5. O reducere la formula tradițională

Este clar că această primă paradigmă a băuturii, localizată în discursul nostru cu ajutorul formulei "Paradisul natural", este una care aparține socetății tradiționale. În societatea tradițională, atît "băuturile care îmbată", cît și drogurile sînt reglementate, "autorizate" pentru practicile rituale de grup. În interiorul unui grup, beția este un factor al politicii primordiale, reprezintă rolul de ciment social, de suport al percepției globale, arhetipale asupra unei lumi nedivizate. Ea întărește legăturile, este liant al grupului, factor integrativ, generator al cunoașterii globale a lumii. Băutura cu proprietăți psihotrope îmbracă în interiorul Paradisului natural un caracter sacru dar și magic; beția este ca și drogul o "tehnică care oprește lumea"; (C. Castaneda, Călătorie la Ixtlan. Învățămintele lui Don Juan, Paris, Gallimard, 1974, p.11) era pusă în legătură cu izvorul primordial și făcea posibilă comunicarea cu zeii, menținea valorile membrilor grupului, "asigurînd astfel o funcție unificatoare și regulatoare prin intermediul ritualului". (idem) În societatea tradițională, individul este membru al unei comunități, el nu vorbește îm numele lui, ci este legat de ceilalți printr-o viziune comună și o înțelegere comună a profunzimilor și legătura aceasta este neclintită. Treptele bahice sînt mai mult localizări în structura intimă, primordială a comunității, decît stări individuale, multiplicări ale eului așa cum se întîmplă o dată cu irupția modernității. Băutura fermentată a Paradisului natural are deci "misiunea de a aboli condiția cotidiană a existenței și de a îngădui reintegrarea orgiastică și mistică". (cf. Gilbert Durand, Antropologia, p.325)
Nici Homer, nici Înțelepții Vechiului Testament nu uită niciodată să reamintească că vinul e reflexul favorii divine. Cele aproximativ 500 de citări ale viței de vie și vinului utilizate de tradiția iudeo-creștină, și nu numai de ea, sînt simboluri ale monoteismului. Uneori aceste citări nu sînt decît aluzii la zona edenică, primordială, cititorul găsindu-se în fața unor analize atașate teologiei. Pentru bunii creștini, băutura care îmbată este atașată idolatriei, adulterului și abuzurilor carnale sau nebuniei. Luată în exces, băutura simbolizează cauza și efectul calamităților agricole: "Deșteptați-vă, bețivilor, și plîngeți! Și voi, băutorilor de vin, tînguiți-vă pentru vinul cel nou, căci vi s-a luat de la gură." (Ioil, I, 5)

"Purgatoriul" teoretic al celor două paradisuri

Imaginarul Paradisului natural, al "băuturii care îmbată" reprezintă antiteza cvasiperfectă a alcoolismului ca imaginar al Paradisului artificial. Ce s-a întîmplat cu practica ritualică a beției primordiale o dată cu irupția modernității, cu cortegiul ei de legi represive și precepte moralizatoare? Evident este faptul că lumea modernă conține aceste "artefacturi" (lege, Stat, morală) abstracte ca să facă să existe și să se păstreze întregul social. Beția, drogul sau practicile religioase nu-și mai joacă rolul primordial. De ce băutura care îmbată sau practicile inițiatice nu mai joacă acest rol, sau credem noi că joacă rolul exact opus? Există oare o anumită rațiune care, combătînd practicile tradiționale în numele progresului - sinonim, fără îndoială, cu rațiunea instrumentală - a făcut ca aceste practici tradiționale să devină atît de nocive pentru cei ce li se închină sau mult prea puternice pentru o individualitate modernă devitalizată.
Și totuși, înțelegerea modernă a lumii nu poate oculta această dimensiune a tradiției și puterii beției, chiar dacă ea nu mai poate, ori nu mai dorește să afirme clar acest lucru. Astfel că, Paradisurile artificiale ale lui Baudelaire vin să ofere un avant gout al unei societăți în care alcoolul își va redobîndi "locul cuvenit".