Vine o vreme când începi a citi egocentric, adică te cauți în lecturile pe care le faci, devii mai selectivă, mai hedonistă lectural, autosuficientă, dacă se vrea, întâlnirea cu Celălalt s-a produs, acum revii la propria orbită. Am cerut într-o bibliotecă Lucian Vasiliu. Mi se oferi cartea cu autograf, un olograf dedicat „bibliotecii și fidelilor ei cititori” și am avut o senzație curioasă când o luasem în mână. „Lucianograme” – un titlu provocator și vectorial. Mă gândeam „Ecce homo!”, căci pe Lucian Vasiliu nu l-am cunoscut (doar telefonic și mailuri, surogatul ăla tehnic, care substituie, dar nu asigură utilitatea totală, termen din teoria economică, care nu știu dacă poate fi aplicat în teoria comunicațională...)
Am citit „basarabean” aceste „Lucianograme” (Axa, Botoșani, 1998) și mă gândeam ce făceam eu prin 1998, cum a fost citită cartea prin spațiul meu, cum e să scrii despre o carte după 14 ani?! Cred ca e o nedreptate faptul că despre cărți se scrie masiv în anul apariției lor... De la primele rânduri o citii cumva dinspre Prut: „Magiștrii îngropați în bărăgane, / printre abecedare și icoane”. Și „Bărăganele” din acest volum îmi amintiră de deportări și canale și canale transibiriene și nu numai... și de multe altele, din istoria noastră cea de ieri. Bărăganul se mutase „peste Prut și mai departe” cum formula un alt scriitor mai la vest de Prut.
Al doilea poem mă cuminți. „Bacovia (întîiul Vasiliu)” venea din acel 1998 al meu, când eram bacoviană ca niciodată, când a fi marginal pentru un adolescent de pe aici era să guste din Bacovia. Și mă regăseam în poem. Ultimul vers: „Estimp, e vremea / să tragem clopote basarabene” mă copleși, făceam cumva parte din text, deloc patetic, mă aciuam în text, paratextual, metatextual, dar eram acolo. Există în această carte ocheade aruncate spre est: „îmi bate inima sud-est bahluviană”, „din of în of mi-s moldo-apostrof”, desigur că eram conștientă că ieșeanul Lucian Vasiliu vorbea de Moldova lui, eu însă îmi receptam Moldova mea, căci fiecare cu Moldova lui! Dar există o Moldovă „a mea”, „a noastră” cu siguranță în acea carte: „de aici se văd Tighina, Hotinul...”.
La un moment dat găsești un poem ce îți confirmă din plin căutările lecturale, un titlu aproape de tine: „Noapte basarabeană”. Și ești fericită, căci „peste urbe, norii destramă hărți imperiale” și zâmbești și gândești că topografia e una mintală și că imperiile trăiesc în fantomele minților postimperiale și că aici, între râuri, imperiul cu nume-siglă mai trăiește și se luptă cu alte două existențe occidentale, „siglate” și ele.
Dai de un poem-incantație „Continuitate” și duci mai departe proiectul durabilității poetice „... Lucian Vasiliu citește poezii / de Cezar Ivănescu. / De Lucian Vasiliu / cine citește poezii?”. Și răspunzi: „de Lucian Vasiliu / citește poezii Maria Pilchin. / De Maria Pilchin cine citește poezii?” și râzi de propriul tupeu, de erezia mâinilor tale, dar știi că cititorul postmodern e un eretic și el convertește textul după sine și constați că ai diluat cu Maria Pilchin distinsa adunare a docților bărbați de la Costache Conache la Lucian Vasiliu... Or, literatura nu mai e androcentrică și ești fericită. O fericire calmă. Și textele lecturate ți le asumi, ți le aproprii. În „Arta umbrei” iarăși „dai” de tine: „Nu știam nimic despre Borges”. Și ești fericită că și autorul și tu deja știți despre umbre și labirinturi latino-americane și guști din borgesianul vers „în toate doarme fiecare”. Și observi un cuvânt ce obsedează textul - „estimp” și te gândești că nu l-ai utilizat niciodată, și ce se întâmplă oare „estimp”?
Și îți citeai harta dintre cele două râuri ca pe un coridor prin care bate vântul dinspre „trunchiul de mesteacăn”, ca pe o trecătoare unde „ele știau românește cât un pește lipovenește”, de unde vine „tristul Raskolnikoff”... Și înțelegeai că o carte aparține unui spațiu nu prin apariția editorială în acel loc (cea mai banală apartenență), ci prin receptare (cartea receptată de un spațiu / cartea ce receptează un spațiu). Astfel, „Lucianograme” e o carte și „basarabeană”, o carte vectorială cu dublu sens!

Text apărut în ziarul "Timpul", Chișinău.