta va supraviețui cu bine schimbărilor vizibile din natură, în mod implicit Boldeștiul și Scăieniul au șanse mari să devină cartierele de nord ale Marelui Municipiu Ploiești sau Marii Meropole Ploiești, ajunsă până aici. (Deja, în afară de Oradea, Iași și Constanța, la ora actuală, există încă 9 proiecte de constituire a zonelor metropolitane, inclusiv Ploieștii, care vor asocia toate localitățile din jurul municipiilor, pe o rază de 30 km.) Atunci această localitate își poate pierde, în viitor, statutul de oraș de sine stătător, ajungând să fie două cartiere moderne și de elită, poate chiar cartiere rezidențiale, luxoase, incluse în aria Ploieștiului. La nivelul tehnologiei viitoare, care se va dezvolta sub auspiciile epocii respective, ele vor căpăta, oricum, o altă înfățișare, față de cum arată acum, conform gusturilor urbanistice specifice acelei perioade. Însăși populația care va trăi în acele decenii va deveni mult mai evoluată din punct de vedere material, intelectual și tehnologic, și mult mai eterogenă în comparație cu noi cei de la debutul veacului al XXI-lea, care am trăit și mai trăim încă o epocă destul de zbuciumată și plină de multe neajunsuri materiale și contradicții, din care ne zbatem din răsputeri să ieșim, fără să găsim soluția ideală, atâta timp ne îndepărtăm cu vinovăție de poruncile divine.

CAPITOLUL XIII.
Artiști, cântăreți, muzicieni

S-a spus că, în localitățile cu profil industrial, cum este orașul Boldești-Scăieni, trebuie să ne așteptăm ca numărul artiștilor să fie mic. Opinia nu este departe de adevăr, deoarece în acest loc găsești mai de grabă un număr mare de oameni pasionați de calcule și de tehnică decât de artă. Cu toate acestea, există câteva persoane care s-au făcut cunoscute, pe plan local sau chiar la nivel de țară, în domeniul muzicii vocale, instrumentale sau în domeniul muzicologiei. Cei mai cunoscuți sunt: Ligia Dună, Florentin Dună, Miltiade Păun, Mircea Dumitrache, Puica Bălan, Dumitru A. Iosif, Titi Iosif, Costache Marian, Ovidiu Pascu, Ion (Nelu) Păun, Jean Pandele, Vasile Pandele, Dimitrii Pașuk, Elena Licu, Petre Petcu, Ion Nistor, Ion Pârvu, frații Bratu (dar poate că mai sunt și alții de care eu încă nu am auzit).
Aș începe cu Miltiade Păun (1928-2002), asistent universitar la Conservatorul de Muzică din București, director la Direcția Muzicală din Ministerul Culturii, prin anul 1958, secretar literar la Teatrul de Operă și la Teatrul de Operetă din București, libretist și autor al cărții “Opereta” (Ed. Muzicală, Buc., 1969). Voi vorbi, mai pe larg, despre Miltiade Păun și cei doi frați Dună, la capitolul “Personalități de seamă din Boldești-Scăieni”.
Ligia Dună (n. 19 aprilie 1970, Scăieni - solistă a Teatrului de Operetă “Ion Dacian” din București, pe rol de soprană, prezentă în numeroase spectacole transmise de Radioteleviziunea Română.
Florentin Dună (n. 19 iunie 1969, Scăieni), profesor de vioară în Germania, la Berlin, unde și-a susținut și masteratul, membru al unui cuartet german de coarde care a obținut numeroase premii internaționale. Este fratele Ligiei Dună.
Mircea Dumitrache (1925-2006), succesorul prof. Ion Cucu Bănățeanu, despre care am vorbit înainte pe larg, dirijor de orchestre și fanfară, fost copil de trupă, excelent interpret la trompetă, la acordeon și la orgă electronică. După pensionare, foarte căutat pentru a cânta la diferite ocazii.
Dumitru A. Iosif (1911-2003), specialist în predarea lecțiilor de mandolină și chitară, a lucrat cam toată viața punându-și întregul talent de interpret la mandolină și chitară în slujba copiilor. Ca nimeni altul, a învățat zeci de copii să cânte bine la aceste instrumente, formând câteva orchestre cu ei și participând la concursuri în care a obținut totdeauna locul întâi.
Puica Bălan (Victoria Pascu - n. 3 oct. 1949, Poienarii Burchii, Prahova), a debutat la Televiziunea Română și la radio încă de la vârsta de 17 ani, intepretând melodii populare. A participat la concursuri pe țară și a obținut premii și diplome. A continuat să cânte muzică populară și muzică ușoară acompaniată de diferite orchestre, sub bagheta unor cunoscuți dirijori și violoniști ca Ionel Budișteanu, Marin Cioacă, mergând prin toate regiunile țării, cu excepția Moldovei. A fost chemată să cânte la ospețele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ale lui Nicolae Ceaușescu date în cinstea președintelui Franței, Charles De Gaulle, atunci când acesta ne-a vizitat țara, în 1967 și a aplaudat-o. La Crama Seciu i-a cântat lui Henri Coandă care a sărutat-o pe frunte după concert.
Ovidiu Pascu (n. 10 martie 1968, Boldești), fiul d-nei Puica Bălan, pentru că a moștenit o voce frumoasă, a fost deseori solicitat pentru diverse ocazii festive, unde prezintă atât piese de muzică ușoară, cât și populară, însoțit de diferite orchestre. A cântat la TVR Prahova.
Dumitru D. Iosif (Titi Iosif, n. 1 apr. 1946), fiul lui Dumitru A. Iosif. A fost director al Clubului (1970-75); talentat interpret la chitară și mandolină, organizator de orchestre și de concerte pe raza orașului Boldești-Scăieni.
Marian Costache (1947-1996), fără să aibă studii speciale în domeniul muzicii, a fost cel mai bun baterist din tot orașul, motiv pentru care a fost solicitat de toate orchestrele locale și regretat de toți pentru pierderea prematură a acestui talent înnăscut al ritmurilor sonore.
Ion (Nelu) Păun, cu domiciliul în Scăieni și la Pitești, este solist de muzică populară al orchestrei “Doina Argeșului” din Pitești, având o voce cuceritoare, înregistrată pe casete și CD-uri cu principalele piese de succes din concertele susținute cu această mare orchestră prin toată țara și peste hotare. Trebui să menționez că acești trei Păuni - vezi următorii doi - nu sunt rude între ei.
Ilie Păun, trompetist de elită în toate orchestrele locale, frate cu Miltiade Păun. A fost și trompetistul fanfarei lui Cucu Bănățeanu.
Virgil Păunescu, zis și Puiu Păun (1932-2006), alt trompetist solist al fanfarei lui Cucu Bănățeanu.
Jean Pandele, vechi membru al orchestrei și fanfarei lui Ion Cucu Bănățeanu, unde era toboșarul formațiilor, este în același timp un deosebit de talentat acordeonist, interpret al pretențioaselor valsuri franceze în acord cromatic. Este și cel mai bun patineur din oraș pe patinele cu role.
Vasile Pandele, baterist și saxofonist în câteva orchestre de pe raza orașului, frate cu Jean Pandele.
Elena Licu, domiciliată în Balaca, solistă a Corului armatei din Ploiești. Era o soprană cu o voce de o largă amplitudine, datorită căreia putea interpreta, într-o manieră distinsă, diferite arii de operă și operetă din repertoriul clasic universal. Păcat că vocea ei splendidă nu i-a fost valorificată după cum ar fi meritat.
Petre Petcu, domiciliat în Scăieni, de asemenea, a fost solist al diferitelor orchestre populare sau de muzică ușoară, mai mult sau mai puțin cunoscute. Dacă ar fi fost sprijinit, acest tânăr cu voce frumoasă ar fi ajuns mai departe.
Ion Pârvu, un saxofonist apreciat pentru frumoasele piese interpretate cu multă măiestrie la acest instrument. De asemenea, dânsul era trompetist în orchestra lui Cucu Bănățeanu.
Ion Nistor, cel mai bun interpret la trombon din tot orașul.
Frații Bratu - Nicu și Florică - primul, acordeonist iar Florică interpret la mandolină. Au prezentat împreună frumoase piese muzicale prezentate deseori în public.
Cristina Panaitescu – solistă vocală cu repertoriu din muzica populară și ușoară.
Bogdan Albulescu (n. 22.03.1978, la Ploiești), deși nu este cântăreț, îl cităm printre artiștii de mare valoare din acest oraș, fiind un bun actor dramatic angajat la Teatrul Mic, la Teatrul Național și la Teatrul Casandra din București. El a terminat liceul I.L. Caragiale din Ploiești, Facultatea de Drept din București dar și Institutul de Artă, Teatru și Cinematografie (I.A.T.C.). În prezent este cunoscut în toată țara și datorită rolurilor lui de protagonist în unele din apreciatele telenovele transmise de canalele televiziunii române.

CAPITOLUL XIV.
Activitatea sportivă din Boldești-Scăieni

Terenurile de sport din acest oraș au dat țării doi mari fotbaliști, jucători în echipa națională și mari antrenori - pe Viorel Mateianu și Valeriu (Vivi) Răchită. Despre ei voi oferi amănunte la capitolul “Personalități de seamă din Boldești-Scăieni”. Fără o puternică bază materială sportivă, destul de modernă, indiferent de faptul că era veche, poate că nu ar fi existat asemenea personalități sportive de elită, deși ele nu au fost singurele. Atât în trecut, cu peste 60 de ani în urmă, cât și în prezent, aici sportul preferat - într-adevăr, sportul rege - era și a rămas fotbalul. Spre fala întregului județ, au existat câteva echipe de fotbal cu jucători minunați pe care ar fi păcat să-i dăm uitării. Fotbaliștii formați în această zonă nu a fost nevoie să se ridice de pe terenuri improvizate, aflate undeva pe maidane lăturalnice, deoarece atât Fabrica de geamuri Scăieni, cât și Schela Boldești, aveau echipe în divizia C și frumoase terenuri proprii de fotbal, în special modernul și bine îngrijitul stadion de la Boldești. Comparativ cu acesta, terenul de fotbal al Fabricii de geamuri, recent vândut cu fabrică cu tot, a ajuns să arate pe an ce trece tot mai abandonat.
Baza sportivă a schelei mai cuprindea: o sală de șah (aici repurtau frumoase victorii un mare șahist din Boldești, regretatul și simpaticul Ionel Damian, împreună cu partenerul lui permanent, Nelu Slăboiu), o sală de ping-pong, apoi un splendid teren de tenis de câmp, un teren de volei, o popicărie, cabine vestiare și un mare ștrand, împărțit în două jumătăți de un baraj separator de ciment: prima jumătate fiind pentru neînotători și cealaltă jumătate pentru înotători, acesta din urmă săpat mai adânc și dotat cu o trambulină înaltă de 3 m. Ambele bazine de înot au fost construite (1940) în pantă: primul are și trepte de intrare în apă, adâncimea maximă fiind 1,20 m. Bazinul pentru înotători, în dreptul trambulinei, are adâncimea de 3,50 m.
Toate aceste terenuri de la Boldești există și astăzi și sunt din nou bine îngrijite. Doar micuțul bazin pentru copilașii de 4-5 ani a fost desființat, fără nici un motiv. Și la Fabrica de mucava era un bazin de înot, părăsit însă de mai mulți ani. În curtea fostei Baze de Aprovizionare Florești, cam în spatele întreprinderii Arta Metalului și a Bazei Tubulare din Scăieni, se construise, acum 65 de ani, un alt bazin modern de înot, desființat, cu câteva decenii în urmă, sub pretextul că nu avea scurgere. El a fost transformat, din păcate, într-un bazin de colectare a lichidelor reziduale petroliere, apoi astupat.
Pe terenul de fotbal al schelei, atât pe timpul războiului, cât și după război, se antrenau zilnic fotbaliștii de la Schela Boldești. M-am interesat de numele lor și, de la un fost jucător, Pilică Ion (Mânzu), am putut reconstitui, în mare, formațiuni întregi ale fotbaliștilor schelei Boldești, împărțiți pe mai multe manșe cronologice... Fiind niște sportivi de elită, numele lor merită să rămână amintite în această carte. Cel mai vechi dintre ei a fost Pelinescu Titus, portarul echipei - frecvent pe teren la meciurile dintre anii 1937-1949, dar, sporadic, a mai apărat și după acea perioadă de vârf. În total, au fost patru manșe, incluzând grupuri mai constante sau mai puțin constante de jucători, cea mai veche (bătrânii) fiind manșa întâi - și cea mai adulată de public.

MANȘA I (anii ‘50) MANȘA a II-a (anii ‘60)

Titus Pelinescu (portar) Augustin Ghioca, zis Tolo (stoper)
Jean Berilă (portar) Nicolae Stroe
Ion Marinscu-Pisica (portar) Matei Vlăducă
Gheorghe (Ghiță) Armean (fundaș) Puiu Dragomirescu
Gheorghe Teșcula (fundaș) Constantin Diaconu, zis Tanana
Gheorghe Anghel, zis Cairo (înaintare) Vasile Vancea
Vasile Georgescu (stoper)
Victor Iofter (mijlocaș)
Jean Boieru (mijlocaș)
Nicolae Pilică, zis Boly (extr. dreapta)
Ion Pilică, zis Mânzu (extr. stângă, frate cu Boly)

MANȘA a III-a (anii 60-65) MANȘA a IV-a (anii 65-80)

VIOREL MATEIANU (înaintare) Ilie Dragnea (portar)
Haralambie Eftimie Nicolae (Puiu) Doman
Constantin Þârcovnicu Ion Voinea (stoper)
Ion Tănase Stelică Julea
Vasile Gheorghe, zis Gică Ion Pilică, zis Mânzu (extremă dr.)
Constantin Niculae, zis Nei Ion Stroe, zis Paganel
Nicu Teodorescu
Ică Filipoiu
Ion Loghin (frate cu Irina Loghin)
Vasile Olteanu

Aceștia au fost fotbaliștii din generația de aur a sportivilor de la Schela Boldești. Câțiva dintre ei au trecut deja în lumea celor drepți, dar s-ar merita ca numele tuturor să fie menționate undeva, pe o placă comemorativă aplicată înăuntru sau afară, pe Clubul mic de la Boldești.

LIDIA BELEA, O FETIÞÃ DE 16 ANI DIN SCÃIENI, PILOT DE AVION

Desigur, inginera Lidia Belea (n. 2 mai 1957, Slănic, Prahova), astăzi nu mai are 16 ani, însă de mică visa să fie pilot de avioane, motiv pentru care, la Strejnic, a urmat o școală de pilotaj. La 16 ani, curajoasa fetiță deja pilota perfect avioanele ușoare de sport, însoțită de instructorul de zbor care, mai târziu, avea să-i devină soț, însă brevetul l-a luat la 18 ani, deoarece numai la acea vârstă se putea primi un brevet de pilot. Cetățenii din Boldești-Scăieni, admirau deseori o avionetă rapidă care le săgeta deseori cerul, zburându-le peste case și făcând loopinguri spectaculoase și mici acrobații prin aer. În carlinga avionului acela se afla Lidia, singură, care deseori cobora foarte jos avionul pe deasupra casei părintești de lângă pădurea Scăieni... La 20 și 21 de ani a câștigat toate concursurile de aterizare la punct fix și a făcut câteva salturi curajoase cu parașuta. Ca studentă a Facultății de Foraj-extracție a Institutului de Petrol și Gaze din Ploiești, a continuat să piloteze încă doi ani, îndemnând, la rândul ei, și pe alte colege de facultate să-i urmeze exemplul.

FEDERAÞIA ROMÂNÃ DE RADIOAMATORISM (YO9A)

În orașul Boldești-Scăieni există și un radioamator sportiv, dl. Sandu Doru, membru al Federației Române de Radioamatorism care are indicatorul YO9A și al Federației Prahova (ZYO7Z-Repetor), de Radioamatori. Îl felicităm! Toți radioamatorii din lume - câteva zeci de mii - îl pot contacta. Stația dumnealui are următoarele indicative tehnice:
PREFIX

INDICATIV

CLASA

NUME

DOMICILIUL
CXY

YO9CXY

a III-a

Sandu

Doru Boldești-Scăieni

Știm că YO9CXY emite/recepționează, alternativ, pe unde scurte, în funcție de momentele favorabile ale ionosferei, în benzile de 13 m, 16 m, 19 m, 25 m, 31 m, 41 m și 49 m, fără să cunoaștem exact derivatele frecvențelor (bănuim, în spațiile rezervate numai radioamatorilor), ca să-l putem recepționa, dar îl putem repera și prin www.hamradio.ro. De aici, din orașul Glen Ellyn, din America, îl salut cu un simbolic QSL american din partea stației vecine cu mine W9CCU, specializată și în comunicări meteo, pe 103,5/145,390 KHz, așteptând un QSL card de la YO9CXY-Boldești-Scăieni...

CAPITOLUL XV.
Industria din orașul Boldești-Scăieni

Se știe că județul Prahova este județul cu cele mai multe orașe din țară, 13 la număr, toate aceste orașe, cu excepția orașului nostru, având un vechi statut de urbanizare. Deși Boldești-Scăieni era cel mai tânăr din toate, fiind înființat în 1968, el a avut o dezvoltare economică uluitor de rapidă, încât numai la doi ani de la înființare, de pe locul ultim a propulsat pe locul al treilea în ceea ce privește ponderea economică, imediat după Ploiești și Câmpina. Între anii 1970-1980, din cele treisprezece orașe (12 fiind cu mult mai mari), Boldești-Scăieni - iată, ocupa deja locul al treilea, imediat după Ploiești și Câmpina, loc în care s-a menținut timp de zece ani! Nu a fost acesta un miracol? Sigur că a fost, iar acest miracol s-a putut întâmpla numai datorită faptului că această localitate dispunea și încă mai dispune, într-o oarecare măsură, de o puternică bază industrială, condusă de oameni destoinici. Astăzi, din păcate, forța lui economică nu mai este aceeași. Chiar și numele unor întreprinderi s-a schimbat.
În oraș existau patru unități industriale de anvergură și alte câteva mai mici. În ordinea tradiției locale, ele sunt: Întreprinderea de Geamuri Scăieni, Fabrica de mucava Scăieni, Schela Boldești și Întreprinderea de Foraj și Lucrări Geologice Speciale (IFLGS), urmate de Arta Metalului, Baza Autotubulară (BAT), ARTEMA Plast SRL (din 1996), Abatorul de păsări, Firma Ecoferm Cris-Tim și alte câteva firme mai mici. Un caz special este firma PETROMSERVICE S.A. și veți vedea de ce. Vom descrie toate aceste unități, pe rând.

ÎNTREPRINDEREA DE GEAMURI SCÃIENI (IGS)

La început se numea simplu: Fabrica de Geamuri Scăieni (FGS), apoi când, pentru o perioadă, ajunsese cea mai mare fabrică de geamuri din țară, i s-a zis Întreprinderea de Geamuri Scăieni (IGS); după care a căpătat niște nume instabile, fugitive și... friabile, ca și sticla produsă acolo, gata a fi din nou schimbate și fragmentate peste noapte, ca urmare a diminuării puterii ei productive și de vânzare: SCAIGLAS S.A, s.c., SCAIGLASS SRL, S.C. GES S.A. SCÃIENI, S.C. TRANSFEROVIAR (??!) S.R.L. (“firma mamă” care a cumpărat-o pentru a-i mai adăuga un nume: GES GLASS SRL) și Dumnezeu știe ce alte nume noi de “botez” va mai căpăta, biata fabrică, peste o altă perioadă de timp... Evident, denumirile finale sunt neinspirate din punctul de vedere al pretențiilor de branduri europene. În America, schimbarea numelui unei firme mijlocii aduce cheltuieli și pagube de zeci de milioane de dolari, iar a unei firme mari de sute de milioane. Dacă își schimbă numele de trei ori, întreprinderea respectivă poate ajunge la faliment. Se pare că și în România schimbarea numelor unei firme a început să coste. Poate că nu chiar din această cauză fabrica de geamuri de la Scăieni a cunoscut crize endemice... Cert este că de când s-a închis secția de la Blejoi, producția de sticlă de la această întreprindere fostă de elită, s-a redus simțitor, ca și numărul salariaților de acolo. Nu știm dacă și calitatea produselor finite. Acestea să sperăm că nu, căci longevitatea oricărei întreprinderi depinde cel mai mult de valoarea produselor ei și a mediului de marketing.
Se știe că sticla este un element de bază al oricărei construcții și locuințe omenești. Fără sticlă, nu ne-am putea imagina civilizația modernă. Totdeauna a fost nevoie de fabricarea ei. Localitatea Scăieni îndeplinea prin excelență toate condițiile să se înființeze pe teritoriul ei o asemenea fabrică, deoarece dispunea de brațe de muncă, de gaze bogate de sondă și se afla nu departe de cariera de nisip fin de la Vălenii de Munte, de unde această materie primă se putea transporta lesne pe calea ferată, lângă care s-a decis să se construiască această fabrică. Prin apropiere trecea linia electrică de înaltă tensiune de la posturile TRAFO ale schelei Boldești; nu departe, erau și niște puțuri de joasă adâncime pentru apă industrială.
În România mai existau trei fabrici de geamuri: Fabrica de sticlă de la Azuga cu gaz metan, Societatea Anonimă Mediaș, înființată în 1918, și Fabrica de sticlă Ardeleana, care avea o capacitate de producție de 2000 m. p. geam tras, pe an. Ulterior, necesitatea de geamuri a fost suplimentată de încă trei fabrici similare mai mici: Fabrica de sticlărie, geamuri, becuri electrice din Putna, Fabrica de sticlărie Turda și Fabrica de geamuri Ploiești. Alte fabrici nu existau, iar cererea de geamuri era din ce în ce mai mare. (Astăzi, bineînțeles, că mai există încă două mari fabrici de geamuri, la Buzău și Târnăveni, dar atunci ele nu se înființaseră.)
Localitatea Scăieni oferea locul optim pentru construirea unei noi și mari fabrici. În aprilie 1934 a început construcția primului cuptor de topire și de tragere a geamului, fiind înregistrată sub numele de Industria Română de Geamuri Scăieni, constituită ca societate anonimă prin actul constitutiv și prin statutele publicate în Monitorul Oficial nr. 56, din 10 aprilie 1934. Sediul societății era la București, capitalul social fiind fixat la 8.500.000 lei, la nivelul anului 1934, împărțit în 17.000 de acțiuni nominative a câte 500 de lei fiecare.
Fabrica de la Scăieni era, de fapt, prima industrie de geamuri românească din Vechiul Regat. Documentele de arhivă ne arată că, neavând personal românesc specializat în industria sticlei, s-a recurs la doi specialiști germani, ing. Kristionsent și ing. costr. tehnic Warteschi. Ei au proiectat cuptorul care avea următorii parametri: L=10 m; așezat direct pe pământ, fără camere regeneratoare (ardere, topire, limpezire) care erau comune și, bineînțeles, cam primitive, în comparație cu complexitatea tehnologiei de astăzi controlată electronic. Capacitatea totală maximă de producție proiectată era de 2400-2800 m.p. geam tras (de 3 mm grosime) în 24 de ore. La început, ruperea geamului se făcea manual, cu mari riscuri de accidentare (ele nu au putut fi totdeauna evitate). Peste patru ani, în 1938, se montează o a doua mașină de tras geam, de tip Fourcauld, capacitatea cuptorului crescând la 1.000.000 mp/an, depășind producția celorlalte firme similare din țară. Urmare beneficiilor obținute și subscripției acționarilor, în anul 1941 capitalul social a ajuns la 60.000.000 lei, sumă destul de rezonabilă. De-a lungul anilor, această capacitate a crescut progresiv. La fel, numărul salariaților. Fabrica avea hale de producție, unde erau amplasate liniile tehnologice, depozitul de materii prime, depozitul de mărfuri, rampă auto, rampă de cale ferată, atelier de prelucrări mecanice, atelier de reparații utilaje, laborator chimic de analize. În 1940 fabrica mai funcționa și cu o linie de încărcat butelii, dar după 1948 s-a unit cu secția de la Blejoi, care aparținuse fraților Vernescu, și care avea un cuptor de geam colorat. Tot în acea perioadă s-a înființat și secția de vată de sticlă/vată minerală.
Prima etapă de refacere a avut loc în anii 1955-1960, iar etapa a doua între 1961-1965, când s-au construit încă trei cuptoare cu tragere orizontală, deci cu risc mai mic de periclitate. Inițial, fabrica pornise numai cu 60 de muncitori, dar după un deceniu deja avea 800, apoi, în 1965, avea 1200 de oameni în producție.
În urma cutremurului din 1977, s-a simțit necesitatea executării unor serioase lucrări de refacere a capacității de producție, prin asimilarea de noi tehnologii pentru tragerea geamului, având loc conversia primelor mașini de tras geam de pe vechiul procedeu Fourcault pe altul mai avansat, procedeul Atachi, pe bază de brevet japonez, accelerând dinamica producției fizice la principalele sortimente finisate. În 1998 s-a trecut la construirea unei linii moderne franceze de geam float, care se lucra exclusiv pentru export. În 1999 se exporta peste 80% din totalul producției. Având un buget favorabil, fabrica a putut construi un liceu industrial, un club, o cantină, un cămin pentru nefamiliști, căi de acces asfaltate, linie ferată interioară, apoi și un hotel, rămas neterminat. Acesta, finisat, ar putea deveni acum hotelul orașului, căci este nevoie de așa ceva.
Întrucât, în perioada 1991-1993, utilajele erau în cea mai mare parte uzate fizic, dar mai ales moral, se impunea necesitatea unor investiții, cât și implementarea unor noi tehnologii care să se ridice la nivelul celor utilizate în țările avansate ale lumii, pentru producerea geamului. Ca urmare, din fondul de investiții s-a realizat o instalare de securizare a geamului cu încălzire mixtă (gaze naturale și energie electrică), urmată, în peioada 1997-1999, de realizarea unei instalații de producere a geamului prin tehnologia float-glass, despre care am amintit mai sus.
Deși dinamica producției fizice își propunea un ritm ascendent sau măcar constant, urmărind graficele dintre anii 1993-2000, observăm că dacă la “geam laminat” ea s-a menținut oarecum constantă, la sortimentul de “geam tras” a scăzut îngrijorător. La fel în producția de “metri pătrați bază”, cauza, după opinia autorului acestei monografii, fiind concurența, diminuarea cererii de pe piața internațională și contractele nepatriotice ale unor companii românești de construcții cu societățile occidentale care le condiționau regimul de finanțare numai dacă acceptau să importe geam tras de la firmele lor apusene, chiar dacă costul geamului lor era mai ridicat. Dacă, de pildă, în trecut, vânzarea geamului tras și laminat mergea strună pentru că, prin contractul din cadrul fostului CAER, țările din fostele state comuniste erau obligate să cumpere cantitățile de geam românesc, indiferent de calitatea lui, conform acelor contracte, astăzi nu putem obliga nici o firmă din țară, cu atât mai puțin cele de peste hotare, să cumpere produsele fabricii de la Scăieni. De aceea, spre a scăpa de faliment, a trebuit să se caute noi soluții salvatoare pentru comercializarea produselor de geamuri, de vată de sticlă și de alte produse de sticlă etc., și s-a ajuns la colaborarea cu o firmă americană. Astfel a luat ființă S.C. SCAIGLAS-S.R.L., în care S.C. GES S.A. Scăieni deținea 60% din capital. Această firmă și-a concentrat toată atenția pe producerea și comercializarea geamului securizat, mult mai solicitat pe piață decât geamul clasic. Grație geamului securizat, întreprinderea a mai luat o gură de oxigen întăritor și vedem că încă mai trăiește, deși nu există garanții absolute de supravițuire continuă, totul depinzând de mediul de marketing care, la rândul lui, cuprinde un ansamblu de factori, de natură economică, socială, culturală, juridică, politică, demografică, ecologică, unii deveniți destul de nefavorabili. Societatea S.C. GES S.A. Scăieni se confruntă în prezent cu un mediu extern nefavorabil, chiar turbulent, care a făcut ca întreprinderea să lucreze uneori la limita de avarie. După aproape o jumătate de secol de comunism, nouă ne lipsea în totalitate experiența dinamicii capitaliste și a sistemului de privatizări. De aceea, trecerea la privatizare poate fi un salt dureros, plin de contradicții antagoniste, aparent ireconciliabile, motiv care a făcut ca o parte din întreprinderile de geam din România, inclusiv cea din Scăieni, să fie restructurate, în acest proces de privatizare și chiar de lichidare.
Prin același proces de șoc trec și furnizorii de materii prime, rupând ritmul de coordonare a producției. Furnizorii de materii prime pentru fabrica de la Scăieni sunt S.C. Sticloval Vălenii de Munte (furnizoarea de nisip), S.C. Uzina de produse chimice Govora (furnizoarea de sodă calcinată) și Exploatările miniere din Harghita, Brașov și Hunedoara (furnizoarele de dolomit, calcar, feldspat și alabastru).
În mod indubitabil, perioada de înflorire a Întreprinderii de Geamuri Scăieni a fost ajutată de Grupul Școlar de Industria Sticlei (liceul industrial) din localitate, furnizorul noii generații de sticlari. Celelalte categorii de salariați au fost recrutate prin organizarea de interviuri, atât pentru posturile din producție cât și pentru personalul TESA. În ceea ce privește numărul de personal, redăm mai jos situația scriptică la data de 31 mai 1999:

Din care

la SCÃIENI la secția BLEJOI
________________________________________________________________
Total personal 1390 1240 150
Muncitori 1340 1091 150
Personal tehnic 50 149 0
------------------------------------------------------------------------------------------------------------
mașiniști 28 28 0
personal CAF 70 70 0
personal de deservire
generală 30 30 0
personal cercetare
proiectare 4 4 0
________________________________________________________________

Pe compartimente, exista următoarea structură a salariaților:

TESA 102 salariați
Complex 186
SME 193
Aprov., desfacere, administrație,
CTC, laborator 149
Geam laminat 160
Geam tras Blejoi 188
Geam tras Scăieni 246
Prelucrări 42
Geam cristal 83
Confecții lăzi 41
________________________________________________________________

Analizând evoluția în ultimii ani a numărului scriptic de personal, se observă o scădere a acestuia în anul 1997, ca urmare a pensionării masive în condițiile decretelor-lege nr. 60/190 și nr. 70/1990. De asemenea, s-au sistat angajările, fiind închise două cuptoare (cuptorul 2 și cuptorul 3).
Îmi pare rău că nu dispun de graficul cu personalul fabricii dintre anii 2001 și 2007, dar urmărind tabelul de mai jos, veți deduce că, dacă atunci numărul salariaților scădea într-un ritm relativ lent, în ultimii șapte ani reducerea s-a accelerat iar numărul salariaților s-a redus cu și mai mare viteză, ajungându-se în prezent la peste 50%, față de ceea ce era atunci:

________________________________________________________________
personal 1995 1997 1998 1999 2000
________________________________________________________________

TOTAL PERSONAL, 2154 2037 1842 1450 1390
DIN CARE:
muncitori 1925 1811 1648 1389 1208
pers. tehn. productiv 101 97 63 61 50
maiștri 49 44 39 36 28
personal CAF 82 83 93 88 70
pers. cercet. proiectare 16 16 5 6 4
pers. devenire generală 30 30 33 29 30
________________________________________________________________

Clienții fabricii de la Scăieni au contribuit și ei la ridicarea și coborârea prestigiului fabricii. Există clienți interni și clienți externi. Fiecare fabrică de geam are zona ei de distribuire, ferindu-se să intre în “parohiile” celorlalte fabrici, evitând, deci, conflictele comerciale. Astfel, fabrica de la Scăieni, vindea/vinde produsele ei către firme din Pitești, Câmpulung-Mușcel, Târgoviște, Găiești, Bacău, Onești, Botoșani, Dorohoi, Brăila, Constanța. Câmpina, București, Brașov, Covasna, Oradea etc., respectiv către clienți ca S.C. DAKO DISTRIBUTION S.R.L. CONSTANÞA, S.C. MOBREAL S.R.L. VÃLENII DE MUNTE, S.C. CRISTAL BRAD S.R.L. BUCUREȘTI, S.C. STORAD EXIM S.R.L. PLOIEȘTI, S.C. ACHETRANS S.R.L. POSEȘTI, numărul acestor clienți micșorându-se în prezent.
În ceea ce privește piața externă, aceasta este foarte restrânsă, datorită concurenței, China comunistă acaparând, practic, tot globul, deși geamul chinezesc este categoric mai slab calitativ decât cel de la Scăieni, dar este vândut mai ieftin. Cu toată această concurență în creștere, fabrica de la Scăieni, în ultimii ani, încă a mai putut exporta produsele de sticlă securizată în țări ca Turcia, Grecia, Bulgaria, Republica Moldova (Basarabia), Ungaria, Serbia, către clienți precum DEMGEXIM-Grecia, KEM WOOD-Bulgaria, GOTCEV-Bulgaria, PTOP-VICTORIA-Macedonia, VORMICEL-Republica Moldova, INDIGENA-Republica Moldova, TARDINT-Serbia, UMRAMIYE-Turcia.
Un factor frenator în evoluția acestei fabrici a fost totdeauna concurența internă, deseori neloială. Cităm concurenții cei mai persistenți din această categorie: S.C. GEROM BUZÃU (concura/concurează pe sectorul de geam prelucrat) și S.C. OMEGA PROD COM TÂRNÃVENI (care concura pe sectorul geamului ornament și geamul armat). La concurența lor se adaugă afluxul firmelor străine de geam care vând produsele lor în țara noastră, venind din țări ca Turcia, Cehia, Ungaria, Polonia, Franța, ca să nu mai vorbim de geamurile aduse din China, Indonezia, Coreea de Sud sau Iran, mai ieftine dar de cea mai proastă calitate.
În istoria lungă de peste 73 de ani a Fabricii de Geamuri din Scăieni, s-a folosit nu numai o mare energie umană, soldată uneori cu accidente și sacrificii, dar și cu enorm de multă energie termică și electrică, cuptoare sigure și solide pentru folosirea materiei prime în vederea procesului topirii; cuptoare ultramoderne electrice sau termice cu gaze pentru recoacerea geamului, dar și o tehnologie modernă bazată pe mecanisme sofisticate și comandate electronic, structuri adiacente de amestecuri chimice sub presiune în care, de ex., la secția fluide, azotul lichid joacă un rol esențial. În asemenea puncte importante s-au construit structuri calculate să reziste și la seisme de gradul 8 pe scara lui Charles Richter, asemenea secții având un personal supercalificat de dirijare și supraveghere, de grija și măiestria cărora depinde nu numai siguranța de perfectă funcționare a procesului, uneori periculos, de fabricare a sticlei, dar de priceperea acestor tehnicieni operatori depinde nu numai viața colectivului, ci însăși existența neafectată a întregului mediu înconjurător, spre a nu se întâmpla evenimente posibil catastrofice. Am înțeles, de la d-na operatoare Camelia Voinea, care lucrează cu devoțiune într-un asemenea loc de mare responsabilitate, cu adevărat vital, că datorită înaltei calificări a personalului, la această fabrică nu se va întâmpla niciodată nimic rău. Singura mare neplăcere întâmplată recent acolo și în toate secțiile a fost reducerea numărului de salariați, trecerea lor pe listele de persoane intrate în șomaj care, neștiind altă meserie decât aceea de sticlari, avută de o viață, va fi foarte greu să-și găsească imediat alt loc de muncă. Din totalul efectivului de salariați 80% aveau studii medii, iar restul angajaților prezentau studii superioare de specialitate (numai 10% erau vârstnici, iar 60% cu vârste între 30-50 de ani, 30% până în 30 de ani. Din totalul salariaților 77,26%, deci marea majoritate, sunt calificați sticlari, fiind dificil sa se reprofileze în alte joburi într-un timp scurt.) În 1991 cifra de afaceri a fabricii era de 10-26 milioane de euro, cu un capital social de 6,3 miliarde RON. În 2005 cifra de afaceri a scăzut între 10-20 milioane de euro, iar capitalul social la 4.928.000 RON în 2006 întreprinderea, în urma unei licitații, a fost achiziționată la un preț minim de firma S.C. Trans Expedition Feroviar S.R.L. din București, str. Economul Cesărescu, nr. 1-9 (director general Cristi Rădulescu, owneri Vasile Didilă și Gruia. În ultimă instanță, însă, licitația pentru această fabrică a fost câștigată de un nou patron, dl. Tahir.
Am dori ca noul director al acestei foarte utile întreprinderi, să facă necesare eforturi de a menține faima de care ea se bucura înainte, sub directori deosebit de întreprinzători, cum au fost neuitații ingineri Mircea Vasiliu, Vasile Dragoș, Constantin Olteanu, Stelian Grecu, Ion Nagy (dir. adm.), Mircea Popescu (dir. comercial) ș.a. Noii conduceri și edililor orașului le mai dăm un sfat: să se uite pe zidul fabricii de lângă linia ferată, pe unde trec zilnic trenurile, și să șteargă odată, pentru vecie, lozinca aceea comunistă - “Trăiască Republica Populară Română, scumpa noastră patrie!” - care zace acolo, neatinsă, sfidând anacronic timpul de peste 60 de ani... Este o poveste adevărată în legătură cu ea: lozinca a fost scrisă de un zugrav moldovean (se numea Doroftei, fără să fie rudă cu campionul la box) care, după ce a scris-o, montase deasupra ei o stea roșie, electrică, din geam vopsit, care lumina noaptea. În timp ce o monta, scara s-a rupt și, în căzătură, zugravul a murit pe loc. Este, cum s-ar spune, o lozincă cu blestem. Nu știm dacă din cauza aceasta nu a îndrăznit nimeni să o șteargă... Sau - cine știe - poate că se intenționează să fie păstrată nealterată pe acel zid ca să devină un zid al plângerii pentru cei nostalgici ori, poate, spre a i se atribui locului valori istorice, pentru generațiile viitoare, ca un fel de memento, cu semnificații muzeistice, să se știe ce a fost înainte. În acest caz, fabrica însăși are șanse serioase să devină o piesă de muzeu, o clădire părăsită precum arată acum fosta fabrică de sticlă de la Blejoi sau, în cel mai fericit caz, un muzeu al sticlei, vizitat de fantome...

ÎNTREPRINDEREA DE MUCAVA BOLDEȘTI-SCÃIENI - CAHIRO S.A.

Este cea mai veche întreprindere din oraș și una din cele mai vechi din țară. Astăzi i s-a dat un nume destul de neinspirat, cam greu de pronunțat în românește, dacă nu de-a dreptul arăbesc: CAHIRO!... Când ascult cel mai mare post de radio egiptean, el începe programul în limba arabă astfel: “Hunaa al-CAHIRO... Sayyidati ua sadati as-sallamu alaykum!”=“Aici CAIRO...Doamnelor și domnilor, pacea să fie cu voi!” Cine ar fi crezut vreodată ca fabrica de mucava din Boldești-Scăieni să primească numele capitalei Egiptului și încă în pronunție arabă? (Fără măcar să aibă în ea vreun capital de la băncile egiptene)? Am înțeles că noii stăpâni nu știu limba arabă și că s-au gândit să formeze un nou cuvânt, dar au nimerit-o cu oiștea-n gard - alipind forțat silabele din alte trei cuvinte: CArtonHÎrtieROmânia (dar hârtie nu se mai scrie cu “î”, domnilor, ci cu cu “â” - iar după numele propus de dv., ar trebui să zicem “hirtie”, căci vedem scris CaHIro !) În fine, dacă tot nu le plăcea denumirea veche, care avea o respectabilă etate de 118 de ani, puteau găsi o alta, cum ar fi: FABCARO=fabrica de carton românească FAMURO=fabrica de mucava românească iar dacă și astea par caraghioase, atunci oricare alta, dar nu rostită pe arăbește - CAHIRO !... Să lăsăm problemele filologice și să descriem acum această întreprindere...
În 1789, Luis Robert construiește în Franța prima mașină de fabricat hârtie cu sită țesută de cupru. La un secol după mașina lui Robert, în ziua de 24 august 1889, se înființează, la Scăieni, fabrica de hârtie, pe o suprafață de 5 ha, având ca vecini, la vest, șoseaua Ploiești-Vălenii de Munte, la sud, moșia lui Bălăceanu, Eforia Spitalelor, la est, și la nord tot moșia lui Bălăceanu.
Inițial, fabrica avea două corpuri de clădire, în care s-a mutat întreaga instalație de fabricat hârtie, clădirea aceasta fiind cu un etaj. De la început, această întreprindere a beneficiat de scutiri de vamă pentru materialele de import (clorură de calciu, culori minerale etc), cum scutite erau și celelalte fabrici de hârtie și celuloză existente la acea dată: Fabrica de la Bușteni, “LETEA” Bacău și Fabrica de hârtie de la Câmpulung.
Materia primă, la înființare, erau paiele, din care se fabricau 300.000 kg hârtie, cartoane perforate, celuloză - toate livrate în țară, dar și în două țări importatoare: Austria și Germania.
Primul proprietar a fost Esra Penhas, în baza hotărârii Tribunalului Județean Prahova, nr. 2422 și 423 din 1888, înălțând fabrica pe un câmp cumpărat de la Mauriciu Blank, proprietar de terenuri, cumpărat de acesta, la rândul lui, de la Petre Bălăceanu. După zece ani de activitate, fabrica este cumpărată de ing. A. Tehener. La scurt timp, este scoasă la licitație și va fi cumpărată, în 1899, de ing. Zahareanu, pentru suma de 420.000 lei. Inginerul Zahareanu mai era proprietar și al fabricii de pastă celulozică de la Cheia-Mâneciu Ungureni, pe care, în 1892, o va anexa fabricii de la Scăieni .
La finele secolului trecut, fabrica de mucava deținea magazii, pivnițe, locuințe pentru muncitori, ateliere pentru reparații, cazane de abur, clădirea de serviciu a patronului (directorului) și alte instalații utile producerii de hârtie.
În baza legii de protejare a industriei românești din 1912, cu avantaje pe 30 de ani, fabrica de la Scăieni are un număr de 120 de lucrători (față de 50 cu cât pornise inițial). De asemenea, avea capital imobiliar de 609.751 lei, deținea instalații de 600.000 lei, valoarea producției fiind de 400.000 lei. În timpul primului război mondial întreprinderea nu a putut lucra și a fost închisă până în 1920.
În anii de criză 1933, fabrica își reduce producția relansată din plin în 1922, la jumătate, reprezentând 3,22% din totalul de hârtie pe țară.
Între anii 1935-1973, numărul de salariați a crescut de la 800 la 1300, iar producția de la 15.000 tone la 23.000 de tone, prin modernizarea instalațiilor sau înlocuirea celor vechi, uzate.
În 1945 fabrica a fost naționalizată de comuniști. Documentele arată că din 1969 și până în 1985, capacitate fabricii a crescut la 268.000 tone, producându-se carton duplex, hârtie igienică sanitară, carton suport tapițerie auto, hârtie de ambalaj, confecții de carton pentru cca 400 de beneficiari interni și externi (industria de încălțăminte, de textile, alimentară, auto ș.a.m.d.). Vă rog să rețineți că această creștere spectaculoasă a producției nu se datora atât celulozei obținută din lemnul pădurilor, cât miilor de tone de cărți sosite zilnic, și ani de-a rândul, în gara Scăieni (un nou tip de materie primă), de unde veneau camioanele să le încarce pentru topit (abia mai târziu s-a construit o linie ferată care să meargă direct în fabrică). A fost perioada crâncenă de librocid, de “ardere pe rug” a cărților, trimise la distrugere din ordinul regimului stalinist al lui Gheorghiu Dej, apoi al lui Ceaușescu, începând din anii 1949 până în 1989, când milioane și milioane de cărți, confiscate din biblioteci particulare ori de la toate marile biblioteci publice, veneau la Scăieni pentru... reciclat (topit). Ele erau aruncate în vagoane fără nici un discernământ, încât fabricile de hârtie, inclusiv cea de la Scăieni, deveniseră mari abatoare culturale, unde au fost distruse imense valori, irecuperabile. Ediții întregi de opere de Eminescu, toate cele zece Istorii ale României scrise de Iorga, Istoria literaturii române din 1941 a lui George Călinescu, Opere de V. Alecsandri, Coșbuc, Goga, Lucian Blaga, opere filosofice, traduceri din marii clasici ai lumii etc., etc. - toate, toate acestea erau trimise la topit, pentru motive minore. De exemplu, cărțile cu poeziile lui Eminescu erau interzise numai pentru că aveau între filele ei, poezia antirusească “Doina”. Din ordinul lui Ceaușescu au sosit zeci de mii de Biblii și cărți de rugăciune la topit pentru a se fabrica din ele... hârtie igienică! Regretatul părinte Gh. Calciu Dumitreasa, cunoscut ca mare disident anticomunist care a zăcut două decenii prin închisori, a trimis la ONU un sul de hârtie igienică fabricat la Scăieni din pagini de Biblii, în care se mai cunoșteau texte fragmentate din cărțile sfinte! Pe când eram copil, împreună cu mulți colegi de-ai mei de clasă, “furam” cărți de la maculatură din vagoanele prost păzite și astfel reușisem să-mi fac o bibliotecă aleasă, cu opere de mare valoare. Cei care descărcau vagoanele de maculatură de la fabrică, mai piteau dintre ele și le vindeau. De aceea, descărcătorii au fost aleși numai din persoanele analfabete, să nu știe ce valori treceau prin mâinile lor! Când s-au pornit cercetările prin case după cărțile luate de oameni de la maculatură, o parte, învelite bine în cartoane, le-am îngropat, de frica raziilor, dar când le-am dezgropat, deja putreziseră, fiindcă, pe atunci, nu apăruseră foliile de plastic... Distrugerea a mii de biblioteci întregi din țară a fost un mare “auto da fe”, una din cele mai mari crime anti-culturale din istorie, din întreaga lume. Astăzi, la maculatură vin vagoane cu “genialele” opere ale lui Gh. Gheorghiu Dej și ale lui Ceaușescu. Deci, roata istoriei s-a întors, iar acele cărți din anii de teroare comunistă, care au fost procurate cu greu de la maculatura din Scăieni, se vând acum pe la anticariate cu prețuri fabuloase...
În anul Revoluției 1989 fabrica aducea 376.000 lei zilnic, cu un personal de 1950 de salariați. După 1989, în condițiile apariției economiei de piață, s-au început primele privatizări, dar cei rămași la putere în instituțiile statului n-au acordat atenție modernizării fabricii, din lipsă de fonduri, ceea ce a cauzat o involuție în producția de materiale finite, fenomen specific și la celelalte întreprinderi cu profil similar.
În 2001, întreprinderea a fost cumpărată de S.C. ALEXANDRION, din Grecia (proprietara firmei de băuturi alcoolice), având și o necunoscută cotă-parte de capital românesc despre care pe Internet s-a scris că aparține unui fost prim-ministru din România. N-am putut verifica această aserțiune. Din păcate, noua firmă a dispus reducerea activității și a personalului la un număr de 130 de oameni, existând o producție de zece ori mai mică decât în anul 2000. Lăudabile au fost realizările tehnice și sociale pe timpul când fabrica se afla sub direcția inginerului Gheorghe Genel Costache, când Întreprinderea de mucava Scăieni s-a aflat la apogeul perioadei ei de aur.
Nu mă pot abține să nu amintesc că, în urmă cu un an de zile, făcând cumpărături prin magazinul “Interex” din Ploiești, m-am mirat văzând că lumea se înghesuia să cumpere suluri de hârtie de toaletă cu preț redus, pe care scria cu litere mari tipărite: HÂRTIE IGIENICÃ “SCÃIENI” - adică făcută la CAHIRO! Vai, ce distinsă “onoare” pe biata noastră localitate!

SCHELA PETROLIFERÃ BOLDEȘTI

Oriunde ai fi forat terenul înainte, pe suprafața orașului Boldești-Scăieni, ai fi dat fie de apă sărată fierbinte, fie de gaze, fie de petrol, toate trei reale bogății, fiindcă zona aceasta este un pământ binecuvântat de Dumnezeu nu numai la suprafață, dar și în adâncime. Din arhive aflăm că, în 1836, frații Năstase și Matache se judecau cu 12 locuitori boldeșteni pentru păcură. Cu toate acestea, nu la Boldești a început exploatarea petrolului.
Primele puțuri de păcură (de fapt, izvoare de suprafață) s-au descoperit la Păcureți și Izești, în 1676, apoi la Podeni, în 1747, la Matița, în 1813, puțuri cu adâncime maximă de 300 m. Între 1900-1920 s-a trecut la exploatarea țițeiului prin sonde, prima sondă fiind ridicată la Păcureți, în anul 1901. Ea fusese forată la adâncimea de 469 m. În anii următori apar pe rând sonde de foraj și extracție la Scăioși, Urlați, Ceptura, Copăceni, Apostolache, toate în perimetrul schelei Boldești. Frații Schumberger au făcut prima investigație geologică a unei sonde pe structura Boldești, în 1929. Acest lucru vor atrage societățile nou născute Astra Română, Steaua Română, Româno-Americană, Sospiro, Creditul Minier. În 1933 se forează pentru prima dată în România la 2540 m adâncime - record pentru Europa - în urma forajului rezultând o producție de cca 40 vagoane/zi. De-a lungul anilor, Schela Boldești se dezvoltă rapid, ajungându-se, în 1955, să se asigure 20% din totalul de producție pe țară.
Între 1951-1965, s-au descoperit și extins alte zăcăminte de țiței, în noi și noi localități: Podeni, Urlați, Urziceni, Predealul Sărari, Posești și Bărăitaru. În 1970 s-a dat în exploatare prima sondă de gaze la Sinaia de Mizil.
În general, concesionarea terenurilor petrolifere a condus la obținerea unor câștiguri mari, nu neapărat de către proprietari, cât mai ales de către misiți și de tot felul de alți intermediari care au speculat acest domeniu bănos de activitate. Totodată a apărut și o concurență mare între societăți pentru achiziționarea terenurilor care au înghițit o sumedenie de parcele de la țărani, pe prețuri de nimic. Schela Boldești, unde exploatarea meoțianului s-a extins, este un exemplu tipic în acest sens. Prima societate petroliferă care a achiziționat terenuri a fost Regatul român (devenită Astra română din 1 ianuarie 1911). Ea a instalat baterii, cazane cu aburi și turle de foraj de lemn. Tot ea a săpat prima sondă la Boldești, descoperind meoțianul productiv de aici. Forajul adevărat a început abia în 1933. Între 1921-1940 se cam terminase împărțirea terenurilor petroliere dintre societăți, cele mai mari terenuri revenind Astrei Române (3318 ha) și societății Sospiro (2181 ha). Continuarea exploatării meoțianului de către stat, după actul naționalizării comuniste din 11 iunie 1948, găsea zăcământul produs în proporție de aprox. 70%.
Când rușii ne-au cerut să le plătim despăgubirile de război prin bogățiile noastre naturale, ei au înființat marea societate sovieto-română de petrol - “Sovrompetrol” (românii îi ziceau “Săvăluămpetrol”) care a găsit straturi și mai bogate, forând în sarmațian. Sovieticii nici nu mai aveau unde să depoziteze petrolul furat din România și îl pompau la ei, direct în pământ, prin sondele lor. Între 1932-35 s-a exploatat mai mult meoțianul iar între 1952-54, mai mult sarmațianul pe care era profilat majoritatea sondelor, folosindu-se sisteme noi de poziționare a sondelor la suprafață. Sondele s-au săpat prin turbină hidraulică, doar una prin turbină electrică. În forajul rotativ hidraulic - Rotary, acțiunea de deblocare și sfărâmare a rocii se face cu ajutorul unei sape acționată de la o sursă de energie de suprafață. Mișcarea de rotație a sapei este obținută prin intermediul unei garnituri de prăjini încastrate într-o masă rotativă de suprafață și acționată - prin transmisie - de la un motor (care înainte era o mașină cu abur iar acum cu motor diesel). Pompele cu noroi (șpülung) se folosesc să micșoreze indicele de frecare și să răcească coloana. Turlele de foraj de lemn au fost înlocuite cu cele de metal. Când liftingul de gaze și țiței înceta, era semn că petrolul va trebui scos prin instalarea de pompe canadiene. Acestea extrag și mai mult petrol dacă în stratul de adâncime se injectează apă sub presiune de la sondele de injecție. La început, apa era adusă din puțurile de la Recea (care era dedurizată), ulterior, cu apa sărată de la alte sonde care era pompată sub presiune de la stația de Recuperări din Scăieni. Pe teritoriul schelei existau separatoarele care separau apa sărată de țiței, iar la secția dezbenzinare era un prim proces de distilare. Tot la Scăieni, pe str. Distileriei, se înființaseră niște băi cu apă sărată și caldă de tratament antireumatic, în fond, foarte prețioase ape geotermale, băi în prezent desființate fără rost, căci ele puteau fi extinse și modernizate. De ce nu au nemții aceste ape?
La schela Boldești, în total se săpaseră 493 de sonde, din care: 31 la dacian, 293 la meoțian, 167 la sarmațian și numai 1 la helvețian (cu destinație la oligogen). La ponțian nu dețin date. Adâncimea medie a sondelor productive era de 2450 m, la meoțian, și 2350 m la sarmațian, dar s-a ajuns și la 2530 m. Desigur, s-a mers și mai departe: sonda 94 AR atinsese 3013 m la meoțian, iar sonda 700 PM la 3032 m, la sarmațian, dar știm că s-a putut fora la peste 4000 m. Se spune că există unele studii și prospecțiuni la adâncime, deocamdată secrete, care au dovedit că România ar sta pe o adevărate mare de petrol și dacă s-ar fora la 10.000 m, s-ar descoperi pungi largi de petrol cu mai mult țiței decât are acum Irakul... Vom avea nevoie de o asemenea tehnologie de foraj care există în prezent doar în SUA.
Trebuie menționat ca întreg materialul de foraj folosit la schela Boldești era fabricat la noi în țară, la Uzina 1 Mai Ploiești. Aceste sape de foraj au gradele cele mai mici de deviere de la linia verticală. În mod normal, în timpul forării, se produc devieri, și cu cât devierea este mai mare, cu atât forajul durează mai mult. Și sondele de la Boldești au tendința naturală de a devia în sens perpendicular pe direcția straturilor, și anume spre axul anticlinalului, cele de pe flancul sudic cu talpa spre nord și invers, pentru acelea de pe flancul nordic. Trebuie să menționez faptul că, în forajul cu turbină hidraulică, gaura sondei deviază circa 40-60 grade în stânga direcției pe care ar fi avut-o cu masa rotativă. După forare se trecea la tubing, apoi la perforări (împușcături cu explozibil), pe straturi. Aici aveau un cuvânt greu de spus specialiștii în carotaj. Uneori împușcăturile se simțeau și la suprafață, căci provocau microseisme artificiale.
Sondele de țiței de la schela Boldești exploatau zăcământul prin trei sisteme diferite: erupție naturală, erupție artificială sau gazlift și pompaj, iar mai modern prin metode “secundare” (apă sărată sub super-presiune). În perioada inițială, sondele au pornit eruptiv, cu debite maxime de 740 tone/zi de la meotic (sonda 206 RA) și 450 tone/zi de la sarmațian (702 SRP). Continuarea producției sondelor prin gazlift se face prin folosirea gazelor de la separatoarele sondelor de țiței, după care au fost dezbenzinate și apoi recomprimate în stațiile de compresoare care, atingând presiuni mari, sunt utilizate direct la gazlificare. Pentru comprimarea gazelor existau trei stații de compresoare, care refulau gazele în trei conducte magistrale de presiuni diferite. Sondele tinere funcționează prin gazlifting între 3 și 23 de ani (sonda 10 St.R., care a dat o producție record de 594.000 de tone de țiței). Când gazliftingul încetează, petrolul este extras prin metoda pompajului. Pompajul prin pompele canadiene este acum predominant: peste 75% la sondele de pe raza schelei Boldești. Când sondele se înfundă, se deparafinează cu un cuțit răzuitor (șaibăr) adăugat pe tubing și el merge până la 1000 m adâncime, după care se curăță prin emulsii conținând detergenți speciali de sondă. În ce privește gazele de la separatoare, care lucrează la o presiune de 2,5 -3,2 atm. acestea sunt colectate și pompate pe o conductă magistrală la stația de dezbenzinare de la Scăieni. Gazele superflue erau trimise populației pentru consum sau fabricilor din Scăieni care le foloseau la centralele lor. Dacă înainte aceste gaze aveau o cantitate de apă sub formă de vapori în conținutul lor, cauză pentru care iarna gazele acelea înghețau, astăzi există o stație de dehidrolizare a gazelor, tot la Scăieni, care sunt apoi distribuite curate spre ardere fără dificultăți.
În schela Boldești, dezvoltarea activității de foraj-extracție s-a început cu aprox. 80 de ani în urmă, de un grup de câteva societăți cu capital străin. Ele au venit cu un personal de conducere și specialiști din afară, care se înțelege că erau puțini. Se simțea nevoia formării unor cadre de specialiști localnici, căci primele echipe de sondori, maiștri și maiștri-șefi (“chirovnici” cum li se spunea atunci), erau aduși de la alte schele. Lărgirea și dezvoltarea schelei a impus formarea de multe categorii de muncitori, tehnicieni, funcționari și ingineri. Mai întâi au fost atrași țăranii muncitori din localitate și comunele învecinate, chiar din cele de la munte. Ei au învățat repede să lucreze la sonde, au urmat școli și, prinzând dragoste de sondărit, au devenit maiștri și brigadieri, electricieni, constructori-montaje etc. O parte s-au stabilit la Boldești și astfel atât numărul de locuitori ai așezării a crescut, dar și numărul de angajați la schelă s-a mărit. În 1932 erau 24 de ingineri, 83 maiștri sondori-șefi și ajutori, 288 sondori de extracție, 989 total tehnicieni, 128 de funcționari administrativi - în total: 1512 salariați, din care 21 aduși din străinătate.
În 1946 erau 1506 muncitori și salariați, în 1968 - 3200 muncitori și salariați. Cu trecerea anilor, deși se spera ca acest număr să se dubleze, el a început să scadă în primul rând pentru faptul că secția de foraj începuse să fie dezactivată, apoi a fost oprită.
Organizarea tehnică-administrativă a schelei Boldești a variat, de-a lungul anilor, în funcție de condițiile social-economice și statale. Oricum, Societatea Astra Română era lidera schelei. În general, fostele societăți aveau în schelă o conducere unică pentru foraj și extracție, care lucra în legătură cu o direcție tehnică în unul din orașele Câmpina sau Ploiești și o direcție generală la București. Conducerea schelei o avea directorul, după care urma un inginer-șef de exploatare pentru partea tehnică, ajutat de o serie de ingineri șefi de servicii și un administrator pentru problemele de contabilitate și cele administrative. Personalul tehnic-administrativ era obligat să locuiască în schelă, creându-i-se toate facilitățile, în primul rând locuințe. Muncitorilor, de asemenea, li s-au oferit cantine, dormitoare, băi, un club, terenuri sportive, bibliotecă ș.a. Tinerii ingineri erau de la început bine plătiți și bine primiți, chiar dacă erau folosiți 1 an - 1 an și jumătate ca ingineri stagiari, îndrumați zilnic, dar și ținuți sub strictă supraveghere, prin rapoarte lunare de comportare, până primeau aprobarea de a rămâne definitiv în posturi.
După naționalizarea comunistă de la 11 iunie 1948 și mai ales în perioada de activitate a Societății tâlharilor sovietici de la “Sovrompetrol”, adică 1948-1956, schela a fost fărâmițată în “oficii”, după modelul dictat de Moscova. De ea răspundea un director rus iar, sub el era directorul român care dădea raport lunar scris politrucului sovietic și supraveghea următoarele departamente: foraj, extracție, recuperare secundară, construcții și montaje, gaze și dezbenzinare, transporturi, bunuri sociale ș.a. Muncitorii cumpărau hrană raționalizată (pâinea, uleiul, zahărul etc.) vânzându-se pe cartele. Cu cartelele roșii (muncă grea, adică sondorii), puteau cumpăra mai mult (o pâine întreagă), cu cartelele verzi, de funcționar (numai o jumătate de pâine, nu mai mult!). Conducerea oficiilor era formată dintr-un colectiv de trei persoane: director, inginer-șef și contabil; numai la “extracție”, în conducere, era și geologul-șef. Dar, în mod strict secret, răspundea de activitatea lor politică secretarul de partid al schelei, apoi șeful Biroului 1 (cu documente militare strict-secrete - și în acea perioadă, la BDS, șef era C-tin Mușat), iar mai presus de toți, deci și de director (nu însă de directorul rus, firește) era ofițerul de securitate al cărui nume nu trebuia știut decât numai de directorul schelei și de șeful Biroului de Documente Secrete (BDS-Biroul Unu)...
Pe linie ierarhică, activitatea din schelă era subordonată unui trust cu reședință teritorială centrală pentru mai multe schele, respectiv la Ploiești pentru Schela Boldești, care, la rândul lui, era subordonat unei direcții generale la București și Ministerului Petrolului. Până în Revoluție, schela devenise o întreprindere numai de extracție, subordonată trustului de la Ploiești, pe când forajul se separase devenind și el o întreprindere dependentă de același trust. Revoluția a prins schela cu o schemă mai simplificată. Conducerea era formată numai dintr-un colectiv format din trei persoane: director, inginer-șef și contabil-șef care se considera un fel de director financiar. Subordonate lor erau aproximativ aceleași servicii și secții, de mai înainte, coordonarea lucrărilor făcându-se pe baza unui plan actual de producție, buget de venituri și cheltuieli, preț de cost, plan și fond de forțe de muncă, precum și pe baza unui plan de investiții și reparații capitale, fixat de trust.
Schela Boldești era compusă din cinci secții complexe, din care două corespunzătoare vechii schele, secțiile de producție lucrând după aceiași indicatori de plan ca și schela, însă repartizați de conducerea schelei și de comitetul de direcție. Ele erau formate dintr-un număr de 2-3 brigăzi complexe, de întreținere și intervenție la sonde, plus un număr apreciabil de muncitori calificați și maiștri în serviciile auxiliare de: mecanică, electrică, transporturi, gaze și compresoare, inclusiv echipe de muncitori pentru întreținerea drumurilor de acces la sonde. La conducerea schelei s-au aflat directori pricepuți și, mai exact spus, presați puternic să muncească cu teamă și dăruire pentru randamente superioare și mărirea producției acestei importante întreprinderi. Amintesc numele lor: Ion Stan, Vasile Ardeleanu, regretatul Nicolae Metea (colegul meu de bancă, în primele clase primare făcute în Ceptura-Prahova, comuna lui natală), Corneliu Danțov. Nu mai știu pe alți directori. Știu însă că ing. Vasile Ardeleanu era o fire cam dură, categorică și bătăioasă care, voind ca lucrurile în petrol să meargă și mai bine, atunci când, pentru rezultatele frumoase, a fost promovat ca ministru al petrolului, s-a dus curajos la Ceaușescu să-i vorbească despre corupția găsită în minister și să-i dea sfaturi ce să facă... Rezultatul? Dictatorul, care nu accepta decât sfaturile Leanăi lui, a devenit furios, l-a dat imediat pe ușă afară și l-a destituit. Astfel ing. Vasile Ardeleanu a intrat în istoria României ca ministrul cu cea mai scurtă domnie: doar 26 de zile, nici măcar o singură lună - la fel ca Papa Pius al III-lea - care a fost papă tot 26 de zile, în anul 1503, după care a murit subit! (Inginerul Ardeleanu însă nu a murit, ci se zice că l-a blestemat pe Ceașcă să ajungă acolo unde a ajuns. Și se vede că a avut gura aurită...)
Astăzi la întreprinderea boldeșteană s-au moștenit toate componentele lăsate în urmă de vechii stăpâni: birourile care erau destul de moderne, atelierele mecanice, atelierele electrice, cele de reparații ale utilajelor, garaje, secția de transporturi grele și ușoare, magazii, depozite, laboratoarele, stația de pompieri, centrala telefonică și multe altele.
Schela Boldești era una dintre cele mai importante unități petroliere din țară și din Europa, grație zăcămintelor sale foarte bogate în țiței și gaze și a unui petrol de cea mai bună calitate. Ea a îmbunătățit enorm condițiile de viață ale populației locale, urbanizând-o înainte de a fi devenit oficial un oraș; a accelerat și susținut apariția unor alte întreprinderi în oraș - fabricile de geamuri, de mucava, varnițe (acestea din urmă dispărute), fabricile de cărămizi din vecinătate, a creat un nou centru cultural; a ajutat enorm buna funcționare a rafinăriilor de la Ploiești, Câmpina ș.a.m.d. Din acest motiv, foștii lideri politici o aveau în centrul atenției, o vizitau și se mândreau cu această schelă la oaspeții străini, aducându-i aici să o vadă. Așa a făcut Gheorghe Gheorghiu-Dej care i-a adus pe Tito și pe liderul comunist german, Walter Ulbricht, la Scăieni și la Boldești să vadă cum se forează sondele. Aici a venit Ceaușescu și consoarta lui, dar au plecat supărați și cu coada între picioare că scăienarii și boldeștenii nu se prea înghesuiau să-i aplaude...
Astăzi persoane de la cârma țării și de la Ministerul Petrolului, probabil pentru motivul că schela nu mai produce petrol ca înainte, dintr-un subsol stors fără milă de aurul negru până la ultimele picături (deși acest aur nu s-au terminat de tot!), astăzi, pentru acest motiv sau pentru altele știute numai de ei, s-a decis în pripă ca schela să nu mai depindă de ea însăși ci să aibă un alt pupitru de comandă, la Schela Băicoi. În baza Hotărârii guvernului nr. 692 din 7 oct. 1994, privind înființarea de societăți comerciale cu capital integral de stat prin reorganizarea unor subunități din cadrul Regiei Autonome a Petrolului “Petrom” București, s-a decis ca Schela Boldești să devină o unitate petroliferă subordonată. Poate că s-au grăbit luând o asemenea decizie nu îndeajuns justificată și peste câțiva ani se va vedea cât de mare a fost greșeala. Așa se face că acum birourile schelei sunt pe jumătate pustii, culoarele goale, multe uși închise, restul secțiilor nu mai clocotesc nici ele de efervescența impresionantă care era mai înainte. Doar ing. Florin Marinescu, șeful unității, care răspunde de noul satelit al schelei Băicoi (unde este director ing. Ghiță), se zbate din răsputeri ca rămășițele schelei Boldești să nu moară de tot și realizează că este tare greu acest lucru, fiindcă multe forțe locale s-au diminuat. Personalul fostei schele este și el mult mai redus, de la 3000 la 600. Schela nu mai are nici secție de foraj, chiar dacă în ultimii ani s-au mai forat două-trei sonde. Activitatea febrilă a epocilor strălucite de dezvoltare a zăcămintelor de țiței de la meoțian și sarmațian s-a dus de mult. Aici va continua, cu mai puțin entuziasm, doar exploatarea unor sonde vechi, ajunse la un grad înalt de epuizare.
Oricum, ca întreprindere eroină, schela și-a făcut până acum pe deplin datoria și se poate retrage încet, încet, și foarte glorioasă, la pensie, împreună cu oamenii care au deservit-o. Poate că așa vor sfârși toate schelele petrolifere din lume, mai ales că în zilele noastre tehnologia mondială face eforturi imense să înlocuiască combustibilul lichid, benzina, motorina, kerosenul - fără îndoială, factorii poluanți de bază ai sec. al XXI-lea - cu care încă mai merg automobilele, avioanele, rachetele cosmice, trenurile, vapoarele etc. - cu o altă energie, cu alte motoare convenționale, tatonând cu febrilitate noi energii alternative, dar să nu uităm: de petrol nu ne putem despărți totuși chiar atât de ușor. Bine, bine - nu-l vom mai arde, spre a evita să mai poluăm planeta... Poate chiar am făcut o imensă crimă că ne-am bătut joc de el transformându-l în fum. Însă ce ne facem, că el încă mai stă la baza chimiei mondiale a polimerilor și nu-l văd chiar atât de curând eliminat din cursă... Fiindcă din petrol, din prețiosul aur negru, obținem 99% din masele plastice existente în lume, iar lumea modernă nu cred că ar mai putea fi numită modernă fără aceste mase plastice care au devenit a doua natură a omului. Masele plastice domină totul! Doar priviți puțin în jur: telefonul mobil sau fix, televizorul, radioul, pixul, jucăriile, CD-urile, microcasetele, filmele, benzile de magnetofon, peste 60% din obiectele de îmbrăcăminte și încălțăminte, automobilele, avioanele etc., etc. - toate, toate acestea sunt făcute integral din plastic sau au componente indispensabile din mase plastice, deci din petrol! Iată de ce încă mai este nevoie de petrol, de mult petrol! Din lupta pentru petrol poate lua foc toată planeta, Doamne ferește! Iată de ce încă mai este nevoie de Schela Boldești, mai ales că, în perspectivă, pare foarte posibil ca adevăratele straturi explodând de țiței să se afle, cum spuneam, la 10.000 m profunzime sau mai adânc. Aici în America s-a forat deja la această adâncime și s-a găsit petrol mult și foarte bun. Poate va veni timpul să forăm și în Boldești la această adâncime, vizitată imaginar de Jules Verne în romanul “Călătorie spre centrul pământului”. Iar dacă nu-l vom găsi, atunci trebuie să ne gândim serios cum să inventăm cel mai bun petrol artificial...

O ÎNTREPINDERE PETROLIFERÃ DIN BOLDEȘTI-SCÃIENI
INTRATÃ ÎN GURA MASS-MEDIEI: PETROMSERVICE S.A.,
SUCURSALA BOLDEȘTI

La nivelul declarativ, PetromService S.A., înființată în Bucuești, la data de 02.02.02, a fost gândită ca o entitate închisă care să servească exclusiv interesele salariaților din Petrom, ce urmau a fi disponibilizați ca urmare a restructurării gigantului petrolier autohton; de asemenea, urmărea micșorarea substanțială a impactului negativ asupra mediului. Cotidianul “Curentul”, apoi și alte ziare din Capitală, sunt de altă părere. “Curentul”, bunăoară, susține că a intrat, recent, în posesia unor documente care atestă, fără tăgadă, faptul că Petromservice S.A., înființată pe scheletul Petro Serv, sucursală a SNP Petrom (patronată de Austrian OMW), al cărui patrimoniu a fost “externalizat” cu dedicație pe mai nimic către firma “nășită” de către controversatul sindicalist miliardar Liviu Luca, își are ca sursă principală de venit SNP PETROM, cauzându-i acesteia mari prejudicii. Ziarul respectiv încearcă, prin documente declarate ferme, să demonstreze modalitatea prin care PETROMSERVICE-ul lui Luca a reușit să căpușeze activitatea SNP PETROM, în complicitate cu directori ai acestei companii, aflați într-un vizibil conflict de interese. Afacerea a ajuns, în 2004, la urechile Curții de Conturi, percepută de aceasta ca un canal de exteriorizare și subtilizare a unor uriașe profituri ilegale, cu manevre inteligente făcute prin intermediul unor firme străine ca Elbahold Limited, din Cipru, sau Comac Lmtd. Astfel, dezvăluie ziarul “Cotidianul”, sute de milioane de euro au fost vânturați în Cipru, via Petromservice, prin tandemul de interese Sorin Ovidiu Vîntu-Liviu Luca. De aceea, spune ziarul, sucursala PETROMSERVICE S.A. de la Boldești, alături de cele din Târgoviște, Craiova, Pitești și Moinești, au lovit dureros în economia națională, fără să aducă vreun beneficiu localităților respective.
Pentru a astupa gura presei libere, patronii marii companii se zice că au decis vânzarea acestei companii către aceiași stăpâni austrieci ai petrolului românesc, deci către AUSTRIAN OMW, stăpânul Petromului. (Dar vă amintiți când neocomuniștii strigau până răgușeau: “Nu ne vindem țara?”). Până în prezent, problema nu a fost pe deplin limpezită, iar în opinia mea, subiectul respectiv ascunde interese nu tocmai ortodoxe, care nu pot fi dezvoltate mai mult într-o monografie precum cea de față, dar nici nu putea fi ocolită, dat fiind faptul că una din sucursalele importante ale Petromservice-ului S.A. se află în orașul Boldești-Scăieni, pe Aleea Clubului la nr. 7, având și o secție de intervenții (Secția I), pe Str. Viilor nr. 3.

ACEX- ISEM - IGEX- I.F.L.G.S. - FORADEX...

Nici această întreprindere nu a scăpat de avatarul schimbării numelor - în titlu le-am amintit și pe cele vechi - iar schimbarea numelor în serie îmi amintește de un caz real, petrecut pe vremea când eram eu elev la Liceul “I.L. Caragiale” din Ploiești - actualul Colegiu “I.L. Caragiale”.
Iată întâmplarea: într-o bună zi, la domnul director de atunci al liceului, prof. Andrei Vijoli, a venit un părinte extrem de furios, să se plângă de faptul că bietul băiatul lui, elev la una din clasele a X-a din acel liceu, un adolescent silitor care avea note bune la aproape toate obiectele, era în fiecare an lăsat corigent la unul și același obiect (o limbă străină) de trei profesoare la rând, probabil înțelese între ele să-l tracaseze - și barem nici măcar nu era vorba de un obiect de bază. Însă toate trei voiau probabil să-l umilească sau să-și bată joc de el. Protestul tăticului nemulțumit suna cam așa: “Domnule director, vă rog să priviți carnetul de note al băiatului meu și să vedeți că are numai medii de 8 și de 9 la principalele obiecte, dar la păcătoasa asta de limbă străină din 4 și din 5 nu mi-l mai scoate, încât a trebuit să-i pun meditator ca să nu mi-l lase iarăși corigent. Și cred că toate astea se întâmplă, fiindcă în fiecare an a avut o altă și o altă profesoară - și le-a spus numele la toate trei -, fiecare doamnă cu metodele ei, cu pretențiile ei, care mai de care mai severe, încât mi-a zăpăcit de tot copilul... Și de-aia am venit la dumneavoastră, să vă anunț, înainte de a cere o anchetă de la minister. Că de o așa persecuție, eu nici că am mai auzit...” Directorul l-a ascultat cu atenție, mustăcind, apoi l-a calmat cu următoarea explicație: “Stimate domn, v-am înțeles, dar nu e nevoie să mai reclamați la minister, că rezolv eu problema asta... Și să știți că băiatul dumneavoastră nu a schimbat trei profesoare, cum spuneți... A avut aceeași și aceeași profesoară în fiecare an, numai că atunci când preda la clasa a VIII-a ea purta un nume, când preda la a IX-a și-a luat un alt nume, fiindcă a divorțat, și când predă anul acesta, are iarăși un alt nume, fiindcă s-a recăsătorit a treia oară. Dar este una și aceeași profesoară, căsătorită în fiecare an cu altul... M-ați înțeles?” Tăticul a rămas cu gura căscată și a plecat resemnat, renunțând la alte reclamații.
Istorioara sună a anecdotă, dar o știa tot liceul și este absolut adevărată, fiindcă acea persoană mi-a fost și mie profesoară, iar ca istorioara aceasta să aibă și un happy-end, vă anunț că respectivul elev “persecutat” și-a însușit atât de bine limba aceea străină, încât a mers în țara unde ea se vorbea și a terminat acolo o facultate tehnică, revenind în țară cu funcții mari pe la Ministerul Comerțului Exterior... Deci, concluzia: tot răul spre bine. Să vedem acuma ce se întâmplă când schimbi un nume de cinci ori la o întreprindere, fără să aibă nimic de a face cu vreun divorț...
La început, FORADEXUL de astăzi, înființat în 1939, se numea “Administrația Comercială pentru Prospecțiuni și Explorări Miniere” (ACEX). Până la începutul anului 1991, societatea s-a numit succesiv: “Întreprinderea de Stat pentru Exploatări Miniere” (ISEM), apoi în “Întreprinderea Geologică de Explorări” (IGEX), apoi în “Întreprinderea pentru Foraje și Lucrări Geologice Speciale” (IFLGS), iar din 1991 s-a transformat în societate comercială pe acțiuni, S.C. “FORADEX” S.A., înregistrată în Registrul Comerțului al Muncipiului București cu nr. 140/1864/1504/1991. Numele actual provine de la Foraj-Exploatări...
De la înființare până în prezent, obiectivul principal de activitate al societății l-a constituit: executarea de prospecțiuni și explorări geologice pe teritoriul României, prin lucrări de foraj, minerit și alte metode specifice pentru descoperirea de noi rezerve de țiței, gaze, ape geotermale și alte resurse minerale (cărbuni, minerale, roci utile etc.) cât și crearea de mijloace tehnice specifice activității de foraj, cu precădere pentru lucrări speciale. Rezultatele cercetărilor geologice ale S.C. FORADEX S.A. s-au concretizat prin:
- descoperirea și evidențierea a 850 de zăcăminte exploatabile de petrol, gaze, ape geotermale, minerale și potabile, dioxid de carbon, minereuri de fier, aur, argint, uraniu etc.;
- evidențierea primului zăcământ de petrol și gaze din Marea Neagră, prin inițierea programului “offshore” în România, în anul 1975.
Ca realizări tehnice deosebite, pot fi menționate:
- fabricarea în țară, pe baza licenței Christensen-SUA, începând din 1970, a sculelor de foraj cu diamante naturale tip “surface set”, destinate forajului geologic și celui petrolier; betoanelor ușoare și greu armate (cca. 300.000 de bucăți coroane și 4000 de bucăți sape);
- punerea la punct a tehnologiei și echipamentului destinat forajului cu diametru mare (de 500 mm și adâncime de 400 m);
- executarea prin foraj a suitorilor și puțurilor de aeraj cu instalații proiectate și realizate de societate;
- fabricarea echipamentelor destinate cercetării geologice și geotermice pentru platformele marine și pentru substanțele minerale utile solide.
Trebuie să amintesc că, până aici, am vorbit despre S.C. FORADEX S.A., la modul general, deoarece secția de la Scăieni are o vechime de numai 63 de ani, dar și ea a lucrat cu toate forțele umane de care dispunea – cca. 600 de salariați - pentru consolidarea unui domeniu strategic al economiei naționale, cel al explorării și exploatării resurselor de substanțe minerale. Activitatea întreprinderii poate fi pe scurt exemplificată prin următoarele mari realizări: descoperirea zăcămintelor de petrol și gaze de pe platforma continentală a Mării Negre; cercetarea geologică și hidrogeologică a zăcămintelor de lignit din Oltenia; zăcămintele de fier de la Ghelar; zăcămintele de cupru de la Moldova Nouă; peste 930.000 m forați în domeniul petrolului și gazelor naturale, prin folosirea celor 365 de sonde realizate în România, inclusiv la această unitate, destinate țării noastre, Republicii Moldova și Kazahstanului; cca. 400.000 m forați în România care au dus la identificarea a peste 100 acvifere de apă exploatabilă, de asemenea 740.000 m forați pentru alimentarea cu apă potabilă în România și cca. 400.000 m în Libia și Zambia; peste 3.800.000 m de foraje destinate cercetărilor geologice de substanțe minerale solide, realizați în România, Peru, Tanzania și Zambia; peste 360.000 m forați pentru valorificare apelor geotermale, din care 340.000 m în țară și restul în Grecia și Tunisia; producerea uneltelor de forajare de dimensiuni mari, până la diametru de 4000 mm, și până la 400 m adâncime; producerea și comercializarea sapelor și coroanelor de foraj cu diamante naturale, sintetizare sau PDC etc., etc.
Menționăm că o bună parte din aceste realizări s-a făcut cu personalul acestei secții de la Scăieni. De peste șaizeci de ani, această întreprindere cu hale mari, luminoase, cu macarale rulante, cuptoare și ateliere mecanice complexe, plină de strunguri, contribuia zilnic la îndeplinirea contractelor interne și externe, sub conducerea unor directori devotați trup și suflet acestui loc de muncă. Aceștia erau ing. Ion Berbecaru, care fusese mai înainte șeful platformei de foraj marin de la Constanța și Nicolae Toma, al doilea director al fostului IFLGS, amândoi colaboratori cu direcția centrala de la București unde director general era ing. Iancu Feldman. Atunci contractele mergeau strună și echipele IFLGS-ului lucrau simultan în țări ca Marea Britanie, Germania, Grecia, Republica Sud Africană, Peru, Zambia, Tanzania, Ghana, Libia, Algeria, Yemen, Peru, Turkmenia ș.a. și veniturile erau mari.
După 1991, FORADEX-ul de la Scăieni este condus de ing. mec. Dan Păduroiu. Contabil șef este Lia Petre. Ing. Violeta Cazacu, care este angajată de mulți ani acolo, mi-a spus că, în prezent, secția de la Scăieni mai lucrează cu 57 de salariați. Prin efortul lor unit și calificările superioare ce le au, această echipă mică încearcă să egaleze recordurile și rezultatele strălucite din anii precedenți, mai ales că s-au semnat noi contracte cu țările enumerate mai sus, iar numărul lor este din nou promițător. În concluzie, întreprinderea de la Scăieni a pierdut câteva sute de salariați buni, din care a păstrat numai 57, pe care însă i-a calificat să devină cei mai buni. O pierdere de personal dureroasă, dar întreprinderea de la Scăieni nu s-a predat, nu a dispărut și încă mai lucrează. Deci... tot răul spre bine!
ARTEMA PLAST SRL, BOLDEȘTI-SCÃIENI

În timp ce majoritatea întreprinderilor din acest oraș se plâng că întâmpină serioase dificultăți, zbătându-se să supraviețuiască și să-și păstreze salariații, iată că pe teritoriul orașului a apărut și o întreprindere nouă, al cărei director fondator, inginerul Gheorghe Comănescu, un tânăr plin de energie, se arată foarte optimist și încearcă să-și transforme firma în unitatea de profil cea mai mare din țară, hotărât să-și mărească numărul de angajați - și aceasta cât mai curând. Este o veste foarte bună.
Imediat după Revoluție, inginerul Gheorghe Comănescu a înființat o firmă privată pe care a numit-o GEMATO, în cadrul căreia a abordat diferite activități: comerț, producție, turism, diferite alte servicii. A fost un prim pas. În anul 1996, a înființat actuala Societate ARTEMA PLAST SRL, ca urmare a asocierii firmei GEMATO cu firma italiană de mase plastice ARTEMA PLAST SRL. În acest scop, a fost cumpărat un teren pe care s-a construit sediul noii companii. El se află pe Șoseaua Ploiești-Văleni nr. 26, în orașul Boldești-Scăieni.
Domeniul de activitate abordat de noua societate este fabricarea ambalajelor flexibile pentru industrie și în special pentru industria alimentară. Cine face cumpărături prin marile magazine din țară, prin noile malluri, primește deseori produsele alese în niște sacoșe foarte elegant decorate, cu litere frumos scrise și cu imagini comerciale viu colorate, având un design bine gândit și făcut cu mult gust. Ei bine, acelea sunt sacoșele fabricate la ARTEMA PLAST, unul din seria de numeroase alte produse folosite la ambalarea mărfurilor.
An de an, această firmă s-a dezvoltat armonios, ajungând astăzi una din cele mai importante întreprinderi industriale cu acest profil din România, care dispune de un utilaj modern, de personal calificat și de un număr în creștere de lucrători, în bună parte calificați la locul de muncă. Firma română, în cadrul componentelor ei, speră să definitiveze atragerea unui mare grup industrial italian din domeniu. Probabil că aceasta a și fost cauza pentru care, în aeroportul din Milano, l-am văzut pe inginerul Comănescu angajat în discuții febrile și prietenești cu partenerii lui italieni pe care știu că îi vizitează foarte des. Cooperarea cu firma italiană va permite firmei din Boldești-Scăieni să-și mărească de câteva ori capacitatea de producție, să diversifice foarte mult gama de produse și să devină astfel cea mai mare întreprindere cu acest profil din România - “și de ce nu, din toată Europe de est”, mi-a specificat odată, cu multă încredere, patronul companiei.
M-am bucurat sincer să aud aceste cuvinte din gura unui fost elev de-al meu de elită cu care mă mândresc și pe care îl văd decis să facă tot ceea ce îi stă în putință pentru a dezvolta și alte activități în orașul Boldești-Scăieni, în special prin atragerea de noi investitori străini. Nu rămâne decât să-l felicităm călduros pe inginerul Gigi Comănescu și să ne dorim să avem cât mai mulți oameni ca el, care să-i urmeze nobilul său exemplu.

CAPITOLUL XVI.
Rezistența anticomunistă în Boldești-Scăieni
- 14 NOIEMBRIE 1981 - PRIMA GREVÃ GENERALÃ MUNCITOREASCÃ
DIN ROMÂNIA, ÎNSOÞITÃ DE UN MARE PROTEST PE STRÃZI, CU 6 ANI
ÎNAINTEA GREVEI DE LA 14-15 NOIEMBRIE 1987 DE LA BRAȘOV ! -

Din localitatea Boldești-Scăieni nu s-au ridicat partizani ca generalul Ion Aldea, colonelul Uță, ca țăranca Elisabeta Rizea ori ca întreaga familie a lui Toma Arnăuțoiu - ori ca mulți, mulți alți eroi cunoscuți și necunoscuți - care să lupte cu arma în mână, ca partizani ai rezistenței anticomuniste, pe culmile Făgărașului, prin Munții Vrancei, în Munții Banatului, în Munții Apuseni ori ai Dobrogei, bătându-se cu trupele securității criminale și căzând eroic în aceste lupte. Acei partizani eroi, atunci când au fost prinși, au fost batjocoriți, schingiuiți cu cruzime și mulți dintre ei uciși în cumplitele temnițe comuniste. Și, totuși, la Boldești și Scăieni am avut luptători extrem de curajoși care să le semene...
Despre eroii partizani și despre alții ca ei am scris o carte, un “Dicționar al eroilor căzuți victime ale comunismului în România”, pe care am publicat-o la Chicago, în 1993, după cum, în același an, am mai scris și o altă carte, despre schingiuitorii lor - “Dicționarul criminalilor politici comuniști din România”, pe care am publicat-o în editura “White Wings”, din Glen Ellyn, Illinos, SUA. Desigur, ca scriitor, eu căutam să descriu, dacă se poate, și faptele unor eroi locali, deci, aleși chiar din orașul unde locuiam... Și nu mi-a trebuit mult timp să-i caut și să-i găsesc. Iar după ce i-am gasit, am relatat amănunțit, atât prin ziarele din țară, cât și prin jurnalele americane, tot ce știam că au făcut ei. Aveam avantajul că pe aceștia eu îi cunoșteam personal și am putut sta de vorbă cu toți. Astfel, am aflat nemijlocit toate acțiunile de bravură făcute de fiecare în parte. Pentru că nu toată lumea cunoaște aceste amănunte, extrem de interesante, despre lupta lor temerară, m-am decis să le reproduc și în monografia de față, deoarece veți vedea că, într-adevăr, se merită a fi știute, fiind niște pagini deosebit de dinamice, reale și glorioase din istoria localității. Dacă nu le-aș reaminti, cu siguranță că ele s-ar pierde și ar fi mare păcat să fie uitate. De aceea, consider că trebuie neapărat să le știe toată lumea, atât contemporanii, cât și urmașii noștri.
Chiar dacă eroii mei, fiind foarte tineri, aproape niște copii, nu au apucat să lupte prin munți cu hoardele comuniste înarmate, asta nu înseamnă că, la o scară mai mică, nu au încercat și ei așa ceva, imitându-i, într-un fel, destul de bine și de curajos, pe faimoșii partizani anticomuniști români din munți pe care îi aveau ca exemplu, căci și tinerii din Scăieni, ca și partizanii, tot cu arma în mână au luptat, trăgând în milițieni și în securiști și rănindu-i. Dar scena nu se petrecea undeva prin Munții Făgărașului, ci chiar pe dealurile dimprejurul localității. Cruciada lor a durat ore întregi, până ce curajoșii răzvrătiți au fost prinși...
Mai înainte de a povesti isprăvile lor, trebuie să specific că, în Boldești-Scăieni, rezistența anticomunistă a fost de două feluri: una pasivă (o rezistență în surdină sau chiar ascunsă) și alta activă (pe față).
Ca pretutindeni în țară, cetățenii din această localitate industrială se arătau foarte nemulțumiți de viața precară pe care majoritatea populației a dus-o timp de o jumătate de secol, atât sub regimul stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât și sub dictatura lui Ceaușescu. Nici astăzi nu pot spune că cetățenii de acolo sunt mai mulțumiți, pentru că tot foștii comuniști se pare că îi conduc - nu neapărat toți cei aflați la scara guvernamentală - însă acum acești “foști” sunt infinit mai șireți, mai versați, mai puternici, mai bogați, mai îndrăzneți și mai corupți decât erau înainte și, în plus, cu dosarele vechi prelucrate și falsificate, au învățat să interpreteze perfect rolul de anticomuniști, de foste victime ale comunismului - mă rog, lupul păru-și schimbă, dar năravul ba...
Acum 40-50 de ani, familiile care aveau aparate de radio riscau și făceau eforturi să asculte, seară de seară, plini de iluzii și de speranțe, promisiunile de libertate făcute în limba română de posturile de radio “Vocea Americii”, “Europa liberă”, “BBC-Londra”, “Radio Paris”, “Radio Madrid”, “Radio Roma” sau chiar “Radio Ankara”, chiar dacă emisiunile erau bruiate continuu... Din munții Carpați emitea, după amiezile și seara, prin anii 1959-60, un post de radio clandestin numit “Radio România Viitoare”, pe unde scurte, care, fiind bruiat, își muta frecvențele din minut în minut, la fel ca și postul de radio clandestin bulgar, “Radio Gorianin” din Balcani. Bancurile anticomuniste, cu rușii, cu Stalin, cu Dej sau cu Ceaușeștii amândoi, făceau deliciul națiunii și erau pe buzele tuturor. Pe la cozi, oamenii erau nervoși, se certau între ei pe locuri, pe alimente, ridicau vocea și îndrăzneau câteodată să învinuiască direct conducerea. Pe timpul lui Dej, mereu apăreau pe porțile (pe atunci din lemn) ale Fabricii de Geamuri Scăieni, portretele regelui Mihai I și ale lui Iuliu Maniu, bine lipite (erau afișate cam pe la 3-4 dimineața) și cu toată paza, niciodată nu au fost prinși cei care riscau să le afișeze. Iar acești temerari au fost frații Mircea, Puiu și Nicu Angelescu, vecinii fabricii. Era, totuși, vorba de un risc enorm, deoarece, fiind vorba de două localități muncitorești cu potențial mai mare de nesupunere, poliția secretă politică, securitatea, se afla infiltrată peste tot, fie direct, fie prin agenții ei turnători care, imediat ce auzeau că unii localnici nemulțumiți acționau contra statului comunist sau numai că ridicau tonul mai mult decât trebuie, înaintau raporturi scrise sau telefonice la securitate și aceasta trecea pe loc la acțiuni drastice, cum a pățit Gh. Petrescu (1917-2001), șeful serviciului salarizare de la Schela Boldești, care a fost bătut de securitate numai pentru că un “binevoitor” adusese la securitate un ziar vechi militar care îl lăuda pe Petrescu că, pe când luptase pe frontul de est, el distrusese cinci tancuri rusești. Mai târziu, M.I. voia să facă uitate numele schingiuitorilor. (Printre cele 270.000 de dosare ale membrilor de partid și turnătorilor securiști vinovați, topite la fabrica de mucava din Scăieni, din ordine date de sus, de teamă să nu fie desconspirați, s-au aflat și unele dosare grele ale unor cozi de topor locale - conf. ziarului “Ziua” nr. 1216 din 2406, 1988).
Petrescu nu a fost singura victimă de acest fel. În urma unor astfel de turnătorii, au fost anchetați mai mulți scăienari și boldeșteni, dintre care cel mai rău au pățit-o doi prieteni de-ai mei: șeful protecției muncii de la Schela Boldești, Jean Pandele, și specialistul în lucrări de foraj marine, Matei Grigore (Mielu Soroiu), primul din Boldești, al doilea din Scăieni.
Jean Pandele a fost turnat la securitate de un secretar u.t.c., atunci când fusese auzit povestindu-le sondorilor despre cum a fost furată Basarabia de ruși. N-a trecut mult timp după aceste discuții și Jean Pandele s-a trezit la serviciu cu un ofițer de securitate, Lazăr, de la sediul securității din Ploiești. Securistul a venit îmbrăcat civil, i-a vorbit frumos, chiar foarte politicos, și l-a rugat cu amabilitate pe Jean să-l ducă înapoi la sediul securității cu mașina, iar Jean s-a conformat întocmai. Când s-a văzut în biroul lui, securistul Lazăr, s-a scuzat câteva momente, s-a dus în biroul vecin de unde a venit îmbrăcat cu un halat muncitoresc și deodată s-a transformat brusc într-o fiară turbată: și-a sumecat mânecile și, începând să urle și să înjure de mama focului, a tăbărât cu pumnii și cu picioarele asupra boldeșteanului, bătându-l minute întregi fără oprire și făcându-l lac de sânge. Ancheta a durat zile de-a rândul. Știind că Jean este un foarte bun acordeonist, i-a zdrobit degetele, încercând să i le rupă. Abia a scăpat cu viață, după ce a făcut o sumedenie de declarații scrise prin care promitea să nu mai spună nimănui că Basarabia este românească. Ultima oară, anul trecut, când l-am văzut pe Pandele, mi-a spus că Lazăr o duce bine-mersi, nederanjat de nimeni, cu o pensie mai mare decât salariul unui profesor universitar!
Mielu Soroiu, care povestea colegilor ce mai spun posturile de radio “de peste gârlă” și care îl tot critica pe Ceaușescu, a pățit-o și mai rău. Desigur, la sediul securității din Ploiești, a fost și el bătut câteva zile de-a rândul, lovindu-l cel mai mult peste testicule, iar la anchetele făcute ore întregi, a fost ținut pe un scaun special, sub care se afla “Răducu” (așa se numea în limbaj conspirativ aparatul de iradiat cu doze mari). Aceasta se întâmpla în preajma anului de grație 1989. După acele anchete dubioase, Mielu s-a îmbolnăvit de un cancer galopant în regiunea anală, cu metastaze la penis, victima murind în chinuri amarnice după ce penisul i-a fost amputat. Înainte de a muri, l-am vizitat acasă unde l-am găsit în pat. Atunci el mi-a povestit cu glasul stins tot ceea ce ceea pățise. Întors în America, eu am publicat un amplu material despre această crimă, alături de alte mari crime ale fostei securități ploieștene, iar articolul l-am expediat familiei. Nici în momentul de față, fiul său, Paul Matei, nu a putut obține dosarul cu ancheta făcută de fosta securitate tatălui său, deși încearcă acest lucru de peste 16 ani!
Se cunoaște un singur caz de agent securist pedepsit “de reacționari” cu moartea, pe un câmp dintre Scăieni și comuna vecină Pleașa, la marginea Scăieniului. Este vorba despre băiatul poștarului Stănescu, din Pleașa, un tânăr cu mustață, frumos și înalt, având înfățișarea unui star cinematografic, despre care se spunea că este securist și că arestase pe niște muncitori de la întreprinderile de ceramică de la Bucov. Nu s-a putut afla niciodată cine l-a asasinat. Sincer vorbind, mi-a părut rău de frumusețea lui, mirându-mă că acel tânăr putuse să fie atât de rău.
În timp ce rușii ne furau zi și noapte petrolul, prin societatea “Sovrompetrol”, aproape toate sondele cu pompă canadiană de pe aria Boldești-Scăieni, erau zilnic sabotate prin oprirea curentului electric de la șaltărul central al dinamurilor electrice care puneau în mișcare pompele. Până veneau operatorii de serviciu ca să repornească motorul pompelor, treceau niște ore bune în care sondele stagnau și nu mai scoteau petrol. Cu toată paza intensă, nici până astăzi nu se știe cine sabota, pe rând, toate sondele având acest sistem.
Prin anii 1978-79, la clubul Schelei petrolifere Boldești, sosise prietenul cel mai bun al lui Nicu Ceaușescu, Ion Traian Ștefănescu, să-i muștruluiască pe muncitorii petroliști că nu merge bine producția. Mă aflam și eu în sală. Ștefănescu, deși un bun și foarte inteligent intelectual, bazat pe vocea lui de tunet și pe faptul că era prim secretar al c.c al u.t.c., ministrul tineretului (ulterior prim secretar la jud. Sălaj și Dolj), bazat pe marea sa putere politică, folosea față de muncitori un vocabular dur, execrabil, vorbindu-le de sus, cu aroganță și total dispreț, neavând nici un respect pentru ei: “Bă, la voi aicea nu se muncește suficient și de-aia merge treaba prost în schela voastră!...” În clipa aceea, sutele de muncitori din sala au protestat cu glas tare; unii l-au fluierat, alții l-au huiduit. Un sondor l-a apostrofat fără frică: “Vă rugăm, tovarășu’, să ne vorbiți frumos, că noi nu suntem nici “bă” și nici “voi”... Noi muncim din greu de dimineața până seara la sonde și vrem să fim respectați, și nu ne vorbiți ca unor slugi, cum le vorbeau boierii!” “Așa-i! Așa-i!” - îl aprobau toți din sală. Ștefănescu o cam sfeclise și mitingul nu a putut continua până nu și-a schimbat stilul de vorbire. Și eu am fost admonestat verbal de acest ministru pe când făceam practica agricolă cu copiii în viile de la IAS Boldești-Scăieni, la cules de struguri. Din senin, a apărut acolo o mașină neagră sosită pe drumul de acces între vii, din care a coborât acest ștab însoțit de primarul din Boldești și de încă doi tovărășei de la județ, veniți în control să vadă cum muncesc elevii. I.T.Ș. îl întreabă încruntat pe un copil de clasa a V-a: “Câte găleți ai făcut tu, puștiule, de dimineață până acum?” “Cinci găleți, iar norma este de zece găleți. Așa ne-a spus tovarășul diriginte”, a răspuns copilul. “Trebuiau cinsprezece! - i-a dat el răspunsul - Cine-i dirigintele, dumneata?” - mi s-a adresat secretarul mie. “Da, eu le-am spus numărul găleților - 8 pentru elevii mici, 12 pentru cei mari. 15-20 găleți este norma pentru studenți. Și vă rog să priviți de la ce distanță cară copiii gălețile până la benă. Eu nu pot să le cer mai mult la copiii ăștia mici și slăbuți”. “Cine-i proful ăsta de-mi răspunde așa obraznic?” l-a întrebat I.T.Ș. pe primarul Dumitru Puișor. “Este profesorul care l-a pictat pe Eminescu pe Casa de cultură”. Ștefănescu a făcut un gest de mirare și a plecat fără să salute pe nimeni.
Dacă nu era revoluția, Nicu Ceaușescu, care voia să-l debarce pe taică-su și să-i ia locul, numindu-l pe bătrân într-o funcție moartă (de secretar general onorific al p.c.r.), Tr. Ștefănescu era propus de Nicu ca vice-prim ministru sau chiar premier în fruntea țării condusă de el, căci fiul dictatorului plănuise cu maică-sa o “lovitură familială de stat”, pentru a deveni el președinte. Dar nu i-a mers. La Revoluție însă, Ștefănescu nu mai știa unde să se ascundă de frică.
În ziua de luni, 18 decembrie 2006, în prezentarea Raportului Comisiei Prezidențiale de “Analiza dictaturii comuniste din România” (în așa-numitul “Raport Tismăneanu”), care condamna cu vehemență comunismul, citit în sesiunea Parlamentului de președintele Băsescu, Ion Traian Ștefănescu era printre primii citați pe lista neagră a foștilor mari lideri comuniști, învinuiți de crimele din România, dar lui puțin îi mai pasă, fiindcă el și-a păstrat titlul vechi de profesor universitar, funcționând acum la Academia de Științe Economice, specializat în probleme de drepturile muncii și ale muncitorilor, fiindcă tare mult îl doare grija față de dragii lui muncitori... Cine-l cunoaște spune că folosește același vocabular moștenit din trecut. Și, totuși, trebuie să menționez aici și o faptă bună a lui Tr. Ștefănescu care l-a ajutat pe un prieten de-al meu, scriitorul Nicolae Mihai, să-și publice un excelent roman respins de toate editurile, pe criterii politice.
O tulburare mult mai mare decât cea din sala Clubului, s-a produs în ziua de 14 noiembrie 1981, pe la orele 11 dimineața. În acea zi, toți muncitorii de la Întreprinderea de Foraj și Lucrări Geologice Speciale (IFLGS) din Scăieni, actualul FORADEX, s-au revoltat spontan și, uniți, au declarat grevă generală (grevele, se știe, erau strict interzise pe vremea aceea, fiind socotite crime politice).
Mai întâi greviștii s-au strâns în curtea fabricii. Apoi toți muncitorii din uzină, ca la o comandă, au ieșit pe poarta întreprinderii și au pornit hotărâți în mare grup pe străzi, strigând curajoși: “Vrem pâi-ne! Vrem pâi-ne!” Era, de fapt, și o lozincă mascată de protest, împotriva politicii de opresiune, dar ei știau că punând accentul pe lipsa de pâine, protestul lor nu va fi interpretat neapărat ca o mișcare politică, deși mișcarea avea evidente conotații politice. De câteva zile, nu se mai găsea aproape deloc pâine pe piață și nu s-a mai adus pâine nici la chioșcul din incinta fabricii. Coloana mare de vreo 270 de muncitori, s-a îndreptat mărșăluind vreo 3 km cu dârzenie, pe șoseaua Ploiești-Văleni, apoi pe str. Petroliștilor, scandând cererea lor neîncetat, până ce au ajuns în centrul orașului, în fața primăriei. Grupului, format inițial numai din demonstranții greviști, li s-au alăturat numeroși trecători și angajați ai societăților din împrejurimi. În final, se adunaseră cca. 1000 de demonstranți. Cu toții erau foarte deciși să ajungă la primăria orașului.
Informatorii din cadrul primăriei l-au anunțat pe primarul Silviu Ciungradi ce avalanșă mare se apropie și neștiind pe ce traseu au luat-o greviștii, primarul s-a urcat grăbit în mașină, hotărât să plece la Ploiești pe șoseaua națională. Pe drum, însă, ghinion! El a dat chiar de masa compactă a demonstranților. Mașina i-a fost oprită și luată pe sus de muncitori. Primarul a ieșit din ea afară. Greviștii nu numai că l-au întors din drum, ci, după ce fugarul a primit câteva ghionturi anonime, a fost pus în fruntea coloanei, fiind obligat să strige alături de demonstranți “Vrem pâine!”, pe tot traseul, până în dreptul primăriei. Ajunși acolo, a avut loc un consiliu la care au participat primarul, consilierii și reprezentantul greviștilor, Sandu Stelian. Ca temă de discuție a fost cauza care a declanșat această grevă. La fel era să pățească și plutonierul de miliție Cremeneanu, care era responsabil pe această zonă, dar el a fost mai norocos, deoarece a putut fugi cu mașina. Între timp, a apărut acolo intempestiv și... Ion Traian Ștefănescu, împreună cu colonelul Pescaru, șeful adjunct al securității din Prahova, cu care începuse să se ciondănească, fiecare pretinzând că reprezintă cuvântul partidului și că știe ce decizie să ia. La un moment dat, Pescaru i-a replicat lui Ștefănescu: „Tu să taci, fiindcă noi știm ce avem de făcut !” Nu știm cine îi anunțase, căci vestea ajunsese până la Ceaușescu, iar Ștefănescu fusese trimis cu porunca să restabilească imediat ordinea. Cu Pescaru sosiseră o mulțime de alți securiști, în civil, înarmați, care înconjuraseră clădirea primăriei și pe toți greviștii, deciși să intervină cu forța dacă va fi nevoie. Întregul Inspectorat M. I. de la Ploiești intrase în alertă și camioanele cu milițieni și securiști erau pregătite să meargă la Boldești-Scăieni pentru intervenție. Așteptau doar un semnal să pornească, dacă va fi nevoie. Delegatul greviștilor, Sandu Stelian a explicat limpede că trebuie să li se acorde mai multă atenție muncitorilor și să li se aducă pâine, ca să poată munci.
Ștefănescu a telefonat pe loc la București și a primit răspunsul că, pentru a nu agrava situația, cererea muncitorilor va trebui pe deplin împlinită. Așa le-a răspuns și el primarului și lui Sandu Stelian. Acesta a ieșit afară, s-a urcat pe o pubelă metalică de gunoi și s-a adresat colegilor săi, strigându-le că problema a fost rezolvată iar cererea le va fi, în următoarele ore, îndeplinită, rugându-și colegii să se întoarcă la uzină. Oamenii s-au întors potoliți, mergând agale la locurile de muncă, însă nu au început lucrul până nu au sosit mașinile cu pâine, mezeluri și carne. Într-adevăr, au venit atunci câteva mașini supraîncărcate și au descărcat la IFLGS pâinea cea mai bună, pachete întregi de mezeluri și carne de cea mai bună calitate, chiar mai multă marfă decât puteau cumpăra muncitorii. Concluzia: deci, iată că se putea! De atunci, IFLGS era prima întreprindere din oraș unde se aducea totdeauna marfă, înaintea altor puncte de desfacere. Din păcate, Sandu Stelian a fost ore întregi anchetat la sediul securității din Ploiești, iar dacă nu a fost arestat se datorează faptului că pentru el a intervenit Gheorghe Deliu, vărul său și ministrul metalurgiei din acea perioadă.
Greva a fost, așadar, o reușită deplină și a demonstrat nu numai faptul că “unirea face puterea”, dar și că regimul comunist se temea serios de furia maselor. Vestea despre greva din Boldești-Scăieni și despre succesul ei s-a răspândit cu repeziciune în toată România, în primul rând, prin posturile de radio occidentale. Evident, succesul ei a încurajat și pe muncitorii de la Întreprinderea de Autocamioane “Steagul roșu”, de la Brașov, care au ales, nu întâmplător, exact aceeași zi - 14 noiembrie 1987. Ea a început la acele uzine în seara zilei de 14 noiembrie, la schimbul al III-a, și a continuat toată noaptea, când schimbul nu a lucrat deloc, iar dimineața, pe 15 noiembrie, la fel ca la Boldești-Scăieni, și tot pe la orele 11, sutele de muncitori au ieșit în stradă îndreptându-se spre primărie și spre sediul partidului, strigând lozinci anticomuniste. Uzina fiind mai mare, se înțelege că și numărul demonstranților era mult mai mare, dar și organizarea grevei era mai bună și cu o listă de mai multe revendicări, predominând nu cele economice ci cele politice. Greva aceea luase, încă de la început, aspectul unei răscoale anticomuniste și s-a lansat cu ciocniri serioase cu milițienii și securiștii, cu devastarea sediului p.c.r., a depozitelor alimentare ale ștabilor (unde s-a văzut ce bunătăți consumau ei), cu ruperea tablourilor lui Ceaușescu și aruncarea lor pe geam în stradă, deși revolta s-a terminat cu o mulțime de arestări și deportări. Cum era de așteptat, ea a fost înfrântă de masiva intervenție militară securistă, dar a pregătit solid terenul pentru marea revoluție ce va avea loc peste numai doi ani, când regimul dictatorial a fost aruncat jos de la putere printr-o revoluție națională.
În lanțul acestor evenimente, muncitorii din orașul Boldești-Scăieni, au aprins prima scânteie, vizibil anticomunistă, fiindcă a fost prima grevă muncitorească din țară, cu o masivă ieșire pe străzi din toată perioada dominației comuniste. A fost prima treaptă, primul pas revoluționar spre libertate și mă mir cum, până la aceste consemnări ale mele, nimeni nu a pus vreodată mână să descrie amănunțit această grevă extrem, extrem de importantă în contextul rezistenței naționale anticomuniste din România. Nu a fost un fapt comun oarecare, peste care să-l trecem cu ușurință și cu nepăsare la index! Ne-am dovedi nepăsători și nerecunoscători, am fi demni de condamnat, dacă l-am omite din paginile de istorie ale țării noastre. Până atunci, nu se mai întâmplase așa ceva în regimul dictatorial din România, chiar dacă mici opriri de la lucru s-au mai produs uneori, ici și colo, însă acelea au fost numai în interiorul uzinelor. IFLG-esiștii au riscat și au ieșit vitejește în stradă - inițiind o fază nouă, una publică, un pas, într-adevăr, mic, poate nu lipsit de o anumită timiditate, dar care, în viitor, va încuraja enorm, prin reușita lui, pornirea la luptă cu pași mai mari și mai vijelioși... Acesta este marele merit al grevei de la Scăieni din anul 1981 și ea va rămâne în istorie! De aceea propun ca în Piața Petroliștilor din fața primăriei orașului să fie pusă o placă comemorativă în care să se specifice greva și demonstrația muncitorilor de la IFLGS.
Tot pe teritoriul acestei localități a avut loc și prima luptă cu arme de foc, nu în munți, cum luptau partizanii, ci chiar în interiorul localității, între trupele securității și o mică gherilă anticomunistă alcătuită de un grup de tineri curajoși, destul de bine instruiți și organizați de un tânăr de 19 ani, Gheorghe C. Nicolae Þârlea-Castellano, absolvent al Liceului agricol din Valea Călugărească. Gheorghe Nicolae-Þârlea (a nu se confunda cu actualul consilier Gheorghe Nicolae Þârlea, o rudă omonimă a lui Castellano) a devenit o figură legendară în Scăieni, prin organizarea a două acțiuni extrem de curajoase, cum nimeni înaintea lui nu a îndrăznit pe susnumitele meleaguri. Să urmărim, pe rând, aceste importante și palpitante evenimente...
În toamna anului 1966, Nicu Þârlea-Catellano (n. 10.08.1948) bate la poarta vecinului său Ilie Savu (I.D.), un băiețel de 16 ani, firav și brunețel, cu care era bun prieten, spunându-i că vrea să discute amândoi ceva important. Atunci Nicu i-a destăinuit un plan secret ce-l avea mai demult în cap, în legătură cu organizarea unei armate de rezistență națională anticomunistă în munți, cum fuseseră grupurile de partizani anticomuniști formate imediat după ocuparea țării de către ruși. “N-ai văzut că bestiile comuniste ne-au luat totul: pământul, boi, cai, oi, vaci, toate vitele, obligându-ne să ne înscriem la colhozurile CAP? Nu se poate să-i lăsăm așa! Eu cred că formând un mic nucleu militar în munți, mai târziu vom atrage și armata țării de partea noastră, căci ne vor ajuta cu siguranță și occidentalii - și ne vom elibera de comuniști!”
Era un plan pe cât de eroic, pe atât de infantil, aproape imposibil de materializat, dar în care adolescentul Nicu Þârlea credea cu toată convingerea și vom vedea că o parte din planul lui, primele începuturi “logistice”, vor fi, totuși, pline de succes, ceea ce îl va stimula și mai mult să le continue. În plus, Nicu avea o carismă a lui aparte și o mare putere de convingere. Era un excelent organizator, iar Iliuță îl asculta încântat, cu gura căscată, fiindcă totul semăna cu un palpitant scenariu din filmele americane de aventuri (ulterior ei își aleseseră chiar și niște nume conspirative, inspirate din aceste filme, Nicu zicându-și “Sfântul”, Iliuță “Fantomas”). Planurile strategice erau gata. Trebuia găsiți restul luptătorilor... “Mai întâi am încercat cu prietenul nostru, Ticuță Lucian (Manghiniță) (19 ani), să-l atrag în această treabă”, îl încuraja Þârlea pe Ilie. “Deși lui îi plăcea propunerea mea și era întru totul de acord cu mine, mai târziu însă mi-a mărturisit că nu are curajul să se angajeze la așa treabă dificilă și riscantă. Cine nu riscă nu câștigă, i-am răspuns eu. Lucian mi-a urat succes și s-a exprimat că mai indicat ai fi tu decât el... Și, iată, de aceea am venit acum la tine...” Iliuță, i-a mulțumit pentru încredere, i-a jurat că va fi fidel viitorului grup de luptători și a acceptat bucuros să-l ajute în acest măreț plan secret, care l-ar fi inspirat pe romancierul Constantin Chiriță să mai scrie un roman pentru tineret, tot așa de bun ca și “Cireșarii”.
Amândoi au căutat, în continuare, alți aliați ai “Armatei Prahovene de Luptă Contra Comunismului”. Și i-au găsit. Ei erau: Nicolae Gheorghe, zis Baronul (n. 8.12.1952), vărul lui Nicu (15 ani), Gheorghe Constantin, zis Puișor (n. 17.08.1951), fratele lui Nicu (16 ani) și Urzică Vasile (1950-2005), care pe atunci avea 17 ani și jumătate. “Sfântul”, comandantul lor, le-a cerut să jure că vor lupta până la victoria finală și că nu vor trăda.
Planul mai avea și o altă variantă, în cazul că lupta gherilieră ar fi prematură, grupul va încerca să pună în aplicare un atac de răpire - și anume băieții să pândească elicopterul care stropea viile de la IAS, să pătrundă în el și să-l oblige pe pilot să-i transporte peste hotare, revenind de acolo parașutați pentru a organiza grupe anticomuniste de partizani în munți. Dar și pentru acest plan era nevoie de arme. Aceasta era o primă necesitate.
De aceea “Sfântul” a început instruirea grupului, explicându-le tuturor că îi așteaptă o misiune grea, dar foarte importantă pentru întreaga țară care, cu siguranță, că li se va alătura și îi va susține, că micul nucleu va deveni cu timpul o armată mare și puternică și că planul este fără riscuri... Cea mai fezabilă variantă nu mai părea aceea cu elicopterul, ci varianta cu urgența formațiunii de partizani. Ca atare, ei vor trebui să se retragă înarmați în munți, cam prin locurile pe unde luptaseră înainte partizanii anticomuniști. În vederea acestui lucru, vor fi necesare următoarele: procurarea de arme, de corturi, de rucsacuri, de telefoane fără fir pentru comunicare la distanță, de conserve alimentare, de îmbrăcăminte de munte și îmbrăcăminte groasă de iarnă, de pături, medicamente, cutii medicale cu componente de prim-ajutor și, mai cu seamă, de bani, de cât mai mulți bani. O bună parte din acea recuzită fusese deja procurată. Chiar și o sumă bună de bani. Necesitatea cea mai urgentă erau însă armele. De unde arme?
Nicu Þârlea juca fotbal în echipa de juniori a “Petrolului” din Ploiești și i-a explicat lui Ilie că el cunoștea perfect sălile stadionului. I-a mai spus că într-una din săli văzuse, cu câteva zile în urmă, depozitul de arme și că știe sigur cum se poate ajunge în depozit, fără mari probleme. Planul era să dea o lovitură în sala de arme a stadionului, și să ia de acolo câte arme și muniții va putea căra fiecare. Zis și făcut... În martie 1967, au pornit-o amândoi la Ploiești. Pe la orele 8-9 seara, au ajuns la porțile înalte ale stadionului. Închise. Trebuia escaladate. Le-au escaladat cu bine, deși aveau în spinare rucsacurile îndesate cu lanterne, pături, clești, bomfaiere, mini-răngi, șperacle, șurubelnițe ș.a. Nicu cunoștea perfect toate interioarele. Nu a fost o mare problemă forțarea ușii de la sala cu arme. S-a lucrat cu mănuși să nu lase urme de amprente... Odată acolo, trebuia alese armele cele mai bune. Au luat din ele 5 puști mari și 3 pistoale automate. Alte pistoale nu mai erau. Gloanțele se aflau împachetate în cutii de carton, fiecare cutie conținând 50 de cartușe. Cutiile ar fi fost incomode la transport, așa că au fost desfăcute și toate gloanțele deșertate în rucsacuri. Au luat peste 3000 de gloanțe, căci atâtea au încăput în ranițele lor. Puștile au fost învelite în pături și legate peste umăr cu câteva curele, astfel încât păreau că transportă niște chitare... Pe la ora unu noaptea erau din nou în stradă, după ce au șters urmele și au închis ușile la loc, să nu se cunoască imediat sustragerea armelor. Nu au făcut nici câțiva pași, că le-a ieșit înainte un milițian și doi elevi de la școala de miliție. Nicu s-a dus curajos spre ei, i-a salutat zâmbind și le-a spus că sunt niște artiști instrumentiști din alt oraș și căutau drumul spre Gara de sud. Foarte amabili, milițienii le-au arătat drumul spre gară.
Băieții, cu inimile ticăind, bucuroși că au scăpat, le-au mulțumit cu același zâmbet amabil și au mers pe drum înainte, dând însă colțul spre Gara de nord. Au trecut de bariera de lângă rafinăria Vega și au mers pe jos, în toiul nopții, numai pe lângă linia ferată și prin locuri unde să nu întâlnească oameni, până la pod la Blejoi; au trecut apoi podul și și-au continuat calea pe poteca din lunca paralelă cu linia ferată până la Balaca. După aceea, au mers grijulii, tot pe drumuri ocolite, până au ajuns acasă. Pe la 3-4 dimineața erau la casele lor din Scăieni, foarte mulțumiți de reușita perfectă a acțiunii lor. Au dormit câteva ore, apoi au reluat programul de instruire cu grupul “micii armate de eliberare”. Spargerea a fost sesizată abia după un mare număr de ore și dispariția armelor a declanșat din partea securității o deosebită îngrijorare și o alertă de anvergură. S-au început cu disperare cercetările, dar neexistând urme clare și nici un fel de amprente, nu s-au putut depista deloc vinovații. Între timp, pe dealul Seciului, târziu noaptea, băieții făceau exerciții de tragere la țintă, învățând bine să mânuiască armele. Antrenamentul a durat cca. două luni. Se apropia ziua plecării spre munți. Armele, cartușele și restul echipamentului urmau a fi cărate cu o căruță trasă de niște cai procurați ilegal de Puișor, până la poalele munților, toată încărcătura trebuind bine mascată sub un material transportabil oarecare, nebătător la ochi. Dar este o vorbă: socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, fiindcă s-a întâmplat ceva neprevăzut...
Mama lui Urzică Vasile a constatat că fiul ei lipsește foarte des de acasă și de la școală. Când, într-o zi, căutând ceva prin casă, a găsit întâmplător pistolul ascuns, și-a întrebat băiatul de unde are arma. Vasile nu a vrut să-i spună, dar nici maica-sa nu a vrut să i-o înapoieze, ci a plecat cu ea și a predat-o miliției, crezând că în felul acesta îi face un mare bine băiatului. Miliția din Scăieni avea deja semnalmentele de calibru și de marcă ale armei și a anunțat Inspectoratul județean al M.I. că au pus mâna pe capătul firului în povestea cu armele furate de la stadion. Acest lucru a schimbat brusc cursul evenimentelor care s-au precipitat în defavoarea virtualilor partizani. Când băieții au auzit că pe urma lor s-a trimis un mare număr de securiști, s-au retras cu toții repede pe dealul plin de numeroase tufișuri, înțelegându-se între ei să nu stea grămadă, ci ascunși la distanță mai mare unul de altul, iar în cazul că se va trăgea asupra lor, să deschidă și ei focul din mai multe unghiuri, aproape simultan, astfel încât atacanții să aibă impresia că luptă cu o armată întreagă și să nu urce la ei.
Chiar așa s-a întâmplat. Înainte de a deschide focul, securiștii au folosit un difuzor porta-voce, cu o considerabilă putere de amplificare, prin care, îndreptându-l în toate punctele cardinale, strigau răspicat: “Predați-vă, fiindcă sunteți înconjurați de mulți trăgători înarmați și nu deschideți focul! Nu aveți scăpare! Predați-vă!”. Au repetat apelul de mai multe ori. Nici un răspuns, în afară de ecourile megafonului... Atunci au recurs la o altă stratagemă: au pus-o pe mama lui Vasile să strige, cu voce mai mult plângând: “Vasile, mamă, haide, mămico, de te predă că nu-ți face nimeni nimic! Coboară și vino acasă!” Nimeni nu se mișca. Tatonarea aceasta a durat ore întregi. Între timp, au mai sosit întăriri, însoțite de un câine lup care tot lătra spre direcția celor ascunși. La un semnal, toți securiști încep să urce și să descarce focuri de avertisment în aer. Când s-a apropiat prea mult de băieți, aceștia, precum s-au înțeles, au început și ei să tragă numeroase focuri din toate părțile. Securiștii, la început, s-au speriat și au repliat. După un timp, au pornit iarăși la deal, de data aceasta un ofițer, folosind o armă SKS, trăgând cu ea împrăștiat, fiindcă băieții, după ce deschideau focul, își schimbau imediat locul, așa cum îi instruise “Sfântul”. Rafalele armei automate începuseră să șuiere foarte aproape de Þârlea. Atunci acesta, ca să-l potolească pe trăgătorul cu armă automată, pe care îl vedea bine, a țintit în el și a tras. Securistul a fost rănit și a început să se vaiete, strigând după ajutor. Colegii lui s-au oprit din tragere și au venit să-l salveze pe rănit. După ce ofițerul rănit a fost transportat de colegii lui la vale, aceștia s-au întors foarte furioși și toți au început să mitralieze numai cu focuri automate, încât focurile băieților nici nu se mai auzeau. Un ofițer a strigat: “Prindeți-i vii sau morți!” Era o hărmălaie de nedescris, care semăna cu o scenă de atac din cel de al doilea război mondial. Ca și când nu ar fi fost de ajuns, securiștii au folosit și niște detonanți fumigeni, un fel de grenade, care făceau să răsune văile ca niște canonade de tunuri. Câinele lup lătra continuu spre tufișurile băieților. Bătălia a durat vreo două ore. Evident, lupta era inegală, iar partizanii amatori, cărora li se cam terminaseră cartușele, au realizat că nu se pot bate cu niște profesioniști care erau numeroși și foarte bine dotați cu SKS-uri automate. Apoi din nou s-a auzit prin difuzor vocea plângând a mamei lui Urzică: “Aoleu, Vasile mamă! Mai trăiești? Vino jos, Vasile, că acolo sus poți fi împușcat!” Vasile a ieșit din tufiș cu brațele ridicate, semn că se predă. Ceilalți, văzând cum stă treaba, au făcut la fel. Nici unul din ei nu fusese rănit. Pe Iliuță l-au găsit mai greu, fiindcă se ascunsese pe lângă Parcul Petrolier 803. Planul măreț al tinerilor partizani, “de eliberarea patriei de sub jugul comunist”, a eșuat în mod lamentabil aici. Pe moment, nu au fost bătuți, ci au fost aduși la sediul miliției aflat vizavi de școală. Atunci elevii, aflați în recreație, i-au văzut pe securiști și pe milițieni cum îi urcă pe luptători într-o dubă care a demarat rapid cu ei spre Ploiești. Tot drumul, tinerii au fost bătuți, acuzându-i că sunt criminali și ucigași, fiindcă au omorât pe un ofițer de securitate. Mai târziu, s-a aflat că ofițerul nu a murit, căci nu avea răni prea grave.
De aici începe calvarul lor. Ancheta de la securitate a durat două săptămâni, zi de zi. Erau mutați de la subsol la etaj cu șuturi în spate și cu cătușe la mâini. La ochi li se puneau ochelari de tablă, să nu vadă pe unde merg. Au fost condamnați într-un proces politic, în care s-a cerut pedeapsa cu moartea pentru Nicolae Gheorghe Þârlea, iar pentru ceilalți, fiind minori, sentința a fost închisoare între un an și trei ani. Nu după mult timp, mass-media din occident a condamnat cu asprime regimul lui Ceaușescu care condamnă copiii la moarte în procese politice, și aceasta tocmai când România începuse să se mai reabiliteze oarecum în fața occidentului. Imediat, procesul s-a reluat și s-a rejudecat la Tribunalul județului Prahova, de data aceasta ca un proces de drept comun. Judecata a durat peste șase luni, devenind greu de descifrat, fiindcă părinții acuzaților le-au pus ca apărători pe cei mai buni avocați, care au subliniat caracterul de aventură ludică a evenimentelor de pe deal, în care erau implicați niște minori. Drept urmare, sentințele s-au îndulcit mult: Nicu Þârlea a primit 8 ani, fratele sau, Puișor, 3 ani și jumătate, Ilie - un an și trei luni, iar ceilalți numai un an. Totuși, perioada de detenție nu a fost ușoară. La securitate stăteau câte doi în celulă (al doilea fiind un fals deținut care îi tot trăgea de limbă pe condamnați). Paturile din celulă erau din ciment, acoperite cu o saltea subțire. Veceul se afla în celulă, iar mesele erau foarte sărace și insuficiente. Tinerețea din ei însă i-a făcut să reziste cu bine tuturor încercărilor, iar după Revoluție, acestor tineri li s-a schimbat brusc statutul: din “mari bandiți, criminali trădători și mari dușmani ai poporului și ai orânduirii socialiste”, au devenit “mari eroi, luptători pentru libertate”, lăudați de toți... Întorsăturile vieții sunt uneori ciudate.
Interesant este că Gheorghe Nicolae-Þârlea Castellano, după ce a scăpat din detenție, deși semnase o declarație prin care se angaja ferm că se va cuminți, deși știa bine că este urmărit pas cu pas, a început o nouă campanie de luptă anticomunistă, finalizată, de data aceasta, cu mai mari izbânzi pentru el și cu mai puternice lovituri date comunismului, fără ca urmăritorii lui să-l mai poată înfrânge. În a doua campanie anticomunistă, Nicu Þârlea, acum mai maturizat și cu o fermă experiență de luptător neînfricat, va ieși întru totul victorios, motiv pentru care am publicat despre el mai multe articole în presa americană și în cea din Românie. Trebuie spus că atitudinea revoluționară și curajoasă de răzvrătit contra nedreptății își are originea în familie. Străbunicul său, Grigore Ion, este faimosul „erou de la Grivița” (Războiul de independență 1877) care a smuls steagul turcesc și a pus în locul lui steagul românesc pe reduta de la Grivița, iar tatăl lui Nicu Þârlea Castellano este sergentul Gheorghe N. T. Constantin, fiul primarului din Scăieni Gheorghe Niță (primar 16 ani, între 1902-1918) care a primit numeroase decorații pentru că a făcut tot frontul 1937-1945, fiind lângă mareșalul Ion Antonescu când acesta a dat ordin: „Români, treceți Prutul !”.
În încheiere, am să citez câteva fragmente din articolul: “Nicolae Gheorghe Þârlea - un erou care a băgat spaima în comuniști”, publicat la rubrica “Dezvăluiri” a ziarului ploieștean “Telegraful de Prahova”, din 27 mai 1998...
“În 1967 Nicolae Gheorghe Þârlea a fost condamnat la temniță grea. Personal, după ce tinerii au fost prinși (unii din ei erau copii, foști elevi de-ai mei de la școala Scăieni, unde le fusesem profesor), am fost și eu anchetat la sediul securității din Ploiești, bănuit că sunt probabil unul din organizatorii grupului respectiv, dacă nu chiar șeful lor din umbră. Nu aveam însă nici o legătură cu această tentativă de highjacking decât dovada că securiștii m-au găsit pe lista alcătuită de acuzați, consemnat acolo în calitate de traducător, în cazul când elicopterul ar fi ajuns în Vest. Anchetatorii securiști m-au pus să dau mai multe declarații despre participarea mea la acel grup și mă vor ancheta de mai multe ori, pentru că tot nu credeau că niște copii pot fi atât de bine organizați. Dar organizatorul principal fusese tot curajosul Nicu Þârlea și nu eu. (...) Pe parcursul a cinci ani, între vârsta de 19 și 23 de ani, Þârlea trecuse prin următoarele închisori: Ploiești, București, Văcărești, Fortul nr. 13 Jilava, Deva, Galați, Poarta Albă, Chilia și Periprava. Puțini români au gustat din “dulceața” bătăilor securiste la o vârsta atât de tânără, ca Nicu Þârlea. (...) Voi cita, în continuare, din însemnările acestui erou pe care îl cunosc de pe când era copil: “...Ascultam și urmăream în fiecare zi tot ce se întâmpla în jur; vorbeam cu mama și cu fratele meu, Puiu, afirmând că cineva trebuie să se ridice, să protesteze, să facă ceva împotriva dictaturii! Dar cine? Și cum? Prin revoltă în masă nu se putea; condițiile nu erau coapte, iar securitatea înăbușea totul încă din nucleu. (...) Singura cale accesibilă era o acțiune individuală, pe risc propriu, și declanșată cât mai curând. Ea ar fi dat aripi nemulțumirilor generale ale populației, fiind ca un bulgăre mic de zăpadă, care, începând să se rostogolească, devine avalanșă. A fost un risc enorm, bazat pe un mare curaj, pe care poate numai divinitatea mi-l poate insufla. A fost un sacrificiu al meu, al familiei mele, al localității Scăieni, unde locuiam, al Mălăieștiului, unde locuia mama, al Ploieștiului, din apropierea acestor așezări, al Prahovei, care trebuia să dovedească prin ceva concret că țara a început să se miște. Cu ajutorul lui Dumnezeu, noi am reușit!” Îndemnul la rezistență trebuia făcut prin manifeste.
Nicu Þârlea s-a apucat să elaboreze manifestele. Le-a lucrat manual, acasă, la Scăieni și la Mălăiești. Textul lor suna: “Români! Luptați prin toate mijloacele posibile pentru răsturnarea dictaturii comuniste! Jos dictatorul Ceaușescu!” - și era semnat “Armata Republicană Prahoveană”. În diagonală, pe suprafața manifestului, figura tricolorul românesc. Odată multiplicate, manifestele au fost împărțite în două: cu distribuirea primei jumătăți a fost însărcinat cumnatul lui Nicu Þârlea, Nicolae Lițoiu, un tânăr de 22 de ani, angajat la Uzina Mecanică Plopeni. El a răspândit manifestele prin toată uzina, începând cu ușa directorului și până în fiecare secție. Cealaltă jumătate a manifestelor a fost răspândită personal de autorul lor, prin toate gările municipiului Ploiești, precum și în diferite trenuri. O parte din ele a fost aruncată de la terasa cofetăriei aflată la ultimul etaj al magazinului “Omnia” din Ploiești, exact în fața clădirii administrative, numită de ploieșteni “Casa Albă”, unde era și sediul partidului.
Securitatea se alertase și intrase în febra nebună a căutărilor, fără să găsească pe nimeni. Tot în acele zile, Nicolae Gheorghe adresase o scrisoare către primul secretar al organizației de partid a județului Prahova, Ilie Câșu, prin care protesta, din partea ploieștenilor, pentru apropiata vizită a lui Ceaușescu la Ploiești, anunțată în august 1981, arătând că dictatorul criminal nu are ce căuta în acest oraș și nici în alte așezări ale Prahovei. Securitatea intrase în panică și a început pretutindeni cercetări masive. Se luau probe scrise, amprente, îndeosebi în rândul intelectualilor, al elevilor și al studenților. Atunci mi s-au solicitat și mie trei probe caligrafice și de amprente, de către niște ofițeri de securitate care m-au scos din ore afară de la Școala nr. 17 din Ploiești, spre a-mi dicta un text oarecare.
Ceaușescu totuși a venit la Ploiești, apoi în orașul Boldești-Scăieni, la Plopeni, pe valea Prahovei, dar a fost o vizită pe fugă, privind înfricoșat la populația care nu-l aclama, cu excepția grupurilor de securiști puși să urle lozinci la apariția delegației. Pe blocuri și în balcoane, stăteau milițieni înarmați, care păzeau să nu se întâmple ceva. Nicu Þârlea îi pregătise lui Ceaușescu, la Ploiești, surpriza surprizelor - niște bombe, care nu aveau explozibil să ucidă, nici măcar să rănească, ci un explozibil artizanal, dar care bubuiau mai tare decât bombele de avion. Auzindu-le, Ceaușescu, care totdeauna se temea de atentate cu bombe, ar fi făcut stop cardiac auzindu-le.
Bombe artizanale pentru dictator
Bombele trecuseră probele de “laborator”, fiind testate pe deal, la Scăieni, apoi alte probe, cu declanșări programate prin ceas, experiențe la scară redusă, făcute în locuri izolate, pe valea Teleajenului, pe Valea Vărbilăului și pe Dealul Mălăiești. În ciuda speculațiilor, materialul exploziv nu provenea de la Uzina Plopeni, nici de la cea de la Găvănel. Înainte de a transporta bombele în centrul Ploieștiului, Nicu Þârlea a cercetat cu atenție locul unde să le poată amplasa, dar, atât ziua cât și noaptea, centrul Ploieștiului era strajnic păzit de patrule de securiști și milițieni. A fost imposibil să fie aduse acolo și montate pentru a-l primi “fierbinte” pe Ceaușescu. Riscul era prea mare și ar fi intrat cu siguranță în gura lupului. Trebuiau găsite alte momente, eventual după trecerea delegației prezidențiale din august. Pentru detonare s-au ales datele de 12 și 15 septembrie, în ajunul începerii anului școlar, când Ploieștiul forfotește de elevi și de studenți. Exploziile, fiind inofensive, erau menite să acționeze psihic, să creeze o atmosferă de protest “sonor”. Fuseseră planificate cinci explozii succesive, una la “Casa Albă” (pe o coloană de susținere, în formă de Y, între unghiul celor două laturi), una în cartierul Nord al Ploieștiului, una în incinta unei librării centrale, una la Procuratură și una lângă lozinca “Trăiască PCR” de pe acoperișul Cinemascopului. Practic însă nu s-a putut monta decât bomba de la sediul partidului și cea de la librărie. Ele au fost instalate personal de Nicu Þârlea, fiecare fiind însoțită de un ceas programat să le detoneze la ora prânzului. Bubuiturile au fost infernale și s-au auzit în tot orașul. Întregul centru a fost zguduit din temelii și toate geamurile dimprejur s-au spart, dar nimeni nu a fost rănit. “Nici la bombardarea Ploieștiului de către americani nu s-au auzit așa puternice bubuituri”, spuneau bătrânii. “Tocmai serveam masa, îmi povestea vărul meu care locuia în centrul orașului, în blocul de lângă sediul partidului. Când s-a auzit bubuitura, farfuria cu ciorbă a săltat în sus pe suprafața mesei...” Imediat au apărut securiștii, pompierii, milițienii, armata. “Era ca și cum s-a răscolit într-un cuib de viespi. Exploziile veniseră după campania cu afișe. Efectul a fost teribil. Pentru scurt timp, magazinele începuseră să se umple cu bunătăți. S-a vorbit foarte mult în presa străină și la posturile de radio occidentale, iar lumea a căpătat curaj. Pentru exil, a fost un motiv în plus de a ataca și mai puternic dictatura comunistă”, notează Nicolae Gheorghe în însemnările sale.
Încep arestările
Prima victimă a fost Manu Gheorghe, un tânăr de 20 de ani, care lucrase înainte la I.U.P.C. Băicoi, bănuit că ar fi furnizat focoasele, și care atunci era încorporat în Garda Națională, la U.M. 02546 din Drumul Taberei. El a fost transportat la sediul Securității din Calea Rahovei, unde a fost bătut de ministrul Tudor Postelnicu, ajutat de șeful arestului, col. Vasile Vasile. Tribunalul Militar București, prin sentința nr. 33, dosarul 127/1982, îl va condamna pe Manu Gheorghe la 8 ani închisoare, în baza articolului 167, aliniatele I, III și IV din Codul Penal. Evident, Manu era complet nevinovat, dar va executa 64 de luni în Penitenciarele Rahova și Aiud. Apoi anchetele s-au îndreptat cu repeziciune spre Uzinele Metalurgice Plopeni, întrucât aici era o secție specială care producea muniție. În urma cercetărilor de la Plopeni, în ziua de 20 septembrie 1981, a fost ridicat Nicolae Lițoiu, cumnatul lui Þârlea, care distribuise afișele în toată uzina, și a fost bătut la sediul Securității din Ploiești de maiorul Ion Trașcu, avansat ulterior la gradul de colonel. Șeful securității din Ploiești era col. Dumitru Popa, care mă va ancheta mai târziu și pe mine. Tânărul Lițoiu (22 de ani) a fost condamnat la 20 de ani detenție și a stat după gratii 87 de luni, trecând prin închisorile din Prahova, Aiud și Jilava. Þârlea dispare la timp, dar Lițoiu nu a mai putut scăpa de arestare.
Doi binevoitori s-au oferit să-l ajute pe Nicu Þârlea să fie scos din zona de urmărire, ducându-l într-o noapte la Constanța. Cei doi erau Costel Lucian și Costel Liviu Ionescu, tatăl și fiu. Numai pentru simpla încercare de a-l ajuta pe cel urmărit, tatăl și fiul vor fi arestați de Securitate, acuzați de gravă complicitate și condamnați de TMB, în ziua de 14 aprilie 1982, primul la 5 ani închisoare, iar fiul la 20 de ani închisoare. Tatăl a executat 16 luni, iar sentința dată fiului nu s-a mai aplicat. Pus provizoriu în libertate, pentru a fi capcană de prindere a altor implicați, Costel Liviu Ionescu se întâlnește în secret cu Nicu Þârlea și, întrucât asupra lor plana pericolul arestării, ambii se decid să părăsească de urgență țara, mai ales că autorul bombelor de la Ploiești fusese deja declarat “inamicul public nr. 1%, căutat febril de securiști și milițieni în toată țara, pe toate drumurile, fotografiile lui, față-profil, fiind distribuite pretutindeni.
Drumul exilului
Cu mare prudență, ei ajung până la Drobeta Turnu Severin. Au reușit apoi să treacă în Iugoslavia, de unde sârbii i-au transportat până la granița cu Italia, sfătuindu-i să înainteze cel puțin 20 km pe teritoriul acestei țări, apoi să se predea poliției, ceea ce au și făcut. La Udine, poliția i-a înregistrat și i-a trimis la Roma. Poliția romană i-a transferat în lagărul de refugiați de la Latina, unde au ajuns pe 21 octombrie 1981. Fiind sigur de acordul azilului, Nicu Þârlea s-a grăbit să sune pe cei de acasă și să le spună unde se află. În mod ironic, urmăritul i-a felicitat pe securiști pentru nereușita de a-l prinde... Imediat, punctele de pază de la Scăieni și Mălăiești ale Securității sunt retrase și urmărirea tinerilor pe teritoriul României încetează. Dar, din acel moment, se declanșează războiul diplomatic între București și Roma. Ceaușescu intervine personal pe lângă guvernul italian, ca tinerii fugari să fie imediat extrădați, fiind niște... “ucigași de rând și criminali periculoși”. El încearcă și prin Interpol să-i scoată din Italia, dar nu reușește. Atunci îl trimite pe Ștefan Andrei, ministrul de externe, la Roma, să insiste pentru extrădare, sub motivul că italienii apără niște criminali sângeroși. De fapt, Nicu Þârlea fusese deja condamnat la moarte, în contumacie, de TMB și, odată adus în țară, ar fi fost executat. Spre a-i oferi o oarecare satisfacție ministrului de externe de atunci, Nicu Þârlea și Costel Liviu Ionescu sunt, pentru 24 de ore, puși sub stare de arest și cercetați mai amănunțit de italieni, dar anchetatorii se lămuresc că au de a face cu refugiați politici autentici și nicidecum cu criminali de drept comun, refuzând categoric extrădarea lor. Îi eliberează cu condiția să se prezinte zilnic la Poliție. În apărarea celor doi fugari au intervenit de urgență câțiva reprezentanți ai exilului românesc. Imediat, Costel Liviu Ionescu părăsește Italia, stabilindu-se în Franța, iar Nicu Þârlea primește viza de intrare în America în ziua de 18 februarie 1982. El este scos din lagăr și trimis la o familie de italieni, capul familiei fiind de profesie detectiv. În ziua de 11 mai 1982, sponsorizat de Biserica Catolică, Nicu Þârlea pleacă din Roma cu un avion al Companiei americane TWA și aterizează la New York, unde stă o lună. Din ofertele făcute de statul american, preferă Dakota de Nord, orașul Bismark.
În America, Nicolae Gheorghe Þârlea va continua lupta împotriva comunismului, având legături permanente cu mari personalități ale exilului, cu posturile de radio anticomuniste, cu presa liberă de aici, căreia îi oferă informații detaliate despre rezistența națională din patria lăsată în urmă. Devine membru al Uniunii Mondiale a Românilor. Revista “Þara și Exilul” publică un articol despre bombele de la Ploiești; la fel ziarul “Micro Magazin”, din New York. Noul venit scrie articole la “Stindardul” din Germania, la “Cuvântul românesc” din Canada; se oferă voluntar în campania de alegere a președintelui Ronald Reagan, de la care primește mulțumiri personale. La Bismark își realizează unul din visurile sale, urmând o școală de pilotaj. În 1987 părăsește Bismark-ul, venind în Richmond, Virginia. Apoi urmează cursurile a două școli de detectivi, ambele în Washington D.C. În timpul Revoluției din 1989 din România, a manifestat în fața Ambasadei române din Washington, alături de părintele Gheorghe Calciu, și a cerut să lupte ca voluntar pe baricadele anticomuniste. Plecarea în România i-a fost însă refuzată”.
Aici se termină citatul din articolul publicat de mine în “Telegraful de Prahova”, precum și episodul rezistenței orașului Boldești-Scăieni împotriva comunismului. Dacă fiecare localitate din țară s-ar fi opus dictaturii cum s-au opus cetățenii din această localitate, cu siguranță că am fi rupt și mai devreme lanțurile asupririi comuniste.
La numai câțiva ani după Nicolae Gheorghe Þârlea, simțindu-mă zilnic urmărit de Securitatea din Ploiești, fiind deseori anchetat la sediul ei de pe str. Vasile Lupu nr. 60, apoi chiar otrăvit de agenții securității, am decis să-mi salvez viața și în ziua de 12 august 1985 am părăsit și eu ilegal țara, împreună cu soția. Din Ungaria, falsificând ambele pașapoarte, am trecut în Austria (securitatea și vameșii maghiari au descoperit falsul pe unul dintre ele - cealaltă falsificare o făcusem perfect - și ne-au arestat, dar ulterior ne-au eliberat și ne-au lăsat să trecem). La Viena, primele zile am dormit prin parcuri și prin gară, apoi ne-am predat poliției care ne-a internat în lagărul de refugiați de la Traiskirchen, care ne-au ținut 21 de zile sub arest, ca suspecți, apoi, constatându-se cine suntem, ne-au detașat într-o secție mai sigură a acelui lagăr, care să ne ferească de spionii și atacanții comuniști români ce forfoteau pe lângă lagăr căutând să-i lichideze pe cei notați pe listele lor. Această secție specială se afla ascunsă în orașul de munte Gloggnitz, NiederOsterreich, de unde, după aproape un an de zile și după ce am fost chemat personal de ambasadorul american la Viena, am obținut viza de emigrare în SUA, ca refugiați politici. Cu sponsorizarea vărului meu, prof. dr. George Nicolae și soția sa Mariana Lorisa, am venit în SUA, cu compania aviatică PANAM, aterizând la aeroportul “Kennedy” din New York, pe data de 22 aprilie 1985. A doua zi, pe data de 23 aprilie, de la aeroportul “La Guardia”, am decolat spre Chicago unde am ajuns după mai bine de trei ore de zbor. Drumul ne-a fost plătit de Organizația Mondială a Bisericilor (The Church World Service).
Din Chicago am început demersurile pentru aducerea fetițelor noastre, de 10 și 11 ani, rămase acasă cu bunicul lor, prof. Tănase Bălan. Autoritățile comuniste au refuzat să ni le trimită, iar convorbirile telefonice cu fetițele ne erau întrerupte de fiecare dată de securitate, încă de la primele cuvinte. Când am apelat la unul din vecinii noștri să le comunice copiilor o urgență, acesta a răspuns furios: “Ia mai lăsați-ne în pace, că nu vrem să vă cunoaștem cine sunteți!” și ne-a închis telefonul. Mai mult decât atât: am fost surprinși chiar și de atitudinea unor profesori, foști colegi de-ai mei de la școala Scăieni, unde Codrina și Ozana erau eleve în clasa a V-a (nu le divulg aici numele acelor dascăli care și ei aveau copii, spre a nu fi blamați public), deoarece la revederea cu ele ni s-au plâns cât au fost de persecutate și că, o dată li s-a strigat în față: “copii părăsiți și lăsați pe drumuri de părinți trădători și fugari, care habar nu au de voi!”, obligându-le pe fete să se apere plângând și să răspundă “cu obrăznicie” că nu este adevărat ce li se spune. Una din ele a fost chiar bătută, încât bunicul lor, prof. Bălan Tănase, fost director al școlii respective, s-a văzut obligat să vină la școală să protesteze și să le ia apărarea. În final, ele nici nu au mai fost primite la școală.
Pe de altă parte, securitatea îi ancheta pe prietenii mei de acolo. Spre a ne aduce copiii, am cerut ajutor Crucii Roșii din Austria, Crucii Roșii Americane, organizațiilor internaționale de protecția copiilor, dar intervențiile lor pe lângă guvernul român nu au fost luate în seamă. Am făcut și proteste publice în centrul Chicago-ului, însă nici acestea nu ne-au ajutat cu nimic. Ne-am adresat atunci președintelui Statelor Unite, Ronald Reagan, arătând că fetițele noastre sunt mici, sunt singure, că bunicul lor este internat în spital și că nici nu mai au din ce să-și mai gătească de mâncare, hrană căpătând sporadic, de la unii vecini și rude, ceea ce era absolut adevărat. Președintele american ne-a răspuns, prin soția sa Nancy Reagan, că vor interveni imediat pentru aducerea lor. Intervenția a fost promptă și de bun augur, deoarece am primit vestea bună că atât lor, cât și bunicului lor, li s-a aprobat cererea de reîntregirea familiei. Le-am trimis biletele de avion și a sosit ziua plecării spre America. Dar securiștii tot securiști diabolici au rămas, căci au recurs la o ultimă răzbunare împotriva mea...
Era în ziua de 24 noiembrie 1986, Thanksgiving Day (Ziua mulțumirii) și ne așteptam fetițele și bunicul lor la marele aeroport O’Hare din Chicago - o mulțime de peste 40 de persoane, români și americani, cu multe buchete de flori în mâini, inclusiv reprezentanți ai presei și televiziunii locale. Cu câteva ore înainte, în timp ce avionul se afla în zbor deasupra Atlanticului, primisem un telefon din România în care aud vocea plângândă a tatălui meu care povestea cum bestiile cu chip de om și-au bătut joc de el. Mai întâi l-au lăsat să se urce în avion și tocmai când motoarele porniseră și aeronava era gata de decolare, un “organ” s-a urcat la bord și a întrebat cine este domnul Bălan, fiindcă “se găsise ceva în neregulă” și trebuie să coboare imediat. Codrina și Ozana au început să plângă și să țipe: “Nu-l luați pe bunicu’, nu-l luați pe bunicu’ !” - o scenă care a mișcat și intrigat pe toți pasagerii, mulți fiind străini - dar au fost potolite cu vorbe blânde de o stewardesă. Toate asistentele de bord au venit repede la ele să le consoleze, fetițele noastre trecând din clipa aceea sub îngrijirea lor care le-au mai susținut cât de cât moralul. Totuși ele au călătorit restul drumului singure și plângând. După ce avionul decolase cu fetițele noastre, i s-a spus bunicului lor de către securiștii din aeroport că în geamantanul său i se găsise... “corpul delict”: “o carte religioasă interzisă (?!) - romanul “Cămașa lui Cristos”, de Lloyd C. Douglas, roman celebru, tradus în mai toate limbile lumii, care nu avea absolut nimic subversiv în conținutul lui!! Un motiv mai diabolic, mai stupid, nici că se putuse găsi și se vedea de la o poștă că era vorba de o răzbunare murdară, de un șantaj criminal făcut nici măcar cu o brumă de inteligență. Ajuns acasă, am pus imediat mâna pe telefon și am sunat la sediul Inspectoratului M.I. din Ploiești. La șantaj am răspuns prin șantaj...
Eram perfect informat că doi dintre liderii securității prahovene se urau de moarte din cauza unei funcționare drăguțe de acolo care trăia cu amândoi, căci se certaseră cumplit între ei, cu mâinile pe pistoale. Ca să-i conving că știu bine cazul, le-am pronunțat numele fiecăruia și le-am spus că voi divulga acest secret, întâi la Ministerul de Interne, apoi prin radio și presă - și asta în cel mai scurt timp - dacă nu i se permite tatălui meu sa ni se alăture. Amenințarea a avut efectul trăsnet, fiindcă numai după trei zile bunicul fetelor era cu noi în America. Aici dânsul nu a rămas definitiv, căci după revoluție s-a întors în țară. Securitatea ne-au mai produs și alte necazuri (condamnarea noastră la cinci ani închisoare, în contumacie, confiscarea casei, a tuturor bunurilor, percheziții la casa din Scăieni etc), dar nici nu-mi mai face plăcerea să mai amintesc de ele și să insist asupra acestor lucruri urâte și murdare, pe care numai un regim terorist le putea întreprinde.
Iar timpul a trecut repede. Sufletește și materialicește, noi ne-am redresat. A trebuit să luăm totul de la început, de la zero... După trei ani de domiciliere în metropola Chicago, din statul Illinois, ne-am mutat în suburbia Wheaton, apoi la vest de Wheaton, la Glen Ellyn, orășele foarte liniștite, bogate și splendide, ambele suburbii ale marii metropole. Aici, în liniștitul Glen Ellyn, ne-am cumpărat o casă proprie, situată în frumosul parc-pădure Arboretum, unde locuim și astăzi și unde ne-au vizitat o mulțime de prieteni din Boldești-Scăieni și din toată țara. Dumnezeu ne-a ajutat să facem față dificultăților inerente începutului și nu avem cuvinte să-I mulțumim.

CAPITOLUL XVII.
Persoane de onoare ale orașului

Din orașul Boldești-Scăieni s-au ridicat câteva personalități care au făcut sau fac în continuare mare onoare localității respective, prin întreaga lor activitate depusă de-a lungul anilor în slujba acestei comunități, prin distinsa profesie pe care o au, prin titlurile științifice și onorifice, cât și prin recunoașterea lor ca personalități marcante pe plan național sau internațional. Sunt convins că această listă este incompletă, însă cu ajutorul dumneavoastră, al cititorilor, sper ca ediția a doua a monografiei să-i cuprindă pe toți. Deocamdată prezint ceea ce mi s-a adus la cunoștință, etalându-i în prim-plan pe cei pe care îi cunosc personal, fiind sigur că înfățișez date a căror realitate este verificabilă. (Firește, unii dintre cititorii cărții nu vor fi de acord cu includerea unor persoane pe această listă, dintr-un motiv sau altul și pot veni cu exemple contestatare. Este dreptul lor să creadă altfel, dar autorul monografiei de față declară limpede că este foarte greu să împace toate opiniile și să evalueze la centime toate caracterele umane. La urma urmelor, nimeni nu este perfect în lumea noastră și nu pot fi excluse nici impresiile ori informațiile aparent corecte.)
În final, după câteva nominări din această primă categorie, voi prezenta și activitatea personalităților locale mai în vârstă sau a celor plecate dintre noi și voi începe această rubrică cu subtitlul:

De pe micuța stradă a Păcii din Scăieni au răsărit câteva nume mari

În spatele gării Scăieni există o străduță care face joncțiunea cu alte două străzi mai mari, la capetele ei: str. Bucovului și str. Zorelelor. Este Strada Păcii. Pe această stradă, din 4-5 case, foarte, foarte aproape una de alta, au răsărit șase persoane minunate, caracterizate nu numai prin inteligență, ambiție și hărnicie, dar și printr-o forță de muncă creatoare ieșită din comun, una dintre ele dovedind un spirit de sacrificiu suprem, cum rareori se poate vedea într-o viață de om. Este vorba de ing. Alexandru Parianu, astăzi în vârstă de 77 de ani. Vecinele lui, parcă mai ieri niște școlărițe nu numai frumoase, dar cuminți și deosebit de studioase, veneau când și când să-l viziteze. Ele au ajuns acum mândria întregului oraș. Toate au crescut, au învățat cu pasiune și astăzi tot mai multă lume vorbește numai laudativ despre ele.
Cam toți românii îndrăgostiți de cultură au auzit despre Zeca Daniela-Buzura, directoarea postului de Televiziune Culturală, și destul de mulți au aflat despre fostele ei colege de școală generală, surorile Stan, toate trei absolvente a două facultăți, toate trei cu titlul de doctor în științe (Cornelia, Rodica și Lidia), precum și de vecina lor, fosta lor colegă de școală, procuroarea Oana Alexandru, care în curând va avea și ea titlul de doctor în drept. Tot pe această stradă stă o reputată specialistă în restaurări de obiecte istorice de artă și pictoriță de icoane pe sticlă, State-Iliescu Veronica. Operele ei artistice vor fi prezentate în lista cetățenilor cu contribuții de seamă din acest oraș.
Dacă editorul care a adunat în “Cartea recordurilor”, faptele cele mai ieșite din comun ar fi cunoscut acest lucru, cred că ar fi menționat această stradă în cartea lui, deoarece rareori se întâmplă ca dintr-un spațiu atât de mic, de pe o singură străduță, uitată de toți, să răsară asemenea personalități dotate cu un așa mare har de la Dumnezeu. Și toți acești distinși colocatari ai străzii au fost elevi ai școlii din Scăieni, dintre care cinci sunt fostele mele eleve, pline de tinerețe și înțelepciune, cu care mă mândresc împreună cu toate celelalte cadre didactice care le-au educat, deși primul merit este în mod categoric al acestor fete. Vom vedea că, la acest subcapitol, mai există și alți foști elevi ai acestei școli, așa cum există și foști elevi, la fel de merituoși, ai Școlii nr. 1 din Boldești. Să-i prezentăm, pe scurt, pe fiecare în parte:
Inginerul Alexandru Parianu s-a născut la 13 mai 1929 în comuna Castelul, din județul Constanța, fiind fiul lui Vasile Parianu, muncitor, și al Elenei, casnică. De mic s-a mutat la Scăieni, unde a învățat primele clase primare. Între anii 1940-1944, a continuat studiile la Liceul comercial “Spiru Haret”, apoi la Liceul “Sfinții Petru și Pavel”, ambele din Ploiești. A urmat Facultatea de Tehnologia Þițeiului, din cadrul Institutului de Petrol din București, devenind, în 1955, inginer tehnolog în petrol. Fiind unul din absolvenții eminenți, a fost repartizat din prima zi de serviciu pe o funcție de răspundere, ca diriginte de șantier la Blocul de ulei de la Brazi, după care, în urma unor inovații tehnice făcute, a fost avansat ca inginer operator la desalinizarea țițeiului din cadrul Rafinăriei Teleajen. Când s-a înființat moderna stație de deparafinare, inginerul Parianu a fost numit inginer șef la secția de Instalații de deparafinare la aceeași rafinărie. Și de data aceasta tânărul inginer lucra la un complex de invenții care reduceau timpul de deparafinarea țițeiurilor. O altă avansare, venită din partea conducerii centrale de la București, a fost aceea de inspector tehnic la Banca Română de Investiții. Întrucât la întreprinderea “Petrochim” din Ploiești era însă mare nevoie de niște îmbunătățiri tehnice urgente, inginerul a fost solicitat la acest nou loc de muncă unde multe instalații nu funcționau bine și se lucra cu ele defecte.
Această întreprindere se afla locată în zona Blocurilor Nord de la Ploiești, lângă întreprinderea de detergenți DERO. Dacă inginerul Parianu ar fi știut peste ce mare necaz va da acceptând acest transfer, ar fi rămas în continuare pe postul de inspector tehnic la bancă. Dar e greu să ne cunoaștem viitorul...
Într-o zi nefastă, în ziua de 15 august 1959, pe la orele 18, când dânsul făcea o verificare de rutină, cu câteva minute înainte de ieșirea din tură și de plecarea acasă, niște muncitori îl anunță alarmați că s-au spart ventilele cu gazul izopetan lichid, un gaz extrem de inflamabil, mai ales în apropiere de flăcări. Cel mai mult lichid se scurgea dintr-o coloană principală și jeturile lui erau împrăștiate cu putere în toate părțile. Se știa ce urma în minutele următoare: o explozie uriașă a întregii coloane care ar fi antrenat alte explozii catastrofale, în lanț, ale rezervoarelor din vecinătate, din cauză că, în apropiere, ardea focul de la cuptorul de la stația de polimerizare. Izopetanul era dirijat prin conducte la un catalizator care polimeriza izopetanul în faza întâi de cauciucare (această stație se va transfera ulterior la Onești).
Când au văzut cum curg ventilele și că se mărește jetul, cei din jur, cu excepția a câțiva, au rupt-o la fugă. Cel mai mult curgea ventilul nr. 1. Inginerul a alergat spre el și l-a închis, dar până să-l închidă fusese deja stropit cu lichid pe pantaloni și pe mâini. Mai puțin lichid se scurgea din ventilul nr. 2, din apropierea cuptorului, dar chiar acesta era cel mai periculos punct detonant. Tocmai când voia să fugă spre ventilul al doilea, gazele lichide care îl stropiseră pe corp, s-au aprins și inginerul Alexandru Parianu a devenit o torță vie. Urlând de durere, s-a trântit cu spatele pe iarba și s-a tăvălit cu flăcările pe el. Cel mai curajos a fost inginerul Sturm, un coleg de serviciu, care a avut prezență de spirit să-i tragă repede pantalonii. Focul i s-a stins, însă avea arsuri de gradele II, III și IV pe toată suprafața trupului (75%), mai puțin pe față. Chiar așa ars, știind că tot va muri, s-a ridicat în pielea goală, numai în chiloți, și a mai fugit 30 m să oprească pompa care alimenta izopetanul lichid, oprind instalația de polimerizare, dar și scurgerea ventilului care se îndrepta spre cuptor. În felul acesta explozia nu a mai avut loc. Nu numai toată întreprinderea a fost salvată de la dezastru, ci întreg orașul, iar dacă nu chiar tot Ploieștiul, atunci tot cartierul de nord aflat lângă Petrochim a fost salvat; mii de vieți s-au aflat atunci în mare pericol fără ca oamenii nici măcar să știe acest lucru. Bravul inginer făcuse un gest măreț de sacrificiu. Dar trupul lui, din nenorocire, devenise o rană vie. Salvarea a sosit după câteva minute, însă medicii de la serviciul de salvare nu-i mai dădeau absolut nici o șansă de supraviețuire.
Părinții inginerului au fost distruși, fiindcă Sandu era unicul lor copil, iar accidentul lui le-a scurtat mult viața. Până în ultima lor clipă, dânșii au făcut tot ce au putut să-i aline suferințele. Soția inginerului, când l-a văzut în ce hal arată, s-a speriat și a fugit - și dusă a rămas până astăzi, încât la cumplitele-i răni fizice i s-au mai adăugat și alte răni sufletești. Medicii de la spital l-au trimis să moară acasă. Părinții sufereau și ei eroic alături de fiul lor. Îl ungeau zi și noapte cu “leacuri băbești” - naturiste, cum le zicem noi astăzi: albuș de ou, miere, ceară de albine topită cu ulei, seu topit cu ceară, în care dizolvau antibiotice etc. Zilnic îi făceau băi cu ceaiuri de plante. După câțiva ani, rănile începuseră să i se cicatrizeze, deși multe plesneau la cea mai mică mișcare, iar trupul i-a rămas chircit în poziția de stat cu genunchii ridicați. Durerile și usturimile îi erau însă cumplite, insuportabile. Ani de-a rândul tânărul acesta a urlat de durere. Când a putut să miște puțin mâna stângă, inginerul a cerut cărți să citească. “Citirea Bibliei și a rugăciunilor, l-au ajutat să trăiască” - așa spuneau părinții lui. A urmat o serie de patru operații dificile făcute la spitalul din Azuga de marele medic osteolog Gheorghe Meghea. Grație lui, după câțiva ani, Sandu a putut să-și întindă picioarele și să stea în șezut. Acolo, la acel spital, a cunoscut-o pe cea de a doua soție a sa, pe directoarea unei grădinițe din Ploiești, Mioara Iordănescu, nepoata sculptorului Ion Iordănescu. Ea a fost îngerul lui păzitor și sufletul de aur care i-a insuflat inginerului dorința de a supraviețui. De 49 de ani, inginerul-erou stă lungit în pat, numai cu fața în sus. Rareori a putut să fie ridicat și pus cu dificultate într-un cărucior cu roate. Poate ar fi avut nevoie de tratament în străinătate, dar mijloacele lor materiale sunt extrem de modeste. Pensiile mici nu li se ajung nicicum. De-a lungul acestor ani, rareori a putut fi scos afară. Cât timp au stat la Scăieni, Mioara își mai plimba soțul cu căruciorul. De când au părăsit strada Păcii și s-au mutat la bloc, la Ploiești, au trecut câțiva ani buni și de atunci Alexandru nu a mai putut fi coborât pe scări afară, de la etajul întâi, decât numai de câteva ori. În cei 49 de ani de suferință, inginerul a citit însă enorm de multă literatură: religie, filosofie, artă, beletristică, știință, matematici superioare etc.
Sandu Parianu, cu care am fost prieten de-a lungul întregii lui suferințe, a devenit nu numai o persoană extrem de înțeleaptă, plină de multă carismă - a devenit un sfânt. Suferința l-a apropiat și mai mult de Dumnezeu. Cine a stat cu dumnealui de vorbă, a descoperit un mare înțelept, un filosof autentic și un om de o bunătate și modestie rară, care te fascina când te prindeai cu dânsul în discuțiile elevate, pe orice subiect ai fi dorit. Dacă îi spuneai că a fost un erou, se supăra și schimbă imediat vorba.
Despre dânsul au apărut câteva articole elogioase prin ziarele locale, (unul dintre ele este impresionantul articol “A merge”, scris de poetul Corneliu Șerban în Flamura Prahovei), care îi puneau în evidență marele său eroism, însă acest lucru l-a cam deranjat. “N-a fost nimic excepțional... Am făcut doar ceea ce trebuia făcut”, răspunde el cu simplitate. Când a aflat că a devenit unul din eroii romanului meu “Dincolo de curcubeu”, am observat că nu s-a bucurat prea mult, deși mi-a mărturisit că romanul i-a plăcut.
Părerea mea este că enormul său sacrificiu trebuia, oricum, să fi fost și mai mult scos în evidență, după cum și sacrificiul soției lui, Mioara Parianu, merita din plin să fi fost făcut cunoscut. Puțini cunosc istoria aceasta. Viața lor, oricum, este și va fi totdeauna un subiect de filme, de telenovele nesiropoase și reale, iar eroismul celor doi ar fi trebuit prezentat întregii țări. Iată pentru ce inginerul Alexandru Parianu s-a remarcat ca o personalitate de onoare și de frumoasă excepție în orașul Boldești-Scăieni, un simbol al demnității și sacrificiului suprem, un erou respectat și iubit de toți. Și totuși, soarta a fost extrem, extrem de nedreaptă cu eroul Sandu Parianu, deoarece a avut parte de o moarte cumplită, pierind tot de foc, în vara anului 2006, când s-a aflat nu pentru prea mult timp singur în patul în care, de decenii, zăcea nemișcat, ascultând la un radio băgat în priză, așezat pe pervazul patului. Având o defecțiune tehnică, aparatul a declanșat un incendiu care a aprins toată camera, eroul pierind carbonizat de flăcări. Nu se putea o nenorocire mai mare care a impresionat profund toată comunitatea. Este de-a dreptul greu de înțeles cum un om de o asemenea valoare și puritate morală a putut pieri în cinurile cele mai cumplite, fără să se poată apăra și arzând ca în flăcările iadului. Amintirea jertfei lui va rămâne veșnică, înscriindu-se în seria tragediilor de neînțeles.

Daniela Zeca-Buzura - Nici nu-mi vine să cred că fetița aceea micuță, cu ochi frumoși și cu voce blândă (n. 01.11.1966), care-mi citea acasă la ea sau la mine din caietul ei de poezii adolescentine, a devenit directoarea Televiziunii Culturale Române, singurul post serios de TV românesc, pe care îl urmăresc deseori și aici în America pe Internet, cu mult interes. A muncit enorm de mult copilul acesta, dăruit de Dumnezeu cu talent și elocință, până a ajuns în cercurile cele mai rafinate ale elitiștilor români, fără să se intimideze de prestanța lor. După cele peste 200 de interviuri luate unei diversități de mari intelectuali din țară, a acumulat o experiență atât de bogată în acest domeniu, încât a simțit nevoia să elaboreze primul manual de “Jurnalism de televiziune” din istoria României. Cartea, destinată profesioniștilor de televiziune, dar și studenților de la facultățile de jurnalism, trecând în revistă principalele genuri ale audio-vizualului, a apărut în vara anului 2006 în colecția “Media” a Editurii Polirom din București.
Este o reală plăcere și destindere să o urmărești pe lectorul universitar dr. Daniela Zeca-Buzura, conducând discuțiile în stil peripatetic, cu somitățile culturii contemporane de la noi, etalându-ne o artă nouă, necunoscută înainte, aceea a interviurilor radiofonice sau de televiziune profund elevate și deosebit de originale, care au darul să fascineze atât pe telespectatorul/ascultătorul cel mai exigent, cât și pe interlocutorul însuși - dar chiar și pe oamenii cei mai simpli. În prezent, Daniela este lector univ. dr. asociat la Catedra de Jurnalism a Universității din București. Vechea ei pasiune, scrisul, se pare că a trecut din nou pe prim plan. Este o poetă de o rară sensibilitate, dovedind aceasta prin volumul ei de versuri “Orfeea”, cu care a debutat în 1993; este o romancieră care s-a impus prin lansarea, în anul 2000, a romanului ei “Îngeri pe carosabil” și mai este o excelentă memorialistă, membră a Uniunii Scriitorilor și a Uniunii Ziariștilor din România. Teza de doctorat din anul 2002, “Melonul domnului comisar”, conține pagini antologice.
Daniela a devenit cunoscută și prin seria de articole apărute în publicațiile “Viitorul Românesc”, “Ora”, “Convorbiri literare”, “Caiete critice”, “Luceafărul”, “Ramuri” etc., prin numeroasele emisiuni de radio pe care le-a realizat. Apariția ei elegantă pe micile ecrane, cu vocea deosebit de caldă și explicită, a făcut-o cunoscută prin sutele de emisiuni de autor, precum “Cafeneaua artelor”, “Librăria pe roți” ori emisiunea “Ceva de citit”.
Am survolat cu privirea un manual american similar, de teorii și concepte pentru realizarea unor emisiuni TV, dar comparativ cu “Jurnalismul” Danielei Zeca-Buzura, el mi s-a părut sărac în modalitățile de punere în practică a conceptelor clasice și moderne, prin exemple, exerciții utile și aplicații, cât și prin texte inedite, în care profesioniști ai programelor românești de televiziune, precum Robert Turcescu, Marius Tucă, Eugenia Vodă, Lucia Hossu-Longin, Irina Păcuraru ș.a, împărtășesc din experiența lor. Pentru emisiunile sale de televiziune, autoarei i-a fost decernat Premiul Național de Televiziune pe anul 1997, acordat de Uniunea Scriitorilor și Fundația “Scrisul Românesc”, distincție acordată, la acea dată, moderatorilor Octavian Paler și Nicolae Manolescu. Să nu uităm că Daniela este încă foarte tânără și că mai are destul de multe de spus, de abia de acum încolo... Oricum, de când scăienara noastră este directoarea stației TVR Cultural, ea a ridicat mult ștacheta gustului estetic al românilor, dar și prestigiul acestei televiziuni care are ca vedete numai personalități de primă mână ale vieții culturale din România, reușind să integreze armonios TVRC în simfonia televiziunilor culturale europene.
Când dânsa, în urmă cu câțiva ani, m-a vizitat acasă la Scăieni, cu distinsul ei soț, Mihai Buzura, fiul cunoscutului scriitor Augustin Buzura, m-am bucurat foarte mult. De atunci eu nu am mai văzut-o decât pe micile ecrane. Când am să o întâlnesc, poate că am să-i pun o întrebare care mă roade: Daniela, de ce ți-ai vândut frumoasa ta casă de la Scăieni, de pe strada Păcii nr. 4, fără să mai treci spre a-ți revedea locurile copilăriei? Dar poate că... o să mă răzgândesc și nu o să-i mai adresez niciodată această întrebare, de teamă ca nu cumva, la rândul ei, să nu mă întrebe și ea: De ce ai părăsit frumoasa ta țară ducându-te peste mări și țări?
La urma urmelor, fiecare am avut motivele noastre personale. Dar oriunde ne-am duce, locurile copilăriei nu le vom putea smulge niciodată din sufletul nostru...

Surorile Stan: Din casa modestă a unui muncitor harnic, care era și căruțaș în timpul liber (Stan I. Ion, căsătorit cu Elena, o mamă eroină, cu un înalt spirit de sacrificiu), s-au născut cinci copii-minune - trei fete frumoase, astăzi fiecare cu două facultăți și cu doctorate luate, precum și doi flăcăi, la fel de inteligenți (Abel și Daniel), unul profesor de sport și ziarist, celălalt un excelent mecanic auto, care au făcut părinților și localității o foarte mare cinste. După căsătorie, fetele și-au schimbat, desigur, numele:
Cornelia Raicea (n. 14 ian. 1966, la Ploiești) este cea mai mare dintre frații Stan. Aș începe însemnările mele despre ea cu o mică istorioară... Pe când Cornelia era elevă la liceul “Mihai Viteazul” din Ploiești, soția mea, Dorina, și Cornelia se întorceau amândouă în aceeași mașină mică spre Scăieni, venind acasă. Șoferul gonea cu o viteză mult peste viteza normală și deodată o mașină a miliției o ajunge din urmă și o oprește, lucrătorul de la circulație cerându-i conducătorului prins în culpă, carnetul. Când milițianul furios dă cu ochii de frumoasa elevă blondă din mașină, care-l țintea cam speriată cu privirile ei albastre, dintr-o dată mutra lui încruntată i se transformă într-un zâmbet larg, inima i se înmoaie și îi dă șoferului carnetul înapoi spunând: “Ai noroc cu domnișoara asta frumoasă de lângă dumneata, fiindcă altminteri îți luam carnetul. Nu știu de ce toți șoferii când au fete frumoase lângă ei, accelerează totdeauna vitezele. I-ați carnetul înapoi și mergi cu viteza normală.”
Acuma și eu, ca și milițianul din România, mi-am pus de câteva ori aceeași întrebare: de ce bărbații când au fete frumoase lângă ei apasă mai tare pe accelerator, iar răspunsul pe care mi l-am dat ar fi că, într-un asemenea anturaj, conducătorii auto vor să-și mărească prestigiul demonstrând bărbătoși una din agilitățile lor, ca semn că dispune și de restul celorlalte.” Dar jocul poate fi periculos. Grecii antici aveau despre privirile oamenilor un cuvânt: “kalokagathia”, care s-ar traduce în românește prin “frumusețe și bunătate”. Cam aceasta au fost dintotdeauna privirea și sufletul Corneliei. Însă la ea era mult mai mult, căci la caracterul ei blând trebuie adăugat și surplusul de inteligență și seriozitate, o caracteristică transmisă genetic tuturor fraților ei, cu toții educați într-o curățenie de spiritualitate exemplară, izvorâtă din modelul viu, de mucenicie, al mamei, combinată cu unele asperități restrictive venite din direcții paterne. Rezultatul a fost excelent, întrucât a stimulat impulsul volițional al tuturor copiilor, căci toți sunt un produs exemplar nu atât al unei atmosfere familiale rigide, ci în primul rând al seriozității. Numai așa se explică felul cum aceste fete au răspuns cu același sacrificiu sacrificiului făcut de părinți, efortul finalizându-se cu rezultate admirabile, într-un fel de întrecere ambițioasă la care Cornelia a dat startul.
După terminarea liceului, tentată de dragostea pentru motoarele mașinilor, Cornelia s-a înscris la Facultatea de Transporturi, din cadrul Universității Politehnice București, pe care a absolvit-o cu brio, primind diploma de inginer specialist în automobile. A continuat cu masteratul în management, ceea ce i-a permis să se înscrie la doctorat. Teza de doctorat se baza pe cercetările originale întreprinse de tânăra ingineră în ateliere și în laborator, având titlul “Cercetări privind reducerea transmisibilității vibrațiilor de la motor la cabina autocamionului”, demonstrând practic că asemenea trepidații, destul de dăunătoare ansamblului auto, specifice mai ales motoarelor diesel, pot fi mult reduse. Conducătorul lucrării era prof. dr. ing. Gheorghe Frățilă, un cunoscut specialist în domeniu. În urma unor concursuri pretențioase, după o stagiatură de asistență, a devenit Senior Lector la Facultatea de Transporturi din cadrul aceleiași universități politehnice și, desigur, drumul ei nu se va opri aici, dorind să concureze pentru funcția de conferențiar iar mai târziu pentru aceea de profesor universitar. Nici o barieră nu îi poate rezista. De acest lucru putem fi siguri, chiar dacă, după căsătoria cu un campion la tir al României, Iulian Raicea, și după aducerea pe lume a două fetițe minunate, Alexia-Teodora și Anastasia-Ioana, grijile dăscăliței universitare se împart între familie și facultate. Acest lucru nu a împiedicat-o să participe la congresele internaționale din Europa sau să colaboreze la Buletinul INFO SIAR (Societatea Inginerilor de Automobile din România), să publice o serie întreagă de articole de specialitate, precum și cărți tehnice de mare căutare pentru specialiști: “Combustibili pentru automobile”, Edit. Printech, Buc., 2000, împreună cu colegul ei, ing. C. Ioz; “Documente, tabele și date bază pentru MS Office Applications”, o carte de computerologie cu elemente introductive și de bază în MS Word, apărută în Editura MATRIX, Buc., 2005. În engleză, a publicat lucrarea “A model for theoretical studies of the dynam behavior of truck structures”. Capacitatea de a demonstra abilități profesionale și-a etalat-o la cursul ei de combustibili, lubricanți și materiale speciale pentru automobile pe care îl predă studenților ca director de curs, descriind compoziția combustibililor, specificitățile lor fizice și chimice. Acest curs se bucură în continuare de mare succes.
Angrenată în atâtea direcții, este greu să înțelegem cum această ființă tentată să devină un spirit universal, a mai făcut o facultate de cibernetică și a mai urmat încă o Facultate de Teologie interconfesională din cadrul Institutului Teologic Ortodox București, pregătind scrierea unor cărți care să abordeze și o tematică aferentă acestor studii. Evident, specialista Cornelia Raicea nu are astâmpăr, combustibilii pe care îi descrie și îi analizează ea în laboratoare aprinzându-i spiritul avid ce se vrea propulsat tot mai sus, nu din orgolii, ci din setea nestinsă de a ști și de a ne fi tuturor de folos.
Pentru mulți spiritul universal al lui Leonardo da Vinci s-a dovedit o boală care se ia, contaminând acum și sexul frumos.
Rodica Puște (n. 14 IV 1967, la Ciorani, PH), surioara Corneliei și a Lidiei, aflată acum în America, cu soțul ei Adrian, geolog și asistent universitar, la două ore și jumătate de zbor cu avionul de la Chicago, păstrează în sânge, la fel ca surorile ei, dorința de a coborî știința din cer pe pământ și de a o stăpâni în totalitate. După terminarea școlii generale din Scăieni, a studiat la Liceul de chimie nr. 4 din Ploiești, pe care l-a absolvit în 1986.
Între anii 1989-1984, urmează facultatea de Biologie, Geografie și geologie, din cadrul Universității Bolyai-Babeș din Cluj-Napoca. Între 1994-1995 face masteratul și devine Master în geologie, la aceeași facultate clujeană. Nedorind să întrerupă tradiția lansată de sora ei mai mare, între 1998-2002, urmează Facultatea de istorie și Filozofie a aceleiași universități, absolvind-o cu teza de licență “Iubire și euharistie” (2002), lucrare unanim apreciată de comisie și care am dori să fie publicată. Se înscrie la doctorat și obține titlul de Doctor în geologie. Între 1996, până în prezent, a lucrat pe postul de cercetător principal gradul 3 la Institutul de Geologie din București, filiala Cluj, de la care a cerut concediu fără plată pentru perioada cât va sta în Statele Unite.
Deși avea două facultăți terminate, Rodica a vrut să mărească numărul lor la patru, începând încă două facultăți pretențioase, pe care le-a urmat în paralel un an (1996-1997), dar pe care, în final, s-a văzut nevoită să le abandoneze din lipsă de timp: Facultatea de Psihologie din Oradea și Facultatea de Automatizări și Calculatoare din cadrul Universității Tehnice Cluj-Napoca.
Rodica Puște este autoarea a 15 lucrări de specialitate publicate în țară și străinătate și a fost invitată să participe la cinci școli de vară, la Budapesta, Munchen și Luebek, Germania. Prin concurs, dânsa a câștigat 3 granturi și a avut 11 contracte în care a lucrat. Alături de vecinul ei, ing. Alexandru Parianu, Rodica este una din eroinele romanului meu “Dincolo de curcubeu”. Totdeauna m-am simțit onorat să corespondez cu dânsa prin e-mailuri și să avem rarissime colocvii când se nimerește să vizităm amândoi Scăienii de care și ea și eu suntem despărțiți pentru mult timp.
Lidia Stan-Ghioltan (n. 11.12.1968, com Ciorani, Prahova), sora cea mai mică din cele trei surori - ultima, dar tot la fel de... prima - cu un an mai mică decât Rodica, a terminat școala generală din Scăieni, unde i-am fost diriginte, fiind una din cele mai bune eleve ale școlii. Era un copil inteligent, ambițios și de o cumințenie exemplară. La fel de bună s-a dovedit și în perioada studiilor medii, făcute la Liceul “Mihai Viteazul” din Ploiești, pe care l-a absolvit în 1987.
Conform tradiției lansată de Cornelia și continuată de sora ei Rodica, Lidioara nu s-a lăsat mai prejos până nu a terminat două facultăți, una cu profil tehnic, cealaltă cu profil umanist. În anul 1993 a absolvit Facultatea de Textile-Pielărie din cadrul Universității Tehnice “Gh. Asachi” din Iași, apoi în 2002 a absolvit Facultatea de Istorie și Filosofie din cadrul Universității Bolyai-Babeș din Cluj-Napoca, unde studiaseră și surioarele ei.
Doctoratul l-a susținut anul trecut (2006), cu o teză din domeniul ingineriei industriale cu aplicații practice: “Contribuții privind studiul confortului în corelație cu parametri îmbrăcămintei, condițiile de stare pentru adolescenți și factorii principali de micro sau macro climat”.
Căsătorită în capitala Ardealului cu ing. electronist Ghioltan-Stan Sorin Ioan (n. 28.02.1969), Lidia este inginer-profesor la Colegiul Tehnic Napoca” din Cluj și apariția ei la Scăieni este un prilej imens de bucurie pentru bătrânii care, din cinci copii, nu au mai rămas cu nici unul pe acasă, toți fiind răspândiți în toate punctele cardinale, rareori fiind prilejurile când se pot aduna cu toții împreună. Deși aflați departe unii de alții, ceea ce îi unește pe toți clipă de clipă este marea nădejde și credință pe care întreaga familie și-a pus-o în Creatorul Suprem, pentru că reușitele exemplare ale acestei familii binecuvântate se datoresc în primul rând tradiției familiale și credinței de care nici un copil nu s-a dezis, Lidia fiind un model în această privință.
Oana Alexandru (n. 7 aug. 1968, Buc.) este colega de clasă a Lidiei care de mică dorea să ajungă juristă ca mama ei, Gabriela Rădulescu, care își iubea fetița ca pe ochii din cap, nu numai pentru motivul că era unicul ei copil, dar pentru că era să o piardă. În urma unei operații extrem de dificile și riscante la care fetița a fost supusă, Oana nu numai că a scăpat, dar s-a dezvoltat foarte normal, recăpătându-și puterea de muncă și voința de a se depăși pe sine însăși. Ca și colega ei de clasă, Lidia, cu care se afla în permanentă întrecere - fenomen ce le-a stimulat pe amândouă - Oana va fi o elevă și studentă de elită.
A urmat Liceul pedagogic din Ploiești, terminat în 1987, după care s-a înscris la Universitatea din București, Facultatea de Drept, pe care a absolvit-o în 1993 cu note maxime. Ultima funcție - cea pe care o deține și în prezent - este procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești.
Dacă Oana și-a amânat puțin obținerea doctoratului în drept, aceasta se datorează faptului că, la Procuratură, are un program foarte încărcat, cu procese dificile care o solicită peste programul de lucru, iar acasă o așteaptă soțul ei, managerul echipei Petrolul Ploiești, și cei doi copilași, Maximilian-Alexandru, elev în cl. a VII-a la Liceul de informatică și fetița, Bianca-Amelia, elevă în cl. a III-a. Oana este proprietara celei mai mari săli de fitness din Ploiești, iar acest lucru asigură familiei o bună stabilitate financiară.
Marian Zamfirescu (n. 19 ian. 1975, Moreni) - așa cum Școala din Scăieni se mândrește cu personalitățile descrise mai sus, Școala din Boldești se mândrește, printre alții, cu inginerul fizician Marian Zamfirescu, specializat în optică, laseri, spectroscopie și fizica nanostructurilor. După absolvirea Liceului “I.L. Caragiale” din Ploiești, în 1992, se înscrie la Universitatea București, Facultatea de Fizică, pe care a absolvit-o în 1998, iar un an mai târziu își va susține masteratul în științe, devenind asistent cercetător la NILPRP-București (Institutul Național de Fizica Laserelor, Plasmei și Radiațiilor), de pe lângă Institutul de Fizică Atomică din Măgurele. În 2003 își ia doctoratul în Franța, la Universitatea “Blaise Pascal” din orașul Clermond Ferrand, cu o teză în fizica materialelor, pregătită acolo timp de trei ani. Perioada de studii științifice este mai îndelungată: șase luni la Strasbourg, doi ani în Italia, pentru post-doctorat. Din 2005 până în prezent este membru al NILPRP cercetând opticile nonlineare, laserii ultrarapizi și cristalele fotonice. Între 2003-2005, în Italia, a lucrat la INFM - “Instituto Nazionale per la Fisica della Materia, Dipartamento di Fisica Paolo Scientifico, Universita degli studi di Firenze”, cercetând spectroscopia ultra-rapidă a semiconductorilor nanostructurați. Inginerul Marian Zamfirescu este autorul unor cercetări vaste și minuțioase, ca urmare a experienței științifice din țară și străinătate, în domeniul nanostructurilor, incluzând spectroscopia temporal-rezolvată, microscopia confocală, microscopia forței atomice. În prezent accentul este pus mai cu seamă pe creșterea nanostructurii și pulsurilor de laser ultra-rapide, pe facilitățile acestui tip de lasere și pe nanotehnologie în general.
Singur, sau în colectiv cu alți cercetători români, francezi, italieni, ruși, japonezi britanici etc., fizicianul boldeștean este autor/coautor a cca 20 de lucrări științifice de bază, tratând despre dinamica de recombinare a purtătorilor de sarcină în structurile semiconductoare, metode optice de nanostructurare, fizica microcavităților, fizica nitridelor bazate pe microcavități, studii ale nanostructurilor fotonice prin laseri ultrarapizi ș.a. Parte din ele le-a făcut deja cunoscute prin diferite comunicări științifice, în reuniuni cu specialiști din acest domeniu. Fizicianul atomist, dr. în Fizica Materialelor, Marian Zamfirescu are, în continuare, planuri frumoase, programate pe o perioadă de un an de zile, între lunile martie 2006-februarie 2008, cuprinzând cercetări foarte avansate, prin optimizări și implementări de tehnici noi, absolut originale, în domeniul structurilor investigate, cu numeroase aplicații în scrierea structurilor fotonice și ale materialelor semiconductoare.
Iată că din orașul Boldești-Scăieni se ridică și un viitor mare savant al microstructurilor atomice, cu care nu numai părinții și foștii lui dascăli se pot mândri, ci întreaga comunitate din care tânărul doctor fizician s-a ridicat prin eforturi demne de admirat.
Gabriel Năstase (n. 6 apr. 1963) este, din ianuarie 2007, directorul PETROM-ului din Ploiești și fostul purtător de cuvânt oficial al PETROM-ului, companie privatizată în ultimele luni de mandat ale fostului guvern. Ea se află sub acționariatul companiei austriece OMV. Întrucât austriecii aveau nevoie de o personalitate competentă, ei s-au orientat la inginerul boldeștean Gabriel Năstase, bazați pe experiența lui și pe faptul că fusese unui dintre cei mai buni studenți ai Universității din Ploiești, Facultatea de Petrol, absolvită în anul 1978. Gabriel, după absolvirea celor opt clase la Școala din Boldești, s-a înscris la Liceul industrial de la Scăieni, iar de acolo reușise la examenul de admitere la Facultatea de petrol și gaze ploieșteană. Inițial, după absolvirea facultății, aceasta l-a repartizat la Schela petroliferă Boldești, pe funcția de șef al forței de intervenție, serviciu unde a lucrat până în anul 1980. Din acest an a fost chemat de Societatea Națională Petrom care l-a recrutat pentru importanta funcție de purtător al ei de cuvânt, devenind principala verigă de comunicare dintre marea societate privată și restul colaboratorilor sau chiar dintre ea și mass-media. Când această funcție a dispărut, fiind preluată de alte subsecții, ing. Gabriel Năstase a fost numit într-o funcție mult mai responsabilă, aceea de director PETROM, cu mari puteri decizionale. În perioada când era purtătorul de cuvânt al susnumitei companii, Gabriel a solicitat aprobarea unei oferte de 200 milioane lei vechi necesari pentru ridicarea noului Monument al Eroilor din Piața Petroliștilor. Propunerea i-a fost aprobată și suma a ajutat mult la finisarea acestei lucrări.
Dumitru Negoiță este singurul sportiv din orașul Boldești-Scăieni, medaliat cu o medalie de aur. Cel care și-a pus tot sufletul în descoperirea și antrenarea tânărului Negoiță ca aruncător de suliță a fost profesorul său de educație fizică Nicolae Vălimăreanu, de la Școala nr. 1 Boldești-Scăieni. Negoiță este în mod cert creația profesorului Vălimăreanu - el însuși fost campion național la aruncatul suliței - care, văzând în elevul lui mult dinamism și multă voință, l-a poreclit “Motor”. Iar acest motor a funcționat atât de bine încât, din diplomele câștigate, și-ar putea croi câteva costume de haine - bineînțeles, din hârtia lor care este de cea mai bună calitate, purtând parafele unor mari organizații sportive din țară și din străinătate, cum ar fi cele din București, Stara Zagora, Iugoslavia, Kobe (de aici medalia de aur luată la Universala din Kobe), Japonia ș.a. Dar Dumitru Negoiță a preferat să-și decoreze toți pereții casei cu frumoasele sale diplome. Ceea ce a impresionat pe mulți a fost faptul că Motor, la rândul lui, a nutrit ambiția ca și cei doi copii ai săi, Maria-Nicoleta, și Alexandru-Dory să devină aruncători și medaliați. Și, într-adevăr, ei au mers pe urmele tatălui campion. Astăzi fetița lui este printre cele mai bune sulițare din țară (54,24 m), iar Alexandru-Dory, s-a situat printre primii cinci aruncători, ambii copii fiind antrenați sistematic de tăticul lor, devenit unul din marii antrenori români la aruncatul cu sulița, alături de profesorul Nae Vălimăreanu. De câteva ori am asistat la orele lor de antrenament și, fiind prieten cu maestrul său, i-am prezis lui Motor că într-o zi va ajunge un mare campion, ceea ce s-a adeverit. Orașul din care a țâșnit și el spre înălțimi precum sulițele lansate din mâinile lui puternice, se mândrește atât cu numele său, cât și cu cei doi copii Negoiță, neîndoios, alți viitori mari campioni ai României în acest sport frumos și vechi de câteva mii de ani.

ALÞI CETÃÞENI DE ONOARE:

Stoica Teodorescu (1887-1973): Profesorul Teodorescu s-a născut în Boldești și, analizând cărțile lăsate în urma sa, conchidem că este unul din cercetătorii de bază ai istoriei prahovene, un mare îndrăgostit de plaiurile acestor locuri. Lui îi datorăm “Monografia orașului Câmpina” (1924), “Unitatea geografică și etnografică a pământului și poporului românesc” (1925), “Monografia comunei Telega” (1926), “Monografia liceului “Sf. Petru și Pavel” din Ploiești - 75 de ani de la înființare: 1864-1939”. Această ultimă monografie a fost publicată în 1940. Ceea ce ne surprinde este faptul că, deși boldeștean prin naștere, profesorul Teodorescu nu a conceput o monografie despre locul lui natal. Ne-ar fi fost de mare folos la monografia de față, fiindcă suntem sigur că ar fi scris despre Boldeștii vremii lui lucruri pe care noi nu le cunoaștem, după cum eu, dacă nu aș încerca o descriere a Boldeștiul și Scăieniul vremii mele, cu localitățile anexe, urmașii noștri ar ști mai puțin despre aceste localități, peste 50-100 de ani...

Sever Voinescu, ambasadorul României la Washington D.C., capitala Statelor Unite, este considerat, de asemenea, locuitor al orașului Boldești-Scăieni, de vreme ce are o frumoasă casă în acest oraș, lângă Casa Seciu, în care locuiește când și când...
Sever Voinescu este jurist si ziarist, fost Coordonator al Programului Guvernamental de Afaceri Externe din cadrul IPP (Institutul Politicilor Publice) din București. În același timp, este bine cunoscut în calitate de jurnalist la ziarul Cotidianul și la cel mai prestigios jurnal cultural Dilema Veche. Are o extensivă experiență în probleme de afaceri guvernamentale. În 1997 s-a retras din practicile juridice interne pentru a deveni consilier în probleme externe de natură europeană pe lângă Secretariatul General al Guvernului Român. În anul 2000 a debutat în cariera diplomatică externă devenind Prim Consul General al României la Chicago unde l-am întâlnit de câteva ori. Ca nou ambasador român în America, tânărului diplomat Sever Voinescu îi revin câteva misiuni considerate grele, pentru că atât România cât și Statele Unite trec printr-o perioadă dificilă și destul de încordată pe plan extern, datorită războiului din golf și amenințărilor terorismului islamic care sunt îndreptate deopotrivă atât contra Americii cât și contra României, de fapt, contra întregii omeniri civilizate.

Cristian Pârvulescu (n. 9 ianuarie 1965 în Ploiești) este profesor universitar, doctor în politologie, ziarist și bun mânuitor al frazei rostită sau scrisă pe românește. Ca politolog, s-a remarcat în presă și prin multe programe televizate. A devenit un frecvent comentator al vieții sociale și politice din România, considerat unul dintre cei mai buni și carismatici analiști, date fiind neutralitatea și spiritul său critic lipsit de angajament politic. Cristian este fiul Constanței Pârvulescu, profesoară de limba română la școlile din Boldești și Scăieni. Tatăl său era medic expert în medicina legistă. În copilărie, a trăit și în casa bunicilor de pe strada Podgoriei, din Boldești, unde locuia și mama lui. Bunica sa era cunoscuta învățătoare Ioana Mocanu de la Școala nr.1 Boldești. C.P. a absolvit Facultatea de Filosofie a Universității București (1989) și s-a format la școala de politologie franceză, remarcându-se în România ca una din vocile importante ale societății civile și unul din liderii de opinie din generația tânără care cerea independența de politic și democratizarea societății în primii ani de după Revoluție. Din 1999 este președintele celui mai mare ONG - Asociația Prodemocrația. Ca analist politic s-a pronunțat pentru corectitudinea și transparența finanțării partidelor și a actualului politic, dar și pentru diminuarea rolului lor în ceea ce privește inițiativele guvernamentale, aceasta fiind o cauză a ineficienței politice. A condus multe seminarii și școli de vară privind modificarea Constituției și a legii partidelor. Este, de altfel, unul din experții în domeniul științelor partidelor sau partidologiei.
În prezent, activează ca profesor universitar la Școala Națională de Științe Politice și Administrative unde susține cursurile de Politică Comparată și Instituționalism Politic, iar din decembrie 2005 este decanul Facultății de Științe Politice. Personal, am mare încredere că drumul ascensiv al lui Cristian Pârvulescu nu se va opri aici.

Horia Gane - poet, scriitor, publicist de mare sensibilitate (n. la 10 aprilie 1936, la Scăieni). Toți iubitorii de poezie din România au apreciat frumoasele lui poeme iar cine i-a cunoscut familia - tata: Samoil Gutman, care era muncitor, iar mama, Fani Sigler, casnică - au putut afla nenorocirile acestor părinți harnici și nevinovați, care au suferit cruzimile unei deportări nedrepte din Bucovina de Nord (Gura Humorului), în Transnistria, numai pentru motivul că erau evrei. În 1935, pentru o scurtă perioadă, părinții se stabilesc la Scăieni, unde, în anul 1936, se naște H. Roșu-Gutman, viitorul poet care își va alege pseudonimul Horia Gane. El va urma Școala elementară (1945-1949) și Școala Profesională textile (1950-1952) la Buhuși. Tot în acel oraș, se va angaja ca muncitor la Fabrica de Postav (1951-1953). Între 1954-1956 frecventează cursurile Facultății Muncitorești din București, echivalente studiilor liceale, apoi va intra la Facultatea de Limba și Literatura Română (neterminată) a Universității din București (1956-1960).
Împreună cu alți colegi, Horia Gane înființează primul cenaclu literar studențesc, la care citește, printre alții, poetul Nicolae Labiș. Va avea servicii de bibliotecar la București, la Șantierul Naval Oltenița, va fi director la Biblioteca Raională din Urziceni, la Bibl. Jud. Bacău, apoi coregraf pentru dansuri naționale, redactor la o stație de radioficare, instructor de brigăzi artistice (1967-68), corector la revista Ateneu (1970-74), muncitor la fabrica “Proletarul” din Bacău etc. Va debuta la Scrisul bănățean (1956), din Timișoara, iar editorial cu volumul de versuri Lumină întârziată (1967). Va colabora la multe reviste literare: România literară, Luceafărul, Viața Românească, Tribuna, Ateneu, Cronica etc. Opera: Lumină întârziată, versuri, Buc., 1967; Dimineața noului venit, roman, Buc., 1974; Plante gânditoare, poezii, Buc., 1977; Melior, poeme, Buc., 1981; Puntea de hârtie, poeme, Buc., 1986; Frageda fire, poezii pentru copii, Buc. 1990; Calm, pus deoparte, antologie de autor, București, 2002.
Ne bucurăm că Horia Gane este sănătos și continuă să scrie. Așteptăm să-l întâlnim odată și în Boldești-Scăieni unde i s-ar face o primire festivă, după cum merită.

Aurică Marinescu: Primul primar al noii localitați s-a născut la Boldești în ziua de 3 noiembrie 1930, într-o familie de muncitori. A studiat Liceul Militar Mânăstrea Dealului, din care s-a transferat la Liceul “Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, continuându-și studiile superioare la Academia de Studii Economice (ASE) la București, devenind economist. A lucrat la Schela Boldești pe postul de șef contabil (director economic). A fost primar al comunei Boldești din anul 1969. În 1968, când se unesc comunele Boldești cu Scăieni, devine primul primar al noului oraș, calitate în care și-a dovedit toată destoinicia. Cetățenii l-au considerat unul dintre cei mai valoroși lideri din câți a avut acest oraș. Despre dânsul s-a mai scris în această carte. Dupa ce a ieșit la pensie, dispariția soției sale, Mimi, i-a slăbit mult starea de sănătate. S-a stins în ziua de 17 septembrie 2005, regretat de întreaga comunitate.

Ion Dumitru, actualul primar al orașului, s-a născut la 10 mai 1940 în Boldești, în familia unui muncitor petrolist. Este absolvent al Facultății de Biologie Geografie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, promoția 1965. Este profesor gr. I, cu o vechime de 41 de ani în învățământ, în prezent pensionar. În primul an după absolvire, a fost profesor la școlile generale din Gornetul Cuib, apoi la Teișani, după care a funcționat ca profesor la Seciu, timp de 23 de ani, unde a fost și director. Înainte de a se pensiona, a funcționat la Școala nr. 1 Boldești-Scăieni unde era profesoară gr. I soția sa, Dumitru Elisabeta Mona (născută la 31 martie 1942 la Blaj, având numele de domnișoară Sevestrean), fosta lui colegă de facultate și de grupă. Au o fată profesoară, Alina Paula, și un nepot Alin Alexandru. Profesorul Ion Dumitru a candidat la funcția de primar din partea P. Conservator (fost Umanist Român) și a fost ales primar în 2004, cu vot majoritar. Inițiativa principală de a se ridica un monument al eroilor în fața primăriei a venit din partea dumnealui, conform însemnărilor dintr-un proces-verbal. În Boldești este apreciat de boldeșteni pentru felul cum conduce orașul iar colaboratorii lui de la primărie spun că adevărata casa a primarului a devenit Primăria unde se zbate să rezolve problemele orașului care uneori sunt foarte complicate.
Alte amănunte despre primarul Ion Dumitru pot fi găsite la capitolul despre primăria orașului Boldești-Scăieni.

Iulian Gheorghe Bach este Comisar șef de poliție, Inspector șef al Inspectoratului de Poliție al Județului Prahova. Este domiciliat în Scăieni, pe strada Falansterului, și de când s-a mutat în această localitate, s-a atașat mult de oamenii și de viața acestor locuri pe care, cât îi stă în posibilități, le ajută. S-a născut la 4 iunie 1956 în com. Balta Doamnei, jud. Prahova. Este căsătorit și are doi copii. Studiile militare și civile l-au calificat pentru viitoarele funcții în care a fost promovat, ultima fiind actuala poziție primită în luna aprilie 2006, după ce, cu un an înainte, în martie 2005, prin dispoziția Șefului I.G.P.R., fusese desemnat pentru îndeplinirea atribuțiilor specifice funcției de inspector șef al Poliției Județene Prahova.
Iulian Gheorghe Bach a absolvit Școala de ofițeri activi a M.I. - arma poliție - specializarea: investigarea fraudelor (1985). A continuat cu Facultatea de Poliție - Academia de Poliție “Alexandru Ioan Cuza”, București, profil - Științe juridice (1995), după care a absolvit foarte importante cursuri post-universitare (“Drept civil”, la Fac. de Drept a Universității București - între 1995-96); curs de management polițienesc, curs de Drepturile Omului, de computere, de “Analiză tranzacțională”, la Școala de agenți de poliție “Vasile Lascăr”, Câmpina ș.a. Prin școli și-a însușit noțiuni de limba rusă și engleză. Ar trebui să ne iasă din cap ideea că polițiștii de astăzi, care trec prin atâtea școli, sunt echivalentul milițienilor de ieri, cărora nu li se cerea mai mult decât forța pumnilor. Desigur, pentru a căpăta asemenea atribuții, viitorul lider de poliție s-a distins prin niște merite, promovând examene pretențioase și urcând toate treptele necesare, comparative, dacă vreți, cu treptele de grade militare. Astfel, Comisarul șef Iulian Bach a pornit-o de la nivelul de simplu ofițer de poliție economică din cadrul Poliției orașului Boldești-Scăieni (1985-1990), devenind pentru șapte ani Șeful poliției acestui oraș (1990-1997). Între 1997-2001 a fost avansat ca Prim-adjunct al Șefului Poliției Municipale Ploiești, iar între 2001-2005 Adjunct al Inspectoratului șef, funcție din care a fost promovat în postul ocupat în prezent. Aici îndeplinește o serie întreagă de activități, pe care le-aș numi mari responsabilități, într-o perioadă când, după Revoluție, mulți cetățeni se consideră atât de liberi încât fac cam ceea ce vor, iar unii chiar se întrec să încalce legile. Atribuțiile noului șef sunt: coordonarea activității Serviciului Poliției de Ordine Publică, Serviciului Poliției Rutiere, Serviciului Transporturi, controlul a șase birouri de poliție comunală, în calitate de Adjunct al Șefului Inspectoratului Șef al Poliției de Siguranță Publică din anul 2001 și până în prezent.
Inspectorul Șef este și coautor în editarea lucrării “Noua legislație rutieră completă”, apărută în 2003, și a lucrării “Timpul de muncă”, lucrare de licență (1995). Pentru serviciile aduse, a primit o Diplomă de Onoare în anul 2001 și Semnul Onorific “În Serviciul Armatei”, în 2002.

Vasile Enache (n. 28.06. 1958, Măgurele Prahova) - medic veterinar și fost primar al orașului Boldești-Scăieni, între 1 iunie 1996 și 1 iunie 2004. După terminarea școlii generale din com. Măgurele, a urmat Liceul Agricol din Râmnicu Sărat, secția veterinară (1973-1977), când a devenit tehnician veterinar. Între 1984-1989, a urmat Facultatea de medicina veterinară din București, din cadrul Universității Agricole. Între 31 decembrie 1989 și iunie 1996 lucrează ca șef al Gospodăriei agro-zootehnice la UM 0443 Boldești, ca șef de laborator al oficiului de reproducere. La alegerile pentru postul de primar al orașului Boldești-Scăieni, obținând majoritatea voturilor, devine primarul orașului, viceprimari fiind Cristu Vlăsceanu și C-tin Năstase. După acel mandat, între 2005-2007, devine director EGA Metal Ploiești. În 2004 a terminat o a doua facultate, de Administrație Publică SNSPA.
În urma activității de primar, în orașul Boldești-Scăieni au rămas următoarele obiective realizate: modernizarea clădirii primăriei; înființarea Direcției patrimoniului (prima de acest fel din țară); demararea construcției și de școli la Boldești și Scăieni; monumentul eroilor de la Boldești; fundamentarea unui muzeu al orașului, nedeschis încă; dispensarul nou de la Boldești; creșa de la Boldești; asistența socială pusă la punct; continuarea asfaltării și reparării infrastructurii unor străzi ș.a. Fostul primar este căsătorit cu Mioara Enache, funcționară la oficiul de gaze, și au doi băieți: Mirel Mircea Cătălin, ing. la SN Petrom Prahova, și Liviu Adrian, student an. V la Biotehnologie medical-veterinară, profesie similară cu aceea a tatălui său.

Cristu Vlăsceanu (n. 22.04.1954, Þintea-Băicoi, Prahova). Școala generală a absolvit-o la Þintea, continuând studiile la Liceul din Băicoi. Este absolvent al IANP București, Universitatea Agricolă și de Medicină Veterinară, Facultatea de economie agrară (1993). De asemenea, a urmat și un curs postuniversitar de administrație publică, terminat în 2004 la Universitatea Petrol și Gaze Ploiești (UPGP). Între 1990-2001, a fost ales viceprimar, iar din 2001 până în 2004 a desfășurat o splendidă activitate în cadrul patrimoniului local, fiind directorul-fondator al Direcției Patrimoniului din Boldești-Scăieni, prima instituție de acest fel din țară. Impetuos și plin de dinamism l-a susținut în activitate pe primarul Vasile Enache, în toate realizările din perioada acelui mandat de primariat: construcții de școli, dispensar, canalizarea centrului Boldești până la Scăieni, monumentul ș.c.l.

Cristina Stoicescu - fosta elevă a Școlii nr. 2 cu clasele I-VIII din Scăieni, Cristina Stârceanu din Balaca, este actualul șef al secției de Medicina muncii de la Spitalul județean Prahova din Ploiești. Ea s-a născut la 25 ianuarie 1969 în Ploiești și după terminarea Liceului “Mihai Viteazul” (1983-1987), va reuși printre primii la Facultatea de Medicină și Farmacie “Carol Davila” din București, pe care o va absolvi în 1995, ca medic internist. Este căsătorită cu medicul Dănuț Stoicescu, absolvent al aceleeași facultăți. Au doi băieței.
Rezidențiatul a fost făcut între 1994-1998 în medicina muncii, iar următorii cinci ani (1999-2004) a fost un timp necesar de specializare în pneumologie. Deși amândoi soții fuseseră repartizați la București, după o perioadă de lucru în spitalele din Capitală, au cerut să fie transferați la Ploiești. După cum vedem, Cristina a revenit la vechea ei specializare din medicina muncii, care este o branșă destul de responsabilă a medicinii moderne din zilele noastre, tânăra doctoriță fiind acolo, ca și în viața de toate zilele, un model de corectitudine. În serviciul pe care îl are acum, duce și o importantă activitate de cercetare. Sora Cristinei, ing. Niculina Voinea (n. 4.09.1959, Scăieni), absolventă a Universității Politehnice București, este specialistă în ingineria proceselor chimice la Schela Boldești, mamă a doi copii, Andrei și Răzvan, studenți la Facultatea de Informatică.

Nicolae Moianu (n. 7 aug. 1941 la Aricești Rahtivani, jud. Prahova) este unul dintre cei mai prolifici arhitecți români din generația sa, autor de lucrări splendide, extrem de cunoscute de milioane de oameni care, din păcate, le văd, le folosesc, dar numai câțiva se întreabă cine o fi fost autorul lor... Vă dau numai trei exemple din lucrările lui și o să vă convingeți că am dreptate. Sute de mii de cetățeni trec anual prin fața Gării de Sud și văd acolo o mare și frumoasă fântână arteziană, apărută în 1969 lângă monumentul eroilor, dar cine știe că autorul ei este arhitectul Moianu, care a trăit mai toată viața la Scăieni? Zeci de mii de turiști români și străini, când vizitează Satul de Vacanță de la Mamaia, admiră frumusețea și originalitatea “Hanului Prahova”, dar câți știu că a fost conceput mai întâi pe planșeta arhitectului Moianu? De asemenea, zeci și zeci de mii de oameni circulă sau se plimbă pe frumosul Bulevard CFR din Giurgiu, dar câți știu oare că modernul bulevard este tot opera lui? (La drept vorbind, cu câțiva ani în urmă, admiram și eu acest bulevard, dar nu știam că este opera con-orășeanului meu.) Și tot așa, putem înșira o lungă listă cu o serie de alte lucrări minunate create de arhitectul din Scăieni, însă, deocamdată, mă voi mulțumi să amintesc doar pe cele mai apropiate, mai accesibile, dintre ele, fiindcă multe sunt răspândite pe o arie largă, prin țară.
Voi începe cu marea și noua școală etajată din Boldești, care are 12 săli de clasă, 4 laboratoare, 4 alte săli pentru clasele I-IV, o mare sală de sport (15 x 30 m) și o înfățișare impunătoare. Întregul centru al orașului Mizil este proiectat tot de acest arhitect, apoi întregul cartier Micro-14 din Buzău, precum și cartierul Costieni din Râmnicu Sărat. La fel - Policlinica “Cina” de pe Str. Andrei Mureșanu, din Ploiești, cinematograful-cineplex “Modern”, cu două săli, de pe Șoseaua Vestului (construit în 1975), din același municipiu, Sala Polivalentă de 1000 de locuri, de la Plopeni (1984-1985), Casa de cultură Plopeni (1980), Hotel-Park din Băile Govora etc., etc., spre a nu mai vorbi de atâtea și atâtea renovări, printre care Casa Cămărășiei din Slănic Prahova, Hanul Roșu de la Vălenii de Munte (acesta, din păcate, incendiat cu rele intenții de niște criminali mafioți), proiectări de case particulare, cimitire ș.a. La toate aș mai putea adăuga și propria lui casă - nu aceea părintească din Scăieni, pe care a vândut-o - ci eleganta vilă din Seciu, aceasta fiind locuința de vară a marelui constructor care locuiește acum mai mult în Ploiești. Până să iasă la pensie, arhitectul Moianu era cunoscut și ca “violonistul Moianu”, fiindcă interpreta piese clasice la vioară; i se mai spunea și “pictorul Moianu”, căci a pictat o serie de minunate tablouri care, fotografiate și adunate, ar putea alcătui astăzi un frumos album de artă ce ar merita să fie publicat.
Pentru că am copilărit cu Nicușor, cum îi ziceam eu în copilărie, îmi amintesc cum îl chibițam când el picta, până într-o zi când mi-a zis-o în față: “Decât să te uiți la mine, mai bine pune mâna și încearcă să faci și tu o pictură!” “Nu, că nu pot și... nu știu cum”, i-am răspuns eu. Atunci Nicușor mi-a dat în mână o pensulă și tuburi cu ulei, mi-a pus în față o bucată de carton pregătit pentru a fi pictat, a luat din perete icoana Sfântului Nicolae, patronul casei și al lui, și mi-a răspuns: “Ai să poți!”. Și l-am “greșit” destul de bine. Astfel am devenit și eu pictor - numai datorită lui.
Arhitectul Moianu a făcut același liceu ca și mine - Liceul “I.L. Caragiale” din Ploiești (1959-1965), apoi Facultatea de Arhitectură de la Institutul de Arhitectură “Ion Mincu” din București (1959-1965); a urmat studii de urbanism și proiecte de arhitectură, apoi a lucrat ca arhitect la DSAPC Ploiești (1965-1968), devenit I.P.P. (Institutul de Proiectări Ploiești). De acolo a ieșit la pensie în anul 2004. Este căsătorit cu o reputată profesoară de franceză, Constanța Florica Moianu și au o fată care a absolvit Facultatea de Științe Juridice din București, avocata Oana Moianu.
În cartea de față sunt și reproduceri după picturile acestui distins arhitect român.

Ligia Dună (n. 19 apr. 1970) Despre Ligia am mai vorbit când am prezentat talentele muzicale ivite din acest oraș. Ea debutase ca pianistă, însă profesoara ei de canto a descoperit că are o voce de excepție și a îndemnat-o să studieze canto. După absolvirea Conservatorului de muzică din București, a fost repartizată ca soprană la Teatrul de Operetă “Ion Dacian” din Capitală. Până acum a avut roluri interpretative, ca soprană, în următoarele operete: “Frumoasa din pădurea adormită”, de Marius Þeicu (rolul Barzei Berta), “Hello Dolly”, de Jerry Hems (rolul Irenei Malloy), în opereta “Farmecul operetei” de Emmerich Kalman și în “Opereta, dragostea mea”. Anul acesta pregătește și alte roluri.

Florin Dună (n. 9 iun. 1969) Și pe fratele Ligiei l-am prezentat la capitolul despre talentele muzicale ridicate din acest oraș. El locuiește în Berlin. Ca și sora lui, a terminat Liceul de muzică din București și conservatorul “Ciprian Porumbescu”. Este un foarte talentat violonist. Predă cursuri de vioară în limba germană la o școală de muzică din capitala Germaniei. Mai nou, intenționează să publice un curs de vioară.

Miltiade Păun (n. 3 oct. 1928 la Pleașa, Prahova - decedat la 29 iulie 2002 la Scăieni), absolvent al Liceului Militar din Predeal, dar având înclinații muzicale, a continuat studiile la Conservatorul din București. A fost oprit acolo ca asistent. Peste câțiva ani, devine director la Direcția de muzică din Ministerul Culturii, colaborator extern la revista “Muzica”, secretar muzical la agenția de impresariat artistic ARIA, secretar literar muzical la Operă și Operetă, director la “Electrecord”, autor de librete muzicale, co-autorul cărții “Opereta Ghid”, împreună cu Titus Moisescu (Ed. muzicală, București, 1969). A condus ansambluri românești peste hotare. Prieten cu marele tenor Ion Dacian care îl va cununa cu Elena Nicolae din Scăieni și care le-a cântat la nunta ce a avut loc în această localitate. Are un băiat inginer, Ionel Păun, care locuiește tot la Scăieni. Alte amănunte sunt descrise la capitolul despre talentele muzicale ale orașului.

Rusu Dragoș (n. 21.06.1963) este un fost elev al Școlii din Scăieni care, după absolvirea Facultății de Economie Industrială din cadrul ASE (1989), a mai urmat Facultatea de Drept a Universității Ecologice București, susținându-și masteratul în științe economice la ASE – Finanțe-bănci și a devenit director general în cadrul Agenției Naționale de Administrație Fiscală ANAF. Este doctor în Finanțe-bănci. A fost vicepreședinte și comisar la Garda Financiară Centrală, președinte de Antrepozitare Fiscală, director general al Direcției Generale de Inspecție Financiar-Fiscală din cadrul Ministerului Finanțelor Publice. De pe această poziție a devenit primul luptător cu rețelele mafiote, declanșând atacuri bine documentate contra firmelor fantomă, contra valului de evaziuni fiscale din țară, cerând intensificarea expertizelor (în special în vânzările la negru de băuturi alcoolice de marcă, a tutunului fin din import prin folosirea banderolelor false netimbrate corespunzător și fără elemente de siguranță specifice). S-a ocupat cu verificarea produselor impuse accizării, inclusiv a foliilor holografice care au - sau, mai bine zis, care trebuia să aibă - mai multe niveluri de securizare, deoarece chiar și acestea se falsificau, fiind necesar introducerea obligatorie a controlului și verificării cu lampa ultravioletă a etichetelor holografice. Rusu Dragoș, în prezent director în Ministerul Finanțelor, a contribuit concret la combaterea acestui flagel care păgubește bugetul de stat cu sume de ordinul miliardelor de euro (peste 50% din valoarea bugetului de stat). Este căsătorit cu Raicu Angela Iuliana (n. 21.07.1961), absolventă a ASE 1988. Au doi copii: Andreea – studentă anul I la Universitatea Hiperion și Corina Teodora, elevă clasa a II-a.

Nicolae C. Gheorghe Þârlea-Castellano (n. 10.08.1946): Pentru lupta cu arma în mână împotriva comunismului, descrisă la capitolul respectiv, pe acest fost elev al Școlii din Scăieni l-am trecut pe lista cetățenilor de onoare.

Ilie Duțu (n. 20.05.1951): Pentru lupta împotriva comunismului, descrisă la capitolul respectiv, pe acest fost elev al Școlii din Scăieni l-am trecut pe lista cetățenilor de onoare.

Costin Pelinescu (n. 8 iulie 1936) este inginer, profesor, fost inspector general-adjunct al Inspectoratului de Învățământ al Municipiului București și inspector general șef al Secției de Învățământ din Sectorul 1 al Capitalei. Tatăl său este cunoscutul portar al echipei de fotbal a Schelei Boldești, Titus Pelinescu.
Școala generală a făcut-o la Ploiești și la Scăieni iar studiile medii la Liceul “Spiru Haret” din București (1954). A continuat cu studii la Institutul Politehnic din București (actuala Universitate Politehnică), absolvită în 1966 cu titlul de inginer mecanic. După o perioadă de stagiatură ca profesor inginer de tehnologie la Grupul școlar de construcții metalurgie, unde a fost și director, a fost recrutat, în 1972, la Inspectoratul Școlar București, în funcțiile amintite. Între 1985-1998 a fost inspector șef la Sectorul 1 București. De asemenea, a fost ales ca Președinte pe țară a Federației Sportive de Înot. Are două lucrări publicate în domeniul sociologiei.
Inspectorul general Costin Pelinescu a venit și continuă să vină deseori în vizită în Boldești-Scăieni, locuri de care îl leagă cele mai frumoase amintiri din copilărie. În școala generală a fost colegul meu de clasă, unul dintre fruntașii la învățătură pe școală. Ca inspector general a fost, de-a lungul anilor, unul din cei mai apreciați și respectați inspectori din învățământul bucureștean, apreciat de toți directorii de licee și școli generale pentru imparțialitatea și corectitudinea sa exemplară despre care, de-a lungul anilor, s-au scris frumoase articole de laudă.

Viorel Mateianu: Unul din cei mai mari fotbaliști și antrenori de fotbal, juristul Viorel Mateianu, s-a născut la 1 iunie 1938 la Lipănești, Prahova. Deși primele clase le-a făcut în comuna natală, apoi Liceul “I.L. Caragiale” la Ploiești (abs. 1956) și studiile de drept civil la Facultatea de Drept din Cluj și București, ca sportiv el s-a născut la echipa de fotbal a schelei Boldești. Viorel trăia zilnic în Boldești, venea zilnic pe jos de acasă la terenul de fotbal din Boldești și deseori se recomanda că este fotbalist boldeștean. De aici, fostul centru-înaintaș al echipei boldeștene a fost remarcat și recrutat mai întâi în echipa Petrolului din Ploiești, apoi, între 1954-1970 în alte mari echipe, succesiv, la Progresul CSPS, Progresul Finanțe-Bănci București, Universitatea Cluj, Steaua-CCA, apoi din nou la Progresul București, echipa purtătoare a “felinarului roșu”, pe care a adus-o în prima linie din divizia A, Viorel jucând ulterior în ambele echipe naționale - cea de juniori și de seniori - și participând în turnee naționale ori internaționale, care i-au șlefuit talentul până la nivelul de mare vedetă internațională și l-au transformat în idolul numărul unu al spectatorilor din întreaga țară. “Vio” era cel mai bun dribleur al fotbalului românesc din toate timpurile, rapid și imbatabil în fente zigzagate de tip sud-american, fiind adesea comparat cu marele brazilian Pele. S-a spus despre el, pe drept cuvânt, că, în calitate de antrenor de elită, a revoluționat fotbalul românesc prin metode științifice și idei de joc personale. Ca jucător extrem de dinamic, odată minge intrată în iureșul pașilor săi, nu se oprea decât în poarta adversarului, motiv pentru care, de mai multe ori, manageri ai marilor echipe occidentale i-au oferit sume tentante de sute de mii de dolari încercând să-l achiziționeze în formațiile lor. Dar Viorel le-a respins pe toate cu demnitate, chiar dacă în patria sa, adeseori a fost nedreptățit din invidia unor potentați, într-un fel nemeritat și dureros, creându-i o stare psihică ce a contribuit considerabil la îmbolnăvirea lui. Abia în preajma decesului, după revoluție, i s-a oferit - destul de tardiv - titlul de “maestru al sportului”. V.M. a fost nu numai un mare fotbalist român, dar și unul dintre cei mai buni antrenori, ridicând, între anii 1978-1980, echipa F.C. Maramureș Baia Mare la nivelul unei imbatabile echipe de club european (amintim că la Baia Mare clubul sportiv îi poartă numele. După asemenea rezultate, Federația Română de Fotbal l-a “împrumutat” pentru trei ani (1970-73) echipei germane TUS Wansee din Berlinul Occidental, unde, de asemenea, Viorel Mateianu a făcut minuni pe teren. Necazurile trăite în relativ scurta sa viață (moartea unicului fiu care de abia se căsătorise, un prim accident vascular), nu l-au mai ajutat să reziste la al doilea stroke cerebral și în ziua de 25 nov. 1996, a plecat dintre noi, cu trei ore înaintea meciului echipei “Steaua” în cupa UEFA, pe care o iubea și voia să o vadă evoluând pe teren. A lăsat în urmă pe iubitoarea lui soție, jurista Mihaela Mateianu, redactor la ziarul Libertatea, și doi nepoți, astăzi studenți - Dănuț și Viorel Mateianu-2, care locuiesc la Boldești cu Dana, mama lor, profesoară de matematică la școala din această localitate. Fiindu-mi bun prieten și coleg de liceu, am apucat să-l vizitez acasă la București, unde ne-am îmbrățișat cu emoție când ne-am revăzut după mai bine de patru decenii. Am scris despre el în ziarele americane, iar acum consemnez trecerea lui prin lume și în această monografie care este închinată locului pe care Viorel îl iubea atât de mult.

Vivi Răchită: (n. 30 mai 1970 la Boldești-Scăieni). A fost elev al Școlii din Scăieni. Alături de Viorel Mateianu, Valeriu Răchită este unul din cei mai de seamă fotbaliști și antrenori români. Pe undeva, chiar li se aseamănă soarta și stilul lor de lucru. Ar fi multe punct comune care îi apropie - chiar și inițialele de “V” de la “victorie” - dar și multe diferențe. Dacă Viorel era centru-înaintaș, Vivi era “back”, adică fundaș, despre care mulți au spus, în perioada când a mai evoluat la Steaua, că are ceva din Prodan, cu excepția unor mici gafe de care firește că nu poate scăpa nici un fotbalist. Obținuse o medie foarte bună (8,48) într-un meci cu Bistrița, cam prin vremea când el juca la Steaua. De fapt, Răchită a fost preferatul spectatorilor cam în toate echipele și meciurile în care a jucat - și se poate mândri că are un palmares de jucător formidabil, evoluând în vreo opt echipe bune, în decursul a numai câțiva ani. Dacă ne gândim că a pornit de pe simulacrul de stadion al IGS-ului, de lângă casa lui din Scăieni, și a ajuns cu repeziciune pe marile stadioane ale țării și ale Europei, aceasta nu e lucru puțin.
Între anii 1990-1996 a jucat la Petrolul; între 1989-1990, 1996-1999, 2002-2005, deci în trei rânduri, ajunsese să fie idolul steliștilor, căci Vivi se dedicase trup și suflet echipei “Steaua” și poate că ar fi rămas acolo mai mult timp dacă nu ar fi intrat în conflict cu Gigi Becali. După plecarea de la echipa roș-albaștrilor, a mai perindat pe la Plopeni și pe la Onești, apoi în capitala Turciei, în echipa Ankaragükü, iar din Turcia la Farul Constanța, apoi la echipa Litex, din Bulgaria și, în sfârșit, la Universitatea Craiova... A jucat ca fundaș și în echipa națională. Cele mai mari foloase, Răchită cred că le-a adus echipei ploieștene Petrolul, unde s-a remarcat ca un bun și devotat antrenor. Din această funcție, s-a retras în mod festiv, în august 2005, când i s-a și organizat un “meci festiv” special, susținut în cinstea lui, un meci de retragere, cu participarea formațiilor din anul 1995 ale Petrolului și Rapidului, finalistele acelui an.
Incontestabil, Valeriu Răchită este unul din marii fotbaliști ai țării, motiv pentru care consider că merită să intre pe lista de onoare a orașului Boldești-Scăieni.

O PRIMÃ LISTÃ CU CETÃÞENII CARE ȘI-AU ADUS
CONTRIBUÞII DE SEAMÃ ÎN ORAȘUL BOLDEȘTI-SCÃIENI,
SPRIJININD, PRIN MUNCA LOR ZILNICÃ, RIDICAREA LOCALITÃÞII

Deoarece această listă este alcătuită de la mare distanță de țară, fără să existe posibilitatea de a fi întru totul completată cu datele necesare, nici verificată sută la sută, precum autorul și-ar fi dorit, sunt dator cu niște explicații. Mai întâi m-am izbit de criza de spațiu și de timp, dar și de imposibilitatea de a intra în contact direct cu o mulțime de locuitori care sunt sigur că meritau să figureze pe ea și pe care încă nu am putut să-i contactez, deși am încercat așa ceva. (Câteva plicuri cu date personale expediate din țară nu au ajuns la mine în America, probabil oprite de SRI, căci au văzut că erau liste care transmiteau date personale din România în America și, de aceea, aș avea dreptul să spun că acest serviciu de informații mi-a făcut un mare deserviciu, deoarece mi-a sabotat lucrarea de față. Credeam că am scăpat de cenzurarea scrisorilor, obicei criminal moștenit de pe vremea dictaturii comuniste. Se vede treaba că mai avem mult până să ne aliniem la cerințele UE.) De aceea, trebuie să îmi cer scuze de la persoanele aparținând acestei categorii și care sper să mă înțeleagă că, deocamdată, nu figurează aici, nu din rea voință, ci din simplul motiv că, în ciuda unor eforturi făcute, până la tipărirea cărții, cerută urgent de editură, nu am putut afla totuși numele lor și celelalte amănunte. De asemenea, însăși uitarea, uneori, ne joacă feste...
Sunt sigur că lista trebuia să fie cu mult mai mare, fiindcă majoritatea cetățenilor și-au adus obolul la ridicarea localității. Cauzele omisiunilor respective rămân, totuși, motive serioase, vizavi de prețuirea fiecărui locuitor în parte, pentru care îi rog pe cei care lipsesc din această succintă enumerare și se consideră neîndreptățiți, știind că au contribuit cu ceva concret la ridicarea spirituală sau materială a orașului, să aibă răbdare și să-mi comunice numele lor pe următoarea adresă: Prof. Cristian Petru Bălan, str. Bucovului nr.19, Boldești-Scăieni, jud. Prahova, cod. 105300 (sau prin e-mail: cristianbalan1@yahoo.com). Observațiile și adăugirile îmi vor fi comunicate electronic aici, în Statele Unite. În afară de nume, i-aș ruga pe acești solicitanți să specifice profesia, domiciliul și care anume a fost contribuția lor principală la consolidarea bunului renume al acestei localități. Dacă explicațiile vor fi plauzibile, după verificare, numele lor vor fi cu certitudine incluse în ediția a doua a acestei monografii. Le mulțumesc încă de pe acum cu anticipație.
Deocamdată, în această primă ediție, avem informații despre următoarele persoane, domiciliate în Boldești-Scăieni. Din păcate, câteva sunt decedate (numele însemnate cu o cruciuliță), dar aceasta nu înseamnă că nu meritau a fi amintite. Toate numele sunt menționate în ordine alfabetică (oferind și unele amănunte în cazul că activitatea lor a fost necesar a fi subliniată):
Prof. univ. Alecu Ioan-Nicolae (n. 09.07.1945, București), fost președinte AGA în cadrul S.C. “Agros” Boldești-Scăieni, între 1990-1999; +Albulescu Mariana (asist. med., n. 21.12.1953, Ploiești – m. 19.12.1996), Albulescu Șerban (n. 19.07.1949), electronist, Albulescu Doina (n. 12.05.1955), economistă, Albulescu Bogdan (n. 22.03.1978), actor Teatru Național București, Albulescu Andreea (n. 31.10.1980), economistă, ing. Ion Nicolae Alexandru, ing. Ion Angelescu, +Margareta Angelescu, ing. +Mircea Angelescu, Nicolae Angelescu, +Petrache (Petre) Angelescu, ing. Petre (Puiu) Angelescu, Georgeta Anton (tehnician veterinar), Gh. Antonescu, Liliana Antonescu, Ion Anton, Silviu Andrei Antonoiu, prof. Steliana Apostu, ing. Vasile Ardeleanu, Daniela Aron (asist. medicală), Valentin Aron, prof. Natalia Atanase, +Corneliu Axente, ing. Ion Baraonici, Titi Bădica, +Ion Bălan, Puica Bălan, ing. geolog Bărbătescu, Coca Beuca, +Traian Beuca, Daniela Bică, C-tin Belea, ing. Lidia Belea-Mitu, ing. Aurel Bilciurescu (președintele unei companii de import-export), ing. Doina Bilciurescu (n.1949), ing. Olga Bilciurescu (n.1957), Mariana Bilciurescu, prof. Ana Biță, +prof. Ion Biță, Paul Biță, Stelian Biță, +Gheorghe Bîrjoveanu, ing. C-tin Blebea, Ana Bocioacă, Gh. Bratosin, Paulina Bratu, Elena Buiac, Simion Buiac, ing. Valeriu Carp, Marilena Carp, Gheorghe Catrinoiu, Antoanta Cazacu, ing. Violeta Cazacu, Tiberiu Ceaușu, +înv. Gheorghe Cătălin, ing. Gabriel Călinescu, medic stomatolog Daniela Călinescu, Puiu Călinescu, Filofteia Căproiu, Simona Cârcioiu, Stelian Cârcioiu, Cristina Cernat, +Dumitru Cernat, +Emilia Cernat, C-tin Cheșca, Niculina Chiriac, ing. prof. Doina Marina Chiriță, prof. Constantin Chiriță, Ion Chivăran, Rodica Chivăran, Cristina Ciobanu, Natalia Ciobanu, Gabriel Cioc, Rodica Cioc, Ciorobea Daniela, farm. Valeria Ciupercă, econ. Cristina Ciulei, Florin Ciulei (n. 15.09.1969), admin. Șc. nr. 1 Boldești, Ion Ciulei, Florica Ciulei, Vasile Ciulei (n. 22.04.1941), abs. Fac. Electromecanică, Ciulei Fănică (n. 8.10.1967), sudor, Ciulei-Gurău Irina (n. 15.01.1963) economistă și patron de magazin, Ion Constantin, ing. Ciprian Costache, Iulian Costache, Elena-Luminița Costache, ing. Stelian Croitoru, col. sec. Ion Croitoru, Florin Croitoru, Cucu Croitoru, +Crozzolo Alexandrina, Gheorghe Danciu, +Chiril Darie, Valeriu Darie, prof. Elena Darie, Ion Darie, Mariana Darie, ing. Mihai Darie, Petre Darie, Virginia Darie, Cornel Diaconu, +Elena Diaconu, +Ion Diaconu, Fivi Diaconu, +Ovidiu Diaconu, înv. Constanța Diaconescu, ing. Dan Diaconescu, prof. Dana Diaconescu, prof. Silviu Diaconescu, ing. Ion Dima, prof. +Emilia Dincă, econ. Ion Dincă, prof. Constantin Dinu, prof. Ion Dinu, prof. Maria Dinu, ing. Viorel Dinu, ing. +Nanu Dragu, prof. Mona Dumitru, Gh. Duma, Cristian Petre Dumitrache, Eremia Dună, ing. Gh. Dună, Eugenia Duțu-Mihăilescu, ing. Gheorghe Enache, ing. Liana Enache, ing. Enescu Traian, înv. Enescu Veronica, Carol Fechete, Virgil Fechete, Floarea Fechete, Ana Filip, Adrian Filostache, Ioana Filostache, Florea Daniela, Elena Frecăuțeanu, Teodor Frecăuțeanu, prof. Eugenia Filote, Ionuț Filote, ing. Gheorghe T. Gheorghe, Rosika Gheorghe, Constantin Gheorghe, prof. Tatiana Gheorghe, Alexandra Georgescu, ing. Marian Georgescu, Adriano Valeriu Geotti, Corneliu Geotti, +Maria Goțonoga, prof. +Platon Goțonoga, +Leon Grigore, +Nicolae Grigore, Marilena Grigore, +Tamara Grigore, econ. +Valerică Hancu, prof. Hanganu Maria, Ecaterina Hoancă, Eugenia Ilie, Gh. Ilie, ing. Mircea Ilie, Benone Ionescu, econ. Elena Ionescu, cant. Ștefan Ionescu, Constantin Iosif, Elena Iosif, C-tin Isbășoiu, Stelu Ivan, +Antoaneta Lazăr, Maria Leucă, Elena Leucă, Elena Licu, Maria-Lala Licu, Nicolae Licu, înv. Vera Licu, Ion Loghin, înv. Florica Manea, Elena Manole, Ilie Manole, Miruna Manole, Valentin Manole, Aurel Marin, +Constanța Marin, ing. Petre Marinescu (inginer pensionar, fost director a Uzinei de mașini și utilaje din Giurgiu), Elena Matei, +Grigore Matei, Marian Matei, +Niculina Matei, Paul Matei, C-tin Mateescu, ing. text. Teodora Mateescu, Valeriu Mateescu, Ion Mazilu, Bogdan Metea, ing. Corina Metea-Pătrănescu, Elena Mihai, Cleofira Mihalcea, Cristian Mihalcea, Ing. Aurelian Mihăilescu, ing. +Elena Mihăilescu, ing. Constanța Mihăilescu-Dragu, prof. Dorina Mihăilescu, Victoria Minea, Petre Mitiță, prof. Cireșica Marciu, educ. Elisabeta Marciu, înv. +Ioana Mocanu, Maria Musceleanu, Ștefan Musceleanu, farm. Ileana Munteanu, Ion Munteanu, econ. Maria Munteanu, Aurelia Mureșanu, +Mircea Mureșanu, Musa Samir (proprietar cofetărie), Laura Musa, Elisabeta Nagy, Mihai Năstase, Gheorghe Neguț, dr. Nemerovschi Carmen, înv. +Constantin Nichita, Elena Nichita, asist. farmac. Ana Atena Nicola, Lucian Nicola, Gheorghe Nicolae, Bodola Nicolescu, Lizica Nicolescu, C-tin Nicolescu, Puiu Olaru, Valeria Pahonțu, Adrian Pantelimonescu, Maria Pantelimonescu, Roxana Pantelimonescu, +Ioan Paraschivescu, Valeria Paraschivescu, Onițiu Eugenia, Vanda Oprea, Ovidiu Pascu, ing. Corina Metea-Pătrânescu, dr. Doru Pârvan, prof. Constanța Pârvulescu, econ. Lia Petre, +Maria Petre, +Nică Petre, Romeo Petricioiu, Ion Pilică, econ. Adrian Petre Popescu, +C-tin Popescu, înv. Eugenia Popescu, ing. prof. Emilia Raluca Popescu, Steliana Popescu, Caius Aurelian Pița, Eduard Mihai Pița, asist. med. Gheorghe Pița, Eugenia Pița (maistru cofetar cu practică îndelungată în Germania), +Ion Pița, Eugen Popa, Florica Popa, Ileana Popa, Liviu Popa, Lucica Popa, Manole Popa (fost viceprimar), Marius Popa, Olguța Popa, +Puiu Popa, econ. +Constantin Popescu, +Paraschiva Popescu, +Petre G. Popescu (fost notar, primar de centru), Mihai Predescu, farm. Livia Protopopescu, Lucia Pușcașu, Victor Pușcașu, Aurelia Radu, C-tin Radu, Dr. Luiza Radu, Radu Dumitru (Conu’ Mitică, figură pitorescă a orașului, prin nota distinsă de eleganță a vestmintelor sale), prof. Petre Radu, Elisabeta Radu, Eugenia Lelia (Gina) Radu, ing. Gh. Răchită, jurist Gabriela Rădulescu, Georgeta Rădulescu, Ion Rădulescu, Jana Rădulescu, Dorina Rădulescu, col. Mircea Rădulescu, Paul Rădulescu, Relu Rădulescu, Ion Roșca, Lucica Roșca, +Răzvan Roșca, Aurelia Samoilă, Nicolae Savu, Ana Săndulescu, dr. Alin Scarlat, Elena Scărlătescu, Jean Scărlătescu, +Lică Scărlătescu, ing. Elisei Scirenco, Mihaela Scirenco, Pavel Scirenco, ing. Floru Secrețeanu, ing. Nelu Slăboiu (Pavel), Silvia Sorescu, prof. Abel I. Stan, Daniel I. Stan, Elena I. Stan, Aurel Stan, prof. Fabiola Stan, ing. Sever Stan, Ioan I. Stan, înv. Ioana Stan, Valentin Stanciu, Ana State, +Gheorghe State, Mariana State, prof. Petre State, Veronica State, înv. Georgeta Suditu, prof. ing. Constanța Tănase (directoarea Liceului industrial Scăieni; v. Liceul), econ. +Corneliu Tănase, +Aurelian Tănăsescu, prof. Florica Tănăsescu, Ilie Tănăsescu, Remus Tănăsescu, +Ilie Teodorescu, dr. Valentin Teodorescu, Elena Teodorescu, C-tin Teodoru, Alexandru Tolomei, Aurică Tomescu, ing. Ion Tomescu, C-tin Tomescu, +Nicolae Tomescu, Petre Tomescu, +Vasile Tomescu, Ioan Tronaru, Gheorghe Tudor (fost director cămin cultural, consilier primărie), Severa Tudor, ing. Florin Turbatu, tehn. oper. Camelia Voinea, Marius Voinea, Mădălina Voinea, ing. Niculina Voinea, econ. Mariana Urdea, +Vasile Urzică, prof. Cezarina Vasile, ing. Dorin Vasile, Lucica Vasile, Petre Vasile, înv. Georgeta Vasilescu, Grigore Vasilescu, înv. Mariana Vasilescu, ing. Sorin Vasilescu, +Niculina Vâlsănoiu, Octavian Vișan, Maria Vodă, Alexandru Zamfirescu, Emil Zamfirescu, Silvia Zamfirescu, Mirela Zeca, +Tănase Zeca, Ion Zîrnea. (Lista va continua, cu corectarea omisiunilor, în ediția a II-a).

FOȘTI PRIMARI ȘI AJUTOARELE LOR : +Tănase Vasilache (v. mai jos: fondatori), +Ilie B. Răspop (v. mai jos: fondatori), +Popa Manole, Maria Musceleanu (fostă secretară șefă a primăriei orașului, un model de conștiinciozitate), C-tin Năstase, Cristu Vlăsceanu, +Stela Chivăran, Gheorghe T. Gheorghe, (v. mai jos: foști lideri locali), jurist Dumitru Pița, Gh. Tudor, Ștefan Pahonțu.

FOȘTI ȘI ACTUALI LIDERI DE INSTITUÞII LOCALE ȘI ÎNTREPRINDERI :

Col. Petre Răduță (n. 01.01.1946 la Valea Sălciei, Buzău). După terminarea Școlii generale din comuna natală, a urmat Liceul din Râmnicu Sărat și Școala Militară din București (1964-1967). Are gradul de colonel. S-a înscris la Universitatea București, urmând Facultatea de Drept și Filosofie (1970-1979) pe care a terminat-o cu titlul de Diplomat în Drept. Este căsătorit cu prof. de matematica Alexandra Răduță (n. 15.03.1951, la Râmnicu Sărat), licențiată a Facultății de matematică din cadrul Universității “Al. I. Cuza” din Iași. Au doi copii: Cristian Răduță, sculptor (prezentat la artiștii locali) și Georgeta Răduță, asist. univ. la catedra de matematică a Universității Ploiești, (n. 24.03. 1976), căsătorită cu ing. Valentin Maniu. Georgeta și Valentin au doi copii. Colonelul Petre Răduță a lucrat în cadrul Ministerului de Interne, în fosta miliție, fiind detașat la Buzău, Mizil, Văleni și Boldești-Scăieni unde a fost comandantul Postului de miliție orășenesc (1973-1985). În prezent, este pensionar, dar, avându-se în vedere înalta sa calificare și experiență, a fost numit comandantul Poliției comunitare din Boldești-Scăieni, de la înființare (2005) până în prezent. (Vezi. cap. poliția locală). Trebuie menționat faptul că atunci când Securitatea a aflat că Petre Răduță a avut niște relații mai strânse cu familia mea “fugită în America”, a fost mutat din postul ce-l avea în Boldești-Scăieni, la Slănic Prahova. Abia după revoluție a fost repus în drepturi.
Ing. Florin Marinescu (n. 28.12.1954, Ploiești), actualul șef al “Unității Boldești”, cum se numește reminiscența fostei și glorioasei Schele petrolifere Boldești care, de la peste 3000 de salariați, a mai rămas cu vreo 300, se străduiește, pe cât îi stă în putință, să mențină această unitate la linia de plutire. Eradicarea Schelei Boldești s-a produs prin Hotărârea nr. 692 din 7 oct. 1994 privind înființarea de societăți comerciale cu capital integral de stat prin reorganizarea unor subunități din cadrul Regieiei Autonme a Petrolului “Petrom” București. Inginerul Florin Marinescu continuă munca începută de pe când lucra la fosta schelă. Experiența îndelungată îl ajută în acest efort pe care îl duce cu speranța că va fi din nou posibil ca “Unitatea Boldești” să redevină ceea ce a fost - Schela petroliferă Boldești - nicidecum o anexă a Schelei Băicoi. După absolvirea cursurilor elementare la Boldești, apoi a claselor V-VIII la Liceul Caragiale din Ploiești, a urmat Liceul militar “Dimitrie Cantemir” din Breaza. Nu și-a ales cariera militară ci a vrut să devină inginer petrolist. De aceea a urmat cursurile Institutului de petrol și gaze din Ploiești (1976-1981) pe care le-a absolvit cu titlul de inginer. A lucrat în fosta schelă Boldești din 1981 până în prezent, 2007, având mai multe responsabilități: inginer șef de brigadă, șef de secție, șef de producție, până la funcția actuală - supervizor intervenții, șef de unitate.
Constantin Năstase (n. 24.07.1936, com. Corbii Mari, Dâmbovița, fosta Tudor Vladimirescu). Sudii elementare și gimnaziale în comuna natală (cl. I-VI la Corbii Mari, cl. a VII-a la Tudor Vladimirescu). A urmat o școală profesională de electricieni la Târgoviște, fiind repartizat la Schela Boldești unde a lucrat până în 1955. Din 1955 până în 1958 a urmat o școală de maiștri, lucrând ca maistru la schelă până în 1959. În acel an a fost ales președinte de sindicat pe schelă de unde a fost trimis la o școală de partid de un an de zile după care este numit instructor teritorial pe fostul raion Ploiești. În 1969 revine la schelă. Conducerea schelei îl trimite la Academia Ștefan Gheorghiu unde se specializează în probleme economice. Va lucra, în continuare, în cadrul asociației sindicale din Ploiești, apoi ca director comercial la Întreprinderea de aparataje electrice din Ploiești, iar de aici va fi cerut ca director comercial timp de zece ani la Măgurele. Revine la schela Boldești de unde va ieși la pensie în 1995. A candidat la alegerile pentru primărie din partea PSD și va deveni viceprimar între anii 2001-2006, pe vremea când era primar dr. Vasile Enache. În această perioadă s-a avut ca sarcină colectivă două obiective principale: construirea școlii noi de la Scăieni și a sălii de sport de la Școala cu cl. I-VIII nr. 1 Boldești-Scăieni, dotarea lor cu 52 de computere (35 la Boldești, 17 la Scăieni); de asemenea, asfaltarea a 14 km de străzi, construirea monumentului ș.a. Este căsătorit cu educ. Adriana Năstase (vezi A. N.) și au doi copii Gabriel și Mihai (v. G.N.).
Ing. prof. Gheorghe Genel Costache (n. 30.03.1942 la Măgurele, Prahova), fostul director al Fabricii de mucava Scăieni, este fiul Paraschivei și al preotului surghiunit de comuniști, Teodor Costache, după cum arată cartea “Preoți ortodocși în închisorile comuniste”, de Vasile Manea, Editura Arhiepiscopiei Alba Iulia (Reîntregirea). După terminarea școlii generale de la Lipănești, inginerul a urmat Liceul I.L. Caragiale din Ploiești (1960). Dar, fiind “băiat de popă”, a întâmpinat mari dificultăți cu înscrierea la facultate. A trebuit să se angajeze ca muncitor strungar, după trei ani de școală tehnică, la Uzinele “Steagul Roșu” din Brașov. Mai avea colegi 14 fii de preoți, ca și el, aceștia fiind tot strungari... A fost luat în armată la tancuri. Cu certificat de muncitor, a urmat Facultatea de mecanică, din cadrul Politehnicii București (1968) și a primit repartiția la Uzinele de fibre sintetice “Republica” din Săvinești, lângă Piatra Neamț. În 1969 se transferă ca diriginte de șantier la Fabrica de mucava din Scăieni. Din 1987 până în 2001, devine directorul general al acestei fabrici care acum a fost rebotezată CAHIRO. Deci, la această fabrică, a lucrat 32 de ani, timp în care a fost și profesor de tehnologie la Liceul industrial din Scăieni. Inginerul Costache a fost trimis de trei ori în Mongolia, unde a stat mai bine de un an de zile, construindu-le acolo o fabrică de mucava, deoarece acea țară nici nu știa ce sunt acelea cutiile de carton. A fost medaliat cu cea mai înaltă medalie a muncii mongolă, personal de Yumjaaghiin Þedenbal (1916-1991), șeful statului. În afară de două surori, Mariana (1933-1980) și Elena (administrator la o grădiniță), fostul director mai are un frate, Silviu Costache (n. 4.06. 1949, Ploiești), fost secretar al primăriei în perioada când Aurică Marinescu era primar. Silviu fusese operator chimist la Brazi. El a terminat școala generală la Lipănești, liceul seral la Boldești și Universitatea, Fac. de drept administrativ, la Sibiu. În prezent este jurist la Ploiești, doctor în economie. Ceilalți doi frați ai lui Genel Costache au decedat: Costache Marian (1946-1996), absolvent al Liceului industrial Scăieni, un expert electrician auto și fost operator de cinematograf (v. talente muzicale locale) și Ionel Costache (14.10. 1936-09.03.2004), absolvent al Liceului seral Boldești (1968) și al unei școli de maiștri (1978), fost director al Clubului de la Schela Boldești, care, grație măiestriei sale actoricești, a ajuns la locul întâi pe țară într-un concurs artistic.

ALÞI CETÃÞENI DE FRUNTE AI LOCALITÃÞII:

Ing. Mihai Moraru, fost ministru al petrolului, în regimul trecut, provenit din Balaca.
Ing. Toma Călinescu (n. 22.04.1928, Ploiești) este inginer constructor și proiectant arhitectură. După terminarea liceului și a Institutului de construcții din București (1962-1968), a lucrat ca inginer constructor la așa numita Casa Albă din Ploiești, până la pensie. Este autorul unor frumoase construcții (casa ing. Alexandru, de pe str. Păcii din Scăieni, casa familiei Vâlcu, de pe str. Liliacului, casa dr. Daniela Călinescu de pe str. Monumentului, casa dr. Scarlat, de pe str. Monumentului - toate din Scăieni; a lucrat la proiectul clădirilor Omnia, Fabrica de pâine de la bariera Rafinăriei Vega ș.a.).
Inginerul Călinescu este un militant neobosit pentru drepturile cetățenești ale locuitorilor din Scăieni, sprijinind orice activitate a autorităților dusă în această direcție, venind cu numeroase inițiative frumoase și deosebit de utile, acceptând până și “sacrificarea” propriei case pe care a lăsat-o ca mulți ani să fie lăcașul dispensarului localității Scăieni. Frații inginerului sunt: Mihai Călinescu (n. nov. 1929, Ploiești, inginer constructor; Alexandru Puiu Călinescu (n. 1932, Ploiești, șofer, desenator tehnic. Copiii lui, trei la număr, au făcut cinste familiei sale Daniela Călinescu (n. 20.06. 1970 la Scăieni) este medic specialist stomatolog, absolventă a Facultății de Medicină din Constanța (1995), având cabinet propriu, luat zilnic cu asalt de pacienți locali sau din afara localității; Gabriel Călinescu (n. 14.11.1956, Ploiești), inginer constructor, absolvent al Institutului de construcții, București, facultatea de construcții. Posedă o firmă proprie de instalații. Are două fete, amândouă absolvente a liceului de muzică, Bianca-Andreea fiind pianistă la Viena; sora lui Gabriel, Gina (n. 10.09.1955 Ploiești) este profesoară la Toronto, în Canada.
Popa Manole (1936-1993) regretatul viceprimar, a fost foarte atașat de scăienarii pe care îi reprezenta și a fost totdeauna purtătorul lor de cuvânt în primărie.
Ciungradi Silviu (primar între 1979-1981), în ciuda faptului că a avut ghinionul să fie primar pe timpul grevei de la IFLGS, cu care, de altfel, a cooperat foarte echitabil, rămâne un primar care era vestit pentru finețea sa de a sta de vorbă cu cetățenii și de a le oferi sprijinul solicitat de cei care își puteau justifica solicitările.
Econ. Popescu P. Jean (primar între 1991-1992) a fost primul primar al orașului numit după Revoluție, acoperind perioada cea mai dificilă, când întreaga țară era încă destul de debusolată. De aceea lui îi revenise sarcinile cele mai încâlcite pe care, din fericire, le-a depășit cu bine, lucrând foarte conștiincios și fiind deosebit de apreciat, mai ales că era primul primar care nu aparținuse fostului partid de la guvernare. Deși ceruse sprijin din partea conducerii județene, aceasta nu l-a ajutat după cum dorise, așa că a trebuit să se descurce singur. După un an de zile de primariat, nu a mai vrut să continue această muncă, din cauză că a constatat lipsa de cooperare a autorităților superioare, așa că nu și-a mai depus candidatura pentru continuarea mandatului.
Moroianu Gheorghe (1993-1996) este al doilea primar provenind din Scăieni și a căutat să facă totul pentru ridicarea acestui sector al orașului, îndeosebi pentru cartierul Balaca pe care l-a ridicat mult.
Pahonțu Ștefan rămâne ca unul dintre cei mai activi viceprimari. În bună parte, lui i se datorează estetizarea orașului. A ajutat pe cetățeni, oferindu-le sfaturi și planuri moderne pentru remodelarea locuințelor. Era văzut zilnic controlând curățenia străzilor și discutând cu cetățenii să-și înfrumusețeze fațadele caselor și curților din partea străzilor.
Ing. Gheorghe T. Gheorghe (n.30.06.1931 la Scăieni), după terminarea Liceului Sf. Petru și Pavel din Ploiești, a urmat Facultatea de mecanică textile din Iași (1955). Directorul Î.G.S. ing. Mircea Vasiliu, l-a angajat ca inginer la fabrica de geamuri, unde ing. Gheorghe a inventat și pus în producție “sticla spongioasă” și geamul armat. În 1989, ing. Gheorghe devine președintele local al PNÞCD iar între 1994-1995 devine viceprimar al orașului, demonstrând că este o personalitate cu inițiative originale și practice.
Gheorghe Dumitru (primar între 1981-1988) era unul dintre cei mai tineri primari din județ și meritul lui principal este că, având relații la județ mai concrete decât ceilalți predecesori ai lui, a obținut fonduri și sprijin direct, destul de consistent. De asemenea, s-a înconjurat de un consiliu comunal în care predomina tineretul și i-a mobilizat pe toți cu sarcini concrete, îndrumându-i și controlându-i pe fiecare în parte.
Dobre Valeriu (primar între 1992-1994) a fost unul dintre primarii care au colaborat îndeaproape cu conducerea schelei Boldești, obținând sprijinul schelei în multe probleme gospodărești.
Prof. filos. Constantin Dinu (n. 24.02.1936, Scăieni) a urmat clasele primare și gimnaziale la Scăieni, Liceul “I.L. Caragiale” la Ploiești (1950-1954). În 1963 a absolvit Facultatea de filosofie din cadrul Universității București. Pe când a făcut armata, pentru comportament excepțional, a fost trimis la un curs pe care l-a terminat cu gradul de locotenent, ceea ce i-a facilitat intrarea în partidul de la putere. Desemnat de conducerea uteceului pe județ, va deveni secretar cu probleme de școlarizare și pionierești, inclusiv pe linie de educare a tineretului, activitate pe care nu era voie să o desfășoare decât profesorii calificați. După ce, printr-o înțelegere, organizația pionierilor s-a rupt de organizația uteceului, funcționând independentă, sub conducerea Consiliului național județean, profesorul Constantin Dinu este numit șeful unei Comisii de comunicări științifice pe teme de educație și filosofie, unde ține 31 de comunicări științifice în fața unor profesori universitari specialiști. Uneori a fost nevoie să se documenteze în străinătate (într-o bibliotecă universitară din Praga) pentru elaborarea materialelor, toate apreciate de un auditoriu format din specialiști. Altă funcție avută a fost cea de inspector șef al corpului de control al președintelui consiliului popular județean de atunci. Între timp, fiind profesor gr. doi, a păstrat legătura cu învățământul, predând ore (plata cu ora) de filosofie la liceele din Ploiești: Liceul I.L. Caragiale, liceul Mihai Viteazul, liceul Nichita Stănescu ș.a. În ultimii ani, a lucrat în informatică, timp de 14 ani, în calitate de analist programator de sistem electronic. În 1990 a trecut la catedră, de unde s-a pensionat în 1996. A publicat în revista “Viitorul social” materialul “Critica social-economică a lui Virgil Magiaru, elaborată pe baza cuvântărilor lui de la Liga Națiunilor pe când era ministru de externe.” Prof. Constantin Dinu are două fete: Dr. vet. Cristina-Denisa Dinu (n. 1988, București), absolventă a Facultății de medicină veterinară din București, având și masteratul în branșă, în prezent lucrând în administrația de stat. Cealaltă fată, Loredana-Irene (n. 1970 la Ploiești), a absolvit Facultatea de biochimie și domiciliază în Italia, căsătorită cu italianul Imes, fiind mama unui copil de patru ani. Soția prof. C-tin Dinu, Viorica Bălan (n. 18.03. 1936, Focșani), absolventă a Liceului pedagogic, este învățătoare pensionară.
Ing. Florin Turbatu (n. 01.06.1965, Ploiești), în 2001, a deschis, pe str. Liliacului nr. 7, un foarte solicitat birou, “S.C. Conturimob”, de proiectări și de copiat documente prin sistem xerox. Inginerul Florin Turbatu a studiat clasele primare și gimnaziale la Scăieni, Liceul industrial tot la Scăieni, după care a urmat Institutul politehnic din București, Facultatea de metalurgie (abs. 1990).
Prof. rusă Platon Goțonoga (19.11.1916-29.03.2005), director al Școlii generale nr.2 Boldești-Scăieni, între 1 sept. 1963 și 1 iulie 1980, absolvent al Institutului “Maxim Gorki” din București. A fost căsătorit cu Maria Goțonoga (n. 10.10.1924-22.08.2001). Au avut două fete: Rodica și Gabriela. (V. mai jos, ing. Rodica Dinescu).
Înv. Constantin (Titel) Vasilescu (n. 07.01.1924, la Scăieni), frate cu inginerul Gheorghe, cunoscut mai ales prin buna dispoziție pe care o împrăștia totdeauna în jurul său, chiar și atunci când era bolnav; este învățătorul cel mai în vârstă din oraș, căruia i-a trecut prin mâini mai multe generații de elevi. Pe vremea cât a fost director la Școala cu cl. I-IV din Balaca, urmându-i, în 1956, învățătorului Frecăuțeanu, s-a îngrijit pentru mărirea spațiului școlii, pentru îngrădirea curții și dotarea claselor cu materiale didactice noi. După terminarea Școlii Normale de 8 clase de la Bârlad și a Liceului teoretic, a peregrinat prin școlile ardelene de lângă Beiuș. A urmat un an ca student la Universitatea București, Facultatea de drept, (1947) dar, fiind socotit “fiu de chiabur”, a fost dat afară din facultate împreună cu numeroși alți studenți ca și el. În 1956 vine ca învățător și director al școlii de la Balaca, post din care va ieși la pensie. Este căsătorit cu Georgeta Vasilescu (n. 18.02. 1938, la Șarânga, Buzău), învățătoare gr. I, care a funcționat la școala din Scăieni până la pensionare. Au doi copii: Sorin Vasilescu (9.09.1958) inginer petrolist, absolvent al facultății de petrol și gaze din Ploiești și Lizeta Vasilescu (n. 09.11. 1967), inginer informatician, absolventă a Facultății de informatică, București. Lizeta este căsătorită în Italia și locuiește acolo cu soțul ei, revenind anual la Scăieni.
Prof. Ion Dinu (n. 30.11.1945), profesor de limba română la Școala nr. 2 Boldești-Scăieni despre care procesele verbale ale inspecțiilor făcute în acea instituție consemnează elogios că predă orele de limba română la un înalt nivel profesional, ca și sora lui, Maria Dinu, profesoară de matematică.
Medicul Teodorescu Valentin (n. 15.01.1951), absolvent al Liceului I.L. Caragiale Ploiești (1965-1969) și al Universității de Medicină Carol Davila, București (1969-1975) fost director medical al Spitalului Sinaia, medic șef (1987-2007), specialist în boli interne (1987-1990). Căsătorit cu ing. petrolistă Valentina Teodorescu, au doi copii: Letitia Gabriela, absolventă a Școlii Naționale de Științe Politice și Administrative București și Maximilian Mihai, absolvent al Universității Româno-Americane, specializată în marketing și management. Ing. Valentina Teodorescu a urmat și dânsa Universitatea Româno-Americană Facultatea de Economie a Turismului și Universitatea Ploiești, Facultatea de Contabilitate, specializată în Informatică și Gestiuni.
General rez. de brigadă Teodorescu D. Stelian (n. 15.05.1932, Boldești), profesor la Academia Militară București.
Prof. dr. univ., Ionescu Mihai (n. 13.01.1956, Ploiești), de la UPG Ploiești, șeful catedrei de hidraulică. Are 2 copii: Alexandru – student anul III la automatică și Andre – clasa a IX-a.
Ing. Ionescu Nicolae-Claudiu (n. 5.11.1959, Ploiești), inginer petrolist pe Platforma Maritimă „Gloria”. Are 2 copii: Luminița, clasa a IX-a și Cezar, clasa a V-a.
Ing. Ioan Ionescu (n. 11.09.1924, com. Bătrâni, PH), fost șef de secție la schela Boldești. Soția d-lui este învățătoarea Ionescu Mândruța (n. 8.08.1932, Ogretin, PH), absolvent al Liceului Pedagogic Ploiești. S-a pensionat după 35 de ani de vechime.
Ing. chimist Murășan Iuliana (n. 31.07.1960, Ploiești) manager la firma de Protecție a Mediului, Ploiești.
Ing. chimist Murășan Nicolae (n. 25.11.1959. Brașov), manager la firma Unilever Ploiești. Soții Murășan au 2 copii: Diana Elena – studentă la Conservator, facultatea de Muzicologie anul I, București; și Radu Florian – clasa a XII-a la Liceul de Artă, Ploiești.
Ing. Ioan-Liviu Todoran, născut la 24 iunie 1958, Þagu – Bistrița Năsăud, absolvent al Facultății de automatică, Universitatea București. Este inginer la firma personală ArtSoft S.R.L. Ploiești.
Director economic Valeria Todoran (n. 20.05.1960, Scăieni), absolventă a ASE, fostă directoare a Băncii Transilvania Ploiești, pe care a condus-o timp de 10 ani. În prezent, timp de 4 ani, este directoare la Banca Românească Ploiești.
Ing. Dima Ion (n. 21.06.1946, Bănești, PH), absolvent al Institutului Agronomic București, Facultatea de Horticultură, 1970.
Ing. Dima Valeria (n. 1.12.1949, Scăieni), absolventă a aceleeași facultăți în 1974. Soții Dima au doi copii studenți: Dragoș și Bogdan.
Ing. Dan Mogoș (n. 4.04.1970, Segarcea-Vale, Teleorman), absolventă a ASE, Facultatea de economie agrară 1994, proprietaru firmei DANCOR, Scăieni, fondată în 1998. Ing. Crenguța Mogoș (n. 19.12.1942, Pârscov, Buzău), absolventă a Liceului I.L. Caragiale Ploiești (1991) și a ASE București, Facultatea Management Industrial, soția lui Dan Mogoș.
Din persoanele cu funcții trecute sau actuale, mai cităm pe:
Dinu Neacșu (fost deputat în fosta Mare Adunare Națională), Ilie Mircea (fost director la Jovila Construct, alimentarea cu apă a orașului); econ. Jean Boeru, șef contabil schela Boldești; +Ion Ioniță (fost deputat în MAN pe timpul lui Petru Groza), Ion Jipa (în prezent, dirigintele oficiului PTTR), jurist Gh. Pavel (fost judecător la Judecătoria Ploiești; a suferit persecuții sub regimul comunist); educ. Adriana Năstase, fostă directoare la Grădinița Boldești nr. 4 (1961-1990). econ. Ion Nagy (fost director economic al I. Geamuri Scăieni); Prof. Georgeta Necula, fost director al Școlii generale nr. 1 Boldești-Scăieni; prof. C-tin Chiriță (director al Grupului Școlar Industrial “1 Mai” Ploiești); Nică Petre (1930-1992), fost director al BAT; ing. Nicolae Ion, prof. Simion Pop, fost director al Școlii Seciu); ing. Artur State (specialist în fibre optice), ing. Cristian Tomescu (director tehnic la Romtelecom), prof. Gh. Necula (fost director al Liceului industrial Scăieni. Vezi Liceul Scăieni; col. Alecse Olteanu (n. 17 mai 1929 în Boldești-Scăieni) fost locțiitor al șefului Inspectoratului Jud. Teleorman în 1970. În 1977 ajunge șef-plin al securității la Teleorman, până an 1978.
Prof. Silviu Diaconescu (n. 21.05.1921, la Podenii Vechi, Prahova), fost director la școlile din Boldești, Scăieni și Seciu, personalitate distinsă prin toate inițiativele și lucrările sale pe plan de învățământ și de conducere îndelungată a tuturor școlilor din oraș (singurul profesor care a fost director la toate școlile generale din Boldești, Scăieni și Seciu), respectat de toți cetățenii. Împreună cu soția sa, distinsa înv. Constanța Diaconescu, a avut trei copii ingineri: Lioara-Aurelia Bodan, (n. 19.09.1947), mulți ani directoare la Liceul Scăieni, Octavian Diaconescu (n. 27.07.1946 – m. 30.12.1932), inginer specialist în turboreactoare (în unele articole apărute în străinătate s-a scris că a fost asasinat de securitate în fața uzinei Turbomecanica din București unde avea o funcție de răspundere) și Dan Diaconescu (n. 27.07.1946 în Podenii Vechi), inginer naval pe vapoare comerciale, fost coleg cu președintele Traian Băsescu.
Prof. mat. Dumitru Arcanu, fost director al Școlii nr. 1 cu cl. I-VIII și al Liceului seral Boldești, între 1968-1980;
Prof. ist. Eugenia Filote, absolventă a Universității București Facultatea de istorie, fostă directoare a Școlii nr. 1 cu cl. I-VIII Boldești-Scăieni, între 1 sept. 1980-8 sept. 1989;
Prof. Georgeta Nicula, fostă directoare între anii 1989-2000;
Înv. Emil Petre Popescu (n. 12.10.1937, Scăieni), fost director la Școala cu cl. I-IV de la școala Fundeni, Făget, Prahova. După absolvirea liceului teoretic a satisfăcut stagiul militar într-un detașament de muncă DGSM (Direcția Generală a Serviciului Muncii, pentru că era fiu de „chiabur”. Acolo a fost repartizat ca învățător la una din școlile de alfabetizare ale unității militare. În doi ani a alfabetizat complet peste 200 de soldați, motiv pentru care a fost recompensat de conducerea detașamentului respectiv. În 1960, lăsat la vatră, a funcționat ca profesor suplinitor necalificat la Școala generală din comuna Gura Viitoarei, lângă Vălenii de Munte, apoi la Școala generală din Gornetul Cuib. Între 1963-1965, a urmat Institutul Pedagogic de doi ani din Buzău, după care a fost numit învățător-director la Școala cu cl. I-IV din Fundeni, comuna Scăioși (Făgetu) Prahova, apoi la Școala Seciu. Învățătorul Emil Popescu a funcționat peste 30 de ani la Școala generală Scăieni de unde s-a pensionat la 1 sept. 2000, cu gradul didactic I, după 42 de ani de învățământ. Soția sa, înv. Eugenia-Victorița Popescu (născută Sorescu la 2.03.1944, în comuna Șoimari) a urmat Școala Pedagogică de 6 ani din Buzău, absolvită în 1965, funcționând ca învățătoare la Șoimari și Surani. În 1968, se transferă la Școala generală Scăieni, unde a excelat cu elevii dumneaei la olimpiadele de română și matematică, iar cu formațiile școlare de teatru a obținut locul al doilea pe județ. Înv. Eugenia Popescu a fost mulți ani conducătoare de cerc pedagogic și a colaborat cu articole la revista Tribuna școlii. S-a pensionat la 1 septembrie 2002. Soții Popescu au trei copii: Popescu Camelia-Anca, căsătorită Bucur (n. 2.09.1967), absolventă a Universității Petrol și Gaze Ploiești, Facultatea de Inginerie Mecanică și Electrică, specializată în Utilaj Petrolifer (1996). Este șefă de birou administrativ la Casa de cultură a studenților din Ploiești, fiind căsătorită cu ing. Bucur Cristian și au un copil, Vlăduț de 3 ani și jumătate. Cealaltă fiică este ing. prof. Emilia Raluca Popescu (n. 12.10.1948), absolventă a Liceului I.L. Caragiale Ploiești în 1997 și a Universității Tehnice Gheorghe Asachi din Iași, Facultatea de Textile-Pielărie, specializarea Filatură-Þesătorie (1998). Este ing. prof. gradul I la Catedra de Industrie Ușoară de la Grupul Școlar Agromontan „Romeo Constantinescu” din Vălenii de Munte, unde a obținut calificativul foarte bine în fiecare an și unde i s-a decernat diploma de excelență din partea primăriei orașului Vălenii de Munte pentru elevii ajunși pe locul I la concursurile pe meserii. Ultimul copil al învățătorilor Popescu este Adrian Petre Popescu (n. 10 mai 1980m Ploiești), absolvent al Liceului Nichita Stănescu, profil Chimie-Biologie și al Universității „Valahia” din Târgoviște și al Universității de Petrol și Gaze Ploiești, Colegiul de birotică (2003). În prezent este angajat ca specialist la Vodafone Ploiești. Din mâinile învățătorilor Emil Popescu și Eugenia Popescu, ambii cu gr. I, au ieșit unii din cei mai străluciți intelectuali din orașul Boldești-Scăieni, câțiva ajunși în înalte funcții din conducerea statului. Adesea foștii elevi vin să le mulțumească pentru felul cum i-a învățat și educat.
Ing. Ion Nicolae (n. 17.04.1947, Scăieni) director/președinte al cooperativei Arta Metalului Scăieni timp de 28 de ani. A absolvit școala generală la Scăieni, Liceul uzinei “1 Mai” Ploiești, la seral și Institutul politehnic București. A înființat sute de locuri de muncă pentru mulți cetățeni din acest oraș. (Vezi amănunte la cap. industria locală). Are doi copii: Silviu Nicolae, profesor la București, absolvent al Facultății de filozofie (v. scriitorii din orașul Boldești-Scăieni) și Gabriel Nicolae, doctorand în calculatoare, la Dallas, Texas, SUA.
Ing. Victor Drăgoi (cercetător fizician la Inst. de Fizică Atomică Măgurele);
Ing. Florin Georgescu (n. 29.01.1940 la Câmpina) este fostul director tehnic al Uzinei de utilaj petrolifer “1 Mai” din Ploiești. A absolvit Liceul “I.L. Caragiale” din Ploiești (1956), după care a urmat Institutul de Petrol și Gaze din București (1967), cu titlul de inginer foraj-extracție. Mai întâi a fost șef de secție la Uzina “1 Mai” Ploiești, apoi, din 1987 până în 1998, directorul tehnic al uzinei. A fost trimis în delegații în Grecia, Germania, Italia, Ungaria, Rusia etc. Este căsătorit cu Alexandra (Sanda) Georgescu (n. 25.10. 1939 la Giurgiu). În orașul natal, dânsa a terminat Liceul teoretic (1956), iar la București Școala tehnică de chimie (1959). A lucrat ca tehnician chimist la Institutul de cercetări și inginerie tehnologică Ploiești. Soții Georgescu au doi băieți ingineri: Cristin-Florin Georgescu (n. 30.12.1970. Ploiești), absolvent al Liceului “Mihai Viteazul” și al Universității de petrol Ploiești, Facultatea de petrol și gaze (1996). Este inginer la o firmă de burse de valori București - firma “Confident”. Vivian Georgescu (n. 18.08.1969 la Ploiești), a urmat aceleași școli, apoi Facultatea de petrol și gaze, secția electromecanică (1996). Lucrează ca inginer la Uzina “1 Mai” Ploiești.
Ing. Nicolae Metea (n. 16.05.1936, Ceptura de Sus, Prahova - m. 30.05.2005 la Boldești), fost director general al Schelei Boldești. Coleg cu prof. Cristian Petru Bălan în clasele I-III la Școala primară din Ceptura de Sus. Școala medie tehnică de petrol a absolvit-o la Ploiești (1955), iar facultatea la Institutul de petrol și gaze, Facultatea de geologie tehnică, București. (1961-1966). La început, a lucrat ca tehnician principal la Schela de foraj Zemeș, Moinești, apoi ca tehnician geolog la Schela Modârzău. Ca inginer petrolist, a lucrat în mai multe locuri, ultima oară la Schela Boldești, unde a fost, mai întâi, inginer geolog, șef șantier, apoi director între 1977-1987. La pensie ieșise în 1990. Căsătorit cu Ana Bocioacă (n. 13.01.1942-m.10.09.2004), absolventă a fostului Liceu A. Toma din Ploiești, actualul Colegiu “Mihai Viteazul”, și a unei școli tehnice de trei ani de drumuri și poduri. Soția a funcționat ca tehniciană la primăria orașului până la pensionare (1967-1997). Fratele ei, Mircea Bocioacă (n. 05.04.1950) a fost angajat ca maistru militar la Strejnic. Soții Metea au avut doi copii: Bogdan Metea (n.16.12.1968), absolvent al Liceului auto. Ploiești, electrician auto și ing. Corina Metea-Pătrănescu (n. 15.12.1981, Ploiești), absolventă a Liceului economic Ploiești (în prezent, Colegiul Virgil Magiaru) (1996-2000) și a Universității de Petrol Ploiești, Facultatea de petrol și gaze (2000-2005), continuată cu un an postuniversitar de Studii aprofundate de inginerie de zăcământ (2005-2006).
Ing. Stelian Croitoru (n. 1935, Scăieni) fost director tehnic adjunct al Schelei Boldești.
Iulian Costache (20.07.1878, Scăieni), inspector de specialitate gradul 1 A, la Primăria municipiului Ploiești, secția Grădina zoologică din Parcul Bucov. Este fiul lui Marian Costache și al Elenei-Luminița Costache. A urmat clasele elementare și gimnaziale la Școala nr. 2 Boldești-Scăieni și Liceul industrial din Scăieni, iar studiile superioare le-a făcut la USAMV (Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară) București, cu specializare în Managementul dezvoltării rurale în inginerie economică - funcții de conducere globală. Fratele său, econ. Ciprian Costache (n. 04.02.1973, Scăieni), după aceleași studii ca ale lui Iulian, a urmat Facultatea de finanțe și management de la Universitatea “Spiru Haret” din Ploiești. În prezent, lucrează la Compania Wiltelski, cu contracte de lucru în Marea Britanie. Practic, Ciprian face naveta între Scăieni și Londra de câteva ori pe an. Frații Costache au o soră medic stomatolog, Luiza Radu (n. 01.01.1972, Scăieni). Dânsa a făcut aceleași școli ca și frații ei, apoi, la București, a urmat Universitatea “Titu Maiorescu”, Facultatea de medicină dentară (2006), lucrând în Capitală, la Clinica de stomatologie și la Centrul de investigații radiologice “Maxdent”, cel de al doilea job. Luiza este căsătorită cu preotul Cristi Radu, (n. oct. 1968) din Scăieni, preot de mare har duhovnicesc, care a fost preot în Geneva, Elveția, trimis acolo cu o bursă de Facultatea de Teologie din București - Facultatea de Ortodoxie Greco-ortodoxă. Au locuit amândoi un an la Geneva. Acum sf. sa este preot la biserica din comuna Blejoi, jud. Prahova.
Prof. Valeriu Teodorescu (directorul Școlii Seciu cu cl. I-VIII; V. Șc. Seciu);
Prof. Silviu Paul Pantelimonescu (n. 26 dec. 1943), alături de ceilalți colegi ai lui, profesori de matematică, Ion Bilciurescu, Maria Dinu și Fabiola Stan, pot fi socotiți printre cei mai buni dascăli de matematică din județ, dacă îi judecăm după rezultatele impresionante ale foștilor lor elevi, orientați de acești profesori să aprofundeze matematica, urmarea fiind faptul că mulți din elevii lor, ulterior, au devenit cunoscuți cercetători, profesori în învățământul mediu și universitar, ingineri, șefi de instituții etc. Prof. Paul Pantelimonescu a fost și director al Școlii cu clasele I-VIII nr. 2 din Boldești-Scăieni între 01.07.1980-01.02.1990.
Ing. Sorin Dinescu (n. 17 iunie, 1940) a fost mulți ani Șeful Departamentului Termotehnic la IPIP (Institutul de Proiectaăi Petrolifere Ploiești), implicat în proiectarea rafinăriilor: Pitești, Midia, Teleajen, Brazi, Banias-Siria, Anatolia, Turcia. A emigrat în Canada (1988) unde lucrează la SNC Lavalin, companie de investiții a teritoriilor petrolifere din nordul Albertei, cotate pe locul doi în lume după Arabia Saudită. Este Senior Mechanical Specialist. Soția sa, Rodica Dinescu (n. 3 Februarie 1946), a terminat Institutul Politehnic București, facultatea de Electronică, promoția 1968. A lucrat la Ploiești alături de soțul ei, la IPIP, unde era șef colectiv Calculator. În Canada a lucrat la IBM ca System Implementor, în prezent la TransCanada ca șef instalare sisteme de operare și alt soft specific la servere care monitorizează acest proces. Fiul lor, Adrian Dinescu (n. 4 oct. 1968), absolvent al Fac. de Mecanică, Institutul Politehnic București și Facultatea Mecanică la Michigan University-Kalamazoo USA (1994) este Manager la Concernul MAGNA Windowmotion Toronto - firmă implicată în construirea automobilelor din Detroit USA, Malaiezia și China. Fiica lor, Alina Dinescu (n. 10 ian. 1974), căsătorită Warner, a terminat University of Iowa, USA (2001) și lucrează la firma Rockwell Collins Rapids Iowa, firmă de soft și echipamente aviație, inclusiv pentru compania TAROM. După cum vedem, o familie de scăienaro-boldeșteni foarte realizată, care face cinste orașului nostru.
Med. farm. Þuică Georgeta (n. 1956), absolventă a Facultății de farmacie București; Med. farm. Maria Tănase (n.1955), absolventă a Facultății de farmacie București și Ana-Atena Nicola (n. 01.04.1946, Boldești), tehn. farm., absolventă a Școlii tehnice de farmacie Ploiești și a Liceului de farmacie Ploiești (1969), împreună cu soțul ei, Lucian Nicola (n. 1945, Ploiești), cu toții împreună, au înființat, prin asociere, Farmacia “Ermia” din oraș care este de mare ajutor populației locale prin gama largă de medicamente aflate zilnic în stocul farmaciei.

PREOÞII LOCALI: +Ioan Vlaiculescu, +Vlad Babi, C-tin Banu, +D. Bercaru, +Vasile Cazacu, Marian Dincă (în Noua Zeelandă), +Lică Dinescu, +Ionescu, C. Petre, +Ion Pița, Cristi Radu, Grigore Simion. (Vezi biserici.)

ARTIȘTI PLASTICI, TINERI ZIARIȘTI ȘI SCRIITORI :

Nicolae Moianu (v. cetățeni de onoare), frații Stoica (V. arta în B.-Sc.)
Cristian Răduță (n. 17 apr. 1982, București) sculptor profesionist care a domiciliat la Scăieni. A absolvit Liceul de arte plastice din Ploiești și Universitatea de Arte Plastice din București, Facultatea de Sculptură (2005). Studii postuniversitare de arte plastice la Paris iar în prezent în Italia, la Roma (2006-2007), cu o bursă “Vasile Pârvan” oferită de “Academia di Romania” din Roma. A avut câteva expoziții în București, Paris și Roma, cu diferite lucrări de sculptură modernă. A ilustrat unele cărți de versuri ale scriitoarei Viorica Răduță din Ploiești.
Veronica State-Iliescu (n. 16 aug. 1950, Scăieni), specializată ca restauratoare de artă și pictor de icoane pe sticlă (reproduceri după icoane vechi din sec. XVIII ș XIX). Mare colecționară de artă rară, valoroasă. A fost restauratoare a Muzeului Național de Istorie București, specializată în obiecte de podoabă. Revista Tribuna României nr. 7 din 1 aug. 1986, apreciază că „Veronica Iliescu este una din cele mai vechi restauratoare ale muzeului fiind foarte exigentă cu bijuteriile. Ea a ținut să aibă în expoziția de restaurări un minunat Crucifix din argint aurit datând din secolul al XII-lea și descoperit la Dobârca”. Dânsa a restaurat Tezaurul de la Peretu, care este considerat o capodoperă a artei metalurgice realizată de marii maeștrii. Cea mai delicată restaurare pe care Veronica Iliescu a executat-o au fost piesele Traco Getice turnate din argint dublate cu foițe de aur. În prezent, restauratoarea se ocupă cu pictarea de icoane pe sticlă, copii de pe icoanele din sec. XVII și XIX, ca de pildă „Maica Precista” și „Cina cea de taină”, precum și lucrări de inspirație personală.
Rodica Vlăsceanu (n. Dragomir, 9 iunie 1952, Scăieni-Balaca), Școala generală absolvită la Scăieni, după care a urmat Liceul de arte plastice din Ploiești, absolvit în 1970. Specializare în pictură la Școala populară de artă de pe lângă Palatul Culturii din Ploiești, cu maestrul Ovidiu Paștina (n. 20.11.1934), fost Președinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România. A lucrat pictură și grafică (portrete, compoziții și peisaje) și a participat la expoziții colective în saloane de artă din Prahova. Soția fostului viceprimar Cristu Vlăsceanu.
Cristina Ciulei (n. 18 aug. 1968, Pitești), economistă și pictor de icoane pe sticlă. A terminat școala generală și liceul la Pitești și ASE, - Academia de Științe Economice - la București, în 1990. Subiecte preferate: Sfântul Petru, Sfânta Fecioară Maria cu Pruncul, Sfântul Vasile, Nașterea Domnului, Învierea, lucrate în serie, în stilul tradițional al vechilor iconari pe sticlă din România. S-a căsătorit la Scăieni cu Florin Ciulei (n. 15 sept. 1969). Cristina a donat la instituții 15 frumoase icoane pe sticlă.
Silviu Nicolae (n. 1.12.1975, Scăieni) poet de mare talent cu capacități de a deveni o voce dinstinctă în marea poezie modernă românească. A urmat cursurile Facultății de Filozofie din Cadrul Universității București, cu masteratul din 1999, prof. la Liceele din Ploiești și București, a publicat un prim grupaj de poeme în „Facla literară” (1999) și a debutat cu volumul de versuri „O zonă Zoster interzisă”, editura Vinea, București, 2000. Cităm: „Ciopli-voi în copacii minerali / sufletul tău coconi de diamant / Va mirosi în jur a portocali / Când ei (plesnind) vor recita din Kant”. Silviu Nicolae a fost sufletul cenaclului literar „String” din Scăieni.
Abel Stan (n. 19.07.1973, Boldești-Scăieni) absolvent al Facultății de Educație Fizică și Sport din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj. Profesor de sport la Școala cu cl. I-VIII din Matița Prahova și ziarist la Ploiești. A descoperit că bătrâna Victoria Ghiță (n. 20.06.1889, Aricești-Zeletin) care avea 110 ani și 3 luni era cea mai bătrână persoană din România. Fratele profesorului Abel Stan este Daniel Stan (n. 28.03.1970), absolvent al Liceului seral Boldești-Scăieni. El a adus inovații la motoarele cu ardere internă.
Daniela Neagu este elevă în ultimul an la Liceul Pedagogic din Ploiești, o fată de o sensibilitate literară deosebită, un talent real, dar cu inima-i de înger împovărată de apariția ei nedorită într-o familie cu probleme, despre care revista Formula As, nr. 528 (din 15-21 ian. 2004), la rubrica “Acasă”, scrie un foarte mișcător articol “Un înger căzut vrea să zboare”. Deși dorește să scrie versuri și proză, visul Danielei este să ajungă inginer geolog, fiind o pasionată colecționară de roci și de pietre rare. Ne-am bucura ca ea însăși să ajungă o piatră rară, cu străluciri de diamant.

REPREZENTANÞI AI REZISTENÞEI ANTICOMUNISTE DIN BOLDEȘTI-SCÃIENI: Petrache (Petre) Angelescu (1906-1973) - funcționar la Asigurarea Românească între 1936-1943, fost secretar local PNÞ, arestat și dus la Canalul Dunăre-Marea Neagră între 1951-1953. Mircea Angelescu (1932-2006), fost director comercial la Gara de Sud Ploiești, ISAR și IMUT Buzău; Petre (Puiu) Angelescu (131.01.1933-2004), Nicolae Angelescu (n. 07.12.1936 Ploiești); Ghorghe Petrescu (1917-2001); Nicolae Gheorghe Þârlea, Nicolae Gheorghe (Bărbosu), Gheorghe Constantin (Puișor), Vasile Urzică (1950-2005), Jean Pandele, Mielu Soroiu (Grigore Matei). Despre toți am vorbit la cap. tratând rezistența locală anticomunistă.
MILITANÞII LUPTÃTORI PENTRU DREPTURI LOCALE: O listă care cuprinde localnici bătăioși pentru drepturi cetățenești și teritoriale, pentru fondări de noi locuri de muncă, coordonatori și organizatori de excursii de documentare în locuri istorice: ing. Toma Călinescu, Gheorghe T. Gheorghe, Ștefan Pahonțu, ing. Ion Tomescu (șef cadre la schelă, șef de secție care a angajat mulți muncitori), înv. Emil Popescu, înv. Titel Vasilescu, prof. Silviu Diaconescu, ing. Gheorghe Genel Costache, ing. Ion Nicolae, ing. Codruța Mogoș, ing. Dan Mogoș, ing. Gheorghe Comănescu (v. întreprinderile locale), Ioan Tronaru (a oferit locuri de muncă în magazinul său din Boldești), Gheorghe Catrinoiu (a oferit locuri de muncă în magazinul său din Boldești), Rodica Popescu (militantă pentru organizarea de proteste contra celor ce au poluat orașul cu mirosuri infestate la așa-zisa rampă ecologică; organizatoare de excursii); Tot organizatoare de excursii mai sunt Puica Bălan, din Boldești (îndeosebi cu pensionarii) și Aurelia Radu, din Scăieni, tot cu pensionarii sau alți cetățeni dornici de a cunoaște frumusețile țării.
BÃTRÂNII FONDATORI: Bălăceanu Manolache (v. capit. Falansterul), Teodor Diamant (v. capit. Falansterul), Petre Bălăceanu (strănepotul lui Manolache), +Ilie B. Răspop (v. capit. opere de artă),
Tănase V. Gheorghe, zis și Vasilache: (1889-1969) A fost de profesie croitor, apoi proprietarul unei mici prăvălioare. Fiind un om foarte întreprinzător, scăienarii l-au ales primar în primele decade ale secolului trecut. Contează ca unul dintre primarii care, la primăria din Scăieni, au avut cele mai multe numiri succesive în această funcție, între anii 1930-1936, aceste mandate de primariat, întrerupte, depinzând de timpul când PNÞ, al cărui membru era, venea la putere în parlamentul țării. Ori de câte ori veneau liberalii, primarul Tănase V. Gheorghe era schimbat cu un primar liberal, dar readus când țărăniștii redeveneau lideri politici. În acea perioadă de alternanță, dânsul a avut o misiune destul de dificilă, de reîmpărțirea marii moșii ce aparținuse lui Petre Bălăceanu și care, prin lege, trebuia distribuită localnicilor după dispariția moșierului. Întrucât Scăieniul ducea o mare criză de apă, Tănase Gheorghe a inițiat săparea a două fântâni în comună. O tentativă a unei firme germane de a înființa o fabrică de cauciuc sintetic la Scăieni a eșuat, în parlamentările ei cu primăria locală, pe motiv că propunătorii cereau extensie mare de teren din fosta moșie a lui Bălăceanu, invocându-se și poluarea cu miros de cauciuc. Fabrica de anvelope s-a construit atunci la Florești (Întreprinderea Banloc).
Petre G. Popescu (n.1898), fost notar al comunei Scăieni și primar de centru pe mai multe comune. La vârsta de 18 ani a plecat ca voluntar în Războiul de întregire a neamului (1916-1918), luptând eroic la Mărășești și Mărăști, unde au supraviețuit 300 de soldați din cei 3000 de colegi ai regimentului Dorobanți. După război, Petre Popescu a urmat școala de notari, fiind notar timp de 35 de ani, sub 12 primari din Scăieni, colaborator principal al celui mai bun primar, Ilie Răspop. Datorită rezultatelor obținute, a fost ales președinte al Asociației Notarilor din jud. Prahova și vicepreședinte al Asociației Notarilor din România. A condus comisia de unificare a legilor din vechiul regat cu sediul la Brașov. În 1930 a reușit la concursul de primari de centru devenind, timp de 6 ani, primar de centru peste comunele Prahovene Surani, Boldești, Lipănești, Pleașa și Măgurele. În 1950 a fost dat afară din serviciu de comuniști, iar în 1952 a fost alungat cu familia din propria casă, confiscată de comuniștii locali. Mai târziu și-a recăpătat casa ținându-se cont că fusese erou cu multe decorații din primul război mondial.
Jean Popescu (n. 19.06.1933, Scăieni). După absolvirea Liceului I.L. Caragiale în 1952, unde a fost coleg de clasă cu Nichita Stănescu și Eugen Simion (președintele Academiei Române), a urmat ASE București, devenind economist, șef la BAUPS Ploiești (Baza de Aprovizionare de Utilaj Petrolifer). În 1990, a fost numit primar până în 1992 când, din motive personale nu a mai putut candida la alegeri. Jean Popescu s-a distins ca un activ militant pentru drepturile cetățenilor din orașul Boldești-Scăieni, ca și fratele lui Constatin Raul Popescu (n. 29.09.1934 - m. 14.03.1993), dispărut prematur. El fusese absolvent al Școlii medii tehnice din Ploiești (1952), devenind tehnician proiectant la Institutul de Proiectări Miniere din București, apoi mecanic șef la Întreprinderea Valea Telejeanului din Vălenii de Munte, iar în cele din urmă șef al serviciului de transporturi ICIL Ploiești, de unde s-a pensionat în 1990.
August Călinescu (13 oct. 1893-31 oct. 1978) a fost un mare inginer agronom din jud. Prahova. Locuia la Scăieni și era foarte apreciat de prof. univ. Gh. Ionescu-Șișești (1885-1867), întemeietorul ICAR-ului (Institutul de Cercetări Agronomice din România) și de savantul Nicolae Iorga (1871-1940), pe când inginerul era Șeful Regionalei Agricole din Vălenii de Munte. Participase ca reprezentant al județului la împroprietărirea țăranilor în 1923. Dânsul mai funcționase și ca șef al Consiliatului Agricol Ialomița. Absolvent de frunte al Școlii Naționale de Agricultură București-Herăstrău, actuala Universitate Agricolă, agronomul Călinescu era un mare îndrăgostit de natură și un mare fermier. Și-a construit o fermă-model la Scăieni, care va deveni baza Ocolului Agricol Scăieni. Aceasta va coordona ocolurile agricole subordonate din Valea Călugărească, Băicoi și Þintea. Inginerul August Călinescu a fost printre primii români care au introdus mașini agricole mecanizate în jud. Prahova: tractoare, combine, batoze, trioare ș.a., ajutând și pe agricultorii din comună. Comuniștii l-au declarat chiabur și i-au confiscat toată averea, ferma transformându-i-o în Gospodăria de partid Prahova. Actuala fermă ECOFARM/CRIS TIM se află pe pământul lui, prin legile noi urmând a fi moștenit de fiul său, ing. Toma Călinescu, dar care se află, în continuare, în conflict cu noii proprietari.
Înv. Constantin Nichita, unul din primii directori ai școlii din Boldești, apreciat de inspectorat ca unul din învățători cei mai buni de pe valea Teleajenului.
Înv. Nicolae Tănase (1905-1979, n. la Homorâciu, Prahova), învățător, căsătorit cu înv. Adriana Filcescu (învățătoarea mea în clasele III-IV), absolventă a Școlii Normale din Arad și care a predat la Școala elementară Scăieni, între 1924-1965. Soții Tănase au fost considerați de localnici întemeietorii noii școli elementare din comunna Scăieni. Nicolae Tănase a absolvit Școala Normală din Ploiești, după care a funcționat ca învățător în Baraolt, jud. Covasna. Între 1924-1941 va funcționa ca învățător la Școala elementară Scăieni, unde va fi și director, apoi va fi luat pe front, unde va lupta având gradul de căpitan. Vor avea doi copii: Cornel și Natalia. N. T. se va despărți de învățătoarea Adriana Filcescu (n. Drajna de Sus, PH -15.05.1906-27.05 1982, Scăieni), în ciuda faptului că în fața comunității dânșii contau ca unii dintre cei mai buni învățători. Lui N.T. i s-a datorat crearea grădinii model din anexa școlii, considerată cea mai frumoasă grădină din tot județul, dar din care astăzi nu a mai rămas nici o urmă. Învățătoarea Adriana Filcescu (n. în Drajna de Sus la 15.05.196 - 27.05. 1982, Scăieni) a făcut Școala normală din Arad, după care a funcționat ca învățătoare la Scăieni între 1924-1965. Cornel Tănase (1928-1987), după studiile elementare de la Scăieni, Liceul Sf. Petru și Pavel, Ploiești, a studiat la fără frecvență ASE București și a fost numit ca șef al Serviciului de informatică la Cooperația din Ploiești. Este tatăl marii artiste Carmen Tănase (n. 18.01.1961, Ploiești) de la Teatrul Odeon București. Natalia Tănase, căsătorită cu ing. + Anton Atanase. Natalia (Păpușa) Atanase (n. 10 iulie 1934 la Scăieni -m. 2003), după studiile elementare din comuna natală, urmează Liceul “Despina Doamna” - L.D.D. - din Ploiești, apoi Institutul pedagogic de 3 ani, continuat la Universitatea București, Facultatea de Biologie (1958), devenind profesoară de biologie, mai întâi predând zece ani la Scăieni, apoi la Școala generală nr. 3 din Ploiești, condusă de subsemnatul, după care a predat la Liceul Pedagogic din Ploiești (1970-1980) și la Liceul economic din Ploiești (1980-1991). Un an a locuit în Libia, la Tripoli, cu soțul ei.
Prof. Tănase I. Bălan (1911-1999). Despre el, fostul inspector șef al raionului Ploiești, prof. de matematică Gheorghe Nedelea, în cartea sa “Din istoricul unor școli prahovene”, vol. I, Editura PRINTEURO, Ploiești, 2005, la pag. 191-192, sub titlul “Profesorul Tănase Bălan - exemplu luminos de dascăl autentic”, scrie următoarele: “În toamna anului 1945 este numit directorul Școlii din Scăieni (01.09.1945-01.09.1963) - distinsul învățător Tănase Bălan, care s-a străduit să transforme școala primară într-o școală generală cu clasele I-VIII și a obținut fonduri pentru construirea unui nou local de școală. Între timp, a devenit profesor de limba română și istorie. Născut la 22 aprilie 1911 în satul Blidarele, comuna Cârligele, județul Vrancea, într-o familie de țărani săraci, era fiul lui Ioan D. Bălan, unul dintre eroii devotați care au luptat la Mărășești în primul război mondial, devenit primar la Cârligele. Viitorul dascăl a urmat școala primară în satul natal, apoi Școala normală din Focșani, fiind în fiecare an elev premiant. La absolvirea școlii, a obținut titlul de învățător și a funcționat în primii ani în Moldova, apoi mai mult în Transilvania, la școlile din Clopotiva și Râu de Mori, județul Hunedoara, lângă Sarmisegetuza. Acolo s-a căsătorit cu Margareta Vasilescu, o colegă de la școala unde funcționau amândoi ca învățători, având doi copii. La Râu de Mori a fost directorul școlii până în anul 1938, când se mută în comuna Ceptura, jud. Prahova. Acolo îi moare unul din copii, Maria-Doina. Tănase Bălan a funcționat ca învățător atât la Ceptura de Jos cât și la Ceptura de Sus, timp de șapte ani, după care este numit ca director la școala din Scăieni. Aici devine și directorul căminului cultural, care a obținut rezultate excepționale cu echipele de coruri, teatre și dansuri naționale, ajunse la concursuri de mai multe ori la finala pe țară. Școala pe care o conducea devenise una dintre cele mai bune din Prahova, fapt pentru ca a fost păstrat ca director până la pensionare, la 1 sept. 1963. S-a stins din viață în ziua de 17 martie 1999, întreținându-se prietenește, până în ultimele clipe ale vieții, cu toți cei care îl vizitau, răspunzându-le întotdeauna cu aceeași căldură, cu aceeași blândețe și prietenie ce i-au fost caracteristice în întreaga viață. (...) Soția domniei sale, remarcabila învățătoare Margareta Bălan (n. 31.03.1902 în orașul Berești, jud. Galați), deși orfană de mamă de la vârsta de 14 ani, și-a crescut mai mult dânsa cei șase frați mai mici, până la terminarea liceelor și facultăților, s-a ostenit nespus pentru instruirea și educarea elevilor, fiind foarte apreciată de aceștia. După pensionare, a continuat să funcționeze ca profesoară de muzică la Măneciu-Pământeni. Foarte conștiincioasă în muncă, îi ajuta întotdeauna pe cei aflați în dificultăți materiale. Și-a încheiat viața exemplară la aproape 82 de ani, la 15 octombrie 1983, în Scăieni. (...)
Prin comportarea respectuoasă față de fiecare cetățean, prin inteligența și calmul proverbial, prof. Tănase Bălan și-a cucerit o bună reputație prin toate locurile prin care a muncit. Mii de oameni i-au apreciat devotamentul față de meseria aleasă, talentul său didactic incontestabil, blândețea și bunătatea față de toți românii. Figura domniei sale de dascăl de elită va rămâne neștearsă în memoria foștilor elevi, a părinților acestora, a colegilor și prietenilor, fiind pentru toți un exemplu luminos de dascăl autentic, devotat întru totul nobilei meserii pe care și-a ales-o.” Este consemnarea unui inspector șef, recunoscut prin corectitudinea lui destul de drastică și pretențioasă, care i-a controlat școala de mai multe ori.
VECHII ȘI NOII EMIGRANÞI: Violeta Aljizawi - boldeșteanca Violeta Zamfirescu - s-a căsătorit cu libianul Abdulatif Aljizawi, fost student la IPG Ploiești, care ajunsese ing. prof. în înv. universitar din Tripoli, Libia, unde a decedat în urma unui accident. Violeta s-a repatriat; ing. Petrică Angelescu și soția sa Olimpia Angelescu, din Scăieni, și-au urmat pe fiica lor, ing. Adriana Angelescu, în Quito, Ecuador, țara soțului ei, fost coleg de facultate la IPG Ploiești. Acolo Adriana a fost ucisă într-un accident de circulație. Părinții îndurerați se repatriază, iar fiul lor, Adrian Angelescu, se stabilește în Toronto, Canada. Nicolae Angelescu, frate cu Petrică, a emigrat în Germania. În apropierea vârstei de pensie, a revenit în țară. Familia mea a emigrat în SUA: Cristian Petru Bălan și soția, Dorina Bălan (dr. în cosmetologie estetică), Codrina Bălan (graduată a Universității din Chicago, cu specializări la Sorbona, Franța și Florența, Italia), Ozana Bălan (cu masterat la Universitatea din Bloomington, Indiana), directoare „Muzeului Apelor” din Chicago; noi nu ne-am repatriat. Econ. Rodica Darie, din Scăieni, absolventă a ASE, București, este șefa unui mare birou din Washington, D.C.; preotul Marian Dincă, din Boldești, s-a stabilit cu familia în capitala Noii Zeelande, Wellington. Mă aflam în Auckland, fosta capitală a Noii Zeelande, de unde l-am contactat și m-a invitat să-l vizitez. Familia de ingineri, Sorin Dinescu, Rodica Dinescu, din Scăieni; ei locuiesc în Calgary, provincia Alberta, în Canada, dar promit să revină în țară după pensionare. Tatiana Mihalcea-Cotillard, din Scăieni, s-a căsătorit în Franța, cu Alain și locuiește în Saint Brieuc, unde va rămâne definitiv. Ing. Liliana Tatu (Bahlmann) s-a căsătorit cu ing. neamț Hubert Bahlmann, în Germania, revenind doar în vizite anuale în Boldești-Scăieni; la fel, Violeta Popescu, stabilită în Italia, revine când și când în țară. Dr. Raluca Pascu (Serrano), căsătorită în SUA, vizitează rar orașul de unde a plecat. Boldeștencele Florentina Savu-Aguletti și Nely Cârcioiu, stabilite în Franța, revin doar ca vizitatoare în Boldești. Ing. Lizeta Vasilescu, căsătorită în Italia, de asemenea, revine doar în vizită la părinții din Scăieni. La fel, biologul Loredana Irene Dinu-Imes. Surorile Constantin, arhit. Constantin Liliana (Glasser) și ing. Constantin Valeria (Busnakowsky), căsătorite și stabilite definitiv în Toronto, Canada, datorită serviciilor cărora li s-au dedicat acolo cu pasiune, revin rar să-și viziteze părinții din orașul Boldești-Scăieni ș.a.m.d.
V-am oferit aceste câteva exemple, din multe altele, spre a dovedi că persoanele care au părăsit țara, în marea majoritate a lor, chiar dacă ar dori să revină în locurile de baștină, obișnuindu-se cu noile locuri unde își formează noi relații, noi prieteni - această obișnuință care le devine cea de a doua natură - le diminuează dorința de repatriere. Uneori necazurile îi cheamă definitiv acasă, alteori bucuriile. Alții nu mai vin deloc. Acesta este și fenomenul care li se întâmplă multor români care și-au găsit în ultimii ani de lucru în țările din Uniunea Europeană și decizia lor nu poate fi condamnată, mai ales dacă acel loc de muncă este excelent și le permite să-și cumpere case în țările de adopțiune.

MARI PERSONALITÃÞI DIN ÞARÃ ȘI DIN STRÃINÃTATE CARE, ÎN DECURSUL TIMPULUI, AU VIZITAT LOCALITÃÞILE BOLDEȘTI ȘI SCÃIENI SAU NUMAI AU TRECUT PRIN ELE FÃRÃ SÃ LE VIZITEZE AMÃNUNÞIT

Fiind o zonă foarte bogată și bine aranjată peisagistic, fiind, de asemenea, un loc de pasaj rapid spre Vălenii de Munte, spre stațiunea turistică Cheia și spre Brașov, prin cele două localități, de-a lungul timpului, au trecut sau - mai spre zilele noastre - chiar s-au oprit să viziteze faimoasa Cramă Seciu, o mulțime de mari personalități din țară și din străinătate, șefi de state, miniștri, ambasadori, oameni de artă și știință, scriitori, artiști etc. Dinspre Ploiești, nici nu se poate trece pe un alt drum mai scurt spre Văleni decât, obligatoriu, traversând pe teritoriul Scăieniului și Boldeștiului. Încă înainte de construirea vilei de la Casa Seciu, localitățile Boldești și Scăieni au fost vizitate de mari oameni de seamă, de numeroase delegații străine, atât în trecut, cât și în prezent. Să trecem, deci, în revistă câteva din aceste nume celebre, indiferent de poziționarea lor politică...

Pe drumul care merge dinspre Ploiești spre Vălenii de Munte și spre Ardeal, de-a lungul timpurilor, au trecut:
Ștefan cel Mare, Domnul Moldovei (care a distrus Cetatea Teleajenului de pe dealurile din Scăieni); Mihai Viteazul, Domnul Þării Românești al Moldovei și al Ardealului; gen. Ioan Kemeny (principe al Transilvaniei (1661-1662), cdt. trupelor lui Gheorghe Rakocsi I; Constantin Brâncoveanu (1688-1714), domnul Munteniei; N. Mavrogheni (1786-1791); Ion Ghica (1817-1897), Domnitorul Þării Românești; Gh. Bogdan Duică; Gustave Eiffel (1832-1923), ing. francez care a construit Turnul Eiffel. Când a venit în vizită la prietenul său ing. Gh. Pănculescu din Vălenii de Munte, în 1879, s-a oprit să admire peisajul sălbatic pe atunci, din actuala așezare Boldești-Scăieni; Regele Carol al II-lea; Mareșalul Ion Antonescu (1882-1946); I. Agârbiceau, N. Cartojan; B. Șt. Delavrancea; N.N. Tonitza, pictor; Nicolae Grigorescu, pictor Horia Stamatu (1912-1989), poet și ziarist legionar; Oscar Han (1891-1976), sculptor; C. Moisil; Moses Gaster; Vasile Pârvan; Mihail Sadoveanu; I. Simionescu; Al. Vlahuță; A. D. Xenopol (1847-1920); M. R. Paraschivescu; Corneliu Vadim Tudor; Vasile Brezeanu, actor; G. Călinescu; Nicolae Manolescu; Octavian Paler; Andrei Pleșu; Gabriel Liiceanu; Horia Patapievci; Mircea Cărtărescu; Valeriu Sârbu (1931); Mircea Malița (n. 1927); Chivu Stoica; Regele Mihai I; Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938), lider politic, fondator al mișcării legionare; Ion Iliescu, președintele țării; Emil Constantinescu, președintele țării; Nicolae Furdui Iancu; Gheorghe Zamfir; Gheorghe Turda; Ion Dichiseanu și mulți alții (vezi numele lor la pozele anexă).

Localitățile Boldești și Scăieni, printre multe somități din țară, în majoritate lideri politici de la București, au mai fost vizitate de:
Dimitrie Anghel (1872-1914), poet clasic român, care a venit de mai multe ori în vizită la fratele său, Constantin D. Anghel (1867-1935), prefectul județului care avea un conac la Scăieni. Știrea o am de la fiica prefectului, d-ra Viorica Anghel, prietena mamei mele, care mi-a povestit despre vizita unchiului ei la Scăieni. Acolo, în livada din fața casei, a scris impetuosul D. Anghel celebrul poem “Balul pomilor”. Iată un citat din această gingașă poezie: “Ce e de spumă sus pe ramuri, se face jos de catifea,/ Și astfel umbrele căzute pe pajiște par mantii grele/ Zvârlite de dănțuitorii ce au rămas numa-n dantele,/ În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.” În acea grădină am stat mult de vorbă cu acad. D. Panaitescu-Perpessicius. Despre geneza poeziei “Balul pomilor” am publicat un articol în Flamura Prahovei, nr. 5979 din 13 mai 1971. Tot în acea grădină veneau adesea prietenii prefectului, conducătorii socialiști Iosif Nădejde și Paul Bujor. Continuăm lista cu vizitatorii de seamă a acestor localități: Nicolae Iorga (1871-1940), istoric, scriitor, om politic. A cercetat bisericile din Scăieni și Boldești; Mateiu Caragiale (1885-1936), scriitor, fiul lui I.L. Caragiale; Gheorghe Eminescu (1889-1987), col. rez., nepotul de frate al poetului național M. Eminescu, istoric. Era prieten cu Cristian Petru Bălan cu care se vizita reciproc. Atunci nepotul Luceafărului a fost adus să viziteze Școala de la Scăieni și Clubul de la Boldești unde a vorbit mulțimii adunate; Pârvu Mutu (1657-1735), vestit pictor de biserici. A pictat biserica (dispărută) de la Boldești; Patriarhul Iustin al Bisericii Ortodoxe Române; Patriarhul Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române; Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul secretar al partidului comunist român; Mareșalul Iosip Broz Tito (1892-1980), mareșal, președintele Iugoslaviei; Walter Ulbricht (1893-1973), președintele Consiliului de Stat al fostei R. D. Germană; Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu, președintele fostei RSR și consoarta lui; Henri Coandă (1886-1972), inventator de reputație mondială; Acad. D. Panaitescu Perpessicius (1891-1971), cu care am stat multe ore de vorbă la Scăieni și acasă la dânsul, la București; Ioan Socolescu (1856-1924), arhitect; Toma Socolescu (1883-1960), arhitect; Justin Capră, inventator român, colaborator al lui Henri Coandă și vechi prieten al lui Cristian Petru Bălan, care vine anual acasă la prof. Bălan, când el își vizitează casa de la Scăieni; Nicolae Simache (1905-1972), profesor, istoric, director de muzee prahovene; Nichita Stănescu (1933-1983), poet, colegul de clasă al fostului primar Jean Popescu; Acad. Eugen Simion (n.1933), președintele Academiei Române, colegul de clasă al fostului primar Jean Popescu; tenorul Ion Dacian, care a cântat la Scăieni, Maria Petre (Fecioara de la Parepa, nașa de botez a Codrinei Bălan și a Ozanei Bălan). Întrucât, la nivelul de conducere a Bisericii Ortodoxe Române, se discută posibilitatea sanctificării în viitor a acestei ființe deosebite, redau aici câteva date biografice ale Mariei Petre. Ea s-a născut în satul Parepa-Rușani, com. Colceag, Prahova, în ziua de 22 sept. 1923 și a decedat în casa ei în ziua de 5 iunie 1996, la vârsta de 73 de ani. De mică, era o copilă foarte evlavioasă. În ziua de joi, 29 august 1935, la sărbătoarea Tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul, într-o zi senină, zi mare de post, când fetița nu împlinise 12 ani, după ora prânzului, dânsa a avut o revelație copleșitoare, când, dintr-un nor care s-a coborât din cer asupra ei, luând forma unui tunel plin de mii de îngeri, ca în gravura lui Gustav Dore din cartea lui Dante “Divina comedie”, a apărut o figură de lumină puternică. Maria, care se afla la marginea lacului din spatele casei, a căzut în genunchi. Ființa de lumină i-a vorbit cu un glas blând, spunându-i că a ales-o pentru sfânta misiune de a fi un exemplu a credinței adevărate și pentru a sfătui pe oameni să se întoarcă la credință. I s-a cerut ca în acel loc să se facă o fântână și o biserică. La început, Maria s-a speriat, dar lumina vorbitoare a atins-o și copila s-a calmat, rămânând așa câteva ore, timp în care s-a strâns în jurul ei o mulțime de lume. Cei care încercau să o atingă erau aruncați de o forță invizibilă înapoi. Din clipa aceea, Maria putea vindeca bolnavii de cele mai grele boli și putea prezice evenimente care s-au realizat. A fost vizitată de patriarhul Miron, iar, la bătrânețe, de patriarhul Teoctist. La înmormântarea ei, o cruce albă, imensă, televizată în direct, a apărut deasupra cortegiului de preoți și de oameni, iar crucea nu a dispărut decât atunci când Maria Petre a fost așezată în mormânt. Într-o noapte, acoperișul mânăstirii construită la locul apariției, pe malul lacului, a luminat puternic, vecinii crezând că arde mânăstirea. În acel loc s-au mai petrecu și alte minuni. Alți vizitatori ai orașului: prof. univ. Vladimir Zamfirescu, pictor, coleg de clasă cu autorul acestei cărți; Savel Știopul, regizor; Toma Caragiu (1925-1977), actor; Matilda Caragiu-Marioțeanu (n. 1927), prof. univ., sora lui Toma Caragiu, venită la Scăieni în inspecția de grad. I pentru prof. Cristian Petru Bălan; Adrian Păunescu (1943-2010, poetul impetuos, îndrăgostit de acest oraș pe care l-a vizitat în repetate rânduri; Corneliu Șerban, poet (n. 1937), coleg de clasă cu autorul cărții de față; Zigu Ornea, scriitor; Nicolae Mihai (1932-2001) romancier, prieten cu autorul acestei cărți; Vasile Nicolescu (1929-1990), poet; C-tin Enciu, prof. lui Nichita Sănescu, al lui Eugen Simion, al lui Toma Caragiu și al lui C.P. Bălan; Mihai Apostol, prof. și prolific istoriograf prahovean; Nicolae Boaru, directorul Bibliotecii Județene “N. Iorga”, Ploiești; prof. Emil Vasilescu (n. 01.01.1907 la Tg. Bujor-m. 27.06.1971, Ploiești), compozitor, profesor, dirijor, publicist. Școala Normală la Tg. Mureș (1927), Conservatorul de Muzică tot la Tg. Mureș, prof. de muzică la Liceul I.L. Caragiale Ploiești (1954-pensionare), autorul “Simfoniei ploieștene”, a operei “Corina”, compoziții pt. vioară, pian, coruri mixte, lieduri etc. A înființat Corul Ansamblului CFR, Corul Primăriei Ploiești, Corul Sindicatului Învățământ; autor de cărți de câtece și coruri “Carte de cântece și coruri școlare” (1936), “Moș Cocoloș” (1940) etc. Este unchiul prof. Cristian Petru Bălan, fratele înv. Margareta Bălan; econ. George Vasilescu (1904-1983), inspector general al CFR, apoi director general al Ministerului Telecomunicațiilor, frate cu înv. Margareta Bălan; prof. Leonida Vasilescu-Brezeanu (n. 28.10.1938, com. Teișani), fiul prof. Emil Vasilescu, compozitor, profesor de muzică, dirijor al orchestrei populare Flacăra Prahovei Ploiești, folclorist, publicist. Compune muzică de scenă, de estradă, operete, muzică vocal-simfonică, de cameră, corală. Editează antologii muzicale cu folclor prahovean (“Mândră floare-i Prahova”, “De pe plaiuri prahovene”, “Flori din Prahova” etc; Carmen Tănase (n.18.01.1961, Ploiești), actriță, a urmat IATC - Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică București (1980-1984) la clasa Prof. Olga Tudoreche, colegă cu Oana Pellea și cu Radu Duda, Alteța Sa, principele de Hohenzollen. Tatăl și bunica ei, trăind la Scăieni, având mormintele la Scăieni, Carmen a venit și a stat de multe ori în această localitate; Maria Tănase; Maria Lătărețu; Irina Loghin; Angela Moldovan; Romica Puceanu; Ileana Sărăroiu; Ion Luican; Ileana Constantinescu; Ion Bogza; Ștefan Lăzărescu; Nelu Huțu. Dintre sportivii care și-au sărbătorit victoriile la Casa Seciu, îl amintim pe marele campion mondial de box la categoria semiușoară, posesorul “Centurii cu diamante”, Leonard Doroftei, adus de colegul său care l-a recrutat de la juniori, boxeurul Dan Codescu ș.a. Aceștia - și încă mult mai mulți, nedescoperiți de mine, au călcat pe frumoasele meleaguri ale mult căutatului oraș Boldești-Scăieni. Puține orășele atât de mici au fost vizitate de oameni atât de mari...
Concluzii
Cititorii care survolează cu privirea unele sau altele din capitolele acestei monografii, sau cei care le parcurg cu răbdare cronicărească, la rând, vor ajunge, cu siguranță, la o concluzie clară: citind paginile respective, orașul Boldești-Scăieni va fi înțeles și va fi văzut într-o altă lumină; realitățile și oamenii lui vor capătă alte aprecieri, alte dimensiuni și - cine știe - poate chiar și o anumită aură strălucitoare.
Dintr-o localitate din Prahova, mai mult sau mai puțin cunoscută, ea va fi percepută de orice lector interesat, ca un punct geografic destul de important pe harta țării noastre - și, în multe privințe, chiar ca un punct unic. Desigur, când m-am decis să scriu această monografie, m-am gândit în primul rând să o redactez mai mult pentru localnici, dar, pe măsură ce avansam în cercetarea documentelor, mi-am dat seama că aș face o greșeală să nu lărgesc mai mult aria descriptivă și să nu o adresez oricărui cititor din România, din orice județ, deoarece unele capitole se referă la problemele generale ale țării, iar alte capitole m-am străduit să le prezint ca pagini necesare a fi incluse în însăși Istoria României, cum sunt acele informații inedite despre Falansterul de la Scăieni, prezentat aici într-o lumină nouă, alta decât fusese înfățișat sub interpretările ideologice impuse de regimul comunist; sau cum sunt paginile de revoltă muncitorească din Boldești-Scăieni și de luptă armată cu organele securității, de care nici o istorie contemporană nu pomenește, pentru că nu fuseseră făcute cunoscute de nimeni înaintea mea. Așadar, pe spațiul acestei localități, pierdute undeva pe valea Teleajenului, s-au petrecut evenimente istorice deosebite, demne de știut de fiecare român.
Lăsând la o parte importanța ei economică și industrială pentru întreaga țară, care este și va rămâne un factor indiscutabil, valoarea localității am urmărit să fie percepută și în întreaga ei complexitate social-istorică, suficient de amplificată, atât de un trecut istoric impresionant, cât și de prezența în contemporaneitate a noului oraș, aflat într-un rapid proces de schimbare, importanță la care a contribuit în primul rând valoarea însăși a multor cetățeni care au trăit aici, care provin de aici sau care trăiesc aici în zilele noastre. Pe cât a fost posibil, m-am străduit să scot în evidență cât mai multe din aceste valori, cu numeroase exemple concrete alese din viața zilnică. Nu a fost ușor să le găsesc de la distanța de peste 10.000 de kilometri și după o lipsă din țară de peste 22 de ani.
Oricum, Dumnezeu a așezat localitatea descrisă de noi într-un loc destul de binecuvântat și de bogat. Oamenii au valorificat mai mult sau mai puțin acest uriaș avantaj. Peisajul natural intercolinar, de o splendoare unică, este departe de a fi fost valorificat în întregime, precum ar fi trebuit. Un american care a venit la mine și a privit peisagiile locale din jur, mi-a spus: “Cristian, dacă ar exista acest loc frumos în America, fii sigur că s-ar face investiții colosale și s-ar scoate din el o perlă, o stațiune balneo-climaterică de prim rang”. Poate a vrut să mă flateze și să-mi gâdile puțin patriotismul meu local, vizibil pentru el, dar m-am gândit că s-ar putea, totuși, să aibă dreptate. Știu, de pildă, că la Þintea există niște băi termale pentru tratarea reumatismului. Ei bine, apele termale saline care fuseseră folosite acum cincizeci de ani la băile improvizate de pe strada Distilăriei din Scăieni, mi s-au spus de niște specialiști că erau mult mai bune și mai puternic curative decât apa din băile de la Þintea. Dar cineva a avut grijă să desființeze acele băi scăienare. Nici acum nu este târziu să fie repuse în funcție...
Nici de bogățiile subsolului nu s-ar spune că locuitorii boldeșteni și scăienari ar fi profitat cât trebuie, căci, în trecut, aurul negru de sub pământul lor era folosit mai mult de străini decât de ei, realitate deosebit de tristă care vedem neputincioși că, iată, continuă și astăzi, toate companiile petrolifere fiind acum în mâna austriecilor, date lor printr-un contract criminal de un fost premier neocomunist care a fost deja adus în fața justiției fără a păți totuși mai nimic. Inechitatea acestui contract a fost arătată și de președintele Băsescu, fără să poată interveni nici el cu ceva concret spre a-l anula. Dacă numai 5% din prețul petrolului scos din sondele locale ar fi fost folosit pentru modernizarea localității, vă garantăm că s-ar fi putut pava cu marmură trei orașe de mărimea acestui oraș.
Frumusețea peisajului local a atras scriitori care l-au vizitat cu inters (poetul Dimitrie Anghel, Mateiu Caragiale, Nicolae Iorga, Dumitru Panaitescu Perpessicius, Gheorghe Eminescu, Zigu Ornea, Nicolae Mihai, Corneliu Șerban, Vasile Nicolescu, Nichita Stănescu), iar oameni cu spirit practic au ales întinderile de teren locale să ridice pe ele solide întreprinderi. Orașul devenise o mică citadelă industrială. Ne doare sufletul să vedem și să spunem acum că toată industria locală din Boldești-Scăieni, elaborată cu greu și cu mari sacrificii, de-a lungul zecilor de ani, a început să moară sub ochii noștri și că locuitorii lui tineri au plecat deznădăjduiți în bejanie, prin străinătățuri, ca să-și poată întreține familiile. Desigur, situația este specifică multor alte așezări, nu numai acestui oraș - și de ea se fac vinovați neocomuniștii care făceau spume la gură strigând cu ipocrizie: “Nu ne vindem țara!” - dar iată că ne-au vândut-o în propriul lor folos, spre a acumula averi fabuloase, procurate necinstit din avutul statului român, sărăcindu-ne și distrugându-ne valorile naționale. Zilnic crește numărul miliardarilor răsăriți din rândul acestor vampiri hidoși și, toți la un loc, bazați pe forța banilor, cumpără pe justițiari, încurajează corupția, încalcă moralitatea creștină, sfidează cu nonșalanță legile și, la urma urmelor, ei sfidează masa populației sărace care este majoritară și care spera cu entuziasm că Revoluția le va aduce frumoasele schimbări visate, chiar dacă au existat și câteva cuceri de libertăți evidente. Dar ei - acești neomafioți - au distrus industria înfloritoare, ei au vândut bogățiile subsolului companiilor străine, ei au devalorizat băncile, ei au privatizat (vândut) străinilor cele mai valoroase terenuri, fermele, crescătoriile de porci, vite și păsări - tot ce s-a mai putut vinde spre folosul lor. Din păcate, orașul Boldești-Scăieni nu a scăpat de tentaculele acestei caracatițe mafiotice. Nu mi-a fost teamă să arăt deschis acest lucru în lucrarea de față.
Grija mare a edililor din prezent și din viitor este să creeze condiții care să schimbe radical această situație. Să fim convinși că se pot găsi și căi concrete de rezolvare a ei. Un prim pas, chiar unul destul de urgent, ar fi ca orașul Boldești-Scăieni să dispună de un ziar propriu, de un organ de presă distribuit gratis fiecărui locuitor, care să mobilizeze populația și să trezească conștiința oamenilor în orice domeniu - economic, material și spiritual - paralel cu existența unui post de radio și de televiziune local, care să difuzeze știri locale, necenzurate, știri din țară și de pretutindeni. În Chicago, am putut înființa atât o publicație locală, “Datoria românească”, cât și un post local de televiziune pentru românii americani, “Suflet românesc”, care au mers bine ani de zile (“Datoria” mai apare și acum), dar dorința mea de a face așa ceva și la Boldești-Scăieni nu este realizabilă, deoarece eu nu trăiesc acolo. Las altora mai tineri împlinirea acestui deziderat și sunt convins că se vor găsi inițiatori. Trebuie umblat la buget pentru asemenea priorități și trebuie apelat insistent chiar și la bugetul statului. Forța mass-mediei este uriașă; ea va fi vocea cetățenilor din oraș și, în primul rând ea va uni pe toți locuitorii frumoasei așezări să-i accelereze evoluția și lupta pentru drepturile cetățenești inalienabile. Tocmai de aceea, nu putem încheia aceste pagini pe un ton pesimist.
Lumea evoluează rapid, tehnologia de asemenea. În oraș există destule resurse materiale și umane ce pot fi valorificate. În perspectiva viitorului, știm că Boldești-Scăieni va arăta ca un oraș ultramodern, cu totul diferit de felul cum îl cunoaștem noi astăzi. Fără îndoială, el va fi un cartier nordic al viitoarei Metropole Ploiești. Ceea ce am dori cu toții este ca urmașii urmașilor noștri să nu uite că aceste generații - numite fără exagerare generații de sacrificiu - au pus bazele fundamentale ale noii cetăți. Ei vor trebui să fie mândri că am existat și că am trăit înaintea lor pe aceste blânde meleaguri ale visurilor ce trebuie împlinite, construindu-le o pistă de decolare spre viitor.
Autorul s-a străduit să ofere tuturor cititorilor o mică enciclopedie despre orașul pe care cu drag l-a descris, în speranța că va fi și va rămâne o carte de referință, chiar dacă au mai rămas încă multe de spus.
Urarea mea, pentru prezentul și viitorul Boldești-Scăieni, este una de bun augur: EXCELSIOR! - TOT MAI SUS!

Cristian Petru Bălan

Membru al Uniunii Scriitorilor din România
Membru al Academiei de Științe și Arte Româno-Americană





Chicago/Glen Ellyn, 8 martie 2007

About this book
Author Christian Petru Balan was born in 1936 in Sibiu , Romania . A former teacher in both Romania and the United States , as well as a painter and sculptor, his published works include novels, plays, screenplays, books of poems and various dictionaries. His latest book, "The Monograph of Boldesti-Scaieni," is the first book dedicated exclusively to documenting the history of the city where he spent most of his life before moving to the United States , where he has been residing with his wife Dorina and their two daughters for more than twenty years.
Boldesti-Scaieni is an agrarian-industrial city of 11,485 residents located in Prahova County . It is located 80 kilometers north of Romania 's capital, Bucharest , and 10 kilometers north of the county seat, Ploiesti . The city officially formed in June 1968, through the unification of Boldesti and Scaieni, two towns with rich individual histories. In Scaieni, the engineer Teodor Diamant (1810-1841)-a young disciple of the French socialist Utopian Charles Fourier (1772-1837) - and his friend Manolache Balaceanu (1807-1842) founded an agrarian-industrial Utopian community based on egalitarianism called a phalanstere where the locals worked together for mutual benefit. The Scaieni phalanstere lasted only one year, after which it was forcibly dissolved by the authorities of the day.
The author describes the evolution of the city from historical, economic, political, social, cultural and artistic vantage points, with an emphasis on its industrial transformation and its cultural development. The two formerly modest towns, located in the picturesque undulating region along the Teleajen River valley where residents practiced agriculture, viticulture and cattle raising, were transformed by the discovery of petroleum in the heart of their hills. With the onset of petroleum extraction, the towns grew quickly and local industry expanded to include a glass factory - at one time the largest in Romania - and a paper mill in Scaieni, while the headquarters of the oil extraction operation were located in Boldesti. The accompanying population boom -mostly industrial workers - led to the construction of new residential buildings, stores, and schools.
The city's main tourist attraction is Crama Seciu, a beautiful villa that crowns a hilltop and is home to a winery and restaurant and which attracts hundreds of Romanian and foreign visitors every year. More recently, the city's picturesque areas have become a favorite vacation home destination.
In conclusion, the author shows the potential that the city of Boldesti-Scaieni has to become one of the most beautiful and prosperous locations in Romania .

BIBLIOGRAFIE SELECTIVÃ:

– Marele dicționar geografic al României (1898-1902), 5 vol. de Gr. Tocilescu, G. I. la Hovari gen. C.I. Brătianu.
– Contribuții la istoricul orașelor Ploiești și Târgoviște, 1969, de prof. Nicolae Simache.
– Dicționar topografic și statistic al României, de D. Frunzescu, 1872, tip. Statului București.
– Dicționar istoric al județului Prahova, de Mihai Apostol, Societatea Culturală Ploiești, editura Mileniul III, 2004,.
– Comentarii și contribuții la Dicționar(ul) istoric al județului Prahova, de Octavian Onea, editura Pygmalion, Ploiești, 2006.
– Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (DOOM), al Academiei Române, ediția a II-a, editura Univers Enciclopedic, București, 2005.
– Falansterul de la Scăieni, de Zigu Ornea și Ion Cojocaru, editura Politică, București, 1966.
– Ion Ghica, Opere vol. I, București, ESPLA, 1956.
– Magazin istoric nr. 2, feb. 1985.
– Micul dicționar enciclopedic, editura Cartier, 1999.
– Micul dicționar enciclopedic MDE, editura Enciclopedică și editura Univers Enciclopedic, București, 2005.
– Din istoricul unor școli prahovene, vol. I, de prof. Gh. Nedelea, editura Printeuro, Ploiești, 2005.
– Contribuții la istoria petrolului românesc, de Boncu M. Constantin, editura Academiei R.S.R., București, 1971.
– Oameni care au fost, vol. I și II, de Nicolae Iorga.
– Studii și materiale privitoare la trecutul istoric al județului Prahova. Date noi privind industria petrolieră din județul prahova în jurul anului 1900, de Mihai Racheru și E. Negulescu.
– Industrializare și urbanizare, cercetare de psihosociologie concretă la Boldești, sub redacția prof. univ. Traian Herseni, editura Academiei R.S.R. 1970 (258 pagini).
– Arhivele Naționale – Direcția Județului Prahova.
– Monografia unui sat, de Henri N. Stahl, editura Fundației Regale, București, 1939.
– Rucăr (monografie), de prof. Gherghe Pârnuță, București, 1972.

CUPRINS:

Cuvânt înainte
CAPITOLUL I. Istoricul localității: primele menționări documentare
CAPITOLUL II. Cadrul geografic, climateric, peisagistic, arheologic și botano-faunistic al orașului Boldești-Scăieni
CAPITOLUL III. Înființarea orașului Boldești-Scăieni
Despre numele acestui oraș
CAPITOLUL IV. Falansterul de la Scăieni
STATUILE LUI DIAMANT ȘI FILMUL ARTISTIC DESPRE FALANSTER
CAPITOLUL V. Localitățile Boldești și Scăieni în timpul celor două războaie mondiale
CAPITOLUL VI. Populația orașului Boldești-Scăieni. Poliția locală
CAPITOLUL VII. Cultura în orașul Boldești-Scăieni
MUZEUL ORAȘULUI
ȘCOLILE ORAȘULUI
ȘCOALA DIN BOLDEȘTI
GRÃDINIÞELE DIN BOLDEȘTI
ȘCOLILE DIN SCÃIENI
ȘCOALA DE LA SECIU
GRÃDINIÞA DE LA SECIU
GRUPUL ȘCOLAR INDUSTRIA STICLEI BOLDEȘTI-SCÃIENI
ȘCOALA MILITARÃ DE SUBOFIÞERI POMPIERI “PAUL ZÃGÃNESCU”
BOLDEȘTI-SCÃIENI
CLUBURI, CÃMINE CULTURALE, CASE DE CULTURÃ
CLUBUL BOLDEȘTI
CASA DE CULTURÃ SCÃIENI
BIBLIOTECA DE PE LÂNGÃ CASA DE CULTURÃ SCÃIENI
CASA DE COPII ORFANI DIN SCÃIENI
BISERICILE DIN ORAȘUL BOLDEȘTI-SCÃIENI
BISERICA “SF. ARHANGHELI MIHAIL ȘI GAVRIL” DIN BOLDEȘTI
BISERICA “ADORMIREA MAICII DOMNULUI” DIN SCÃIENI
BISERICA “SFINÞII ÎMPÃRAÞI CONSTANTIN ȘI ELENA” DIN BALACA
BISERICA “SFÂNTA TREIME” DIN SECIU
BISERICILE CREȘTINE DUPÃ EVANGHELIE
CIMITIRELE
CASA SECIU
LUCRÃRI DE ARTÃ DIN ORAȘUL BOLDEȘTI-SCÃIENI
MONUMENTUL EROILOR DIN SCÃIENI (1916-1919)
MONUMENTUL EROILOR DIN BOLDEȘTI
STATUIA LUI TEODOR DIAMANT
STATUIA “RUPÃTORUL DE GEAM”
LUPOAICA ROMANÃ DE LA SCÃIENI (“LUPA CAPITOLINA” CU ROMULUS ȘI REMUS)
ÎNGERUL JUDECÃÞII
BUSTUL LUI TEODOR DIAMANT
PORTRETUL LUI MIHAI EMINESCU DE PE CASA DE CULTURÃ
PORTRETUL PRIMARULUI ILIE RÃSPOP (1888-1952)
PICTURILE RELIGIOASE DE PE CAPELA CIMITIRULUI SCÃIENI
DETALII DESPRE FAÞADA CIMITIRULUI “ETERNITATEA” DIN SCÃIENI
CAPITOLUL VIII. Tradiții locale, obiceiuri păstrate din bătrâni
SÃRBÃTORILE DE PESTE AN
CAPITOLUL IX. Asistența medicală
SPITALUL BOLDEȘTI
UNITATEA DE AJUTOR MEDICO-SANITARÃ (UAMS) SAU SPITALUL DE RECUPERARE SOCIALÃ BOLDEȘTI-SCÃIENI
DISPENSARUL BOLDEȘTI
DISPENSARUL SCÃIENI
FARMACIILE DIN BOLDEȘTI-SCÃIENI
DISPENSARUL SANITAR VETERINAR BOLDEȘTI-SCÃIENI
CAPITOLUL X. Diverse
COOPERATIVA MEȘTEȘUGÃREASCÃ “ARTA METALULUI”
FERMA S.C. ECOFERM BOLDEȘTI-SCÃIENI (CRESCÃTORIA DE PORCI ȘI
DE VITE “CRIS TIM”)
RAMPA ECOLOGICÃ DIN BOLDEȘTI-SCÃIENI
BAT SERVICE S.A. BOLDEȘTI-SCÃIENI
ABATORUL DE PÃSÃRI S.C. “AGRISOL INTERNATIONAL RO SRL”
FIRMELE MICI DIN ORAȘ: ROM FOR, DANCOR COM, TECAR-SAN, LUX MOB, PRODSIG, GAFTOS, INVEST MANAGEMENT, BAZA DE APOVIZIONARE FLOREȘTI
CAPITOLUL XI. Primăria orașului Boldești-Scăieni
DIRECÞIA DE PATRIMONIU A ORAȘULUI BOLDEȘTI-SCÃIENI
STEMA ORAȘULUI BOLDEȘTI-SCÃIENI ESTE JUMÃTATE DIN STEMA A.R.L.U.S. ȘI DIN STEMA COMUNISTÃ A C.G.M.-ULUI!
OFICIUL POȘTAL DIN BOLDEȘTI SCÃIENI
GARA SCÃIENI, HALTA BOLDEȘTI ȘI MIJLOACELE DE TRANSPORT DIN ORAȘ
UNITÃÞI UTILITARE ÎN BOLDEȘTI-SCÃIENI
UNITÃÞI SPECIALE DE DESERVIRE A POPULAÞIEI
CAPITOLUL XII. Contraste dureroase sau discrepanța dintre Boldești și Scăieni
CAPITOLUL XIII. Artiști, cântăreți, muzicieni
CAPITOLUL XIV. Activitatea sportivă din Boldești-Scăieni
CAPITOLUL XV. Industria din orașul Boldești-Scăieni
ÎNTREPRINDEREA DE GEAMURI SCÃIENI (IGS)
ÎNTREPRINDEREA DE MUCAVA BOLDEȘTI-SCÃIENI - CAHIRO S.A.
SCHELA PETROLIFERÃ BOLDEȘTI
O ÎNTREPINDERE PETROLIFERÃ DIN BOLDEȘTI-SCÃIENI INTRATÃ ÎN GURA MASS-MEDIEI: PETROMSERVICE S.A., SUCURSALA BOLDEȘTI
ACEX- ISEM - IGEX- I.F.L.G.S. - FORADEX
ARTEMA PLAST SRL, BOLDEȘTI-SCÃIENI
CAPITOLUL XVI. Rezistența anticomunistă în Boldești-Scăieni - 14 NOIEMBRIE 1981 - PRIMA GREVÃ GENERALÃ MUNCITOREASCÃ DIN ROMÂNIA, ÎNSOÞITÃ DE UN MARE PROTEST PE STRÃZI, CU 6 ANI ÎNAINTEA GREVEI DE LA 14-15 NOIEMBRIE 1987 DE LA BRAȘOV !
CAPITOLUL XVII. Persoane onorabile ale orașului
ALÞI CETÃÞENI DIN ACEASTÃ CATEGORIE
O PRIMÃ LISTÃ CU CETÃÞENII CARE ȘI-AU ADUS CONTRIBUÞII DE SEAMÃ ÎN ORAȘUL BOLDEȘTI-SCÃIENI, SPRIJININD, PRIN MUNCA LOR ZILNICÃ, RIDICAREA LOCALITÃÞII
FOȘTI PRIMARI ȘI AJUTOARELE LOR
FOȘTI ȘI ACTUALI LIDERI DE INSTITUÞII LOCALE ȘI ÎNTREPRINDERI
ALÞI CETÃÞENI DE FRUNTE AI LOCALITÃÞII
PREOÞII LOCALI
ARTIȘTI PLASTICI, TINERI ZIARIȘTI ȘI SCRIITORI
MARI PERSONALITÃÞI DIN ÞARÃ ȘI DIN STRÃINÃTATE CARE, ÎN DECURSUL TIMPULUI, AU VIZITAT LOCALITÃÞILE BOLDEȘTI ȘI SCÃIENI SAU NUMAI AU TRECUT PRIN ELE FÃRÃ SÃ LE VIZITEZE AMÃNUNÞIT
Concluzii
About this book (Rezumatul cărții în engleză)