La întrebarea: care e virtutea pe care ne putem întemeia viața? nu puțini ar răspunde fără să clipească: corectitudinea. Cu acest răspuns nu sîntem însă departe de pilduitoarele povețe de la radio Erevan.

Un ascultător ne întreabă: cum se scrie corect Schubert sau Schumann? Noi răspundem: e corect și Schubert și Schumann, dar e mai bine să pronunțați Șostakovici.

Insinuare prevăzătoare, de o perfidă și absurdă prudență, de o paloare ridicolă și defetistă, care, în cunoștință de cauză, evită să mizeze pe cinste sau dreptate, pe integritate sau lealitate, pe probitate sau incoruptibilitate pentru a nu risca să se expună.

Ar trebui poate să recunoaștem că pînă și-n morală există o modă, o eleganță snoabă de ultimă oră, o încercare austeră de a evita ceea ce pare prețiozitate metafizică, zorzon sentimental, somptuoasă croială a generozității. Se caută cu înverșunare linia simplă, devenită facilă și rudimentară. Se cochetează cu distincția descărcării frizînd deșertăciunea. Se poartă veșmîntul pauper, pudibond, dinadins modest, al caliciei morale.

Și, mimetismul monden, care presimte și realizează instinctiv avantajul adaptativ al noilor apucături și năravuri, elimină decis orice conștiință și responsabillitate a conduitei, acreditînd morala drept tehnică oportunistă și subcorticală a ajustării comportamentului după fandoseala reglementărilor pretins eticiste ale momentului.

Într-o epocă a conformismului și a convenționalismului pare firească și recomandarea și preferința indivizilor pentru simpla, riguroasa și decerebrata supunere la regulă, sugerîndu-se că ea nu este doar o conduită exemplară, ci și suprema eleganță morală. Nonșalanța despovărată a celui ce bravează doar corectitudinea scapătă totuși în grotesc, în caraghioasă impostură morală. Căci, atributul fundamental al moralității, responsabilitatea, este redusă astfel la un minimalism descărnat care aduce a escrocherie, a încercare fățarnică de a da un lustru etic nemeritat oportunismului.

Corectitudinea se dovește în cele din urmă doar modul ipocrit de a invoca morala cînd te-ai hotărît să te debarasezi de ea pentru ceea ce Pleșu numește „placiditatea etică a omului mediocru, somnolența diurnă, cumințenia irespirabilă a atitudinii, cenușiul valorilor”. Cînd nu mai vrei nimic și vizezi numai ireproșabilitatea, cînd ești incapabil să judeci și să acționezi dincolo de reglementările oficiale, cînd nu mai ești în stare sau ți-e lene să mai pui în discuție legitimitatea, adevărul, omenia regulilor, cînd nu mai îndrăznești să speri în farmecul sărbătoresc al faptei etice pentru că nu-i prescris de nici o regulă.

Corectitudinea rămîne canonul voios al uniformității, deontologia roboților, codificare jalnică a rudimentelor cuviinței pentru programarea omului recent al erei mașiniste.