Prezent la Festivalul Internațional de Film București (B-EST IFF) 2010, filmul "Portretul luptătorului la tinerețe" a luat premiul pentru imagine și premiul publicului. Premiul pentru imagine l-a acordat juriul, "nu pentru că filmul este românesc, ci pentru că, pur și simplu, a fost cel mai bun". Premiul publicului, pentru că așa a introdus la urne publicul. Sala a fost plină și a votat. S-a infirmat teoria conform căreia poporul vrea manele și de aceea primește manele. Și s-a confirmat că abundența kitsch-ului roz-moloz de pe piața TV nu apare numaidecât datorită cererii spectatorilor, ci, mai degrabă, realității că este mai greu să emiți documentat, sructurat, intelectual (făcând legături interioare pe tema subiectului), creativ, sensibil si nu sensibilos etc. În ziua următoare, la niște alegeri politice - lansarea politică a lui Teo Trandafir - au votat nici 15% dintre cei care puteau vota, victoria înregistrându-se cu un scor de 54%. Unde mai pui că era vorba și de un realizator foarte "popular" de emisiuni TV.

Așteptam filmul de doi ani, de când am aflat ca tânărul regizor Constantin Popescu și-a propus această laborioasă și pretențioasă lucrare. Laborioasă căci filmul se vrea o redare "fidelă" a multelor si terifiantelor întâmplări petrecute în acea epocă. Pretențioasă căci filmul se putea "însiropa" facil în virtutea "grozăviilor" acelor timpuri.

Regizorul declară:
"N-am vrut să fac un film din perspectiva "cealaltă". Dacă pe vremea dictaturii comuniste se făceau filme în care comuniștii erau niște eroi și partizanii niște bandiți, să se facă azi filme despre eroii partizani și despre brutele comuniste? Punctul ăsta de vedere e oarecum simplist.

Poveștile sunt mult mai complicate și pe undeva controversate. M-au atras la oamenii ăștia latura lor omenească, faptul că n-au fost și nu s-au considerat eroi mitologici, supraoameni, ci doar niște oameni obișnuiți puși în fața unor hotărâri dificile. Niște oameni cu slăbiciuni și tare, eșecuri ori decizii greșite, oameni care au ucis nu numai în luptă, ci uneori și supuși impulsurilor. Niște oameni ca noi toți, la urma urmelor.

Dar m-a interesat transformarea lor din momentul deciziei de a fugi și de a se ascunde în munți - foarte mulți fiind niște tineri naivi și înflăcărați. Alienarea, nebunia singurătății, fuga nebună ani de-a rândul, faptul că erau nevoiți să se ascundă ca niște animale în scorburi și adăposturi săpate în pământ. Asta m-a interesat să povestesc, în primul rând."

Aici cred că stă profunzimea filmului. Narațiunea sacadată și densă a întâmplarilor, datorată "structurii de scurtmetraj multiplicată repetitiv la overlong metraj" - aici CTP surprinde bine, dar n-are cu ce timos (mă refer la inimă-și-minte) să-și facă sinapsa - te conectează la starea de pemanentă HÃITUIALÃ în care au trăit ani de zile acei tineri, mulți dintre ei de formație intelectuală, mulți plecați din și susținuți de comunitatea sătească. Permanent au fost vânați pentru a fi terfeliți, pentru a fi jucați în picioare și la propriu, dacă nu erau, în multe cazuri, omorâți (variantă de întoarcere în societate nu mai aveau). Să nu-i uităm nici pe eroii care îi susțineau: dacă nu li s-a putut smulge credința, li s-au smuls unghiile, dinții. Au fost mutilați pe viață, când nu li s-a smuls viața.

Filmul este o sinteză vie de prezentat nu numai oricărui român, dar și oricui vrea sa ne cunoască spiritualitatea de care putem fi în stare. Cuvintele scrise de Ogoranu sunt redate spre finalul filmului ca o concluzie a istoriei: dacă mulți români n-au putut vedea mai mult decât blidul din față, au existat și români care nu s-au lăsat atârnați. Sunt sfinții noștri care, de pe crestele muntoase - aici coincide modul propriu cu cel figurat - ale țării, au trecut în cer. Aceasta este varianta pe care au ales-o să coboare în societate: ca "ferestre ale noastre către Dumnezeu".

În aceeași ordine de idei, mi s-a părut foarte interesantă întrebarea d-nei prof. Ioana Bot din suplimentul "Tema săptamânii" al "Dilemei vechi" (întrebare deloc "dilematică" în accepția stilului d-lui Andrei Pleșu, stil care a făcut școală în telectualitatea românească și care sună cam așa: nu zi nici da, nici ba,/ nu te pronunța,/ la o adică ai spus senzațional de împănat și așa și așa,/ păstrează "puterea", influența,/ echipa câștigătoare și de camuflaj "caterinca",/ nimic nu-ți poate afecta "situațiunea"/ de intelectual sadea,/ care peste tot lumina...):
"Victimele comunismului îmi erau cunoscute, majoritatea, în primul rînd prin ceea ce împliniseră, în vremea lor. Fuseseră „mîndria țării“, dar și conștiința ei de sine. Fotografiile cărora dintre contemporanii mei ar sta, solemne, pe pereți, mărturisind despre distrugerea lumii noastre? Cine e conștiința țării mele, astăzi?"

Înainte să văd filmul pomenit, m-am gândit la profesorii mei dăruiți și care au știut să dăruiască, la apropiații mei. Universul local, mult mai eficient, mai prioritar și mai controlabil: mi-e mai aproape cămașa decât cartierul. Dar care sunt personalitățile, imaginile conștientului colectiv de areal românesc? Chiar că nu este ușor să-i găsim. Un anumit Dan Puric, un Tudor Gheorghe, Dan Grigore ... desigur sunt câteva surse accesibile publicului. Dar ce răsare, cum o mai duc tinerii cu patriotismul, cu rădăcinoasele, cu energiile specifice, cum se mai transmite tradiția? Sau comunismul și mai nou, consumismul-globalismul - celaltă variantă a non-persoanei, a individului fără Dumnezeu - ne-au scos din rădăcini, ne-au rupt "Coloana fără de sfârșit" a comuniunii cu țărâna și cu înaintașii, condamnându-ne să umblăm năuci pe glob, ca imitații ale altora? Răspund cu cheag de nădejde, după filmul realizat de această echipă de tineri - regizor, actori, oameni tehnici ș.a.m.d.. Realizarea, trudnica documentare, intenția unei trilogii - acest film fiind prima parte - respiră un aer comun cu acei tineri hăituiți din Făgăraș. Acei veșnic tineri: ne-ar fi buni de sfinți. Cine îi numește hipioți soioși (conform CTP) lucrează la rădăcină, mai abitir ca orice miliție culturală sau politică, evreiască sau internă (avem și noi căpușele nostre... asta e marea problemă: că încă le oferim, prin COMODITATE, mediu de proliferare).

De remarcat și că Ion Gavrilă Ogoranul, cel care a reușit să scape viu după 27 de ani de vânare a lui de către Securitate, cu un an înainte de trece între sfinți, nu a putut lua un credit bancar pe motiv că la cazier avea calificarea de "bandit". Așa îl numeau comuniștii de ieri, așa l-au menținut potentații epocii noastre. Păi, vorba lui Moromete: să nu ne mirăm ca proștii! Nu le plac oamenii care țin la verti-calitatea lor, ba chiar îi jenează. "Cine nu e cu noi, e împotriva noastră". Încurcă scena, ațele. Iese din regie: erou să fie, dar să coboare în stradă, pe orizontală, altfel nu-l luăm în serios. Și când o coborî în stradă îi dăm și credit... Haimanagiilor marinari și pescuitori în mlaștini, docți sau nu, le trebuie oameni aplatizați, consumatori fideli și, mai ales, dependenți; Ogoranu devine obositor si "ciudat" din această perspectivă, el trebuie uitat. De aici, un merit incomensurabil al filmului: readuce în discuție un caz de care cred ca aveam nevoie ca de un petec de sol ferm, pe un pisc ferit. Petec în care să putem înfige un steag catre care să ne uitam în momente grele. Cei care încercăm să ne păstrăm capul la suprafață. Să păstrăm metalul indicator al busolei pe drum. De pe celălalt versant al Făgărașilor, Toma Arnăuțoiu, cel care a fost vârful rezistenței/supraviețuirii cu identitate a unui sat (Nucșoara de Muscel), împotriva unuia din cele mai ticăloase și exterminatoare regimuri din istorie completează:
Eu sunt metal ramas
Din lumi ce crima le-a facut cenușă,
Eu sunt ecoul veșnic sunător
Din lumi, din lumi apuse.
Și totuși, "Munții noștri aur poartă/ noi cerșim din poartă în poartă". Încă nu suntem în stare să ne valorificăm, măcar într-o proporție semnificativă, minereurile "metalifere" neruginoase, "veșnic sunătoare".

PS. Adaug, în continuare, ceea ce am comentat la un articol de-al CTP-ului despre "Portretul luptătorului la tinerețe". Spuneam...

Remarc cum comentariile acestui articol sunt mult mai interesante decât articolul în sine. D-le "creuzetaceanu", autor anonim de comentariu la un articol, îmi scot pălăria în fața replicii alese a dvs. față de acest articol. Foarte frumos creditul acordat cauzei, vă recomand și filmul. Nu numai că este documentar - tânărul regizor Popescu relata că ajunsese să cunoască pe ore firul evenimentelor - dar și suprinde magistral, până la senzația fizică, uneori de halucinație a spectatorului, hăituirea permanentă a rezistenților, întruchipând audio-video motto-ul "Orice înger este terifiant". Motto care anticipa și meschinul articol semnat de CTP. Articol pe post de cronică de film, nu mult după altă cronică viermănoasă a omului gânditor față de "Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu". Chiar dacă s-a dat a fi un om dintr-o bucată, cultivând un stil sentențios, categoric, senzațional de casant, aparent fără negoț, aparent situându-se la polul opus unui intelectualus dilematicus ca Pleșu, CTP face parte din aceeași specie intelectuală egocentristă ("omnipotentă"), cu aceeași poftă niciodată ostoită de chivernisit intelighent fruntaș. Face parte din aceeași "intelighenție oppositorum" ... ca să-l citez pe autointitulatul "înțelept ca un șarpe și curat ca un porumbel". Îl cotasem până nu demult ca pe o conștiintă, vrednică de a fi consultată, cu toate amendamentele asupra belicoșeniei scrisului său... , îmi dau acum seama, ce face "din om neom"... prea neom, prea fără Dumnezeu. Pe când el faultează pafarist – i.e. p(e din)afara subiectului -, parcă iritat, scurt și "eficient" subiectul rezistenței. Cel care spunea ca pentru el Dumnezeu este un pumn de materie cenușie, nici măcar nu se obosește să se documenteze. Măcar să fi citit cărțile lui Ion Gavrilă Ogoranul – a mai avut timp Moșul să scrie și cărți - , înainte de a-l cuprinde plictiseala și de a concluziona, cam târziu totuși la vârsta domniei sale, că a mai bună treabă e ieșitul în stradă (se putea oare atunci așa ceva, cu armata sovietică ocupantă, înconjurați fiind, din toate părțile, de lagărul de emanație bolșevică?). Mai mult, deși majoritatea comentariilor articulate îl trag de urechi pe (iarăși) autodeclaratul prim "prozetar" al României, el nu catadicsește să răspundă cumva – trece a doua zi la un "topic" legat de tenis. Că o face pe estetul... e un subterfugiu, din moment ce își dă cu părerea geopolitică și nu numai, din moment ce își afirmă crezul scriitoricesc la modul: "ultimul și cel mai puternic criteriu al adevărului este umanul". Aferim! Nu-i ard cărțile, dar nici nu mă mai întorc la ele. Le dau ca exemplu de preacurvie... în sens metafizic, desigur.

D-le CTP, am înțeles că stilul dvs. cultivă și o anumită adrenalină, un anumit negativism, ceva de inchizitor la pândă, dar și un "vedetism", o imagine de matketing - vezi și poza tipică de gânditor, ulterioară celei cu treningu'. Nu prea stați la pândă la lucrurile bune, sau cu tendință bună. În calitate de "conștiință a țării", de jurnalist multititrat, de "înrăit" cinefil, de cadru didactic la U.N.A.T.C., nu prea ați găsit calități de pomenit filmului "Portretul luptătorului la tinerețe". Sau măcar tematicii filmului: e, totuși, prima producție care, după 20 de ani, se încumetă să abordeze filmic, documentaristic și, totodată, "ca la cinema", pentru tot românul, istoria acelor ani de mutilare și îndobitocire în masă, de tăvălug. E numai un exemplu despre cât de "amarnic la viață" puteți fi. Vorba ceea: s..a criticului în vârful dealului. Și mă deranjează că prezența multora ca dvs. (chiar dacă au altă tehnică) ecranează prea mult din spațiul public românesc. Pe baza unui factice patetism de sorginte zisă obiectivă, cerebrală, în fapt un ambalaj pentru ceva fără de miez. Ceva de mahala parvenită, oportunistă pe față sau pe la spate. În general, constat cu părere de rău și oarecum plictisit că preocuparea intelectualității titrate din Romania nu este aceea de a se dărui unei Cauze (naționale), cât, mai mult, de a se autoimposta. Prea mulți intelectuali "fanion" se slujesc de Cauză (vorbesc despre Romania sau alte subiecte orizontice într-un "limbaj elevat"), în loc să slujească Cauza. Comparația este asemenea celei între "folclorul" țigănesc sau muzicii populare siluite cu folclorul izvorât în secole. Cauză vs. "situațiune" materială, prestigiu, "să se simtă omu' bine" - excitație ("i-a zis-o") sau calmare (știm noi geopolitica lumii), nu intrăm în detalii stilistice. Lipsă de generozitate în ciuda ratingului ("Nobelul românesc" vă intitulați o carte), lipsă de largă respirație. Cât de populare ar fi, Istoria va pune formele fără fond la locul lor. Sper să ne dumirim și noi cât mai curând. Tonic este faptul că, pe ici, pe colo încep să apară alternative. Cu tot falimentul rotativei politice și "gurnalistice", pare că ne limpezim și împiciorogăm speranțe. Pare să vie, să își facă loc o rază de altceva.

Comentariile pe acest subiect ar merita un site dedicat. E vorba de o chestiune fundamentală pe care societatea noastră nu a clarificat-o, a șuntat-o, păcălit-o și fraudat-o îndeajuns ca să ne menținem statutul și, mai ales, starea de spirit de colonie. Vorba lor: stați liniștiți la locurile voastre, că noi nu dormim. Sau: voi dormiți și noi avem grijă de restul.