Postmodernismul nu a fost decât o altă eră carboniferă a omenirii pentru scriitură (deja saturată de vâscozitatea prea multor lichide organice), deja somată să facă ceva pentru a nu pieri, dacă nu să se reconfigureze, atunci să mai aștepte o solidificare. Pentru cititorul avid de arheologia pietrelor prețioase, acest lucru s-ar putea să vină prea târziu.

Nevoia de precum și acceptarea paraliteraturii (în sensul de literatură de la periferia creației) ca o materie organică degenerată care, chiar dacă nu tinde către opera de artă - precede negarea ideii de literatură propriu-zisă (antiliteratură nu ca și schismă, ci ca atitudine) - ne face să găsim soluții informativo-consolatoare în natură. Dacă am apela la paradigmele schismei în natură, ne-am edifica prin cazul rășinii, care e o substanță organică, produsă în locuri cicatrizate, după răniri sau ruperi.

Însăși fizica-mamă ne-ar putea aduce o oarecare liniște: numai că pentru a asista la procesul de solidificare al rășinii-fosilă (prin evaporare, polimerizare și oxidare) în chihlimbar, ne trebuie un mare salt în timp.

Polimerizarea literaturii e un proces în plină forță: Teodor Ziolkowsy sublinia că artele contemporane sunt atât de apropiate că nu mai putem discuta despre discipline de sine stătătoare: poetica face loc esteticii, considerațiile despre roman se deplasează către film, în vreme ce noua poezie are mai multe în comun cu muzica și arta decât cu poezia de altădată.

Deși autorul însuși a trecut prin multiple mutații genetice transplantate din însăși matca ficțiunii, similare rupturilor și rănirii percepții, el a produs și el rășina lui, a cărei evaporare o accelerează deoarece nevoile lui post-metafizice sunt oarecum similare celor primitive: nevoia de a-și sublima rășina în tămâie (proces paralel și pe palierul fizic). Reconceptualizarea literaturii-fosilă va putea actualiza astfel caracterul scriiturii dacă nu sacru, cel puțin de sacralizare.

Problema acută a contemporaneității este desublimarea. Fizica o expune ca pe un fenomen exotermic - de cedare de căldură, de luciditate. Și cum singura modalitate de trecere dintr-o stare de agregare solidă într-una gazoasă (cum se face că atitudinea e mereu o stare de agregare gazoasă) este, precum postulează și fizica, fenomenul de sublimare care e endotermic (cu absorbție de căldură) - să ne fie clar că pentru a reinstaura sacralizarea va trebui să încetăm să mai privim scrisul ”ca o experiență a limitelor” (J. Kristeva) la rece, lucid.

Singura mutație majoră pe care și-o poate asuma omul/autorul pentru a putea asista la un rezultat devoțional al fenomenologiei scriiturii sale e înlocuirea conceptului de timp cu cel de conștiință. Nu conștiința de sticlă (căutătorii din zonă Mării Baltice denumeau chihlimbarul “glaes”- vezi engl."glass")ca produs de masă contemporan ce deservește la transparentizarea tuturor convenționalizărilor, ci conștiința translucidă. Ca să evităm saltul în timp și să producem singuri piatra semi-prețioasă în care putem vedea și secrețiile naturale, și micile fosile nevertebrate a căror moarte a rămas impregnată și pe care Marele Bijutier ne lasă să o și putem arde când vrem să-l strigăm din peșteri ca să știm și noi care mai e ultima modă.