– Doamnă Paula Romanescu, sunteți o poetă de limba română și franceză; am citit cu încântare poeziile dumneavoastră pline de sensibilitate, atât în franceză, cât și ediția bilingvă româno-franceză, din perioada 1995-2001; de ce atât de târzie apariția ?
– Noțiunea de „târziu-devreme” nu are nici o relevanță în stabilirea valorii/non-valorii unui scriitor; poate doar dacă acesta s-ar numi Arghezi, care, așa cum știe orice „trecător” prin școala românească de învățătură, a debutat în volum la 47 de ani; sau Baudelaire, care, la 46 de veri, își încheia „călătoria” sub cerul lumilor; ca să nu mai amintim de acel adolescent-meteor numit Arthur Rimbaud, care…
– Acestea sunt excepții, desigur…
– Cam pe acolo am visat eu să ajung… într-un „festina lente” îndărătnic.
– Și astăzi socotiți că ați ajuns? Aveți 8 volume de poezii apărute.
– O, până departe e încă drum lung… Compensez întârzierea în a vesti „Exist” cu obișnuința de a mă deștepta în fiecare zi foarte devreme… Îmi place liniștea de dinainte de zori, pe care abia de mă-ndur s-o sfâșii cu foșnetul de frunză căzândă a filei albe, care se lasă maculată de scris cu o îngerească răbdare.
– Distihurile dumneavoastră din elegantul volumaș „Dialog”, apărut în 1999 la Editura Alcor, sunt chiar în dialog cu „Cel Făr’ de’Nceput” ?
– Nu l-am gândit astfel, dar sufletul nu prea ține seama de gândul-rațiune, și astfel s-a ivit un joc de-a v-ați ascunselea cu umbra și lumina care suntem. Dialogul Om-Dumnezeu e învelișul unei mai adânci căutări de sine, la
care am vrea să ajungem cu mintea, pe care am vrea să nu o atingem totuși.
– „Aș vrea cu-ntreaga-mi minte să cred neabătut / Eu ți-am dat suflet totuși, făptură chip de lut…”
– Ce simplu se poate sta de vorbă cu dumneavoastră, doamnă Maruca Pivniceru, e ciudat să-ți auzi versurile rostite de altcineva… În vremea noastră, cititorii au devenit o categorie infimă, rătăcită prin marea masă de vorbitori veniți târziu la apelul lui Heliade, acel „cărturar de seamă și-atât de cumsecade”, care, în loc să-i pună la carte, i-a pus să scrie…
– Dar dumneavoastră o faceți; în volumul „N’insistez plus” (Ed. Helicon 1997) chiar vă întrebați în „avant-propos” dacă ar mai fi nevoie de un nou glas în „corul lumii”…
– Vedeți, pe atunci mă temeam de acea paranteză care închide niște cifre și însoțește de obicei numele „însemnat pe o carte”, dar am găsit soluția să-mi înving teama: n-am închis (încă) paranteza, am deschis-o doar.
– Sunteți o redutabilă traducătoare în și din franceză.
– Da, am peste 30 de volume apărute; am tradus Eminescu, Blaga, Arghezi, Caragiale, mini-antologia „Flori rare de poezie franceză” și „Univers poetic francofon”, Omar Khayyam, Apollinaire, Paul Verlaine, precum și traduceri de piese de teatru care s-au jucat: „Donna Juanna” de Anca Visdei, la Teatrul de Stat din Oradea (1995) și „Până la capăt” de Françoise Dorin – înregistrat la Societatea Română de Radio (1996).
– Cred că este imposibil să traduci versuri fără să fii poet !
– Așa se cam cuvine. La poezie nu poți veni cu cenușiul prozei, nici cu dizarmonia din cânt-necuvânt.
– Și prezentarea volumelor este deosebită, în special formatul mic al „Rubaiatelor” lui Omar Khayyam traduse de dumneavoastră, cu ilustrații de Cătălin Nedelcu, și cugetările pline de înțelepciune în care descoperiți sensuri noi, oferind cititorilor motive de meditație pentru clipele de singurătate, de adevăr; catrenele dumneavoastră, îmbinare de rigoare și vis, afirmă adevăruri pe care sufletul le recunoaște înfiorându-se; ilustrațiile sunt de Georges Dumitresco, cine este el ?
– Georges Dumitresco este românul care a găsit în Elveția o a doua patrie, înnobilându-și viața cu o „fărâmă din veșnicia dumnezeiască”, contopind pe o paletă infinită de culori propriile reflecții și viziuni; artistul ni le dăruiește pe toate acestea cu generozitate: expozițiile sale, apreciate în întreaga Europă, invită de fiecare dată la un festin de sentimente și emoții.
– Aveți o fiică, Adina, care este o graficiană și o pictoriță de mare talent și originalitate, și care a făcut ilustrații în tonuri rafinate de alb-negru la mai multe din volumele dumneavoastră, printre care „Hypocrite poète, mon semblable, mon frère” și extraordinara prezentare a volumului bilingv – selecție din lirica lui Guillaume Apollinaire, intitulat de dumneavoastră „E corn de vânătoare amintirea”, în care găsesc că ilustratoarea s-a întrecut pe sine.
– Da, am mari satisfacții de la fiica mea, absolventă a Academiei de Artă „Nicolae Grigorescu” din București (promoția 1998), cu un masterat în Istoria Artei (1999)
Doamne, ce doamne! 131
și, mai apoi, o bursă de studii postuniversitare în Egipt,
pentru ca în anii 2002-2003 să obțină o catedră de asistent la Departamentul de Artă din Sibford School în zona marelui centru universitar de la Oxford. Revenită în țară, ocupă în prezent un post de profesor de Arte Plastice la Liceul „Nicolae Iorga” din Capitală.
– De curând ați avut o dublă lansare de carte la Muzeul Literaturii Române. Traducerea cărții lui Charles Maurras, „Amanții din Veneția”, Ed. Doroteea – cu superba copertă realizată de fiica dumneavoastră, și „Însorit regat”, bilingv, român-francez, poeme proprii.
– „Amanții din Veneția” este povestea iubirii dintre George Sand, care a egalat și depășit în notorietate pe mulți dintre contemporanii săi și ale cărei extravaganțe nu erau atinse decât de răvășitoru-i talent, și Alfred de Musset, care a creat numai atâta timp cât cei doi au fost împreună, în gândul care le-a fost zbor și cătușă până la capăt. „Însorit regat” cuprinde poezii cu formă liberă, catrene și poeme tanka.
– Sunteți singura poetă care abordează acest gen în
România? Care e tehnica acestor poeme tanka?
– Nu sunt singura, sunt unul dintre creatorii români de poezie în stil japonez, tehnică poetică în care peisajul e parte integrantă a emoției artistice, dar și timpul–anotimp, și acel ceva care, „răstimp de o clipă”, își clamează dreptul de a fi - unic, irepetabil.
– Ați fost președinte al Ligii de Cooperare Culturală și Științifică România-Franța, iar în prezent președinta Secției de Studii Literare și Traduceri. Ce acțiuni ați inițiat?
– În cei 5 ani de la înființarea LCCS România-Franța (ianuarie 1990) au fost numeroase acțiunile prin care am încercat să afirmăm francofilia românească, cea care a precedat cu câteva secole francofonia, care din anul 1993 a inclus și România printre țările în care limba franceză se vorbește având statut privilegiat, mai cu seamă în procesul instructiv. Să nu se uite (cum am putea?) aportul creatorilor români la marea zestre de cultură și artă a omenirii.
Nu mai repet numele deja prea bine cunoscute ale celor din neamul nostru care au înălțat columne pentru cântul – cuvântul – arta fără frontiere. Acțiuni împlinite de liga noastră? Publicare de cărți în traducere în/din limba franceză și română, recitaluri de poezie și muzică, expoziții de artă itinerante, lansări de carte, întâlniri cu personalități ale culturii franceze și române etc.
– Aveți colaborări permanente cu presa?
– Da, la „Interferences“, revista LCCSRF, începând din anul 1991, la „Revista Română de Drept Umanitar“ (din 1994), la „Viața medicală“ (cronica de artă), din 1995 etc.
– Și foarte, foarte multe colaborări ocazionale cu publicații din București, din țară și din străinătate (Belgia și Franța). Sunteți inclusă în multe antologii. Vreți să amintiți câteva ?
– Am să citez doar „Poeți români, 10 ani de Haiku”, „O antologie a poeților din România“ (2000), „Peste nemărginirea timpului” (vol. IX, 2000, Ed. Litera David, Chișinău, traduse și în franceză), „O istorie a literaturii române” de I. Rotaru, vol. V etc.
– Din prolifica dumneavoastră activitate trebuie amintite și recitalurile de poezie română și franceză.
– Am mai amintit deja, dar detaliind, le-aș enumera pe cele de la Institutul Francez din București (1992-1995), la Muzeul Național Cotroceni, la Muzeul Colecțiilor de Artă, Muzeul Theodor Aman, la Sala Dalles, la Studioul „Alfred Alessandrescu“ al Societății Române de Radiodifuziune; în țară, la Inspectoratele de Cultură din Brăila, Sebeș-Alba, Târgu Jiu, Vatra Dornei; la colegiul Carol I din Craiova, la „Serile Brădiceni”, la „Mărțișorul” lui Tudor Arghezi și în multe alte părți; peste hotare, la Universitatea Silpakorn din Bangkok (1997), Manila – Filipine – Centrul Cultural Francez (1999), Teatrul Municipal și Biblioteca Municipală din Angers – Franța (1999), la Oxford în 2003, la Bruxelles – Centrul „Jacques Brel” etc.
– Mai credeți că e posibil ca tineretul, bombardat cu filme de violență primitivă și sex dezlănțuit, să se întoarcă la tandrețea delicată a versurilor care reflectă iubirea gingașă și idilică, sau e prea târziu, răul e prea avansat ?
– Din întâlnirile avute cu cititorii de toate vârstele am înțeles ce mare și nealterată este nevoia de puritate pentru om, chiar atunci (sau mai ales) când primitivismul pare să-și încordeze struna întru violență și vulgaritate.
Da, cred în puterea cuvântului, cred în frumusețea și candoarea zâmbetului ca izbânda omenească asupra
fiarei ce nu știe decât de rânjet!


„Ecart”, nr. 353/ 2006