Vine și momentul cînd scribul se apleacă asupra sa și se întreabă: de ce scriu? cum de scriu? ce rost are? ce urmări? cui îi e de folos? Oare ce-i ce scriem aici putem da seamă de gestul nostru? Știm, vrem să știm, ne pasă de ce facem ceea ce facem?

Nu mă îndoiesc că scrisul este mai întii și mai întii un gest de o gravă candoare, ceva de genul unei porniri spontane greu de stăvilit care n-are timp să se mai întrebe de sine. Urmează doar un anume instinct.

O poetă cunoscută spunea ca poți învăța pe cineva o grămada de lucruri cu privire la scris, dar nu-l poți învăța de ce să scrie. Scrisul, cum bine spune Nichita, este (dacă este cu adevărat) hemografie, scriere de sine, scriere cu sine, pulsație contemporană cu viața celui ce scrie. O pornire și o răspundere atît de profundă încît răspunde prin tot ce încearcă să o stăvilească. O răspundere de dincolo de măruntele, presantele și stresantele responsabilități civice.

Mai multe texte întîlnite și citite (cine a mai comis altele poate să le amintească în subsolul paginii) pe acest site: http://www.agonia.ro/index.php/personals/124138/index.html
http://www.agonia.ro/index.php/essay/129155/index.html
http://www.poezie.ro/index.php/prose/114907/index.html
http://www.agonia.ro/index.php/essay/25967/index.html
http://www.agonia.ro/index.php/personals/123963/index.html
m-au ispitit să încerc și eu o abordare a scrisului. Tentația mea este să urmăresc mai degrabă arheologic și arhetipal ceea ce e ascuns în străfundul acestei porniri umane indiferent că ea duce la scrisul inocent-personal, la scris ca aventură a omenirii sau la scrisul profesionist-literar.

Răbojul este strămoșul scrisului, rudimentara însemnare amintitoare. Cineva s-a hotărît să dea seamă. Să bage în seamă, să ia seama, să devină sămădău. Să nu lase lucrurile să curgă doar de la sine, lăsînd numai urme simptomatice asemenea dîrei de bale cu care melcul își înseamnă cărarea, a plasei cu care păianjenul își străjuiește locul, a miresmelor excretorii cu care orice prădător își marchează preajma.

“Þin răboj în duh arhaic.
Număr ca ciobanul
cîte-s, albe, cîte-s negre
zilele tot anul.”

Răbojul înseamnă - scrijelește fără să știe de scris, numără fără să știe de număr. Crestăturile sale sînt doar mereu încă o dată: punem una. O grămadă ordonată, devenită șir. O înșiruire, un început de poveste. Aceasta pre-numărătoare nu este decît punere în pereche a ceea ce este cu ceea ce-am născocit – semnul: înșir’te mărgărite. Cine ține răboj, îl ține de drag, pune semne pentru ca întîmplările lumii și ale vieții să iasă la socoteală. De sub mîna lui timpul se schimbă cu firescul minunii în durată, iar scurgerea lui în destin.

“Număr pașii, ai frumoasei
pînă-n pragul ușii.
Stele număr cîte are
cuibul Găinușei.”

Tot ce poartă un semn devine însemnat. Lumea este despicată în două de cel ce înseamnă: lucrurile deja marcate, recunoscute și consemnate, și prin asta distinse, și masa amorfă a celor ce încă nu poartă semn și se confundă cu haosul. Cu neînsemnătatea neștiută și neremarcată – și adesea, doar din acest simplu motiv, socotită stranie și ostilă – a lumii. Prin semn lumea lucrurilor este îndrituită să acceadă la aceea a spiritului, a intimității umane.

“Cîte sunt, de toate, număr
amăgiri și fumuri,
ziua-ntreagă număr, număr
rătăciri și drumuri.”

Poate că însemnarea suplinește o lipsă majoră a condiției umane condamnată să existe căzută în timpul amnezic. Uitarea, dorul de ce a fost și nu mai e, de cel ce a fost lîngă tine și s-a îndepărtat pentru o vreme sau pentru totdeauna, distanța dintre vise și locul de unde le visăm, dintre cei ce sîntem și cei ce am vrea/ar trebui/făgăduim să fim ne îndeamnă să consemnăm existența în sufletul nostru a ceea ce nu este, nu mai este sau nu este încă. E undeva pe pragul, pe muchia, în tinda ființei.

”Număr pietrele pe care
mîndra trece vadul -
și păcate pentru care
mă va arde iadul.”

Strofele inserate, din poezia Răboj a lui Blaga, sînt între ilustrare și contrapunct la ce am scris. Pentru mine ele redau o conștiință poetică jucăuș modestă, ușor intimistă, aparent resemnată, frizînd un destin creator anonim care se bucură de vocația sa fără alte veleități dincolo de gestul simplu al însemnării, al consemnării celor ce se petrec. Poezia în întregime poate fi găsită la:
http://www.agonia.ro/index.php/poetry/130349/index.html