„Mai citiți și cărți, nu doar meniuri”
Ronin Terente


În Evul (Mass)-Mediu, cu o estetică de marketing literar, negustorul de cărți ar putea să pretindă un loc la uniunea scriitorilor. Librarul, vânzător de cultură și de branduri scriitoricești, ne vorbește despre carte ca produs de piață, utilizând publicitatea zgomotoasă pentru a ne atrage spre „cultură”. Judecata de valoare înclină spre cartea care face tiraj, spre „obscene” ediții de lux. Populăm un segment temporal când prețul nu diferențiază valoarea adevărată de non¬valoare, iar pe coperta cărții, acest meniu lectural, nu folosești decât superlative pentru reclama acesteia, căutând sponsori profani pentru spiritul culturii.
În acest iureș livresc și acest bruiaj de advetising, cartea reprodusă artizanal, cartea produsă „manual” ține de o formă marginală de existență literară, un fel de dizidență editorială. Recent am cunoscut la Chișinău un tânăr autor de texte, un ilustru necunoscut, am putea spune. Ronin Terente își lansa o carte de poeme în samizdat la Biblioteca Onisifor Ghibu din capitala basarabeană. Personajul din spatele pseudonimului Ronin Terente anunța poezia ca pe e o formă a muzicii, venind în fața publicului cu un fel de jazz-poetry, o poezie cultă dar simulată ca fiind a băieților de cartier, a „hipsterului meloman”. Un fapt este cert, nu e vorba de poezia ajunsă în zona subterană a declamației, deși filonul declamator era prezent pe un fundal muzical asigurat de băieții din „No shagga”. O poezie a delirului controlat, una conștientă de „sunt în delir, mai nebun decât LEAR”.
O dovadă a intensității textelor lui Ronin Terente sunt anumite șarlatanii textuale, anumite zone refractare la orice analiză literară clasică. Există o frondă textuală în unele poeme: „sătul de asta... ca diabeticii de ciocolată, ca mine de sat, ca femeile de bărbați, ca ghetele de faptul că le încalți, ca pereții de vulgarități... ca motanii de luna mai, ca ciocanul de seceră, ca și comoara de peșteră... ca O’Leg Carpium de minuni, ca plămânii mei de supradoze de fum... ca Vaculovskii de poezie, ca mine de prostie, ca voi de No Shagga!”
E vorba și de un scris responsabil social (revoluționar cumva): „Te legi de legi, da nu le-nțelegi, tre să omori 51 din 50 ca să curăți țara asta de blegi”. Un experiment îndrăzneț este acest proiect artistic în care nu se merge pe nonconformism de dragul nonconformismului, ca o poză adolescentină, ci se produc interogații de tineri furioși, retorice, în mare parte. Se vine în fața unui „Dumnezeu ce avea un plan, dar între timp l-a uitat”, într-o lume răsturnată unde „bărbații se vor femei, iar femeile se vor bărbați” și ele, femeile „s-au plictisit să mai lupte pentru că știu că oricum vor câștiga”. „Femeile care m-au iubit m-au comparat cu un animal sălbatic”, femeile, alteritatea care dă sens și definiții, conturează un fel de bestiar al autoreceptării virile.
„Suntem un fel de animale”, iată verdictul kafkian dat de mâna care scrie. Găsești în această carte improvizată o lume abolită prin idei teribile, ce merg în susul canonului literar. „Ce-s cuvintele dacă nu apa pe care cu urechile o bei” - curiosul mecanism al acestui vers sugerează gândul că nu există nimic mai fals ca ideea că simbolurile poetice pot fi interpretate până la un adevăr finit; adevărurile fragmentare, iată ce ne oferă viața, pare să spună autorul. Relația dintre adevărul logic și adevărul artistic e una deformată optic, or, cărțile nu seamănă niciodată cu viața adevărată, fiecare e ceea ce este sau poate vrea să fie, poezia rămâne a fi „o minciună spusă adevărat”.
„Problema mea e ca a ta, încă suntem prea tineri”, aluzia e limpede, o societate infantilizată prin idealurile false și ierarhii nefuncționale. Reversul textual e însă unul al profunzimilor ideatice și conceptuale. „Poate deveneam și eu cineva, acum altcineva a devenit eu”, un fel de alteritate răsturnată, una a șansei ratate și a identității personale fracturate. Exultarea elementarului, iată tema predilectă a cărții, un fel de filosofare a bagatelei: „saci, capace, telefoane, sapă, afișe, frigărui și mici”, dar se ajunge prin „licurici” și la „stele”. Or, există o profundă autoironie în aceste texte, o ironie adresată generației sale și timpului ce o produce.
În carte, în câteva rânduri, sunt invocate ironic mijloacele necurate ale publicității: „Lumea asta e frumoasă, pentru că în ea ești tu (inscripție de pe un panou publicitar)”. Publicitatea apare ca producătoare de „castele de nisip” ale sensului existențial. Ronin Terente manifestă un manfișism demonstrativ față de epoca consumeristă, cu o estetică de PR. Lecturând aceste mici fragmente de scriitură, ai dorința cuminte de a-i reproșa eului liric de ce el, într-un mod artistic, nu-și afișează onorabilitatea, salvând aparențele, cum o fac atâția poeți până la el și cred că și după el? Te întrebi de ce râsul, ironia sunt o demonstrație juvenilă a unui comportament tineresc, gălăgios, ce ignoră disciplina și ordinea socială. Ajungi până la urmă să insiști pe ideea că e ceva conștient elaborat, că e o carte de vizită a scriiturii poetului.
Cartea e deschisă pentru diferite interpretări ca și titlul ei, de altfel: „Drumul meu spre Tibet trece prin tine”. Acest pronume la persoana a doua nu indică, însă, o persoană concretă. Acest „tine” poate fi eul din oglindă, iubita, dar și cititorul, eul metatextual prezent imanent în actul scriiturii. „Poți să fii cu toți și să rămâi atât de singur”, iată motto-ul care ar reprezenta în miniatură cartea – singurătatea, popularea unui ev al solitarului, a unui veac de însingurare, în care „toți își au micile lor biserici” și „nimeni nu are nevoie de genii”. Astfel, geniul fiind abolit, rămâne bufonul. Johan Huizinga constata că, dacă religia, știința, dreptul, războiul și politica își pierd încetul cu încetul tangența cu jocul, apoi creația poetică, născută în zona jocului, se simte și în prezent în albia sa, pentru că Poesis este o funcție ludică. Poezia stă de partea cealaltă a lucrurilor serioase, ea stă la începuturile de care sunt atât de apropiați copiii, animalele, omul primitiv și cel vizionar. Poezia ține de lumea visului, a extazului, a beatitudinii și râsului, pentru că poesis, e ca un vis al științei.
Pe lângă stilul orgiastic al scriiturii și unele obrăznicii deocheate, cartea-samizdat „Drumul spre Tibet” produce o tentantă limpezime ideatică în care limbajul e și un act estetic completat de cel conceptual – drumul spre Tibet este calea spre sine, căutarea și cunoașterea, acel noscete ipsum într-o lume înnebunită. „Drumul spre Tibet” este drumul spre origini, spre acea Shambala încă negesită de nimeni...


Text apărut în revista "Tribuna", Cluj.