„Istorii sunt doar patru. Prima, cea mai veche, – despre un oraș fortificat, pe care-l asaltează și-l apără eroii. Apărătorii știu că orașul este sortit la foc și sabie, iar rezistența este zadarnică; cel mai celebru dintre cuceritori, Ahile, știe că este sortit să moară înainte de a ajunge la victorie. […]
A doua istorie, legată de prima, – e despre întoarcere. Despre Ulise, care după zece ani de rătăciri prin mări groaznice și opriri pe insulele vrăjite, a ajuns pe Itaca. […]
A treia istorie – despre căutare. Putem să o considerăm o versiune a celei precedente. Este Iason pornit după Lâna de aur, și treizeci de păsări persane, care au trecut peste munți și mări pentru a-l vedea pe Zeul lor – Simurgh, care este fiecare dintre ei și toți ei odată. […]
Ultima istorie – despre sinuciderea Zeului. Atis în Frigia se calicește și se sinucide; Odin se jertfește lui Odin, lui însuși, nouă nopți rămânând atârnat pe copac, țintuit cu o suliță; pe Hristos îl răstignesc legionarii romani.
Istorii sunt doar patru. Și oricât timp ar rămâne nouă, noi îi vom povesti – într-o formă sau alta” [1, 126-127].
J.L. Borges, „Patru cicluri”, din cartea „Aurul tigrilor” (1972)


„Luptă”, „reîntoarcere”, „căutare” și „autojertfire” sunt, după Jorge Luis Borges, patru formule narative pe care se bazează întreaga istorie a literaturii. Deloc perfectă, această clasificare ilustrează, în mare, principalele preocupări literare din secolul XX și XXI: războaie mondiale și conflicte sociale, căutările sinelui și sensului existenței într-o epocă tulburătoare, reîntoarcere la natură și origini după rătăciri primejdioase prin ispitele progresului civilizației, căutările unui Dumnezeu pierdut în dezumanizarea totală.

În secolul XX n-a fost probabil nici un scriitor mare, un regizor sau un artist plastic care a rămas indiferent de fascinantele istorii biblice sau relatări evanghelice, fiecare dintre ei creând propria variantă a istoriei sacre. Îmi amintesc de Thomas Mann cu tetralogia „Iosif și frații săi” (1933-1943), de poemul escatologic „Pământul pustiit” (1922) de Thomas Eliot, „Maestru și Margarita” (1929-1940) de M. Bulgakov, de „Fabula” (1954) lui W. Folkner, de „Hristos răstignit a doua oară” (1948) de Nikos Kazantzakis și celebra ecranizare a romanului în „Ultima ispită a lui Iisus” (1988) de Martin Scorsese, opera rock „Isus Hristos Superstar” (1970) de Andrew Lloyd Webber și Tim Rice, „Evanghelia după Matei” (1964) de Pier Paolo Pasolini, „Isus din Nazareth” (1977) de Franco Zeffirelli și „Patimile lui Hristos” (2004) de Mel Gibson.

Lista deloc completă a ecranizărilor și versiunilor literare bazate pe subiecte evanghelice este culminată la întâlnirea mileniilor de două romane: „Evanghelia după Isus Cristos” (1991) de José Saramago și „Codul lui Da Vinci” (2003) de Dan Brown. Ambele au zguduit societatea creștină, ambele au provocat discuții aprinse între istorici, teologi, moraliști și literați.

Și dacă Dan Brown apelează la (de)mitizarea și desacralizarea imaginii lui Isus Hristos creând un thriller cu o intrigă copleșitoare, seducând astfel cititorul inexigent și credul, atunci José Saramago exercită mai degrabă un eseu reflexiv-ironic bazat pe cele patru evanghelii canonice, invertind fudamentala premiză a creștinismului: acea despre o legătură necesară și armonioasă a Sfintei Treimi. Isus în varianta eretică a lui Saramago nu numai că este mult prea uman, dar și se revoltă împotriva voinței supreme a lui Dumnezeu.

Argumentul scriitorului este simplu: „Pentru mine Isus Hristos a fost doar un om. Un om, care a avut sau nu a avut noroc să fie ales de Dumnezeu. De Dumnezeu, în care el credea. Eu, de exemplu, nu cred în existența lui Dumnezeu. Dar el a fost ales de Dumnezeu pentru o misiune, care, precum cunoaștem, l-a și dus la moarte. Noi știm că unele acțiuni au nevoie de anumite sacrificii, ceea ce și s-a întâmplat în cazul dat. E tot ce poate fi spus despre aceasta”. Fiind ateist încrezut, Saramago respecta oameni credincioși, negând în același timp biserica care și-a atribuit dreptul de a-i conduce, de a determina fapte umane, transformânsu-se astfel într-o administrație în domeniul religiei.

E de remarcat, că tulburătorul roman „Evanghelia după Isus Cristos”, la fel ca și alte cărți ale scriitorului – romane de succes mondial „Memorialul de la Marfa” (1982), „Anul morții lui Ricardo Reis” (1984), „Istoria asediului Lisabonei” (1989) sau „Eseu despre orbire” (1995) – prezintă pentru cititor neprofesionist o oarecare dificultate de receptare din cauza unui stil personal complex, aproape baroc. Greutatea sintactică a textului, irezistibilă pe alocuri, propoziții lungi, excesiv încărcate, nerespectarea punctuației, uneori și a gramaticii, tradiționale, toate trădează efortul unui autodidact talentat, care a susținut vocația literară cu stăruință și voință de caracter, apropiindu-se de capodoperă literară și recunoaștere internațională abia după împlinirea vârstei de 60 de ani. Barierele stilistice din romanul lui Saramago își găsesc totuși o recompensă într-un simț al limbii excepțional rezultat în imagini plastice, idei nuanțate, completate cu o ironie inconfundabilă în maniera postmodernistă, cu scepticism, autocritică și neîncrederea în atotputernicia sa de narator – constructor de lumi ficționale.

O constantă a operei lui José Saramago este insistența sa în afirmare și valorificare a umanului. Astfel, Iosif și Maria din roman nici pe de parte nu sunt acele figuri canonizate, sfințite de tradiție, devenite niște simboluri, icoane, obiecte pentru închinare religioasă. Sunt plini de viață, care, la fel ca și în cazul mai multor alți oameni, le face să simtă durere, să fie fericiți sau îngrijorați. Ei nu-și pun întrebări existențiale – ei pur și simplu trăiesc și aceasta este filosofia lor supremă, teoria și practica lor.

De altfel, rolul lui Iosif, destul de laconic conturat în evanghelii, se transformă la Saramago în unul decisiv pentru întreaga intrigă romanescă. Dintr-o simplă întâmplare Iosif află despre ordonanța lui Irod de a omorî pe toți copii sub trei ani din Betleem și aleargă înnebunit să-și salveze fiul, adăpostit împreună cu mama într-o peșteră din apropierea orașului. „Panica și graba pot justifica îndeajuns faptul că Iosif nu se abate din drum pentru a-i anunța pe părinții copiilor din Betleem de moartea ce-i așteaptă. Lui Iosif pur și simplu nu-i trece prin minte să-i avertizeze pe ceilalți, iar circumstanțele inventate de Saramago îi dau, într-o oarecare măsură, dreptate: ajunge în peșteră aproape în același moment când soldații regelui sosesc în Betleem, și, la numai câteva clipe după ce descoperă că fiul său este viu și nevătămat, aude deja țipetele disperate ale părinților pruncilor asasinați. Crima este mai mult simbolică decât reală și constituie un element al planului pus la cale de Dumnezeu pentru condiționarea lui Isus. […] Această crimă va deveni un vis obsesiv și terorizant pentru [Iosif], care, noapte de noapte, va visa că merge la Betleem, soldat între soldați, ca să-și ucidă propriul fiu. Pentru a-și plăti vina, Iosif se va îndrepta din proprie voință spre moarte, încercând, într-un gest excesiv, să-și salveze un vecin, participant la răscoala lui Iuda Galileianul împotriva romanilor. Răstignirea lui Iosif la treizeci și trei de ani, prins de romani și confundat în graba execuțiilor sumare, cu un [răsculat], prefigurează moartea primului său născut, cel care, meditând asupra destinului tatălui, va spune că „acesta a murit nevinovat, dar nu a trăit nevinovat”. Vina și visul tatălui vor trece asupra fiului, care, la rândul său, se va visa în fiecare noapte sub chipul unuia dintre [copii] inocenți din Betleem care retrăiește scena asasinatului, știind, în plus, că cel care vine să-l ucidă este propriul său tată” [2, 8-9]. „Scenariul culpei în care Isus este prins încă din adolescență îi va modela și acestuia întreaga viață, transformându-l într-o victimă pasivă în mâinile marelui manipulator. În conversația de patruzeci de zile de pa mare, Dumnezeu dezvăluie resortul pe care își va construi puterea: „singurul cuvânt pe care nici un om nu-l poate respinge este, Pocăiește-te, pentru că toți oamenii au căzut în păcat, au comis o crimă mai mică sau mai mare, l-au disprețuit pe cel care a avut nevoie de ei, nu și-au îndeplinit datoriile, au insultat religia și pe preoții ei, l-au renegat pe Dumnezeu, lor nu va trebui să le spui decât Pocăiți-vă Pocăiți-vă Pocăiți-vă” [2, 9].

Isus la Saramago nu cheamă la dragoste, compasiune, smirenie și milă – momente-cheie a învățăturii sale din evanghelii, revoluționare pentru epoca sa. El cheamă doar la pocăință, descoperind astfel principalul mecanism ce-l duce omul spre Dumnezeu: nu doar și nu atât credință sinceră, cât frica, aproape animalică, în fața morții, bolilor, răsplatei pentru crime săvârșite.

„Remușcarea pentru un păcat pe care nu l-a făptuit, prezența obsedantă a [vinei] constituie mecanismul pe care l-a montat Dumnezeu pentru a îngrădi libertatea fiului său. Saramago sugerează că Isus ar fi putut avea o opțiune și că a existat un moment când ar fi putut alege o cale diferită. Isus își petrece patru ani în deșert, slujind ca păstor la turma Diavolului, iar aici [acesta] va încerca discret să-l învețe libertatea, arătându-i fața ascunsă, crudă și nemiloasă a Domnului. [...] Poate sub influența Diavolului, dar mai probabil mânat de inima sa bună, Isus va face primul gest de revoltă împotriva lui Dumnezeu, refuzând să sacrifice o ființă vie pe altarele însângerate ale Ierusalimului. Gestul este anulat chiar de el însuși atunci când, după ce a salvat mielul, va sacrifica oaia, înțelegând prea târziu că „nici o salvare nu e suficientă, orice condamnare e definitivă”. Diavolul subliniază această ratare și îl alungă pe Isus în lume, rostind: „N-ai învățat nimic, pleacă”, cuvinte enigmatice, care sugerează eșecul proiectului de eliberare. Ca și Iosif, Isus va face un ultim gest disperat pentru a-și răscumpăra păcatul: își va înscena singur execuția, vrând să moară ca fiu al omului și nu ca fiu al lui Dumnezeu și crezând că o moarte [dezonorantă] va anula valoarea sacrificiului care, astfel, nu va mai ajunge să constituie sursa unei religii, cu toate consecințele nefaste pe care le întrevăzuse. Moartea pe cruce, „trădat”, la propria rugăminte, de Iuda, nu „va cruța” însă „viețile celor ce vor veni”, pentru că scenariul divin prevăzuse până și această minusculă mișcare de revoltă. Isus „fusese ademenit în capcană aidoma unui miel dus la sacrificiu”, înțelegând abia în momentul morții „că viața lui fusese [pregătită] ca să moară astfel de la începutul începuturilor”, si că, de acum înainte, nu va mai exista nici o [piedică] în calea râului de sânge și de suferință care din timpul lui avea să izvorască și să inunde întreg pământul” [2, 9].

José Saramago nu și-a pus drept scop să repovestească evanghelia. Cartea sa nici nu este „încă o legendă edificatoare despre preafericiți și dumnezei, ci povestea câtorva ființe umane supuse unei puteri împotriva căreia luptă, dar pe care n-o pot învinge” [2, 7]. Romanul lui Saramago poate fi interpretat ca exemplul unei încercări al omului contemporan de a se clarifica – fără pietate și naivitate, cu ironie și scepticism – în acele patru cărțulii mici care au devenit fundamentul civilizației noastre. Reconstruind istoria vieții lui Isus, preocupat cu deosebire de copilăria, adolescența și tinerețea sa, autorul propune varianta sa alternativă, eretică a succesiunii evenimentelor, cauzelor și efectelor lor, care după el ar fi mult mai adecvate locului și timpului, pentru a-și găsi un Hristos adevărat, mai apropiat și lămurit. Uneori, pentru a înțelege o istorie înregistrată în scris, trebuie să o (re)scrii de la început.

„Apariția acestui roman în țările iberice, apoi catolice și în general creștine, a provocat un val de polemici, proteste și chiar afurisenii, fiind considerat o blasfemie însuși faptul că autorul „i-a zugrăvit cu ochi de om pe Cristos și pe Fecioara Maria”, că prea tot i-a umanizat” [3, 313].
„Este o carte blasfemătoare, ea își bate joc de adevărul istoric, inversează caracterele personajelor principali din Noul Testament” – astfel se înfuria arhiepiscopul orașul portughez Braga. Din cauza criticii aprinse din partea Vaticanului autorul era nevoit să se stabilească cu traiul pe insula Lanzarote din Canare (Spania). De altfel, era de așteptat ca creștinilor să nu-i placă un roman în care se descrie cum Fecioara Maria îl cunoaște pe bărbat, Isus este indecis, înfricoșat, rebel, îndrăgostit și acompaniat de atrăgătoarea Maria Magdalina, unde Iuda este gata să-și sacrifice faima de apostol doar pentru a ajuta în ultimă instanță pe Isus, unde Dumnezeu este teribil, răzbunător și dornic de sânge iar Diavol – simpatic și liber. Fiind acuzat de erezie, Saramago a răspuns că „ereticul e cel care alege și actul de a alege este un act liber, iar Isus Cristos, alegând o altă cale, separându-se de iudaism, a fost eretic” [2, 15-16].

„Niciodată n-aș fi fost în stare să scriu un roman fără a menționa în el cel puțin una dintre probleme care mă îngrijorează. Cartea pentru mine este locul unde reflect despre lume, despre viață, despre societate, despre istorie, despre timp, trecutul și viitorul. Și desigur despre viitorul. De aceea literatura pentru mine este un spațiu de reflecție” [4].

În octombrie anului 1998 lui José Saramago, un ateist, simpatizant al forțelor politice de stânga, antiglobalist și europosceptic, i se acordă, primul între scriitori portughezi, Premiul Nobel în literatură, având circa 90 de contracandidați din peste 20 de țări. „În motivația Juriului se evidențiază faptul că „prin alegoriile sale, marcate de fantezie, compasiune și ironie, autorul ne oferă iarăși și iarăși șansa de a simți gustul unei realități ce lunecă continuu”. Criticul și teoreticianul literar american Harold Bloom, profesor la universitățile din Yale și New York, autor a peste 20 de monografii în domeniu, i-a atribuit lui Saramago calificativul „aproape că e un Shakespeare”, precizând în context: „Din toate Premiile Nobel pentru literatură, acordate în ultimii ani, numai lui José Saramago i s-a decernat corect și pe merit. Nici în SUA, nici în America de Sud, nici în Australia, nici măcar în Europa de Vest nu este un romancier contemporan mai multilateral decât acest portughez” [3, 314].

Atunci când seara zilei de 18 iunie 2010 am aflat din știri despre moartea lui José Saramago, am simțit o tristețe inexplicabilă, de parcă am fost impus să accept despărțirea cu un om foarte cunoscut și chiar apropiat. Acel om, care cel mai mult era îngrijorat de pierderea idealurilor umane și iresponsabilitate oarbă a contemporanilor săi, cel care a încercat să vadă omul în Dumnezeu pentru a-i apropia unul de celălalt, și cel cărui în ultimul său drum mai mult de 20 de mii de oameni aplaudau scandând „Mulțumesc, Saramago!”
MULÞUMESC, SARAMAGO!

Referințe bibliografice:
1.Traducere proprie din: БОРХЕС, Хорхе Луис. Четыре цикла // Борхес, Х. Л. Собрание сочинений: в 4 т. Т. 3: Произведения 1970-1979 годов. – 2-е изд., испр. – СПб: Амфора, 2005. – стр. 126-127
2.CARAGEA, Mioara. Evanghelia eretică a lui José Saramago // Saramago, J. Evanghelia după Isus Cristos. București: Editura Univers, 1999. – p. 5-16
3.POHILÃ, Vlad. José De Sousa Saramago // Calendar național. Noiembrie 2002. – p. 312-314
4.Traducere proprie din: САРАМАГО, Жозе. Первое русское интервью автора Евангелия // Независимая газета, июнь 2001 // http://noblit.ru/content/view/339/33/