Priveam în fiecare zori de zi, invariabil, răsăritul de soare.
De fiecare dată mi se părea diferit.
Negrul nopții era smuls încet, încet, din locurile unde impărățise atâta vreme, transformându-se în violetul unei văduve tinere care nu se îndură să schimbe straiul. Totul avea alte dimensiuni. Noaptea se îngemăna cu ziua. Energia lua locul amorțelii. Totul începea să vibreze. Luminile și umbrele se întrepătrundeau, ca un joc al ielelor, ca un puzzle al naturii. Era mirific. Galbenul purificator intra în drepturi, nuanțe de purpuriu se amestecau în falduri, orizontul întreg părea că explodează în mii de culori.
Apoi, deodată, primele raze de soare, ca printre genele unui copil, curioase, timide, dar hotărâte să afle cât mai multe, apăreau nestingherite. Nimic nu le putea sta în cale. Erau de nestăvilit în drumul lor spre dominare.
Voiau totul. Puneau stăpânire pe fiecare cotlon, știut sau neștiut.
Umbrele erau neputincioase. Lipsite de vlagă cedau, așa cum cascada își revărsa negreșit apele-i voluptoase. Discul soarelui se arăta din ce în ce mai mare, în toată splendoarea lui.
...Era dimineață!
Atunci nu înțelegeam de ce aveam acea stare de bine după ce contemplam fantasticul spectacol. Eram complet revigorată.

Anii au trecut. Răsăritul soarelui a rămas la fel de ingenios cu fiecare apariție. Doar că îmi lipsește acea revigorare! Tânjesc după mângâierea și virginitatea razei de soare,aș vrea acel senin să îl mai pot primi cu sufletul deschis, să mă alint în copilăria zilei ce se arată .
Și atunci conștientizez că fiecare fibră din care suntem zămisliți îi aparține ei, Măriei Sale Regina Natura, în deplină armonie cu tot infinitul de culori!