Mi s-a spus de multe ori că nu există adevăr. Că nimeni nu l-a văzut, că nu-l poate arăta nimeni cu degetul. Că fiecare om își construiește propriul adevăr in funcție de informațiile pe care le are, de modul în care a fost crescut, de lucrurile în care crede, de cei din jurul lui. Că nu se poate și e chiar periculos sa înceraam raportarea tuturor lucrurilor la un adevăr suprem, pentru că, nu-i așa, oamenii sunt mult prea mici pentru a-l atinge. Fiecare cu adevărul lui mărunt si neînsemnat, dar atât de important atunci când il opunem adevărului celuilalt. De nezdruncinat, ca și când ar fi rupt din acel copac al înțelepciunii.
Aceiași oameni care-mi spuneau ca nu exista adevăr, țineau cu dinții de parerile lor, de convingerile lor, de senzațile lor. De fapt, ei iși apărau dreptul de a crede în ce vor ei. De a-și apăra universul strâmt în numele adevărului propriu. Ei nu pledau pentru înțelegere ci pentru dreptul de a nu fi contraziși.
Atunci când crezi cu tărie în ceva, pentru că ai nevoie să crezi, transformi totul în adevărul tău. Viața ta se mulează pe acest adevăr. Toate lucrurile, oamenii, ideile intră în universul tău doar dupa ce au trecut prin acest șablon, devenit Adevărul. Și-l aperi cu disperare pentru că nu vrei ca universul tău sa se clatine. N-ai putere să o iei de la capat. Nu te gândești niciodată că cel de lângă tine are un univers construit pe baza unui adevăr, poate, exact opus celui pe baza căruia respiri și iubești tu.
Atunci când întâlnești un om care e capabil să-și susțina adevărul mai puternic decât tine, atunci când argumentele lui și rezultatele modului în care crede sunt superioare reușitelor tale, atunci când simți că-ți fuge pământul de sub picioare, apelezi la sintagma atât de preferată de cei slabi: nu există adevăr absolut.
Pentru că, dacă ar exista, cine l-ar deține ? Ce om ar fi capabil să descifreze secretele universului ? Și cum l-am recunoaște ? Cum aș putea accepta că el e mai bun decât mine ? Mai demn să dețină acest adevăr și mai capabil să-l împărtășească celorlalți.
Cât din ceea ce cunoaștem e adevărat ? Cum se face că lucrurile despre care avem senzația că știm atâtea se dovedesc false ? De ce adevărurile noastre se schimbă atât de des ? Oare acesta nu e un indicator al capacității noastre de a “descoperi” adevăruri ? Oare nu cumva periodica noastra căutare a adevărurilor care să justifice noile noastre scări de valori, care să explice ceea ce ni se-ntâmplă, care să ne facă universul din nou acceptabil, ar trebui sa ne dezvăluie tocmai fragilitatea uneltelor cu care decidem ce e adevăr și ce nu ?
Acest “nu există adevăr” implică un alt pericol. Acela al deducției logice ca nici minciuna nu există. Dacă fiecare acționează în baza propriului adevăr, rămâne la latitudinea noastră să stabilim ce e minciună și ce nu. Modelăm realitatea în funcție de ceea ce credem noi că merită să stea în categoria adevăruri sau în cea de minciuni. Suntem astfel feriți de reproșuri. Ne autojustificăm pentru a nu simți sentimentul de vinovăție. Pentru că, cel mai important e ceea ce crezi tu despre tine. Pentru că e vorba de adevărul tău. Pentru că, pentru a face fața celorlalți, trebuie să fii sigur pe tine. Și asta se face cel mai simplu atunci când lucrurile sunt impărțite în alb si negru, atunci când lumea ta nu e răvășita mereu de căutarea cine știe cărui adevăr așa-zis absolut, pe care nu l-a văzut nimeni niciodată. Ești sigur atunci când oamenii se impart în cei care-ți impărtășesc adevărul si în cei care impărtășesc o minciună. Pe aceștia din urmă ești gata să-i urci pe ruguri și să-i arzi întru dreptul omului de a deține adevăr propriu. Al tău.
Falsificarea adevărului înseamnă minciună. Dar, oare, falsificarea minciunii inseamnă adevăr ?
Avem nevoie de adevăr. Avem nevoie să credem în noi și în ceilalți. Nu putem trăi fără să avem sentimentul că împărtășim cu ceilați un adevăr.
Și asta se intâmplă mult mai ușor atunci când nu-ți pui prea multe întrebări legate de valabilitatea adevărului tău. Dar la fel de ușor se fărâmă. Și lasă în loc o mare durere. Odată trecută, iți fabrici la repezeală un alt adevăr. Pentru că, nu-i așa, nu există adevăr absolut. Cealaltă varianta, a incapacității noastre de a ajunge la el, este de neacceptat!