În anul de grație 2012 a văzut lumina zilei la Ed. Raluca „Icarlandia sau reflecții în cerc”, o carte de poezie, semnată George Lixandru. Volumul beneficiază în loc de prefață de o „Scurtă cronică despre fiul mamei lui de poet”, semnată Constantin Ghiniță(Dumnezeu să-l odihnească) și o postfață „De la vulcanic la melancolic”, semnată Gheorghe Istrate. Icarlandia este structurată pe trei „cărți”: cartea întâi „Învârtirea continuă sau reflecții în cerc”, cartea a doua „Icarlandia” și cartea a treia „Cinci ieșiri din minți.” Este o poezie care trosnește din balamalele legăturilor poetice, o poezie în care autorul radiografiază și prezintă lucrurile și mai ales stările într-un ținut sugestiv zborului, alegoric între modul dramatic și ironic. Și tocmai această legătură, îmbinare, ne dă bătaie de cap. Totul începe cu un motto, sugestiv pentru structura lirică a autorului: „am crezut că sunt nebun/ în singura clipă în care/ am trăit cu adevărat/ într-o zi/ când zidurile s-au dărâmat/ împroșcându-mă cu sângele/ libertății/ cald/ am crezut că sunt nebun.” Și o dedicație: „păsării Călin Nemeș,/ totdeauna, în amintirea sa,/ întru libertate.” De „păsări” și „zborul” lor ne sugerează și fondul hârtiei. „Învârtirea continuă sau reflecții în cerc”, cartea întâi, „debutează” cu un portret al libertății, ca o radiografie a societății post decembriste, mai precis al „libertății din colivie.” Poezia este „păstoasă”, ca un tablou care nu se mai termină și nu se mai schimbă, ca o piesă ce se vrea comedie și nu „iese” decât tragedie, ca o muzică ce începe cu „măi dragă” și continuă cu „hă, hă, hă” al „vulturului pleșuv”. Pe lângă „marile speranțe”, „economia de paiață”, „sfântul așteaptă”, „clasa muncitoare demonstrează în paradis”, acest prim capitol este capitolul „reflecțiilor”: „din interior”, „din interiorul interiorului”, „de pe marginea patriei”, „dintre cuțitele ghilotinei” (Între cele două cuțite ale/ ghilotinei mai e timp să/ înțelegi că și prostul și/ deșteptul și iubirea și ura și/ viața și moartea au/ aceleași probleme de adaptare/ aceleași nimicuri de împărțit cu/ singura obiecție că/ fiecare are un altfel de/ tablou al lui mendeleev o/ altfel de măsură a realității de/ exemplu maimuța care/ visează umanitatea ori/ oul de șarpe care crede că/ în curând va zbura între/ cele două cuțite ale ghilotinei mai e/ timp să-ți închipui cum ar/ fi arătat lumea aceasta fără/ oameni poate nu ar/ fi existat nici această sofisticată/ ghilotină poate nu/ ar fi avut loc nici/ această oribilă/ execuție dar poate că/ aceasta este doar ideea mea/ de învârtire continuă/ în cerc), „din institutul revoluției române”, „de pe o margine”, „de pe o imagine”, „dintr-un nod de cuvinte”, „din prezent”, în „românia lor” și care se încheie, după atâtea reflecții, cu un „raport despre starea națiunii 1989-2012” (se întâmplă lucruri tot/ mai anapoda oamenii se/ cred pești visează într-o/ limbă care nu există așteptăm/ continuu o dimineață care/ nu mai vine e doar o/ înzorire lăptoasă un fel de/ lumină înecată în balta de/ mătasea broaștei de/ la capătul capătului vin și/ pleacă niște pești degeaba noi/ toți urcăm malurile acestea lipsite de/ sensuri ca și/ cum am urca pe/ pereți deasupra cerul un/ tavan plin de găuri negre prin/ care cineva ne/ arată într-un anume fel un/ deget e tot mai/ stresant să trăiești într-o/ baltă iar peștele de/ lângă tine să-ți/ zică bună dimineața ca și/ cum ți-ar zice că/ te-a ouat mă-ta pentru alocație să/ înoți până te ia dracu și să/ te îneci la/ același mal tulbure se întâmplă/ ceva curios pe cuvânt/ uitați-vă cât de/ liniștit este păpușarul). Multe din reflecții se încheie ca o scuză, aproape obsesiv, „poate că asta e doar/ ideea mea/ de învârtire continuă/ în cerc”. Icarlandia este cartea stampelor: „cu orașe în decembrie”, „cu bulgări de pământ și aripi”, „nedefinită”(tânjesc după ceva nedefinit/ între iarbă și fân/ vară și toamnă/ ceva între cireșe amare/ și must înțepat/ dat în fiert/ rouă și brumă/ arșiță și răcoare/ ceva între nucul copilăriei/ și visele sparte/ cu o bâtă de miner/ în piața universității/ ceva cu picioarele goale/ alergând prin iarba abia cosită/ dorind atât de mult să zboare), „cu pandantiv și himere”, „cu eminescu”, „cu zombi ciocan șurubelniță sapă etc.”, „cu el”, „cu fântână tânără”, „cu prieteni”, „cu rareș și păsări”, „abstractă”, „cu prezentul în trecut”, „cu soare și nesimțire”, „cu mine zburând”, „târzie”, „cu eclipsă și bucurii mărunte”, „cu primăvară și microfoane”și printre atâtea stampe și câteva cântece, stă agățată „o zi din viața poetului”, în care reușește „să-și cotonogească sau să se împace cu mizeria” și intervine ca un laitmotiv, „că tot zic unii că n-are/ nici după ce bea apă/ vai de poezia lui.” Reprezentativă pentru capitol este poezia care dă și titlul volumului , în care, în pofida tuturor vicisitudinilor, scrie, dintr-un sentiment propriu substanței poetice, despre ceea ce se numește patrie: „și tot mai scriu/ despre patria mea singură/ ca despre un icar ce răbufnește/ spre stele/ totdeauna deturnându-i-se/ zborul/ totdeauna topindu-i-se/ aripile/ mereu aproape/ mult mai aproape de soare/ păsările vin mari albe/ oblojesc trupurile noastre/ bolnave/ vin și dărâmă zidurile/ și ne descătușează zborul/ și ne reaprind speranțele/ puțini însă/ se înalță cu ele/ și tot mai iubesc/ patria aceasta cu aripi/ de ceară/ auziți/ din poemele mele/ îi răzbat până aici/ fâlfâitul.” Cartea a doua se încheie cu , o viziune nu numai a substanței proprii, ci a substanței umane în general: „cineva/ a săpat în mine/ un tunel/ până la capătul capătului/ prin el/ moartea mă privește/ cu ochii arzând/ flămândă/ iar eu mă uit prin ea/ dincolo/ sunteți voi/ păsările care/ mi-ați zburat viața și cu tine/ așteptându-mă/ cu vorbele răvășite/ și știu că a venit timpul/ odată și odată/ tot trebuie/ să trec prin acești ochi/ să.” Ultimul capitol, cartea a treia, „cinci ieșiri din minți”, conține „prima”, „doua”, „a treia”, „a patra”, „a cincea”, „ieșire din minți.” Există și cartea a patra „în loc de epilog”, „epitaf pe o zi cenușie”, în care „eroi nu au vârstă”, „eroii nu au nume”, „eroi nu au familie”, „eroii nu există decât morți/ doar așa nu le/ contestă nimeni/ meritele/ întrucât/ morții nu/ calcă strâmb nu/ revendică drepturi nu/ fac valuri nu/ contrazic/ în schimb/ se pretează la orice politică.” Este expresia lirică a unui revoltat social, uneori și a propriei persoane, sunt momente când ai impresia că se trage de mânecă cu Dumnezeu. La modul general poezia lui George Lixandru creează atmosferă.