„Mă revolt, deci sîntem.” Parafraza camusiană la faimoasa formulă carteziană este nu atît o încercare polemică, cît o revenire la bunul simț al gînditorului ce își asumă condiția umană fără rezervele dubitativ-sterilizante ale raționalismului excesiv. Obținută printr-o îndelungată asceză, în care tot ce e tulbure și fecund în viața umană este eliminat pentru a păstra doar claritatea aseptică a cugetului, certitudinea carteziană nu reușește să dea seama de auteniticitatea omului. Raționalitatea propusă ca esență umană se dovedește doar notă a genului proxim care adună laolaltă cu omul zeii și alte felurite ființe fantastice ce populează lumile posibilului.

Patosul, pătimirea, patetismul uman sînt desigur diferența specifică necesară pentru a recunoaște cu adevărat omul. Și, conștient de această noblețe umană, Camus e îndreptățit să exclame: „Dumnezeu s-a coborît pe cruce pentru că ne invidia pentru suferința noastră.” În abstracția sa spectrală, raționalitatea se dovedește lipsită de vehemența sîngelui. Conștiința nu este umană decît în modalitatea ei revoltată ce asigură recunoașterea semenului și generoasa lui preluare în proiect, solidarizarea tuturor într-o atitudine și o luptă comună împotriva vicisitudinilor sorții.

Libertatea ființei omenești nu poate fi decît eliberare de tirania propriei indivudualități, deschidere spre altul și spre ceea ce unește aspirațiile umane întru gloria spiritului. Libertatea este totdeauna însoțită de simțul riscului, ea implică asumarea primejdiei și deci cutezanța, dar și încrederea în solidaritatea virilă cu ceilalți.

„Mă revolt, deci sîntem.” Exprimarea este surprinzătoare în lapidaritatea ei abruptă. Surprinzătoare pentru că surprinde într-o străfulgerare a gîndului taina umană a neîmpăcării cu destinul, aptă să unească într-un șuvoi de luciditate patetică șuvițele mărunte ale nemulțumirii fiecăruia. Surprinzătoare pentru că surprinde și receptează acea bunăvestire ce poate funcționa ca liant energetic al nobilei solidarități umane – revolta. O solidaritate care nu va obține poate nici o victorie pămînteană, dar va păstra demnitatea ființelor ce se recunosc în tragica lor menire și care, susținîndu-se reciproc, vor birui – cum spune Blaga – în baladă.

Există în formula camusiană o mîndrie subînțeleasă care își are ecoul în altă celebră formulare: „Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit!” Or, efortul solidar al oamenilor trebuie să țintească tocmai această convertire la fericire a destinului absurd al fiecăruia. Și ea nu e posibilă decît prin consimțirea recuperatoare la truda generoasă a închipuirii. Revolta, dacă este cu adevărat revoltă, nu se poate confunda cu fanatismele revoluționare ce abdică de la orice omenie și nici cu deprimările și umoarea neagră a celor învinși în luptele sociale. Revolta este amnarul ce scapără în cremenea suferinței fericirea scînteilor.

Este de aceea cu atît mai tristă abdicarea celor împăcați cu o soartă meschină, cu pseudo-fericirea confecționată de-a gata în fabricile de optimism oficiale și plătibilă în ratele zelului colaboraționist cu mafia protectoare. La fel de tristă ca adoptarea pripită a fatalității, cu lipsa vădită de spirit a maniei persecuției, ce poate naște o agitație isteroidă, revendicativă și neputincioasă sau o trîndavă blazare dezabuzat-cinică sau înțelept-zeflemitoare.

Constatînd lipsa de imaginație generoasă, altruistă și harnică ce ar trebui să alimenteze revolta noastră solidară și să preschimbe suferința în flacără a spiritului, Camus e îndreptățit să conchidă cu mîhnire: „Singurătatea noastră e lașitatea celorlalți.”