Scrie un eseu în care să demonstrezi că o poezie studiată este o artă poetică
Sugestii de redactare:

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
și nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
și-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micșorează, ci tremurătoare
mărește și mai tare taina nopții,
așa îmbogățesc și eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
și tot ce – i ne – nțeles
se schimbă – n înțelesuri și mai mari
sub ochii mei –
căci eu iubesc
și flori și ochi și buze și morminte.

Conceptul operațional de artă poetică (lat. ars poetica)
Crez literar, program, artă de a scrie. Arte poetice sunt considerate operele în care artistul exprimă concepția personală, viziunea despre artă și procesul de creație.
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică, alături de „Testament” de Tudor Arghezi și „Joc secund” de Ion Barbu. Poezia este așezată în fruntea primului său volum, „Poemele luminii” (1919).
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în fața marilor taine ale Universului: cunoașterea lumii în planul creației poetice este posibilă numai prin iubire. În sprijinul acesteia mai apar idei precum cunoașterea poetică și cea rașională, motivul luminii, al lunii, dar cu o funcție schimbată față de romantism. Elementele realului devin poartă către lumea de dincolo de ele. Această lume radiază din sensurile lucrurilor sau din relațiile lor cu lumea, cu eul liric.
Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct și, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivității (mărci lexico- grmaticale prin care se evidențiază eul liric): pronumele personal la persoana I singular, adjectivul posesiv la persoana I, verbele la prezent, persoana I singular, alternând spre diferențiere cu persoana a III-a; topica afectivă (inversiuni și dislocări sintactice), pauza afectivă / cezura.
Titlul este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoașterii luciferice. Pronumele personal „eu” este așezat orgolios în fruntea primei poezii din primul volum, adică în fruntea operei. Plasarea sa inițială poate corespunde influențelor expresioniste (exacerbarea eului) din volumele de tinerețe. Dar mai ales exprimă atitudinea poetului – filozof de a proteja misterele lumii, izvorâtă din iubire. Verbul la forma negativă „nu strivesc” exprimă refuzul cunoașterii de tip rațional și opțiunea pentru cunoașterea luciferică / poetică. Metafora revelatorie „corola de minuni a lumii”, imagine a perfecțiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este adâncirea tainei care ține de o voință de mister specific blagiană.
Titlul este reluat în incipitul poeziei, ca prin vers, iar sensul său, îmbogățit prin seria de antiteze și prin lanțul metaforic, se întregește cu versurile finale : „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / [...] / căci eu iubesc /
și flori și ochi și buze și morminte”. Poezia este un act de creație, iar iubirea o cale de cunoaștere a misterelor lumii prin trăirea nemijlocită a formelor concrete. Poezia înseamnă intuirea în particular a universalului. Metaforele enumerate surprind temele majore ale creației poetice, imaginate ca petalele unei corole uriașe care adăpoatește misterul lumii: flori – semnifică fragilitatea, prospețimea, frumusețea viații, efemeritatea; ochi trimit la viziune, cunoaștere, deschidere a sufletului către lume; buze sunt receptacole ale senzualității, pot sugera sensibilitatea, intimitatea, iubirea, rostirea poetică, afectivitatea; morminte justifică tema morții, eternitatea.
Compozițional, poezia are trei secvențe marcate, de obicei, prin scrierea cu inițială majusculă a versurilor.
Versificația este una modernă, specific blagiană. Versul liber, ritmul interior al mișcării spiritului fascinat de mister sunt elementele ce marchează acest aspect. Poezia este structurată pe două planuri: al eului liric și al celorlalți.
Prima secvență exprimă concentrat, cu ajutorul verbelor la forma negativă: nu strivesc, nu ucid (cu mintea), atitudinea poetică față de tainele lumii – refuzul cunoașterii logice, raționale. Verbele se aociază metaforei „calea mea”.
A doua secvență, mai amplă, se construiește pe baza unor relații de opoziție: eu – alți, „lumina mea” – „lumina altora”.
Metafora luminii, emblematică pentru opera poetică a lui Lucian Blaga, inclusă în titlul volumului de debut, sugerează cunoașterea. Dedublarea luminii este redată prin opoziția dintre metafora „lumina altora” (cunoașterea de tip rațional, logic) și „ lumina mea” (cunoașterea poetică, de tip intuitiv). Sintagmele poetice se asociază cu serii verbale simetric antitetice:
„lumina altora” – sugrumă (vraja), adică strivește, ucide (nu sporește, micșorează, nu îmbogățește, nu iubește);
„lumina mea” – sporesc (a lumii taină), mărește, îmbogățesc, iubesc (nu sugrum, nu strivesc, nu ucid).
Antiteza este marcată și grafic, pentru că versul liber poate reda fluxul ideatic și afectiv. În poziție mediană sunt plasate cel mai scurt (dar eu) și cel mai lung vers al poeziei ( eu cu lumina mea sporesc a lumii taină). Conjuncția adversativă „dar”, reluarea pronumelui personal „eu”, verbul la persoana I singular, formă afirmativă, „sporesc (a lumii taină)”, afirmă opțiunea poetică pentru un mod de cunoaștere – „cu lumina mea” – și atitudinea față de misterele lumii.
Ampla comparație așezată între linii de pauză funcționează ca o construcție explicativă a ideii exprimate concentrat în versul median. Plasticizarea ideii poetice se realizează cu ajutorul elementelor imaginarului poetic blagian: lună, noapte, zare, fiori, mister.
Finalul poeziei constituie o a treia secvență, cu rol conclusiv, deși exprimată prin raportul de cauzalitate (căci). Cunoșterea poetică este un act de contemplație și de iubire („căci eu iubesc”).
Elementele de recurență în poezie sunt: misterul și motivul luminii, care implică principiul contrar, întunericul.
Nivelurile textului poetic și rolul lor expresiv.
Nivelul morfosintactic
- repetarea, de șase ori în poezie, a pronumelui personal eu care susține caracterul confesiv;
- verbele la timpul prezent, modul indicativ – plasarea eului poetic într-o relație definită cu lumea;
- seriile verbale antonimice, cu forme afirmative și negative, care redau opțiunea poetică pentru o formă de cunoaștere, de raportare a eului poetic la lume, care stă sub semnul misterului;
- opoziția între adjectivul posesiv mea și adjectivul nehotărât altora;
- determinanți ai substantvului lumina;
- conjuncția și, prezentă în zece poziții, conferă cursivitate discursului liric și accentuează ideile cu valoare gnomică;
- enumerarea prin și din versul final, așează pe același plan elementele universului;
- prepoziția cu, utilizată în trei poziții, marchează funcția sintactică de complement circumstanțial instrumental, semnifică căile, mijloacele de cunoaștere a lumii;
- conjuncția adversativă dar în poziție mediană în ansamblul poeziei susține paralelismul structural;
- topica afectivă (inversiuni și dislocări sintactice) evidențiază opțiunea poetică.
Nivelul lexico-semantic: opoziția lumină-întuneric relevă simbolic relația: cunoaștere poetică (prin iubire și creație) – cunoașterea logică; câmpul semantic al cuvântului misterului realizat prin termeni cu valoare de metafore revelatorii: tainele, nepătrunsului ascuns, a lumii taină, întunecata zare, sfânt mister, ne-nțeles, ne-nțelesuri și mai mari.
Se cultivă cu predilecție metafora revelatorie care caută să reveleze un mister esențial pentru însuși conținutul faptului.
Concluzia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă poetică modernă pentru că interesul autorului este deplasat de la principiile tehnicii poetice (restrânse la enumerarea metaforelor care sugerează temele creației sale și la exemplificarea unor elemente de expresivitate specifice: metafora revelatorie, comparația amplă, versul liber) la relația poet – lume și poet – creație. Creația este un mijlocitor între eu (conștiința individuală) și lume. Sentimentul poetic este acela de contopire cu misterele universale, cu esența lumii. Actul poetic convertește misterul, nu îl reduce. Misterul este substanța originară și esențială a poeziei: cuvântul originar (orfismul). Iar cuvântul poetic nu înseamnă, ci sugerează, nu explică misterul universal, ci îl protejează prin transfigurare.