Privesc pe masa din bibliotecă obiectele împrăștiate, le dezbrac de denumiri și le reclam utilitatea, dumirindu-le rostul prin regăsirea unor gînduri și emoții din povestea veche a fiecăruia. Sunt contemporan vremurilor acestora, în care a avea e mai important decît a fi, încît mă întreb ce anume sunt eu, din ceea ce am. Dar din ceea ce nu am? Posed nu neapărat obiectele cît mai ales imaginea lor. Formelor pe care le pot distinge în clar pipăindu-le, le aparține și certitudinea că ele se supun posesiei mele, fără îndoială, din moment ce încă mai sunt la mine pe birou. Este primul raport pe care îl au aceste obiecte cu timpul. Eu le am, le strîng laolaltă, ca într-o trudă de a le păstra în granița mîinilor făcute cerc. Aleg de pe masă obiectul de care mă simt cel mai atras pentru această intenție de a răspunde la întrebare. O fotografie. Obiectul astfel ales devine o reflexie a sa în propria-mi gîndire, semn că îi pot atribui în raport cu mine însumi semnificații anume, dar sensul său rămîne acela de a desface înțelesul unui paradox pe care tocmai mă pregăteam să nu îl mai înțeleg. Ating fotografia și ea devine un timp semn de carte, ornament pentru cana de cafea, zebră-origami, obstacol pentru secundarul ceasului, instalație cu complexe, zeitate sau pur și simplu un ghemotoc de cuvinte.

Existînd în jurul meu, lucrurile ajung introiectiv să mă ancoreze în materialitatea lumii, să mă despiritualizeze prin devierea continuă a atenției către suprafață, sau să mă coaguleze într-o trăire mai înaltă atunci cînd încerc să privesc dincoace de ele, alcătuirea, devenind prelungirea reflexivă a diferitelor părți ale corpului meu, fiecare după utilitate și funcție, conferindu-mi o anumită textură personală imaginii de sine, în raportarea ei la ceea ce eu numesc realitate. Mereu mi-am spus că o aglomerare mare de obiecte abate atenția de la singura realitate care mă desconspiră fără să mă consume, de la mine însumi, de aceea prefer să mă înconjor de un număr cît mai mic de fleacuri.

Observînd modul în care interacționez cu ele remarc tendința de a poseda și admira obiectele care îmi plac, pe care le consider utile; lepăd și detest lucrurile neatrăgătoare, lăudate, neutilizabile. Păstrez cu precădere ceea ce înțeleg. Mă surprind însă uneori prețuind de dragul experimentului obiecte sau idei după criterii induse de modele sezoniere. Involuntar fenomenul se întîmplă cu toți consumiștii. Propriul sistem de valori este expus astfel ierarhizării din exterior. Las loc unor criterii de valorizare ale altcuiva, depersonalizîndu-mă, înstrăinîndu-mă de esența mea pînă cînd nu mai concep să fiu diferit în mod explicit, pentru a nu leza convenționalul în gramatica sa. A fi personal în act, dincolo de recunoașterea teoretică a unicității și irepetabilității tale ca persoană, fără să treci prin supliciul etichetării și fără să ofensezi continuu prin supraexpunere presupune o asumare din start a marginalizării, o autosituare pe conturul clopotului. Să fii onest, nu corect, să îți asumi verticalitatea morală și încrederea în valoarea proprie presupune curaj. Huiduiala are o încărcătură afectivă mai mare decît satisfacția așezării în tine însuți. Blocînd consumarea nevoii de a fi recunoscut, de a fi confirmat de ceilalți – blamul celorlalți atrage blazarea, el devine un mijloc de manipulare a gusturilor într-o direcție consumistă în care tu taci pentru că ești ocupat cu înghițitul. Ajung atunci să nu mai cred în importanța valorii mele, nu o mai apăr, nu o mai exprim. Adorm într-o permanentă așteptare pe burtă a știrilor despre ce mai e la modă, despre ce pot să fiu avînd, anulîndu-mă ca personalitate, rămînînd un individ, eventual o persoană. Devin un corp cu buletin de identitate. Renunțînd la credințele și valorile intrinseci sfîrșesc prin a împrumuta criterii de filtrare și de asimilare a căror funcție este supra-compensarea acestei pierderi-renunțări: invidia lacomă pentru ce are celălalt atunci cînd vizibilitatea sa e dată de ceea ce posedă (are deci este!), cufundarea în gloria idolului prin achiziționarea lucrurilor girate de acesta, impostura prin furtul blazonului, imitația fără discernămînt de dragul conformării, negarea-distrugerea imaginii celuilalt, prin atacarea deliberată a însemnelor ce-i conferă recunoaștere. Din această perspectivă, moartea caprei vecinului are ca finalitate o deposedare a lui de ceea ce suntem în stare să găsim mai interesant, uciderea fiind corespondența în act a incapacității temporare a tîlharului din noi de a vedea dincolo de defulare, capra; dincolo de animal, poziția; dincolo de acceptarea hedonistă a resemnării, universalitatea ei în sistemul de valori al spațiului nostru.

Fără să se regăsească oglindite în propriul sistem de valori devenind prin aceasta ancorele interiorității noastre, fără să îmi aparțină în vreun fel, obiectele nu ar deveni niciodată purtătoare de mesaj și nu le-aș simți astfel niciodată lipsa, nu le-aș regreta pierderea. E singurul mod în care înțeleg posesia. Odată surprinse în rostul lor experiențial ele devin metaobiecte, simboluri, le îmbogățesc semnificația dar le iau capacitatea de a mă mai surprinde, de a mă troieni, de a mă poseda prin ceea ce sunt ele însele; mă exprimă și mă oglindesc prin conținutul ideatic cu care le investesc, devin vehicule ale culturii, oricît de mărunte par a fi culturile obiectivate astfel la o primă vedere.

Cum pot să pierd ce nu am, gîndindu-mă la ființele dragi din jur, gîndindu-mă la ce iubesc, deviază în ce pot avea, ce capăt și ce nu atunci cînd iubesc? Pot fi puse emoțiile superioare și instinctul proprietății în aceeași propoziție? Poate fi alteregoul meu un obiect supus posesiei? Spun că am ceva atunci cînd îmi dau seama de ceea ce intră într-un raport de existență-dependență-supunere față de mine, și asupra căruia pot lua decizii-incluzînd varianta distrugerii. Mi se spunea adesea în copilărie cum să mă port cu jucăriile altuia...un mesaj pe care mult timp nu l-am înțeles, soldat întotdeauna cu distrugerea jucăriilor, era „nu strica jucăria, că nu e a ta”. Mi s-a indus ideea că atunci cînd voi avea o jucărie a mea, voi avea voie să o stric. Și făceam adesea această probă a posesiei. Stricînd ce aveam, am realizat reversul posesiei. Pierderea. Această condiționare ne definește relația cu obiectele încă din copilărie. Atunci cînd am un obiect, devin conștient și de pierderea sa eventuală, a cărei iminență mă definește mai degrabă ca pe un vehicol temporar al obiectului, nu ca pe un posesor al său. Durata posesiei, nealterată de exterior, e dată de nevoia mea de a păstra sau distruge. Uneori, atunci când nu mai simt că un lucru îmi aparține, îl avariez, sau îl stric, pentru a-mi controla sau afirma posesia. Si lucrul acela îmi poate fi chiar mai drag, semnele distrugerii devenind o dovadă a apartenenței sale la istoria relației noastre, îmbogățindu-l. Regăsim acestă practică de însemnare a posesiei în majoritatea relațiilor sociale, în practicile religioase sau în modul de a comunica. Actul circumciziei în sine povestește același lucru, circumcizia fiind în fapt o formă de mutilare, un act religios de rămînere în legea dependenței, în legea păcatului, o însemnare a poporului ales, dar și un semn de amintire al supunerii față de poruncile Lui Dumnezeu.
Atunci cînd iubesc îmi dau seama de existența sentimentelor mele față de ființa iubită. Pot spune că posed sentimentul de dragoste, care în parte îmi aparține. Spunînd te iubesc afirm existența unei stări de spirit pe care mi-o atribui în această legătura specială a mea cu tine. Pot spune că am dragoste pentru cineva, că posed o stare… Cum se insinuează totuși ideea că iubind îți posezi ființa iubită? Posesia celui pe care îl iubesti poate fi înlocuită cu ideea de apartentență, de posedare, de locuire în interior, prin punerea împreună, prin comuniunea într-un sentiment, printr-o prietenie într-o idee. Simți că cel pe care îl iubești îți aparține întrucîtva prin faptul că îl cunoști, că îți este prin asta disponibil. Atunci cînd pierzi această disponibilitate, ai tendința de a afirma că o pierzi pe respectiva persoană. Ea încetează să mai existe pentru tine fizic, dar trăirea ei continuă, și pentru a reduce conflictul produs de acest joc al prezenței-dispariției, ne dorim ca persoana să fie din nou disponibilă. Apare travaliul de doliu, încercarea de acceptare a despărțirii, cînd ajungi la concluzia că pierderea e irecuperabilă. Proba că este așa se întîmplă atunci cînd sentimentele dispar, cînd nu mai iubești. Nu mai ai dragoste pentru cineva, persoana nu mai e a ta, sunteți străini, iubita devine o exă, acest termen invocînd înstrăinarea, lipsa oricărui raport de posesie în momentul prezent. De unde atunci ideea de pierdere, de unde suferința de după dragoste, cea care ajunge să sperie atît de mult încît sfîrșește să îndrepte spre sex actualele tipuri de relaționare?

Avem certitudinea posesiei fie atunci cînd ne aparțin lucrurile ca atare, în acord cu convențiile unei comunității umane ce definesc și reglementează proprietatea, fie reprezentări ale acestora, ca act de conștientizare a apartenenței imaginii obiectului perceput cîndva, la propria gîndire. Spunem că avem idee despre ceva cunoscut în mod direct sau anticipat, că avem habar. Ne afirmăm raportarea noastră la realitate, conțientizînd raportul dintre realitatea ca reprezentare și realitatea exterioară, dintre partitură și muzică, dintre lucrul pentru mine și lucrul în sine. Partitura nu cîntă, harta nu este teritoriul. Spunînd că am harta nu înseamnă că în mod necesar am teritoriul.

Există situații în care ne putem raporta reprezentarea lucrului la lucrul posedat încurcînd identitățile; ceea ce găsim relevant despre un obiect nu este echivalentul obiectului, ci obiectul extras de noi din obiectul real în încercarea de a-l cunoaște. Numai în interiorul acestei confuzii dintre posesia reprezentării-ca imagine personal semnificativă și posesia obiectul real poți pierde ceea ce nu ai, atunci cînd imaginea mintală a obiectului, nesusținută afectiv și neacoperită acțional-în cazul iubirii, dispare. Uitarea ne ajută să pierdem însăși ideea a ceea ce nu avem în realitate, punîndu-ne la adăpost de acest conflict.

Proiectez cu o logică neconvențională, a inimii, în care principiile noncontradicției și al identității devin un balast, ideea de posesie a sentimentului asupra obiectului său declanșator, sfîrșind prin a crede că posed în fapt obiectul, nicidecum reflexia sa emoțională. Poezia dragostei, văzută ca însumare esențializatoare a atributelor ființei iubite, e orientată spre iubit(ă) din dorința de a-mi descoperi miezul, de a mi se descoperi la rîndul lui într-o dăruire de sine desăvîrșită. Aceasta este ultima haină pe care o dezbrac,ceea ce aveam pe inimă, înainte de mă simți împlinit, dăruindu-mă. Exprimînd imaginea și reflexiile ei, o obiectivez prin împărțirea cu celălalt, Eros, filia, agape.

Iluzia posedării persoanei iubite se poate produce și datorită impresiei de posedarea a unui obiect, transferată asupra unei persone. Fenomenul de reprezentare a trăirii posesiei unui obiect se poate reflecta asupra relației dintre mine și cel pe care îl iubesc. Conștientizez ceva ce intră în legătura cu mine, aflat în proximitatea mea. Am ceva în masura în care înțeleg acel ceva. Posesia ca și conștientizare și înțelegere a ceva care intră în contact sau aflat în apropiere cu mine. Spațiu timp intensitate, calitate, viteză, natură, context...factori care potențează interinfluențarea emoție-conștientizarea apartinatorului. Am tendința să numesc al meu ceva aflat în apropierea mea, intim legat de mine, ființial: cu cît e mai aproape situat de înțelegerea și conștiința mea, cu atît e mai al meu. Felul în care avem și pierdem, iubim sau suferim este influențat de modul în care invățăm să ne exprimăm emoțiile. Modul în care reproducem declarații de dragoste orientează de fapt perceptia asupra dragostei. De aceea declarațiile de dragoste pot avea valoare diagnostică în evidențierea tipului de atașament, de legătura creată între partenerii unui cuplu, în vederea optimizării cuplului sau a vindecării depresiilor ce-i succed. Conștientizarea și împărtășirea sentimentelor de dragoste îmi oferă impresia posesiei. Iubita mea este a mea. Îmi aparține prin raportarea la mine.

Afirmîndu-mi dragostea nu îmi exprim posesia. Iubirea nu poseda, ci ocroteste, înfrumusetează, conservă, îmbogățește. ... Iubire si posesie...două raportări pe care dacă le confunzi în acelși context te condamni la tristețe. Să te eliberezi de ceea ce iubești ca și cînd iubirea te-ar face prizonier...să te eliberezi de starea de iubire înțeleasă ca...dependență...să iubești independent dar fidel...asta înseamnă să iubești dăruindu-te aceluiași om, fără teama de a plictisi. Doar așa eliberarea de ceea ce ai mai scump, te adaptează la o eventuala pierdere, ideea posedării căpătînd sens pentru că nu mai posezi ceea ce deja daruiești persoanei iubite dar fiindu-ți acceptat darul, îl recunoști ca apartinindu-ți prin posesorul său...Și de fapt cum altfel apare mecanismul ăsta al fricii de abandon...dacă nu atunci cînd acumulezi fără să dai în schimb ceva...din ...teama de a te pierde...? Dăruind din dragoste pierzi dar pierderea nu mai conține acea încărcătură tragică a doliului, întîlnită în pierderile irecuperabile. Constați însă că ceea ce dăruiești devine irecuperabil atunci cind identifici darul cu persoana căreia I te dăruiești, odată cu disparitia ei. Regăsirea ei reprezintă o regăsire personală apoi o îmbogățire și împlinire a fericirii. Lipsirea iubirii de ideea de posesie, vazută ca durabilitate a relației, mă sperie. Așa pot să pierd ce nu am. Prefer să găsesc continuu ceea ce nu pierd. Dragoste. Acolo unde începe dragostea, orice paradox încetează. Omul nu mai este o ființă distrasă de paradoxuri ci una care urmează calea cea mai potrivită, reîntoarsă la sensurile și idealurile sale existențiale, așa cum le-a lăsat Dumnezeu, în toate ipostazele sale; adică o ființă ortodoxă, aflată pe o cale dreaptă.