Alean

Printre poeziile lui Blaga există patru care includ în titlu cuvîntul alean. Cuvîntul provine dintr-unul maghiar: ellen, cu înțelesul de opoziție, împotrivire, „contra”. În secvența sinonimică în care poate fi inclus, aleanul pare să se afle la mijloc, mediind între dor și nostalgie. Dorul este mai pătimaș, vizează ținte mai bine conturate, e mai aproape de durere și suferință. Nostalgia țintește cel mai adesea locuri, lucruri, episoade definitiv pierdute și așează un bemol în fața pasiunii care se preschimbă astfel în regret, tristețe, melancolie. Aleanul pare să-și ascundă pudic originea, contrarietatea și tînjirea se estompează și durerea este trăită într-un registru al duioșiei care capătă o neașteptată savoare. O anume ciudată (și aparent ilegitimă) atracție semantică îl apropie treptat de alinare. Aleanul este un dor care se lecuiește prin sine, o nostalgie tonică.

Pentru Blaga, aleanul pare să fie o stare aparte a ființei umane, o dispoziție lirică potrivită pentu asumarea unei morți simbolice. Moarte care face parte dintr-un ritual de trecere spre alte paliere spirituale ale aventurii existențiale.

Cu zalele-alăturea drept,
cu mîinile cruce pe piept.

Doinind aș privi șapte ani
spre cerul cu miei luzitani.

(Alean)

Atracția pentru contemplativ și reverie este consecutivă renunțării la luptă și protecție, este expunere voluntară și asumare curajoasă a vulnerabilității. Aceeași atitudine este mărturisită și în Pe munte, cînd îi cere însoțitoarei: “Scutul și coiful cu pană / ia-mi-le ca de pe-o rană”.

Alean arhaic are ambiții și mai limpezi, poetul închipuindu-și moartea ca pe o faptă ctitoritoare a aleanului menită să dea temei cîntecului privighetorilor. Poetul se dorește și se vede înhumat “în țara nimănui” (“pe munte unde-am stat noi doi, / la loc de blestem și alean” “și-n freamăt s-a-mplinit ursita”) de-un murg “c-un corn în fruntea lui de basm”, ce-i sapă groapa cu copita.

Lucrarea aleanului este însă definitiv și monumental finisată în Alean si amintiri ce torc, unde sufletul a parcurs deja ciclul vieții și “Obișnuinței s-a-nclinat / să-nvețe jalea, nemișcat”. Fapt care îl face să renască miraculos: “E fiu al toamnei sufletul“, arătîndu-se în toată maiestatea sa:

“în moartea lui de chihlimbar

un fluture încremenit,

un zbor răpus într-un cristal”

În alt poem, avînd tot titlul Alean, rima încrucișată, survenind doar din două-n două versuri, este unică și poate părea searbădă și montonă. Toate versurile care rimează o fac masculin, doar într-o singură silabă finală, în -und. Deși nu are ambiția de a fi bogată sau rară, rima are, în mod ciudat, o funcție eufonică și estetică majoră: ea marchează o succesiune de secvențe semantice care-și răspund ca într-un dialog susținut, toate terminate printr-o vibrație prelungă, înaltă, nazală (consoana n), curmată parcă prea devreme de un sunet înfundat – (consoana d). E ca un freamăt, mereu reluat, care se petrece în surdină sub bolta craniană (sau poate sub vreo catapeteasmă cerească?).

Tot poemul este un dialog între autor și umbra unui nor, între sus și jos, între celest și teluric. Urmărind umbra norului, autorul se simte provocat să răspundă, dar într-un sens extrem de larg: dînd urmare unui apel (din afară sau dinăuntru), ieșind din sine către altceva cu care comunică (spațial și afin, răzbătînd, străbătînd), responsabilizîndu-se și rezonînd, observînd în cele din urmă corespondența și complementaritatea sa cu ceea ce l-a provocat.

Umbra unui nor aleargă.

Goana ține spre-un străfund.

De la bun început, ținta semnalată jucăuș și intuitiv este atingerea unei nebănuite profunzimi. Între cer și pămînt, omul își află menirea de mesager, de mediator responsabil care trebuie să populeze intervalul (avid) cu rîvna, aspirațiile și năzuințele sale.

Văi de aur mă îndeamnă

cum mi-e felul să-i răspund.

Asta nu înseamnă că răspunsul ar fi unul simplu și declarativ.

Umbra m-a cuprins deodată.

Cîte gînduri mă pătrund!

Înțelesuri - nențelesuri

mi se-arată, mi se-ascund.

Dinamica răspunsului și subtilitatea lui țin, după cum se vede, de o întreagă poveste fără cuvinte, de îmbrățișări înglobante și de îngrijorări care – strecurate, infiltrate, răspîndite în ființa ta – te frăgezesc pentru a putea susține cu o aleasă sensibilitate dialogul. Căci umbra norului, aparent ușoară (aparent frivolă), “călătoare și răzleață”, este de o gravitate fără seamăn:

“
Dar ce grea e! Colo-n ape

ea căzu pînă la prund.”

Iar între nor și om, aleanul se insinuează “ca un freamăt” căruia norul, cu vibrația lui aparte, îi ține “lung, ah, lung, ison profund”.

În cutreierul prin spații

cari în altele răspund,

cînte el ce în neștire

mie însumi eu mi-ascund.

Această deschidere de spații, de orizonturi, această vibrație semantică (între răzbatere și unitate, între rezonanță și responsabilitate, între comunicare și cuminecare) a lui a răspunde face deliciul acestei strofe concluzive. Fără de lucrurile care ne cunosc dincolo de ceea ce sîntem ca ceea ce merităm să fim, am rămîne închistați în eul nostru îngust și meschin, neștiutori de reverberațiile care ne amplifică și ne îmbogățesc ființa.

(urmare la Taine și tîlcuri și Patosul lucrurilor)