II

Încă de la începuturile sale, literatura ucraineană a avut o dezvoltare foarte dificilă, din cauză că teritoriile ucrainene se aflau neîntrerupt sub diferite dominații străine, în unele perioade fiind interzisă orice tipăritură în limba ucraineană. Cu toate acestea, în ciuda numeroaselor represiuni, Ucraina are un patrimoniu literar foarte bogat creat de către o pleiadă de autori binecunoscuți.
Literatura ucraineană are o istorie milenară. Originile sale aparțin perioadei organizării Rusiei Kievene, dar chiar și în perioda preistorică (până în sec. al IX-lea) strămoșii ucrainenilor aveau o creativitate verbală foarte dezvoltată. Un punct de reper faimos este cronica călugărului Nestor «Povestea vremurilor de demult» care este o importantă sursă de informații istorice, dar și o crestomație de cântece epice, legende și tradiții ale Rusiei Kievene. O altă capodoperă a literaturii antice este «Cuvânt despre oastea lui Igor», această creație epico-eroică a absorbit cele mai bune mostre de folclor ale vremii, devenind mândria și proprietatea comună a întregii lumi slave.
Un interes considerabil provoacă patrimoniul literar din secolele XV-XVIII, care întruchipează sensibil contextul spiritual al epocii în care multilingvismul avea adânci rădăcini istorice. În această perioadă, Ucraina devine o matrice de bază a literaturii neolatine (termen european al științei literare, care cuprinde diferite genuri literare scrise în limba latină de la epoca renascentismului încoace). Întreg patrimoniul literar latin al popoarelor europene, în ciuda unui număr considerabil de caracteristici comune, are și caracteristici distincte fiecărei naționalități în parte. Interacțiunea strânsă cu literaturile occidentale, îndeosebi cu cele polono-lituaniene, a oferit scriitorilor ucraineni modalitatea de a crea în propria lor spiritualitate inspirată din tradiții naționale.
Un fenomen distinctiv al literaturii evului mediu, îl constituie operele polimice ale lui Ivan Vișenskyi, Meletyi Smotrițkyi, Feofan Prokopovici și alții, dar în topul literaturii antice din perioada barocului stau operele poetului și filozofului Hryhorii Skovoroda. Acest «Socrate ucrainean» colinda prin Ucraina și prin țările Europei Centrale pentru a cunoaște mai îndeaproape oamenii. Ceea ce îl preocupă este problema fericirii, esența divină a omului și descoperirea talentului cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om. Cuvintele filozofului, pe care a cerut să-i fie gravate pe piatra de mormânt, «Lumea a alergat după mine, dar nu m-a prins» sunt încă o dovadă a devotamentului său pentru viața spirituală în fața deșertăciunii și vanității lumești.
În ciuda continuei neglijări și dustrugeri a patrimoniului latin, în Ucraina se mai păstrează încă numeroase lucrări științifice, teologice și istoriografice din acea perioadă. Ele pot fi văzute la departamentele manuscriselor și tipăriturilor vechi ale bibliotecilor din Kiev, Lviv, Cernihiv și Nijin.
Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea Ivan Kotlearevskyi scrie «Eneida» – o travestire burlească a poemului lui Virgiliu. Este momentul care marchează apariția limbii și literaturii ucrainene moderne. Această operă (tradusă în limba română de către regretatul Ioan Covaci) a absorbit în ea aproape toate perlele umorului ucrainean. Tonul satiric și umoristic al lui Ivan Kotlearevskyi este preluat și de către alți scritori ucraineni, mai ales aparținătorii așa numitului grup din Harkov, din care făceau parte P. Hulac-Artemovskyi și Evhen Hrebinka. Din acest grup făcea parte și H. Kvitka-Osnovianenko – fondatorul prozei de ficțiune ucrainene.
Secolul al XIX-lea devine o perioadă de conștientizare națională, a literaturii ucrainene. În 1840 apare faimoasa culegere de poezii a lui Taras Hrihorovici Șevcenko «Cobzarul». Până în zilele noastre aceasta a rămas cartea de căpătâi a poporului ucrainean, iar Taras Hrihorovici Șevcenko a devenit un simbol național. «Cobzarul» a devenit de fapt o declarație de independență literară și intelectuală a ucrainenilor. Creativitatea lui Șevcenko a definit pentru câteva decenii o continuă dezvoltare a literaturii ucrainene – (nu doar poeziei ci și prozei și dramaturgiei). Poezia lui T. H. Șevcenko a fost un reper important în dezvoltarea limbii ucrainene, el a finalizat procesul de formare a acesteia, pe care l-au început predecesorii săi (Kotlearevskyi, Kvitka-Osnovianenko, poeții romantici și alții). Numele lui Taras Hrihorovici Șevcenko a devenit un simbol al culturii ucrainene în lume, el poate fi pus alături de nume ca William Șhakespeare, Goethe sau Aleksandr Pușkin.
Șevcenko s-a născut, în 1814, într-o familie de iobagi din satul Kirilovka, gubernia Kiev. Destinul l-a dus, odată cu boierul căruia îi aparținea la Sankt Petersburg, unde viitorul pictor și poet a fost «răscumpărat», devenind om liber. Viața marelui poet romantic ucrainean, membru al Frăției Kirilo-Metodiene, bardul eliberării naționale și sociale a neamului său, a fost agitată. În urma criticilor virulente la adresa regimului țarist, cunoaște exilul (pe țărmul Marii Aral), este condamnat să fie soldat. Întors după ani lungi acasă, întîi la Nijni Novgorod, apoi la Sankt Petersburg, poetul care a scris imnul ucrainenilor de pretutindeni («Fata vrăjită»), moare în urma unui atac de cord în martie 1861. La doar două săptămâni după moartea lui a fost desființată iobăgia.