|
Biografie anca stanciuelscu
CURRICULUM VITAE
Averizare: Știu că veți găsi acest „Curriculum” puțin straniu. Încercați însă să treceți peste prejudecăți !
Nume: Anca Stănciulescu (Anca Delia Comăneanu)
Ocupație: scriitor
TELEFON: 0729.0121.60
Născută: 10 decembrie 1958
Localitatea: București.
Studii: Institutul Politehnic București, promoția 1983.
Limbi străine (scris și vorbit): Franceza, engleza și puțină germană.
Cărți publicate: JUSTIN –roman - Ed. CARTEA ROMÂNEASCÃ București- 1990
MIERCURI, JOI PE STRADA CIRCULARÃ – roman - Ed. ALLFA –București 1998
Piese de teatru jucate la Radio: DEZVELIREA, IASON și MEDEEA, TRISTA AVENTURÃ A MÃTUȘII MARY, CRONICÃ ELECTORALÃ.
(Piesele au fost toate puse în undă între 1990 și 1998)
De asemenea, am participat ca scenarist alături de o echipă a BBC, la elaborarea serialului de teatru radiofonic PIAȚA ROTUNDÃ.
Ocupații avute în ultimii ani: 1990-1992 corector la editura Cartea Românească. Motivul expulzării: Mi-am permis să spun că una din gloriile literaturii române – nu-i dau numele aici pentru că e vorba de o chestiune generală și nu numai de persoana domniei sale - nu cunoaște ortografie de clasa a patra de vreme ce scrie „însu-mi, însu-ți, vre-o și vre-un”. Din păcate, am spus-o în stînga și în dreapta unor prieteni și, pe vremea aceea, aveam foarte mulți prieteni printre scriitori... Expulzarea s-a produs după un patern care pe urmă mi-a fost aplicat de nenumărate ori după aceea: mai întîi m-a chemat directorul de atunci al editurii, Magdalena Bedrosian, ca să-mi propună să trec pe un post de redactor (între timp, apăruse romanul meu JUSTIN și fusese un succes atît comercial cît și de critică). Apoi, postul de redactor a fost ocupat de altcineva. Concomitent, în cămăruța în care continuam să fac corectură, a început să vină tot mai des directorul economic, un anume Paul Marinescu, care îmi comunica faptul că în manuscrisele văzute de mine scapă prea multe greșeli și că voi fi dată afară... Mi-am găsit o altă slujbă.
1992-1993- am lucrat ca producător-delegat la Studioul de Creație Cinematografică nr. 4. De aici am plecat de bună-voie întrucît soțul meu, scriitorul Hanibal Stănciulescu, rămăsese fără angajați la revista CONTRAPUNCT. Pentru următoarele cîteva luni am scris articole, am fost redactor și corector. Revista avea însă zilele numărate căci Laurențiu Ulici a tăiat atît fondurile de apariție cît și salariile noastre. (Pretextul a fost că Uniunea Scriitorilor trece printr-o perioadă de criză financiară. Criza însă nu s-a materializat și prin alte reduceri de personal sau cheltuieli, iar în timp ce noi începuserăm să vindem diverse obiecte din casă ca să putem supraviețui, poetul Augustin Doinaș țipa pe holurile Uniunii: întîrziase șoferul care trebuia să-l ducă la Senat cu una din mașinile Uniunii. Mărturisesc că n-am avut la corectură nici un manuscris și nici o dactilogramă semnate Ștefan Augustin Doinaș așa că nu știu cum ortografia domnia sa „însumi, însuți, însuși”).
Așa am ajuns la revista ZIG-ZAG ca redactor la secția „social” unde am stat vreo șase luni. De aici, am plecat tot de bună-voie întrucît patronul plătea salariile cînd își amintea. Am găsit în cele din urmă un post de ziarist la cotidianul TINERETUL LIBER unde am lucrat la secția „cultură” pentru aproape un an de zile. Și de aici am fost dată afară. G. Pădure – pe-atunci un liberal în devenire. A convocat o ședință de redacție în cadrul căreia l-a concediat pe Hanibal Stănciulescu, redactor șef adjunct al ziarului, și a adăugat cît se poate de elegant: „Și soția, vă rog”. Poate cuvîntul „elegant” vi se pare o ironie, dar nu este. Mai tîrziu, lucrînd în redacții precum cea a ziarului LIBERTATEA sau la trustul internațional de presă AXEL SPRINGER, am ajuns să apreciez buna-creștere a lui George Pădure.
La următoarele încercări de a obține o slujbă - și trebuie să știți că întotdeauna pretențiile mele au fost modeste - mi s-a aplicat paternul: „o personalitate ca dumneavoastră trebuie să ocupe un post mai important care însă nu mai e disponibil”. Ultima dată am cerut să fiu angajată corector la revista CULTURA a INSTITUTULUI CULTURAL ROMÂN unde director este ființa aceea eterică a cărei figură o putem zări din cînd în cînd pe micile ecrane în puzzle-ul format de chipurile lui Ion Iliescu, Gigi Becali, ambasadorul Marii Britanii la București (Q. Q.), Gh. Onișoru, Traian Băsescu, frații Balint, Cristian Tudor Popescu și așa mai departe. Ați ghicit, e vorba de Horia Roman Patapievici. Mi s-a spus că deocamdată nu se fac angajări: posturi sînt, dar HRP este foarte ocupat. Directorul adjunct Ion Mircea și soția sa Claudia Tița susțineau că deocamdată nu se poate ajunge la H.R.P. și că slujba de corector e mult prea nepotrivită în raport cu statutul meu; pe urmă, postul de corector a fost ocupat, iar despre cel de redactor nu s-a mai vorbit niciodată.
Sînt convinsă că vă întrebați de ce o persoană cu oarece pricepere în cele ale scrisului nu găsește de lucru nicăieri într-o cultură care a „explodat” după 1989. Și eu mi-am pus această întrebare. Concluzia la care am ajuns s-ar putea să vi se pară șocantă, dar am să vă expun argumentele care au dus încet-încet la cristalizarea acestei opinii. Teoria mea și a lui Hanibal Stănciulescu nu poate fi infirmată decît prin deschiderea faimosului dosar al CULTURII, dosar aflat acum în posesia CNSAS.
Mai întîi de toate am să vă spun că, citind Reeducarea de la Aiud a lui Pandrea am aflat cu stupefacție că, în închisoare, deținuții politici primeau hîrtie și creion ca să scrie tot ce doreau. La un moment dat, lui Pandrea i s-a propus, dacă se simte foarte slăbit, să i se dea o secretară-dactilografă. Nu era singurul care beneficia de acest tratament. Am coroborat aceste informații cu faptul că, în mod repetat, prin diverse persoane, ni s-a propus să scriem sub alte nume sau să ne vindem cu totul și am ajuns la concluzia că, în România, cultura este un imens fals, că ea este populată în special cu ofițeri de la diverse arme (Miliție, Securitate, Armată) care i-au împins în mizerie sau de pe scara tramvaiului pe adevărații scriitori și apoi și-au însușit operele acestora.
Repet, este doar o teorie, dar ea nu poate fi infirmată decît prin deschiderea dosarului CULTURII. Dosarul se află de mai mulți ani în posesia CNSAS iar scriitorul Mircea Dinescu și (nu știu exact ce profil să-i atribui ) Andrei Pleșu au spus cu ceva timp în urmă că ceea ce se găsește în acest dosar și în dosarul PRESEI este absolut dezgustător.
Deci, fie că vor fi deschise aceste dosare fie că nu, pentru eliminarea tensiunilor din societate și sporirea transparenței trebuie legalizate cele două meserii: mafiot (pe post de angajator) și impostor în spațiul cultural (pe post de angajat).
Iată numai cîteva beneficii care decurg în mod firesc din această schimbare de atitudine față de două importante categorii sociale care bîntuie patria noastră, România. Mai întîi, oficializarea meseriei de mafiot ar duce la eliminarea completă a economiei subterane (ați văzut și dumneavoastră că reducerea impozitelor la 16% nu prea a dat rezultate) și la scăderea considerabilă a criminalității. În schimbul unor impozite plătite în mod regulat statului, mafioții ar putea beneficia de un statut social convenabil și ar dobîndi mult-rîvnita onorabilitate; de asemenea, cuvîntul „mafiot” nu ar mai avea conotații negative, imaginea României s-ar îmbunătăți simțitor și rapid. Sînt convinsă că și alte state ne-ar lăuda și ne-ar urma exemplul. Nu spun care. Și-așa erau să ne lovească pe trotuar mașini cu numere de Franța, Italia, Germania și Statele Unite.
În ceea ce-i privește pe impostorii din spațiul culturii, trebuie să li se recunoască în mod oficial meritele: acești oameni (trebuie să le spunem oameni, pentru că, în definitiv, asta sînt) - deși au studii puține, iar talentul și imaginația lor sînt precare – au acumulat faimă și avere bazîndu-se doar pe o vagă asemănare cu Poe, Camus, Cocteau sau Heidegger. Ei s-au străduit, au muncit, au găsit autori pe care să-i împingă în mizerie, la sinucidere sau chiar sub roțile tramvaiului dacă nu cedau și nu cedau. Acești indivizi, așadar, au învățat să-și asume calitatea de intelectual, să vorbească, să ofteze și să se miște ca niște intelectuali... Trebuie recunoscute efortul depus și chinurile prin care trec ei după ce li se răpește în mod definitiv identitatea. Nu mai au niciodată dreptul de a fi ei înșiși, trebuie să memoreze opere pe care nu le-au produs niciodată, să transcrie cu propria mînă mii de pagini pentru care nu au nici un interes, să aibă gînduri care nu le-au trecut vreodată prin cap, să se îmbrace, să acționeze uneori complet împotriva firii lor. Ei trebuie să existe conform unui patern stabilit de alții....
Niște oameni al căror spirit e înghesuit într-un tipar străin sînt niște oameni în suferință! Ca să nu mai vorbim că toată viața trăiesc cu spaima că vor fi într-o zi descoperiți!
Impostorul din spațiul cultural este adevăratul martir al zilelor noastre!
Aveți milă de el și ajutați-l să se elibereze de povara care îl apasă!
Cereți deschiderea dosarului Culturii! Dosarul ar trebui să se găsească pe internet pentru ca orice cetățean român să afle ce-a fost de fapt comunismul.
|
Texte Recomandate
