Constant Tonegaru

Reverența spânzuratului

Pune-ți doamnă ochelarii de maistru sudor
căci inima mea în fuziune ca un metal
turnat dintr-un turn peste popor
cu brio tresaltă și dilată cu spor
pereții salonului sentimental.

Acolo sub candelabre primul ofițer
numără sclavele ce vin prin vena cavă
aduse din Indii pe galere cu ciocuri de fier
iar pe punte între tunuri un bătrân filibuster
coboară steagul cu oase ca o etichetă pentru otravă.

Aburul inimii acesteia păstrează-l cu grije în batistă
și-mi denunț avatarul așteptând să fiu spintecat
să te convingi cum din era cu stridii există
după trecerea organelor mele în revistă
punându-ți la colier perla mea neagră de la ficat.

În tezaurul metafizic mai păstrez un fagot
luminat de torțe pe panoplia ce-l suportă
ca și cum ar fi spiritul muzicii închis în retortă
scoțând cu fantezie de profan peste tot
suspine profunde undeva din aortă.

Iată doamnă acum începe un concert
și-ți vei trece talia printre melodii curioase
cu perla de gală despre care scoicile mă vor descoase
când luminos legănându-mă în frânghie cert
vântu-mi va înteți și mai tare fosforul din oase.

Poemul are titlu de arlechinadă. Constant Tonegaru a trăit și pe vase comerciale, alături de tatăl său. De multe ori s-a urcat și pe catarge, pe parâme, s-a agățat de scară în vântul Mării Mediterane ori al Mării Negre.
Prin urmare, cititorul va descoperi fie în titlul poemului, “Reverența spânzuratului”, fie în cea dea doua strofă un nostalgic omagiu adus tatălui său și bravelor aventuri ale acestuia din primul război mondial. Ofițerul de marină Constantin Tonegaru, tatăl poetului, a capturat fără luptă, prin intimidare verbală, un vas de luptă. Criticul Barbu Cioculescu a reușit să surprindă imaginarul cosmopolit al poetului Constant Tonegaru, bazându-se și pe recuperarea istorisirii, din documente autentice, a multor peripeții pe mările lumii, la care tatăl său l-a făcut de mic părtaș. Poate din acest motiv atitudinea mai nepământeană, simulat maritimă a acestuia, de parcă ar fi suspendat pe deasupra valurilor, precede și declarația de iubire pentru “doamna” inimii artistului. Tonalitatea discursivă are cadența tangajului, dar întâlnim din păcate și multe carențe logice sau ale sintaxei poetice. Metafora “candelabre” reprezintă prea facil, conform curentului simbolistic, călăuza matrozilor, stelele. “Turnul peste popor” poate fi o fortăreață din apropierea unui țărm de mare ori de ocean: Edikulé din Instambul, turnul-închisoare din Thesalonicul turcit.
Adresarea nonșalantă din primul vers al poemului este cam stridentă. A “pune ochelarii” fumurii unei “doamne”, chiar dacă aceștia ar fi de “maistru sudor”, sună mai mult a o înșela cu altă femeie. Tonegaru (Tonel, cum îi spuneau intimii) a fost o fire la fel de boemă ca și tatăl său. Discursul său poetic nu s-a desprins încă din materia informă a liricii intimiste. Depoetizarea limbajului, pe care deja o aplicaseră cu succes Geo Dumitrescu, Ben Corlaciu, Alexandru Lungu și Ion Caraion îi cam joacă feste lui Constant Tonegaru. Influența lui Ion Minulescu, decisivă pentru tânărul poet care a oscilat între grupul poeților de la “Albatros”, cenaclul “Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu și grupul neimportant al revistei “Kallende” înfiripat în jurul său și al lui Vladimir Streinu este de-a dreptul păguboasă, nu numai pentru acest poem de dragoste, ci în întreaga creație literară a lui Constant Tonegaru.
În strofa a treia se resimte o altă influență, cea a metodei onirice suprarealiste, precum și a cruzimii imaginarului din romanele lui Gustav Meyrink și Max Blecher (“denunț avatarul așteptând să fiu spintecat”, “după trecerea organelor mele în revistă”). Lipsește o decantare personală a trăirilor poetice. Până și concordanța timpurilor nu este respectată: “păstrează-l [...] și-mi denunț”. Sintaxa complicată face aproape imposibilă lecturarea strofei a treia. Din sintagma “era cu stridii”, ideea foarte absconsă creează neplăcuta omonimie a semnificantului “era” – substantivul putând fi perceput, prin evanescență, ca verb: “din era cu stridii există” (era-există). Tot schepsisul acestei a treia strofe, formarea pietrei la rinichi (precum natura creează perla într-o stridie exotică) se duce de râpă în finalul acestei strofe mediane, pentru că Tonegaru consideră că piatra s-ar forma “la ficat”, așa că “aburul inimii” sale nu mai poate să se solidifice în locul anatomic țintit: în memoria iubitei.
Strofa a patra sună livresc și fals: “tezaurul metafizic”, “mai păstrez un fagot”, “luminat [...] pe panoplia ce-l suportă”, “spiritul muzicii”, “cu fantezie de profan”, “suspine profunde”. Prea mult a bătut monedă, la maturitate, criticul Ion Negoițescu, în istoria sa literară, asupra geniului uitat al lui Constant Tonegaru. Despre a cincea strofă, în care ne atrage atenția o invitație a “doamnei” la dans, în ciuda titlului descurajant, nu avem decât să presupunem că în mintea lui Constant Tonegaru aveau loc și arlechinade macabre, cu epave, saloane înecate, spectre aristocratice pe fundul mărilor și oceanelor.



Plantația de cuie

Ca niște mâini cu degetele tunse,
de două ori răsucite sub o lucarnă din cer,
în palme negre, tomnatice,
pomii cerșeau dezrădăcinarea
de la Marele Temnicer.

Așteptam –
așteptam să văd ce-o să se întâmple
prin regiunile astea singuratice.
« Os alb, spuneam –
nu mai bate în stânga sub ultima coastă;
azi-mâine, rotund de plumb vei intra pe la tâmple.

Caut acum pe domnul caporal pe platou –
… răsuflă, nu răsuflă, a murit ?
Azi-mâine, se face ora să dăm atac la bastion.
Când mă voi întoarce, dacă mă voi întoarce,
în contra fricii în loc să descântați cu păr de lup
zăpada părului meu s-o topiți la chibrit. »

Mai de mult pe coada pianului din salon
împărțeam soldații de plumb în două armate
și topeam pe învinși la mașina de spirt
lângă oglinda cu îngeri dezolați deasupra apelor colorate.

Spre tavan duhul odăii, între broderii olandeze,
se întrupa din ostașii de plumb aruncați în scrumieră;
de obicei venea tulburat din somnul de cenușe
cu pleoapele întredeschise cât o butonieră.

Ascultând cu nepăsare povestea vasului fantomă
croiam din hârtie învingătorului o pelerină
iar heruvimii părăseau demonstrativ în oglindă
de pe rama rococo penele lor de stearină.

Mai târziu ceața legendei cu aburii sângelui
își dădea mâna undeva pe câmpul de luptă,
firește, peste sârma ghimpată de care în salon pe covor
învățam să mă feresc târându-mă savant pe burtă.
În plină noapte ieșise năvodul din Infern
purtând pe spini cadavre mirosind a clor.

La zece pași de mine domnul caporal
își claxona prelung cu pompa biliară
ce-i atârna din pântec, verde, afară,
patrula nimicită la asalt.

Se liniști apoi pe spate ca-ntr-un stal
în glasul lui rupându-se o stambă.
Pământul i se urca sub unghii
și brațele zvâcneau vâslitul unei gropi cu smoală.

Himera Scylla țâșni din ea
făcând escală cu ghearele înfipte între ghimpi
pe Luna ca un ficat însângerat
rămas acolo pe rețea.

Un lampagiu aprinse privirea fantasmei care rar
peste tranșee lustruia sătulă pliscul de metal.

Altădată de pe scaune înalte de har
lustruindu-și pantofii în vreme de pace
învățam pe zidul opus geografie sumară
dintr-un peisaj tropical vopsit de-o mână stângace.

În această singurătate vegheam prin largul de nisip
din postul meu de observație situat special pe meridian –
căutam benevol pasărea-rară și oamenii de lignit
la umbra palmierilor care fremătau în ochean.

Fiecare cadavru ce-l aducea tempesta pe coastă
era o intenție ucisă pe asfalt de mă cuprindea mila
lângă palmierii veniți cu țărmul de aproape
încât stăteau gata-gata să spargă lentila.

La sfârșit spectacolul pleca în vârful picioarelor
și de la oarecare distanță lăsa în urmă o pată;
de acolo se apropia ca o pânză gigantică de corabie
obsesia mea din clasa a patra primară: rețeaua de sârmă ghimpată.

Noaptea caligrafiez curtezanelor epitaful meu pe ferestre:
« Sunt condotierul Tonegaru fără spadă;
mi-am tocit-o ascuțindu-mi ultimul creion
să scriu cum am dat în poesie cu o grenadă. »

Iată, să-ți aduc de la luptă femurul meu sub balcon
am trecut un fluviu ce-și suna solzii în galop arbitrar
ducând în alte sfere ca pe un călăreț fantastic
armătura mea proletară de var.

Un înger își desfrunzește din aripi albul arctic
amintindu-mi cum am fost un apostrof, o virgulă pe cer;
trist, trist, lângă trombarina cu coardele sparte
aștept să plec cu o garoafă albă la rever.

Doamnă, aceasta e cea din urmă floare pe care mi-o arunci
și de la balcon îmi agăț pielea ca pe o cămașă deoparte –
sunt Soarele ce-și găsește lăncile aduse din spelunci
în pulpele dumitale dogorind ca niște orașe incendiate.

Discursul poetic al lui Constant Tonegaru are aspectul unei evocări marinărești, al unui jurnal de bord, pentru că în poemul “Plantația de cuie” depoetizarea se produce ca o maree în Atlantic, invadând și apoi eliberând limba (de uscat sau cea literară, lirica modernistă). Nu sunt îndepărtate însă poncifele poeticii moderniste. Există vagi contracarări a avangardei istorice (“ca niște mâini cu degetele tunse”), îndeosebi a poeticii lui Gellu Naum (“Drumețul incendiar”). Putem observa însă că de data aceasta gesturile nu mai au un caracter intimist, ci o consistență neretorizată, postavangardistă, pentru că întreg poemul se dovedește în final a fi o veritabilă epistolă de dragoste. Actantul dragostei călătoare îi spune “doamnei” că-i “Soarele” ei venit din “spelunci”, ca să-și găsească razele - cităm - “în pulpele dumitale dogorind ca niște orașe incendiare”.
Elementului thanatic i se acordă însă o insistentă prioritate, încă din primele două strofe; “osul alb” al sternului ne apare supradimensionat. Acest os (pieptul metaforizat) este de “plumb”, exact cum sunt și toți “soldații de plumb” din scurta declamație prezentă în strofele a doua și a treia. Presiunea psihosocială a celui de-al doilea război mondial, resimțită în piept, putea să se materializeze oricând, pe viu, în găurirea capetelor de către proiectile, schije, bombe. Chiar “osul alb” e personificat de către autor într-o imagine a cotorsionării trupului amenințat: “Os alb, spuneam –/ nu mai bate în stânga sub ultima coastă;/azi-mâine, rotund de plumb vei intra pe la tâmple.”
Adresarea terestră, către companioni (cititori, colegii din grupul “Albatros” sau de la "Kallende"), foarte directă, face referire la o agresivitate discursivă, la aplombul protestatar al versurilor, care totuși se cam pierde din vedere, fiind ecranat de acele evadări marine, oceanice ale lui Constant Tonegaru: “pomii cerșeau dezrădăcinarea/ de la Marele Temnicer.”; “« [...]Azi-mâine, se face ora să dăm atac la bastion./ Când mă voi întoarce, dacă mă voi întoarce,/ în contra fricii în loc să descântați cu păr de lup/ zăpada părului meu s-o topiți la chibrit. »”.
Strofele a patra, a cincea și a șasea, ca reminiscență a jocului cu soldățeii de plumb și a citirii basmelor lui Hans Christian Andersen distonează ca tărie discursivă cu celelalte prime patru strofe. Poetul se pune confesiv la adăpostul faptelor de glorie ale tatălui său, ofițer de marină – “învingătorul” căruia îi așează și o pelerină în plus, pentru a descrie cabina vasului unde și-a petrecut o parte din copilărie. Pelerina este un simbol poetic thanatic, fiind lăudabilă intenția fiului de a-i face omogiu unui brav combatant din timpul primului război mondial, amintit încă din strofa a doua: “Caut acum pe domnul caporal pe platou –/ … răsuflă, nu răsuflă, a murit ?”.
Adevărata depoetizare începe din strofa a șasea, un fel de instrucție în arta războiului, prin “Sârma ghimpată” – volumul colectiv albatrosist interzis în anul 1942 de cenzura antonesciană. Livrescul nu dispare cu totul în ultimul vers (“târându-mă savant”). Constant Tonegaru posedă o frazare îndrăzneață, o captatio benevolentiae de invidiat, însă îi scapă deseori expresii ridicole, prețiozități lexico-semantice. Acestea nu se potrivesc unor pietre bine șlefuite și prinse în metalul discursiv, de tipul aglomerării de epitete sau al metaforei “ceața legendei cu aburii sângelui”.
Ostașii îi pot părea “îngeri dezolați”, însă numai în starea de reverie, printre “pleoapele întredeschise cât o butonieră” – o comparație reușită, prin acuitatea văzului și a simțirii din copilărie sau adolescență.
Distihul imediat următor creează pentru prima dată verosimilitatea atmosferei walpurgice de după 1939, a unei oști conduse de Wotan, iar pamfletul literar prinde substanță. Miezul nopții semnifică exacerbarea tensiunii dintre națiuni. Infernul creat este comparat cu un năvod, prin care se agață deja jertfele pe câmpul de luptă – o personificare statică, de-o virulență protestatară deosebită. Putrefacția nu-i lăsată să impieteze olfactiv limbajul poetic, devenit brusc unul de raport militar: “purtând pe spini cadavre mirosind a clor”.