Alexandru Cosmescu

Un loc aparte printre cei care m-au influențat și m-au ajutat, pe diferite planuri – și nu doar pe mine, dar și pe mulți dintre protagoniștii acestei cărți – îl are Maestrul Alexandru Cosmescu. El le oferea altora tot ce putea, inclusiv pe sine – a fost un om de o generozitate rară, cu care îți făcea o plăcere deosebită să comunici și de la care puteai învăța extrem de multe lucruri.

Þin minte și acum prima noastră întâlnire. Era în anii mei de studenție, prin 1980. Deși studiam dreptul, aveam și o pasiune pentru scris – și, într-o zi, mi-am făcut curaj să mă duc la Uniunea Scriitorilor, unde știam că există consultanți literari buni. M-am prezentat, plin de emoții, la secretara care m-a condus până în biroul lui Alexandru Cosmescu.

Primul lucru care m-a impresionat a fost căldura și emotivitatea gesturilor lui, ca și atitudinea, care degaja o politețe de modă veche. Mi-a făcut semn să mă așez într-un fotoliu. În cabinet mai erau câteva studente de la filologie, și discutau aprins despre proza contemporană din Moldova. Maestrul Alexandru Cosmescu le asculta atent, zâmbea, fuma întruna. Stilul lui de discuție era absolut specific – nu încerca să se certe cu ele, sau să pară superior (deși avea cel puțin avantajul vârstei – și alte avantaje, cum mi-am dat seama mai târziu) ci le susținea și le completa. Spunea că în Moldova există și proză foarte bună, care va fi, în curând, cunoscută și dincolo de hotarele URSS. Vorbea pe un ton convingător, plin de pasiune, își alegea cuvintele foarte atent și părea că înțelege argumentul interlocutorului încă înainte de a fi formulat.

Peste o vreme, observând cât de timid eram, m-a invitat, printr-un gest, să particip și eu la discuție. Știind efectul pe care ar fi putut să-l aibă numele meu real – același cu al marelui prozator Ion Druță – m-am prezentat sub pseudonimul de Victor Inereanu – și i-am arătat cele vreo 10 pagini scrise de mână ale uneia dintre primele mele nuvele. Fetele de la filologie erau pe cale să plece – și Cosmescu a hotărât să mă pună într-o lumină bună în fața lor, spunând: "Þineți minte! Acest Victor Inereanu înseamnă proza noastră de mâine..."

Cuvintele acestea m-au speriat, dar m-au și încurajat. Când am rămas în doi, i-am spus că sunt student la Drept – și asta i-a trezit un fel de uimire. Spunea că, de obicei, lumea care scrie învață la litere sau la jurnalism, și mi-a spus că și el studiase odată, demult, dreptul.

Speram, cu nerăbdarea începătorului, că o să se apuce chiar atunci să citească nuvela pe care o chinuisem atâta. Dar mi-a spus să revin peste câteva zile, și atunci își va împărtăși impresiile și o să-mi facă niște recomandări. Atenția și căldura lui își făcuseră efectul, mă încurajaseră – când am ieșit, credeam că va lăsa toate preocupările și se va apuca să-mi citească proza.

Am revenit peste o săptămână în cabinetul lui de la etajul 3 al Uniunii. De la început, am înțeles că paginile mele îl decepționaseră... Fără să-și asume acel aer de superioritate pe care îl au unii scriitori și fără să mă jignească, mi-a explicat pe un ton cald și argumentat că mai am mult de lucru până voi ajunge să scriu proză bună și să pot publica. Mi se adresa cu apelativul "drăguțule", mă susținea, îmi zicea să nu mă dau bătut, ci să încerc să lucrez cu atenție și grijă asupra cuvântului scris, și că atunci îmi va reuși să fac ceva bun, ceva care să merite.

Părea că mă cunoaște și mă înțelege de o viață. Rar am întâlnit oameni care știu să susțină așa de bine un tânăr – uneori, persoanele mai în vârstă încearcă să-și impună autoritatea, să spună că ele au mai multă experiență decât tine, dar nu acesta era cazul lui Alexandru Cosmescu. El știa să asculte într-un mod special, și după aceea să-ți spună, pe un ton grijuliu, cum pot avea numai cei mai apropiați oameni, care sunt punctele tale slabe, dar și că direcția generală în care mergi e corectă – că da, într-adevăr, trebuie să se scrie bine, trebuie să se scrie calitativ, numai că pentru asta e nevoie de multă-multă muncă și lecturi.

Alexandru Cosmescu era ca un fel de pod între generația lui – cu toată experiența și cunoștințele ei – și generația tânără, care se perinda prin biroul lui de la Uniune și pe la el pe acasă. Maestrul nu propunea formule exacte, pe care să le repeți la infinit, ci, prin întrebări, prin istorisiri, prin exprimarea entuziasmului, încerca să te învețe, să te ajute să-ți găsești propria formulă, propriile valori, propria cale de urmat. Au fost foarte prețioase pentru mine acele prime momente ale unui dialog care a continuat, după aceea, ani întregi.

Dacă ar fi fost vorba de o critică dură, făcută cu rea-voință, cred că nu aș mai fi scris. Așa am plecat nu descurajat, ci plin de speranța că, într-o zi, voi ajunge să scriu astfel încât să merit aprecierea Maestrului, și m-am apucat cu îndârjire să scriu și să tai și să modific ceea ce tocmai scrisesem. Nu aveam îndrăzneala să-l caut din nou înainte de a fi sigur că ceea ce scriu este bun. Abia în toamna anului 1982, după ce publicasem deja o povestire și închegasem câteva nuvele, mi-am zis să-l sun.

Atunci m-am prezentat cu numele meu adevărat, Boris Druță. Chiar și la telefon am simțit zâmbetul din vocea lui când i-am spus asta. M-a invitat în vizită la el, în apartamentul de mai jos de Poșta Centrală, pe actuala stradă Mitropolitul Varlaam. Era o zi de duminică, toamna târziu. Mai avea încă un vizitator, un alt tânăr prozator – Nicolae Rusu. Eram prea emoționat ca să țin minte în detalii conversația. Îmi amintesc doar senzația generală de căldură sufletească și deschidere pe care mi-a lăsat-o acea întâlnire, precum și enorma bibliotecă de pe peretele din stânga camerei, plină de carte românească. I-am lăsat manuscrisul și ne-am înțeles să ne întâlnim în altă zi.

Când am revenit, Maestrul era puțin bolnav. Stătea la masa de scris, îmbrăcat într-un costum sportiv, fuma țigară după țigară și tușea. Mi-a propus să mă așez într-un fotoliu foarte comod și mi-a oferit o cafea cum nu mai băusem până atunci, făcută după toate regulile artei cafegiilor. După ce am băut cafeaua, mi-a ghicit în zațul rămas – mi-a prezis un viitor plin de împliniri în toate domeniile și-mi vorbea cu același ton plin de grijă, atenție și dragoste.

Deși părea bolnav și tușea des, era dinamic și parcă boala îi afecta doar corpul, nu și starea de spirit. Mi-a spus că în tinerețe se ocupase de hatha-yoga și chiar mi-a demonstrat niște exerciții... Apoi am început să vorbim despre manuscrisul pe care i-l prezentasem. Deși i s-au părut mai bune decât primele încercări de acum doi ani, mi-a spus că bucățile de proză încă nu se apropiaseră de ceea ce aștepta de la mine. Sfaturile pe care mi le dădea erau să citesc cât mai mult și să scriu cât mai mult, să fac astfel încât lectura și scrisul meu să meargă mână în mână. Să scriu lucruri pe care mi-ar plăcea să le citesc, dacă le-aș găsi la alții.

Era de o delicatețe extraordinară, și de o inteligență enormă în relații – cunoștea foarte bine oamenii, știa cum să îi facă să aibă încredere, cum să-i asculte, cum să le vorbească astfel încât să nu-i supere, cum să-i susțină și cum să le atragă atenția asupra greșelilor făcute, pe un ton atât de dezarmant încât chiar dacă n-ar fi avut dreptate nu i-ai fi putut-o lua în nume de rău. Dar avea dreptate, pentru că ceea ce le spunea tinerilor care veneau să-i ceară sfatul venea din experiența lui de scriitor și traducător, din tonele de cărți pe care le citise, din dialogurile cu mari scriitori despre care vorbea cu entuziasm și venerație.

El mi-a deschis ochii pentru Mihail Sadoveanu, pe care îl cunoscuse personal – fusese în vizită la el, atunci când limba română era persecutată în Basarabia, ca să-i vorbească plin de durere despre situația de aici. Impresionat, Sadoveanu, prieten al unor sus-puse persoane, a stabilit imediat contactul cu conducerea de partid, care a slăbit oarecum standardele atât de dure în anii '50 al secolului trecut.

El mi-a deschis ochii pentru literatura română în general, arătându-mi cărți din biblioteca sa și vorbind despre fiecare dintre ele cu autoritatea unui critic literar de mare calibru. Dar nu numai pentru literatura română – și pentru cea universală, față de care avea o deschidere aparte: de la Camus la Blok, toți cei care scriseseră ceva de calitate erau cunoscuți și apreciați de el, și știa cum să ți-i prezinte astfel încât, chiar dacă nu erai înainte atras de ei, doreai imediat să-i citești, să-i cauți prin biblioteci și, atunci când nu-i găseai, îți împrumuta chiar el cărțile.

În acest sens, Alexandru Cosmescu a fost o verigă de legătură între câteva dimensiuni care, altfel, ar fi rămas aproape fără contact. Experiența lui vastă de viață, cunoștințele pe care le avea meritau să fie transmise tinerei generații, care crescuse într-un mediu socialist, lipsit, în mare măsură, de cultură autentică. Dar nu era vorba numai de experiență personală. Maestrul reușea să întrunească în sine și lucrurile citite, și lucrurile trăite, și lucrurile auzite de la alții, într-o mare simfonie, pe care ți-o prezenta, pe părți, de fiecare dată când îl vedeai.

Născut în 1922, a crescut în efervescența intelectuală a perioadei interbelice, și-a făcut studiile de medicină la Cluj, a suportat atrocitățile celui de-al doilea război mondial fiind medic militar în Armata Română, a scris, a tradus, a comunicat, a trăit cu intensitate maximă tot ceea ce i-a oferit viața – anume o asemenea personalitate, un asemenea model le lipsea tinerilor formați în lagărul socialist, dornici de orice le-ar fi permis să evadeze în imaginație, în acea altă lume în care te ducea harul de povestitor al Maestrului.

Ne-am despărțit atunci ca niște vechi prieteni. Mi-a spus să trec pe la el imediat ce voi avea ceva nou, dar mi-am dat seama că eram destul de diferit de tinerii generației anilor '70, cu care lucrase el îndeosebi, că scriam altfel și că nu prea voiam să mă schimb. Totuși, cuvintele lui m-au influențat și au lucrat în mine, de-a lungul anilor. Apreciam enorm prietenia pe care mi-o oferea, deschiderea lui, acea căldură strict umană pe care le-o împărtășea tuturor, dincolo de discuțiile propriu-zis literare.

Casa lui era mereu plină de oameni care îi căutau prezența și îi sorbeau cunoștințele și experiențea. Îi asculta pe toți, le vorbea tuturor despre lucrurile care îi interesau – cultura lui vastă îi permitea să vorbească ore întregi pe orice tematică, și țin minte și acum acele discursuri improvizate. Reacționa vehement la orice nedreptăți le făcea pe atunci scriitorilor tineri conducerea Uniunii – și rezonam cu această "apărare a nevinovaților", fiind și eu avocat. I-a susținut întotdeauna pe cei persecutați de regim, parcă fără să-i pese că a fost persecutat și el și că i s-a interzis să-și publice proza atât de calitativă, și că a trebuit să se refugieze în practica traducerilor...

Reveneam la el acasă, căutam prietenia lui, mă bucuram că mi-o oferă cu generozitatea care îi era caracteristică. Îmi împărtășea diferite momente din trecutul lui – am aflat că mama sa, Melania, era de origine evreică și că făcuse Conservatorul la Viena, unde îl cunoscuse personal pe scriitorul Stefan Zweig. Se căsătorise cu un jurist român – tatăl Maestrului. Îl chema tot Alexandru. Melania Cosmescu murise în perioada interbelică, de o boală incurabilă. Am aflat și că a avut un frate geamăn, Gheorghe, care s-a sinucis atunci când a auzit de la doctor că mama lui nu mai are mult de trăit. Avea mereu, pe peretele din fața mesei de scris, fotografiile amândurora.

Mi-am dat seama de profunda suferință care îl formase pe Alexandru Cosmescu încă din adolescență, și de dorința lui de a stabili contacte autentice cu oamenii, de a-i susține în momentele dificile, în momentele de durere sufletească profundă. Era unul dintre lucrurile la care se pricepea aproape ca un psihoterapeut profesionist.

Comparându-l pe Maestru cu ceilalți protagoniști ai acestei cărți, mi-am dat seama că pentru el faptul de a avea rădăcini ebraice a însemnat cu totul altceva decât a fi evreu. Unii evrei ne-practicanți, de genul psihanalistului S. Freud, au utilizat anumite trăsături specifice lor – umorul, deschiderea, inteligența nativă, spiritul critic – pentru a porni noi perspective și direcții în cultura universală. Evreii s-au adaptat întotdeauna la comunitatea țării ai cărei cetățeni erau – dar și-au păstrat și deschiderea pentru alte culturi, alte naționalități.

Poate în acest sens putem vorbi de "evreitatea" Maestrului Cosmescu, care s-a considerat întotdeauna român, chiar când utilizarea acestui etnonim era pedepsită de regim: a avut mereu capacitatea de a fi și altceva decât un simplu cetățean al unei țări, purtător al culturii acesteia. A avut mereu o deschidere spre alte spații, spre alte literaturi. Putea găsi limbaj comun cu oricine de pe teritoriul Uniunii Sovietice, și să-i vorbească despre cultura țării lui de origine la fel de frumos și cu la fel de multă pasiune cum ar fi făcut-o chiar interlocutorul. Cred că dacă ar fi fost permis accesul occidentalilor, ar fi vorbit la fel despre Franța sau Germania. Într-un anumit sens, evreitatea lui Cosmescu a fost cea care i-a permis, fiind român, să nu se limiteze doar la faptul de a fi român și la cultura românească, ci să întrunească într-un întreg armonios și coerent trăsături specifice diferitor spații.

A avut mulți prieteni fideli evrei, fără să fie un membru al comunității evreiești – pe mulți i-am cunoscut chiar în casa lui. Dar avea și prieteni ruși, fără a fi membru al comunității rusești. Și nu era vorba de cosmopolitismul specific vremurilor sovietice, ci de o deschidere autentică spre alte culturi.

Când veneam în vizită la Maestru, îl găseam lucrând la traducerea lui Gogol, Dostoevski, Tolstoi, Kuprin... Scria mărunt, dar citeț și cu un spațiu mare între rânduri – pe care îl umplea după aceea de corecturi, când își recitea textul traducerii. Am văzut foarte rar pe cineva atât de exigent cu sine și cu propriul scris. Apoi, soția lui avea grijă să-i dactilografieze, la mașina de scris, fiecare foaie. Valentina, ultima lui soție, l-a susținut mereu, i-a menținut un climat favorabil pentru creație, era un refugiu pentru el atunci când obosea de prezența celor care veneau și îl storceau de energie.

Îmi amintesc cu câtă bucurie mi-au propus să fiu nănașul lui Săndel, fiul lor. Sigur că am acceptat și eu cu cea mai mare deschidere.

I-am adus în casa maestrului și pe trei prieteni vechi – Tudor Beliței, Andrei Beșliu și Valeriu Grițco. Ne ghicea în palmă, în cafea, în cărți, discuta cu noi, ne asculta și ne consola când aveam probleme.

Venind în vizită la familia Cosmescu, vedeam că Maestrul mânca din ce în ce mai puțin și fuma din ce în ce mai mult. Citea tot ce apărea nou, era abonat la toate revistele literare accesibile pe acele vremuri și era familiarizat în cele mai mici detalii cu viața literară a timpului. A început să-mi arate tot felul de obiecte pe care le strânsese de-a lungul anilor – o Biblie în română, raritate pe atunci în Moldova, sau câteva pânze dăruite de regretatul Mihai Grecu.

Odată mi-a dăruit Dicționarul explicativ al lui C. Macrea – îl păstrez până azi, cu venerație, și parcă încă mai păstrează mirosul fumului de țigară pe care îl avea în ziua în care mi l-a dăruit...

Atunci când manuscrisul meu a fost discutat la Uniunea Scriitorilor, Maestrul, deși era bolnav și se mișca foarte greu, a hotărât să fie prezent. Am trecut pe la el pe acasă, ca să mergem împreună. Mergea greu, trebuia să facem multe pauze, dar plimbarea îi făcea bine. Când am ajuns la monumentul lui Ștefan cel Mare, s-a uitat cu ochii înlăcrimați și mi-a spus că, probabil, îl vede pentru ultima oară....
În cadrul discuției de la Uniune, unde mai erau prezenți Gh. Gheorghiu, I.C. Ciobanu și V. Beșleagă, Al. Cosmescu m-a susținut necondiționat și a recomandat să se urgenteze publicarea cărții mele. Pe drum înapoi, am insistat să ne fotografiem împreună, în vecinătatea Sălii cu Orgă. Pe reversul uneia dintre fotografii, mi-a lăsat și un autograf: "Cumătrului meu Boris Druță, care are un nume atât de celebru (de la părinții săi), care de pe acum și-l mai sporește (pentru scrisul său) și pe care simțul și mâna care muncește îl vor face a fi, cât de curând, și mai demn de numele ce poartă. Cu drag și încredere în steaua lui. Alexandru Cozmescu. 8.09.1987". Mi-a explicat atunci că regimul l-a obligat să semneze cu "z" în loc de "s" – deși numele lui adevărat era Cosmescu, nu Cozmescu.

În ultimii lui ani, am început să vorbim și despre moarte. Þin minte și acum cât de tare m-au șocat unele lucruri pe care mi le-a spus. Zicea, de exemplu, că citise undeva un lucru care i-a părut adevărat: așa cum un copil stă nouă luni în burta mamei înainte de a se naște, tot așa și cei care și-au trăit viața așa cum și-au dorit simt că vor muri cu nouă luni înainte de a trece dincolo și au timp să se pregătească. L-am întrebat atunci dacă se teme de moarte. Mi-a spus că nu se teme, că nu s-a temut niciodată, ba chiar își așteaptă moartea. Mi-a vorbit, în acest context, și despre povestirea La Þigănci de Mircea Eliade. M-a șocat această așteptare a morții, pe care nu am întâlnit-o la nimeni altcineva. Nu mi se părea credibil ca un om care iubește atât de tare viața și oamenii, îi cunoaște și îi înțelege atât de bine, ar putea accepta atât de ușor să se stingă, să înceteze.

Dar mi-am dat seama că atitudinea Maestrului era una specifică anume lui. Tocmai această așteptare continuă a morții i-a dat forța să-și trăiască viața așa cum a trăit-o. Având mereu moartea în față, fără a se teme de ea, și-a construit viața așa cum a dorit, așa cum a simțit și a intuit că e corect – o viață demnă și, în același timp, plină de sensibilitate și deschidere.

A murit în 1989, și regret până acum că nu am fost prezent alături de el în ultimele lui clipe și nici la înmormântare – a trebuit să plec într-o deplasare în afara republicii și am aflat prea târziu. Am încercat să repar această scăpare scriind despre el – am scris două eseuri omagiale, publicate în presa din Moldova și în cele două volume de memorii dedicate Maestrului, pe care le reproduc mai jos.

Deși, după moarte, unii l-au uitat, alții l-au defăimat – niște huligani i-au profanat în 1989 mormântul, unul dintre primele pe care numele era scris cu caractere latine, și poate tot aceiași au furat mai târziu placa memorială de pe frontispiciul casei pe str. Mitropolitul Varlaam – acum, una din străzile Chișinăului îi poartă numele. Maestrul dăinuie în memoria celor care l-au cunoscut și l-au iubit, iar sfaturile lui și modul lui de a fi încă își mai fac simțit efectul asupra noastră și ne ajută să continuăm, imaginându-ne cum ar fi reacționat el și cum ne-ar fi îmbărbătat și consolat.
La casa lui Cosmescu

O îmbrățișare delicată, ca un fel de cult al unei tradiții neobișnuite, cobora pe umerii celora care, fie și pentru prima oară, pășeau pragul casei acesteia. Sîntem mulți acei ce purtăm și acum neuitatul însemn al frumosului obicei cosmecian. S-ar părea că lumina, căldura și liniștea care a domnit aici zeci de ani, și de care ne-am pătruns pînă în adînc, ne mai îndeamnă să venim la casa Cosmescu, căci ea continuă să rămînă a fi aceeași.
E aceeași bibliotecă ce mai poartă atingerea mîinilor lui. Sînt aceleași lumînările din sfeșnicul de pe masă ce-i au umbra personalității. Sînt același, dar un pic mai triste parcă, fotografiile – cea a mamei Melania și cea a fratelui Gheorghe – rădăcini ale unei vechi familii de intelectuali. Mă cutremur doar atunci, cînd văd alături de aceste fotografii cunoscutul chip cu zîmbet tainic și priviri profunde – chipul lui Alexandru Cosmescu, înrămat în doliu.
De multe ori am fost aici. De multe ori veni, căci cîndva, la un mijloc de vară, noi, zece prieteni ai familiei, am legat un jurămînt de credință casei acesteia. Era încă viu Maiestrul, stătea la masa lui de lucru...
E aceeași și masa care de-a lung de ani a fost leagănul a sute și mii de pagini de manuscrise. I se aduceau de peste tot manuscrisele: de pe la edituri, de pe la redacții, de la Uniunea scriitorilor. Iar ici, citite și redactate, multe din ele au prins glas și chip, transformîndu-se în povestiri, romane, piese, poezii. Odată, pe cînd lucra la unul din ele, mi-a spus cu timiditate: „ Poate vreunul din sufletele acestea, acum zbuciumate, nu va uita să-mi pună, drept mulțumire, o floare la mormînt...”
De cîte strune ale ale suflețelelor acelora s-a atins pana măiastră a lui Cosmescu_ Nu știu. Știu doar că citirea și redactarea lor i-au nedormit anii, i-au fumat sănătatea, i-au zdruncinat liniștea. Știu și de slahoria de traducător a maiestrului Cosmescu. A tradus în limba noastră peste 100 cărți. Pe toate însuflețindu-le cu mult drag și cu mare dăruire. Despre multe din ele s-a spus că au „o limbă dureros de frumoasă” ori că sînt „adevărate manuale de limbă literară”. Pentru unele, s-a spus că ar fi trebuit să i se decerneze Premiul de Stat. Iar multe pînă și acum mai așteaptă să se găsească „cuvîntul ce exprimă adevărul”, care ar fi să le caracterizeze.Deocamdată doar atîta aș spune despre ele: Cosmescu e o Valoare a noastră. Iar odată ce avem o astfel de bogăție, cît de cetățenește ar fi s-o și adunăm picătură cu picătură la un loc, să n-o risipim cumva.
Un loc aparte își au cărțile de traduceri pe rafturile bibliotecii Cosmescu. Dar mai sînt printre ele și patru cărțulii – mici, îngălbenite de ani – lucrările lui originale. Cu tragica lor soartă... Privind acum la ele, m-a străfulgeratgîndul lui A. Strîmbeanu :” Cosmescu e o pată albă în istoria culturii și literaturii noastre. Si sîntem datori...”
Întradevăr, cît de datori sîntem cu toții în fața Omului acest. În fața romanului „Spre liman” – carte de elevanță ținută literară și de autentic adevăr istoric, care nu s-a reeditat niciodată, iar ediția din 1954 demult-demult s-a epuizat.
În fața criticii false și minciunoase adusă atunci romanului, care a săgetat aripile și sufletul maiestrului, lipsindu-ne de un scriitor original, dar pe care nici azi n-am dezmințit-o, n-am condamnat-o încă.
Și în fața celor două piese, despre care cu diferite ocazii s-au rostit frumos și dramaturgul rus L-Zorin, și regizorul Ion Ungureanu, și mulți alții. Dar teatrele de la noi le mai țin în neființă. De ce n-ar face-o? Căci pot fi și ele alăturate la puținele noastre valori. ( Să nu credeți cumva că e o banală repetare. E o insistență repetarea aceasta, și mă gîndesc că am putea cîndva fi trași la răspundere de copii noștri pentru indiferență și neglijare de valori).
Mă uit cu respect la dicționarele și enciclopediile de pe rafturi – cărțile de căpătîi ale lui Alexandru Cosmescu. Nu există în ele, poate nici un cuvînt, pe care să nu-l fi privit ori rostit încet, ca pe-o rugăciune, maiestrul.Dar alături de ele stau aici și o mulțime de cărți cu autografe – declarații de iubire, admirație, de prietenie, de închinare ale scriitorilor noștri mai tineri și mai bătrîni, mai consacrați și mai rămași în umbră. Unii sînt azi asutori de abecedare și manuale, alții critici sau cercetători literari, mai alții sefi cu mari posturi ori profesori prin școlile din satele republicii. Cîndva în sufletul lor a fost să încolțească sincere și curate cuvinte de recunoștință pentru Omul ce le-a întins un braț de sprigin. Oare să fi rămas a muri declarațiile aici, în arhiva scriitorului, în unic exemplar? Ce nedreptate s-ar face! Dar mai ales ce nedrept ar fi să procedeze acei, care îi adumbresc acum pornirea de cîndva de a spune adevărul despre Omul care a făcut atît de mult nu numai pentru fiecare din ei, ci pentru întreaga Cultură.
L-am văzut ultima oară așezat pe-o piatră: abia-abia tîrîndu-și picioarele bolnave, venise să asculte cum se bucură compatrioții lui la Marea Adunare Națională. M-am apropiat să-i prind la piept o închipuire de tricolor, și bucurîndu-se împreună cu mine pentru limba și grafia recăpătate, mi-a spus: „S-o ocrotiți, că-i încă fragedă și neapărată la noi, s-o constiți precum cinstim memoria strămoșilor...”
Am mai scris despre Alexandru Cosmescu. Cu triste prilejuri. Scriu acum cu sufletul mai luminat. Au scris despre El și unii colegi de breaslă.Dar se vede că prea încet și prea cu greu știm noi să repunem adevărurile și valorile autentice în circulație. Ce păcat, ce păcat...
Mai 1990





Urme Cosmesciene

O îmbrățișare delicată, ca un fel de cult al unei tradiții neobișnuite, cobora pe umerii celor care, fie și pentru prima oară, pășeau pragul casei aceszeai. Suntem mulți acei ce purtăm și acum neuitatul însemn al frumosului obicei cosmescian. S-ar părea că lumina, căldura și liniștea care a domnit aici zeci de ani, și de care ne-am pătruns pînă în adînc, ne mai îndeamnă să venim la casa Cosmescu, căci ea continuă să rămînă a fi aceiași.
E aceeași bibliotecă ce mai poartă atingerea mînilor mîinilor lui. Sunt același lumînările din sfeșnicul de pe masă ce-i au umbra personalității. Sunt aceleași, dar un pic mai triste parcă, fotografiile -- cea a mamei și cea a fratelui – rădăcini ale unei vechi familii de intelectuali. Mă cutremur doar atunci, cînd văd alături de aceste fotografii cunoscutul chip cu zî,bet tainic și priviri profunde – chipul lui Alexandru Cosmescu, înrămat în doliu.
De multe ori am fost aici. De multe ori voi veni, căci cîndva, la un mijloc de vară. Noi, zece prieteni ai familiei, am legat un jurămînt de credință casei acesteia. Era încă viu maiestrul, stătea la masa lui de lucru...
E aceiași și masa care de-a lung de ani a fost leagănul a sute și mii de pagini de manuscris. I se aduceau de peste tot manuscrisele: de pe la edituri, de pe la redacții, de la Uniunea Scriitorilor. Iar ici, citite și redactate, multe din ele au prins glas și chip, transformîndu-se în povestiri, romane,piese, poezii. Odată, pe cînd lucra la unul din ele, mi-a spus cu timiditate: Poate vreunul din suflețelele acestea, acum zbuciumate, nu va uita să-mi pună, drept mulțumire, o floare pe mormînt...
De cîte strune ale suflețelelor acelora s-a atins pana măiastră a lui Cosmescu? Nu știu. Știu doar că citirea și redactarea lor i-au nedormit anii, i-au fumat sănătatea, i-au zdruncinat liniștea. Știu și de la salahoria de traducător a maiestrului Cosmescu. A tradus în limba noastră peste 100 de cărți pe toate însuflețindu-le cu mult drag și mare dăruire. Despre multe din ele s-a spus că au „o limbă dureros de frumoasă”, ori că sunt „adevărate manuale de limbă literară”. Pentru unele, s-a spus că ar fi trebuit să i se decerneze Premiul de Stat. Iar multe pînă și acum mai așteaptă să se găsească „cuvîntul ce exprimă adevărul”, care ar fi să le caracterizeze. Deocamdată doar atît aș spune despre ele: Cărțile lui Cosmescu sunt o Valoare a noastră. Iar odată ce avem astfel de bogăție, cît de cetățenește ar fi s-o și adunăm, picătură cu picătură, la un loc, să n-o risipim cumva.
Un loc aparte își au cărțile de traduceri pe rafturile bibliotecii Cosmescu. Dar mai sunt printre ele și patru cărțulii-- mici , îngălbenite de ani -- lucrările lui originale.Cu tragica lor soartă... Privind acum la ele, mi-a străfulgerat gîndul spusa lui A.Strîmbeanu: „ Cosmescu e o pată albă în istoria culturii și literaturii noastre. Și suntem datori...”
Într-adevăr, cît de datori suntem cu toții în fața lui Cosmescu. În fața romanului Spre liman – carte de elevată ținută literară și de autentic adevăr istoric, ce nu s-a reeditat niciodată, iar ediția din 1954 demult-demult s-a epuizat.
Și în fața criticii fașlse și minciunoase – aduse atunci romanului, care a săgetat aripile și sufletul maiestrului, lipsindu-ne de un scriitor original, -- critică, pe care nici azi n-am dezmințit-o, n-am condamnat-o încă.
Și-n fața celor două piese, despre care, cu diferite ocazii, s-au rostit și dramaturgul rus L.Zorin, și regizorul Ion Ungureanu, și mulți alții. Dar teatrele de la noi le mai țin în neființă. De ce ar face-o? Căci pot fi alătrurate la puținele noastre valori. ( Să nu credeți cumva că e o banală repetare. E o insistență repetarea și mă gîndesc că am putea cîndva fi chemați la răspundere de către copiii noștri pentru indiferența, și neglijare a valorilor).
Mă uit cu respect la dicționarele și enciclopediile de pe rafturi – cărțile de căpătîi ale lui Alexandru Cosmescu. Nu există în ele, poate, nici un cuvînt, pe care să nu-l fi privit ori rostit încet, ca pe-o rugăciune. Dar alături de ele stau aici o mulțime de cărți cu autografe – declarații de stimă și admirație, de prietenie, de închinare ale scriitorilor noștri mai tineri și mai în vîrstă, mai consacrați și mai rămași în umbră. Unii sunt azi autori de abecedare ori manuale, alții critici sau cercetători literari, mai alții șefi cu mari posturi ori profesori prin școlile din satele republicii. Cîndva în sufletul lor a fost să încolțească sincere și curate cuvinte de recunoștință pentru Omul ce le-a întins un braț de sprigin. Oare să fi rămas a muri declarațiile aici, în arhiva scriitorului, în unic exemplar? Ce nedreptate s-ar face! Dar, mai ales, ce nedrept procedează acei, care își proptesc acum pornirea de a spune adevărul despre Omul care a făcut atît de mult nu numai pentru fiecare din ei, ci pentru întreaga Cultură moldovenească.
L-am văzut ultima oară, așezat pe-o piatră: abea-abea tîrîndu-și picioarele bolnave, venise să asculte cum se bucură și jubilează compatrioții lui la Marea Adunare Națională. M-am apropiat să-i prind la piept o închipuire de tricolor, și bucurîndu-se împreună cu mine pentru limba și grafia recăpătate, mi-a spus: „ S-o ocrotiți, că-i încă fragedă și neapărată la noi, s-o cinstiți precum cinstim memoria strămoșilor...”