Vine spre mine cu pași ușori, ca o plutire…
Cu ochii mari, de-un verde catifelat, mă țintuiește o vreme și simt nevoia să mă reazem de mine sau să mă așez și să-mi împac gândurile neizbutite.
Are plete lungi, ca aurul, și degetele-i de mătase îmi caută obrazul. Tresar. Adie. Și ordinea dinăuntru-mi mă împinge spre marginea sublimului. Un moment. Atât. Căci gândul răzbate prin mine, prin flori, prin dezordinea de zgomote și sunete.
Zâmbește-n colțul gurii și-mi spune c-a venit. Ridic din umeri.
Clipește des și luciul din privire descompune lumina în mii de nuanțe. Întorc capul să nu văd sau să uit această stare de farmec. Îmi reprim sentimentul și, când o privesc, o lacrimă îi umezește obrazul. O vreme tace, apoi mă întreabă disperată de ce n-o îmbrățișez.
Vinovată, parcă, îi povestesc de amărăciunea mea, de starea de lehamite generală, de cuvintele vechi care deformează înțelesurile noi, de agitația sentimentală care lățește și clatină până și literele, de creșterea puterii de așteptare, de statisticile care ne liniștesc, de tineri, de iluzia că vine o boare caldă, de bătrâni, de oboseala de-a trăi, de femei și copii, de tristeți metafizice, de bogați, de bodyguarzii ideologici, de săraci, de partidele eternizate la putere, de frumoși, de-aceleași vorbe goale, de urâți, de eșuarea într-un dezastru paralizant, de revoltă, de șanșa de-a fi fericiți doar o dată pe săptămână, de bastioanele din calea puterii, care se prăbușesc, de moartea lentă, de dispariția noastră, încetul cu încetul…
Vorbesc mult timp, până când izvorăsc stelele.
De departe, dinafară sau dinăuntrul meu, se aude în surdină cântecul- răspuns. Parcă totul s-a oprit; între pământ și cer, doar eu și ea. PRIMÃVARA.
Ea, care năzuiește să mă scutur de amenințarea liniștii grele, așezată gros peste noi, să mă bucur de verdele crud, de lumina și căldura soarelelui, de culoare și spațiu, de vântul care adie și trece, de mirosul umed al florilor, de pământul spălat de ploaie, de sentimentele ce ne cuprind și ne încarcă cu miracolul senzațiilor, de forța vie și metamorfoza neâncetată.
Ea, care năzuiește să mă las pătrunsă de vrajă, de PACEA ei ce statornicește PACEA mea, de credința că, dincolo de orice, viața trebuie să meargă înainte…
Oh, de-aș putea să rămân aici, așezată pe-un trunchi de noapte…
Să rămân doar eu și ea, fericită că dăinuiesc fără teamă, fără amenințare, cu totul așezat și potolit în sufletul meu.
SIGURÃ doar în căutarea înaintea sau înapoia mea!...

Ileana Popescu Bâldea