Muzician multilateral, muzicolog și profesor,
Dan Voiculescu este un tehnician desăvârșit al artei sunetelor. Originalitatea stilului și personalitatea artei sale sunt apanajul fiecărei piese compuse. Inteligența combinațiilor sale, adânca meditație iese la suprafața tuturor opusurilor. Francisc Laszlo îl caracteriza: “un om civilizat, foarte conștient de valoarea sa, care cunoaște și respectă regulile comportamentului social, ceea ce în zilele noastre este o calitate tot atât de rară ca modestia”..., “el îmbogățește filonul liric – contemplativ al muzicii românești contemporane, asumându-și plenar riscurile aderării la postmodernism”1
L-am cunoscut pe Maestrul Dan Voiculescu la Festivalul și Concursul Național de Interpretare a Liedului Ionel Perlea, Slobozia, ediția a VIII-a, 1999, unde Domnia Sa se afla în juriu, iar eu participam la concurs. A avut amabilitatea să mă felicite și să-mi încredințeze Cerbul cu stea în frunte, care a devenit ulterior una dintre piesele mele preferate. Lied de mare ținută artistică, Cerbul Maestrului înmănunchiază o expresivitate dusă până la sinteză pe o concentrare care tehnic vorbind, înseamnă transă. L-am prezentat în cadrul lucrării de doctorat, l-am cântat în peste 30 de recitaluri, de fiecare dată cu același succes la public, infirmând opinia conform căreia liedurile sale ar fi înțelese doar de muzicieni. Cântărețul este cel care trebuie să-și asume sarcina de a interpreta această muzică într-o stare de interiorizare profundă, prin exploatarea multiplelor sensuri și încărcări ale cuvintelor, de așa manieră încât publicul să pătrundă în sufletul compozitorului.
Muzica lui Dan Voiculescu este senină, mai ales în piesele dedicate corurilor de copii. În lied, cantată, operă, muzica instrumentală sau simfonică este meditativ, uneori tragic, adesea dramatic. Lucrările sale au meritul că în curgerea lor spre momentul finalității, tainic, se înseninează, ca o expresie fidelă a unui echilibru sufletesc regăsit. Culorile întunecate sunt străbătute de o discretă luminozitate, ca o limpezire după furtună. Poate de aceea ne dă senzația transpunerii muzicale a picturii barocului olandez în care se detașează clar – obscurul de tip rembrandtian.
Poeții preferați ai Maestrului, fie că este vorba de cor a cappella, fie de miniaturi vocal instrumentale sunt George Bacovia, Lucian Blaga și Nichita Stănescu. De la linia melodică modală și sciitura pianistică polifonică, foarte aerată, până la armonii complexe, expresive, într-un stil cromatic ce zdruncină echilibrul tonal de tip clasic, intuim polifonistul crescut la școala lui Sigismund Toduță. Piesele sale relevă transfigurări ale folclorului din Ardeal, sensibilitatea compozitorului transpunând în fraze muzicale sentimentul elegiac al cuvântului dor.
Poetica lui Nichita Stănescu a exercitat o puternică influență asupra compozitorilor români contemporani, poate cea mai importantă între poeții moderni. Tocmai de aceea, generația compozitorilor contemporani cu poetul este numită de Maestrul Doru Popovici, generația NichitaStănesciană. Unul dintre cei ce s-au încântat pe poemele lui Nichita Stănescu, și nu o dată, este Dan Voiculescu. La ora actuală compozitorul are cel mai mare număr de miniaturi vocal instrumentale scrise pe versul nichitastănescian. Liedurile sale sunt poeme ale sintezelor, expresive în cel mai pur înțeles al acestui cuvânt. Prezentă în universul compozitorilor români din generația sa, metafora vocală - născută din dimensiunile conotative emoționale ale cuvintelor asociate cu modulațiile sonore - contribuie la interferența universului muzical cu cel poetic. Metaforele onomatopeice realizate prin Sprechgesang, glissando și segmente vocalizate pentru scoaterea în evidență a plasticității respectivelor imagini dau măsura unui lied pe care te poți desfășura plenar din punct de vedere al deschiderii spre expresivitate. Muzica și poezia nu se mulțumesc să coexiste, ci dimpotrivă se întrepătrund într-o expresie unică, relevând o minunată demonstrație a interferenței celor două arte. Cantabilitatea cedează adesea locul recitativului, ca-ntr-un poem desprins din vechile balade.
Dan Voiculescu nu alege texte vesele deoarece temperamentul său este mai aproape de meditația de un patos grav și profund. Domnia Sa este cu adevărat marcat de istoria locului său de obârșie, Transilvania, și mai cu seamă de momentele evului aprins pe care l-a cântat cu patos Nicolae Labiș. Avem în față un artist sensibil, personal, a cărui creație abundă de o nobilă forță emoțională. Asemeni lui Jora, consideră cântecul conceput pentru voce – pian, cel mai autentic și reprezentativ în ceea ce privește îmbinarea convingătoare dintre cuvânt și sunet, de aceea nu a dorit să-și orchestreze liedurile. Din punct de vedere tehnic, în pofida cromatismelor tematice, nu exclude o anume cantabilitate, pe care o armonizează cu textul abordat. Nu merge pe pulverizarea vocalității tradiționale, ci pe o îmbogățire a expresiei. Adâncindu-i muzica ajungem la concluzia expusă de Mihail Andricu: “Compozitorul profesionist trebuie să fie personal”. Dan Voiculescu și-a găsit drumul încă de la primele creații. Nu și-a schimbat stilul, ci a dorit să fie el însuși – ceea ce a izbutit.
La ceas de amintiri vă fac părtașii unui ultim interviu cu Domnia Sa, destinat a-i fi fost dedicat la cea de-a 70-a aniversare.
MZ: Stimate Maestre Dan Voiculescu, al cui discipol vă considerați?
DV: Fiecare dintre noi suntem un produs al tuturor profesorilor noștri. Desigur că în cel mai înalt grad, îi sunt recunoscător Maestrului Sigismund Toduța, care mi-a deschis ochii în privința meșteșugului componistic. Nu mai puțin datorez profesoarei mele de pian din Conservator, Doamna Magda Kardoș, precum și profesoarei mele din copilărie și adolescență, din Sighișoara, Doamna Julia Fritsch. I-aș nedreptăți pe Max Eisikovits, Cornel Þăranu, Romeo Ghircoiașiu, Traian Mârza, dacă nu i-aș aminti în același context.
MZ: Care este compozitorul care simbolizează pentru Dvs. Idealul, ținta către care vă doriți să ajungeți? S-a schimbat acest lucru în decursul anilor?
DV: Aici, lumea spirituală de care suntem legați este și mai amplă. Contactul prelungit cu creația geniilor componistice ale trecutului te face să dorești a-i călca pe urme lui Bach și Beethoven, lui Mozart, Schubert, Schumann, Brahms... când asculți Enescu sau Bartok îți spui că, neîndoios, așa trebuie scrisă muzica. Dar marea problemă a creației este că ea trebuie să reflecte timpul și locul de proveniență.
MZ: Doriți să ne împărtășiți impresii despre momentele cele mai importante în creația Dvs, dacă a existat vreo cotitură, dacă ceva din viața de zi cu zi s-a interpus între dorința dvs de a crea și posibilitatea efectivă?
DV: Consider că e de datoria muzicologilor de a descoperi unele trăsături și de a face departajările valorice asupra întregii mele opere. În ce privește dorința și posibilitatea reală de a scrie mai mult, între acești doi poli s-au interpus mereu dragii mei studenți, pentru care m-am pregătit continuu, de la care am învățat mult și care au fost foarte cronofagi...
MZ: Aveți o piesă despre care ați putea spune că este cea mai iubită compoziție a dvs?
DV: Lucrările noastre sunt ca niște copii: n-avem dreptul să le (să-i) iubim inegal, chiar dacă observăm uneori împliniri mai rotunde. În graba timpului, noi gândim mai ales la viitoarele lucrări, mai puțin la cele ale trecutului. Nu pot spune cu mâna pe inimă că-mi este mai dragă opera Cântăreața cheală sau o Toccată de pian, vreun cor de copii (din circa 100), un anume lied sau o măruntă piesă din Carte fără sfârșit.
MZ: Cum decurge propriu- zis creația la dvs: inspirație - scris, sau comandă – scris?
DV: Din toate aceste ingrediente câte puțin. Gradul de inovație al unei lucrări poate să se datoreze și unei îndelungi gândiri, dar și unei clipe fericite. Hindemith scria că nu crede în inspirație, ci numai în puterea de zămislire a unui spirit odihnit al unui creator așezat dimineața la masa de lucru.
MZ: Fiindcă sunteți un compozitor care s-a aplecat adeseori spre acest atât de sensibil gen al muzicii, ce credeți despre integrarea liedului românesc în context universal?
DV: Deoarece înglobează poezie și muzică, liedul ar putea grăi oricărui ascultător despre sufletul românesc. Este însă mai mult decât o loterie intrarea în fluxul tiparului, imprimării radio, Tv sau pe disc. O piedică este traducerea textului. Iar una și mai mare este lipsa de dorință a oficialităților competente de a face cunoscută cultura românească în lume. Totuși, la răstimpuri apar surprize. De pildă, o muzicologă americană - Dna Paula Boire - s-a specializat în liedul românesc și a publicat deja 3 volume substanțiale despre acesta. Se așteaptă încă îndelung ieșirea muzicii românești ca ofertă internațională.
MZ: Stimate Maestre, aș dori să ne spuneți câteva cuvinte despre gândurile încifrate în muzica Dvs.
DV: În funcție de lucrare, mesajul se desprinde din spectrul tematic abordat, încadrabil în categoriile estetice, de la liric la dramatic, de la comic la tragic. Chiar și în lucrările fără text transpar aceste elemente de conținut. Altminteri, vreau să grăiesc semenilor și urmașilor, chemându-i la a fi mai buni.
MZ: Văzute prin prisma ochilor autorului, ce ne puteți spune despre trăsăturile caracteristice, particulare ale operei Dvs?
DV: Lucrările muzicale vorbesc de la sine. Probabil că există unele particularități melodice, cu subinieri ale aulodiei (în lucrările pentru instrumente de suflat, solo), celule extrase din folclor, stilizate la rang modern, armoniile îndrăznețe dar încă inteligibile, diversitatea polifoniilor și heterofoniilor abordate. Sunt resorturi ce țin de muzicologie.
MZ: S-a demonstrat că dacă poți să-ți focalizezi atenția mai mult de o fracțiune de secundă pe o formă gând – ea se materializează. Cumva, creatorul depinde în concretizarea creației sale, de intuiția, fantezia, puterea de concentrare și bagajul tehnic, emoțional și cultural al celui ce-i expune publicului lucrarea. Ca interpretă de lied - unde universurile se succed cu intensitatea și rapiditatea fulgerului - mi-am clădit o regulă proprie după care trăiesc o partitură, și anume: Credința interpretului induce publicului certitudinea adevărurilor compozitorului. Prin prisma compozitorului, cum se vede această legătură?
DV: Importanța interpretului nu mai trebuie dovedită. El trebuie sa fie foarte bine pregătit și dornic de a stabili un contact psihologic cu lumea compozitorului. Un interpret poate ridica mult o lucrare sau o poate distruge, în unele cazuri, când nu-i înțelege mesajul și nu dispune de mijloacele tehnice de realizare. Compozitorul mizează întotdeauna pe o decodificare justă și pe o pronunție clară a fiecărui fragment al lucrării sale.
MZ: Cum vedeți legătura interpret - compozitor? Ce așteptări aveți de la interpret, câtă libertate de mișcare îi oferiți - sau vă doriți să-și ia?
DV: În funcție de lucrare, se așteaptă o mai mare sau mai mică implicare participativă a interpretului. Am cultivat și anumite forme de muzici aleatorice, muzica descrisă în cuvinte etc., începând chiar de la piese adresate etapei formative a celor mai mici muzicieni. Un interpret care înțelege litera și spiritul unei lucrări o va reda în condiții credibile.
MZ: Pentru a sintetiza într-o străfulgerare a clipei un crez de-o viață, Maestre Dan Voiculescu, cum ați dori să fiți caracterizat de cei din jurul Dvs?
DV: pe merit;
MZ: cum ați dori să se vorbească despre opera dvs?
DV: de bine;
MZ: ce ați dori să perceapă cel ce vă ascultă piesele?
DV: să fie perceput mesajul uman.