poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-01-09 | |
Puțini scriitori au traversat perioada proletcultistă și chiar cea care a urmat fără să-și fi murdărit mantia de zefir a artei. Emil Botta este unul dintre ei.
Interiorizat ca o întrebare, drept ca stâlpul unui neam, interesant ca o scorbură de copac, misterios ca peștera, suav ca aburul dimineții, Emil Botta s-a retras ca o broască țestoasă în casa cuvintelor din gând și n-a mai ieșit de-acolo mai bine de două decenii. Provenea dintr-o veche familie românească, avea părinți intelectuali, era cult și talentat, avea prieteni și admiratori din elita intelectuală interbelică, lecturi la zi din clasicii literaturii universale, cine avea nevoie de el în plin avânt revoluționar al realismului socialist? Nimeni. E drept, nici poetul nu avea nevoie de realismul socialist și a preferat să joace roluri pe scenă, nu în viață, unde s-a prezentat doar pe Sine. A jucat Werther, Hamlet, Macbeth, Ion (din Năpasta). „Am sugrumat statuile vîrstei mele”, a scris într-un poem. Debutase de tânăr, ca mai toți poeții, într-o epocă pe care o mitizăm astăzi – generația anilor treizeci – dar care n-a fost chiar o primăvară edenică, mai mult o luptă cu săbii de mucava (mai târziu au vrut unii s-o considere noaptea Sfântului Bartolomeu, dar pentru asta era nevoie de mediterane și atlantice, nu era suficentă doar o ieșire la o mare pe care o pohtesc și băștinașii și strănii, încât te întrebi cum de n-a ajuns baltă – încă). Azi s-ar putea vorbi de o premoniție: îl publicase, în 1929, însuși Tudor Arghezi, în Bilete de papagal. Alții, în locul lui Emil Botta, ar fi tras avantaje, el a preferat să nu-și amintească decât târziu, după ce era deja cunoscut și recunoscut (de prieteni, evident, la noi nu s-a inventat încă fundația Cinstirea Fiilor de către Nație). Îi rămăsese scrisul: ”Oh, sufletul mi-e plin și ars de dor... el noaptea se îmbată cu himere, visîndu-se nemuritor, pierdut printre clare sidere.” Emil Botta scrie de adâncul pământului, despre jocul ielelor, despre forțele care atrag omul în neant, despre moartea nemiloasă (ucigașa speranței, fiica Întunericului), despre ticălășia lumii. Pare a nu avea nicio speranță, dar în mod ciudat, nu e disperat, e doar melancolic, asistă la o lume pe care n-o înțelege. Nu vrea s-o părăsească, nu o disprețuiește, nu face casă comună cu ea, dar e a lui. ”Să vă mai văd o dată, Păduri-Eurydice, cântați-mi să mă satur, izvoare, clare fiice, voi, stele, măști de aur, heratice făpturi. De m-ar ucide vraja romanticei păduri.” ( Comentariu la o viață pierdută) Suntem, probabil, plictisiți cu toții de incapacitatea manualelor și a dascălilor de-a ne explica în ce constă avantajul scriitorilor de-a se inspira din folclor, dar în cazul lui Emil Botta nu este vorba de inspirație, el nu preia mituri, ci altoiește, lăsând să se înalțe spre înaltul cerului un nou soi de fruct sau de arbore. ”În iederă erau Năzdrăvancele, Pădurencele, ademenite de zefir aprilin.” (Pădurencele) În 1966, Editura pentru Literatură a publicat volumul de Poezii de Emil Botta și a avut înțelepciunea să ceară o prefață de la prestigiosul om de cultură Petru Comarnescu. Acesta a refăcut întregul traseu artistic și spiritual al poetului și actorului fără să încerce să-l scuze pentru pesimismul, angoasele și neaderările creatorului. Erau ani buni pentru literatură. Cei în vârstă știau din tinerețea lor cine este Emil Botta, cei tineri aflaseră din revistele vremii. Acum poezia lui era la dispoziția elevilor și a studenților. Au fost primele sorbituri de poezie vie, reală, scrisă de un om care se afla încă printre noi și nu călcase de loc prin gropi. Am străbătut străzile Bucureștiului aproape o noapte întreagă alături de Emil Botta, plecând împreună din casa unui prieten comun. Nu știu dacă Lucian Blaga era cu adevărat mut ca o lebădă, așa cum declara, dar Emil Botta te obliga să devii mut. Tăcerile lui păreau pline de sens. Te privea în ochi, hipnotiza, obliga să iei act de ce se întâmplă cu tine, cu el, cu ”întunecatul april”, cu ”dorul fără sațiu”, cu oceanul înfuriat al lumii. De la Eminescu și până astăzi nimeni n-a mai călcat pământul românesc cu atâta sfințenie ca Emil Botta. Nimeni nu și-a trimis cuvântul în spațiul sfânt al divinității, în adâncul sunetelor, ca să scormonească și să asculte cum urlă cățeii pământului. De dor, de durere, de nevrere. Petre Anghel |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate