Tot mai des auzim discutându-se despre marea literatură a refuzaților (postcolonialism, homosexualitate, literaturi naționale necunoscute), tot aici intervenind și unele valori paralele, cele ale refuzatelor. Într-o epocă a Resentimentului, în formula lui Harold Bloom, pana feminină își regândește scriitura și pune altfel accentele, unele ignorate sau neînțelese de canonul patriarhal receptat după crucialul an 0.
Se întâmpla toamna aceasta la Bacău să iau un premiu literar. Veneam de la Chișinău, lăsând acasă un copil de un an, cine a mai făcut-o știe cum e... Printre cele spuse în sala de festivități a Centrului de Cultură „George Apostu” am menționat și maternitatea mea recentă, a ieșit ca de la sine... Am spus că scriu cu lapte de mamă în ultimul timp, exhibând o latură privată a scrisului meu. S-a adeverit că încă două premiante erau cam în aceeași situație. Sala a râs bonom de acest boom demografic și literar. Am și uitat întâmplarea hazlie, cum uiți întâmplările plăcute, dar nesemnificative, în fond.
Peste ceva timp dau însă de un forum de pe un site românesc numit curios Hermeneia. Printre altele, toate bune și laudative, citesc părerea unei doamne cu privire la acele premieri (reproducem textul cu exactitate): „PS: și totuși...viața privată, chit că se reflectă poate uneori în ceea ce scriem, rămâne sau ar trebui să rămână o chestiune între familie și prieteni... Nu cred că suntem mămici sau tătici, nu are nimic a face asta cu textele noastre ... Suntem doar oameni care din când în când simt nevoia să scrie. Uneori o fac mai bine alteori mai puțin bine. Și din punctul ăsta de vedere suntem la fel. Suntem cuvinte, fără chip, fără genealogie. Fără discriminări pozitive sau aprecieri distinctive. Zic și eu. De altfel cu toată recunoștința pentru frumoase vorbe și urări”. E o părere și își are argumentul expus. E o părere cuminte, determinată de un subconștient de receptare, lipsit de o analiză actualizată sau intenții malefice. E un argument până la urmă canonizat de critica și istoria literară tradițională, mai ales de o critică produsă de un sistem totalitar de gândire, una care cenzura individualul și ajusta totul la niște parametri „calapodați” de ideologic (cât face mitul proletar-socialist al biograficului eminescian, practicat ani buni în Republica Populară Română și în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească).
Nu acest fapt m-a provocat, altul, unul vechi, unul mocnind... Catalizarea s-a produs sincronic, subtilitățile fiind subtil diacronice. Oare toate scenele erotice ieșite de sub pana masculină nu sunt o lansare a privatului în literatură? Nu își mitologizează Ei de secole erotismul masculin și dexteritatea marilor seduceri? Nu și-a refulat masculinitatea dimensiunile vieții sale private (juisări, voyerisme, porniri pedofilice și de orice alt fel) E condamnabil? De ce ar fi? E o formă de a trăi personalul prin text. Mai mult de două milenii funcționează. De ce femeia să nu își povestească / scrie sexualitatea ei, maternitatea? Bărbatul fiind fiziologic lipsit de aceasta a știut să își creeze alte mituri, el a valorificat câmpul de luptă. Dacă ar fi să analizăm filosofia, literatura și arta din Antichitate și până în zilele noastre vom constata statistic că Moartea, Tanathosul este cântat mult mai mult decât Nașterea, Viața. De ce? Deoarece maternitatea și nașterea aparțin femeii, gineceului ei social modest, de aceea masculinitatea își rezervă nișa eroismului războinic, acestei igiene sociale, iertat fie cinismul termenului apărut recent în sociologie. În cazul unei femei maternitatea este o modalitate de a se cunoaște mai profund ca femeie - „născând, o femeie își întâlnește propria mamă, devine mama sa, o prelungește, diferențiindu-se de ea în același timp” [2, 244].
De ce femeile care dețin nașterea stau timorate într-o parte, într-un gineceu al scrisului? Nu se cere de la sine o complementaritate? Paradoxal că era o părere feminină... Adică femeia se gândește că se vor gândi... ceea ce este numit în mai multe studii de feminism drept o „etică a grijii”: „fetele aplică o logică psihologică a relațiilor, în contextul căreia prioritatea o reprezintă sensibilitatea față de nevoile celorlalți și responsabilitatea reciprocă” [2, 93].
Astfel nașterea și maternitatea sunt exilate, refuzate, necunoscute... Dați-mi un roman centrat pe naștere sau maternitate... nu unul care pomenește în treacăt... E un subiect comun? Da, comun ca existența umană pe pământ. Vânătorului, ostașului și apărătorului nu i se cuvine un „personagiu” pe potrivă? El și-a creat amanta(ul), e perfect, așa e construcția lui mentală, mai ales cea creatoare. Poate e timpul să i ne povestim, să i ne explicăm cu amănuntul? Geniul neînțeles să înțeleagă și el? De ce Ana nu i-ar povesti lui Manole că jertfa în numele creației o doare de fapt pe Ea? El, ființa profund inteligentă, e în stare de așa ceva, fractura vine de multe ori din partea ei. Ea își rezervă o feudă mică și neimportantă – maternitatea, tăcut și cu sfială. Complexată de lumea lui, creată tot de el, își percepe existența drept una modestă și neimportantă. De aici și lipsa Femeii din literatură. Ea scrie cum ar scrie El. Or, „a citi, în calitate de femeie, este o experiență ontologică concretă, determinată de poziția marginală a femeii în cultură și limbaj, de aceea cititoarea empirică nu poate fi decât ex-centrică, pentru că ea zdruncină un corpus cultural construit și cristalizat” [1, 61]. Iar dacă încearcă să își povestească experiența orgasmică în stilul unei Simone de Beauvoir, va trezi orori și de multe ori feminine. Am întrebat odată o femeie inteligentă și postmodernă (= postmasculină) de ce înjură. Mi-a răspuns calm și autosuficient: „Căci nu sunt o prefăcută... Asta simt, asta spun... Nu o fac oare bărbații?” De altfel, am cunoscut o mulțime din ei posedând o stilistică performantă a scatalogizării limbajului chiar și în literatură. Rafalele injurioase fiind acei atomi de sens și sensibilitate ai unui bad poetry, creat în clipele de maximă intensitate psihică, când eul liric masculin simte o dificultate insurmontabilă în fața căutării unui singur cuvânt.
Putem constata un androcentrism literar. Termenul desemnând practica de a considera masculinul și experiențele masculine ca normă pentru comportamentul și realizările umane” [2, 27]. Escapada din „pagina” cărții masculine e posibilă. Fieful literar ca formă de exil este o posibilitate a (co)existenței feminine. Ar fi numeroase zone de interferențe și consonanțe între cele două tabere, căci El ar realiza și importanța paternității sale ca eu scriitor. Imperativul nu e deloc moralizator, vine mai degrabă dintr-o criză a socialului care nu poate să nu fie reflectat în literatură. Epoca postmodernă este epoca bărbaților crescuți de femei, o spun statisticile... Quo vadis HOMO?
Autobiografismul privit ca un păcat venial al autorului /autoarei este revăzut de noul istorism liteterar. (S)ex-consilierea literaturii e necesară, dar se face cu ei doi, El și Ea, nu neapărat ca făcând parte dintr-un cuplu oficializat. Pagina scrisă poate fi punctul de întâlnire al celor doi veniți din lumi diferite... Într-o lume postmodernă, eul se poate scrie foarte subiectiv, personalizat și fără privațiuni tematice. Exhibarea literară a intimităților într-o lume a blogurilor, a site-urilor de socializare nu mai surprinde, mai degrabă e una firească, dacă mai putem vorbi despre paradigma firescului azi...

Referințe bibliografice:
1. CIOCOI, Tatiana, Displăcerea textului: reflecții privind lectura feminină // Cercul și elipsa. Studii și articole de comparatism, Chișinău: CEP USM, 2009.
2. DRAGOMIR, Otilia, MIROIU Mihaela, Lexicon feminist, Iași. Polirom, 2002.

Text apărut în revista "Ateneu", Bacău.