Cea mai caldă zi a anului.


Meteorologii anunțaseră cea mai călduroasă zi a anului 2004, undeva pe la capatul lunii cireșar și chiar o decretaseră înainte cu câteva zile de a veni peste noi. Se puteau înșela, doar aveau să urmeze încă două luni calde de vară și totuși, vineri, 25 iunie, capitala Ardealului, cu edili proaspăt înstalați în sediul primăriei, trecea printr-o caniculă în care fiecare cetățean și-ar fi dat și pielea jos de pe el, de vară și arșiță ce răzbătea în acea după-amiază. Praf fierbinte și dens, trotuare moi, aer condiționat, geamuri și uși deschise, peste tot prin burgul tricoloarelor, salvări care își ridicau pacienții de pe străzi, veneau să ne confirme, pe undeva, că aceea ar fi cu adevărat cea mai caldă zi, având o temperatură ridicată până în jur de 40 de grade. O zi pe care n-am să o uit multă vreme și a cărei zăpușeală o suportasem greu, deși mi-am petrecut timpul mai mult pe-acasă, de teama soarelui nociv.
Seara, am privit, pe la televizor, până către 2 noaptea, urmărind emisiuni cu hoți și fel de fel de infractori, adormind undeva în jurul aceleiași ore, buștean, fericită că, în sfârșit, după o lungă perioadă în care dormind fortuit doar pe spate, am descoperit că-mi pot permite să intru în lumea viselor, puțin îndoită pe dreapta și fără alte probleme. Puteau să tragă cu tunurile pe mine, cum ziceau adeseori ai mei, că nu m-aș fi deșteptat din patul meu îngust, așezat în sufrageria sau prima cameră dinspre hol, a apartamentului! Dezvelită și cu fața spre perete. Mama dormea și ea, adânc, în camera mică, iar ușa de la balcon rămăsese, ca întotdeauna, în anotimpurile calde, deschisă. Nu m-aș fi trezit până dimineața, dacă n-aș fi simțit un miros îngrozitor. Pe cât de ciudat, pe-atât de puternic. Ce să fie? m-am întrebat somnoroasă, întorcându-mă de pe dreapta spre stânga, când, în ușa dinspre camera mare, mi-a fost dat să observ un individ, nu foarte înalt, cu părul scurt și deschis la culoare, dând să pătrundă dincolo. M-am ridicat în fund, automat, cu sentimentul că sunt trează de-a binelea, gândind în miimi de secundă ce-aș putea să fac și mai ales, ce să spun, pentru că trebuia să iau atitudine rapid și să mă feresc de vreun posibil atac al bărbatului. În mâini nu avea nimic, nici cuțit și nici vreun alt obiect din casă. Figura cu strigatul unui potențial nume masculin, locatar al apartamentului, n-ar mai fi ținut, pentru că, până să ajungă în camera mare era clar că omul inspectase, cel puțin cu privirea și camera mamei. Poate chiar încercase să-și comită infracțiunea pentru care intrase în casa noastră și acolo, în camera mică, deși părea a fi intrat în casă, doar atunci în momentul în care îl descoperisem. În bucătărie putea fi un altul. Trebuie să-i scot pe toți afară! am decis și în timp ce omul dădea să se întoarcă din pragul ușii camerei mari - pentru că toate gândurile se petreceau undeva în mine cu o viteză fulgerătoare - am reușit să-i spun în clipa următoare treziei, două cuvinte.
— Ieși afară!
— Cevaaa... die mââncaareee...
— Ieși afară! am întărit, prinzând curaj. Intenția omului părea a fi de supunere și nu atac, iar eu m-am prefăcut că vreau să mă ridic energic din pat, conducându-l, însă, cu privirea, până spre ușa balconului pe care-l escaladase. In întunericul nopții, cu ochii lipiți, amețită și fără ochelari, apucasem să observ extrem de puține amănunte. Reținusem doar că omul era o așchimodie, în jur de 1.55-1.62 m. înălțime și că se dădea cerșetor deși nu părea a fi, având o ținută atletică, ginșii deschiși la culoare, bascheții albi și tricou de culoare deschisă. Iar vocea, îi era, în mod cert, prefabricată.
— Cevaa... die mââncaree... repetă cu un ton de milog, ieșind pe ușa dintre holul apartamentului și balcon.
Am scăpat ușor, mi-am spus eu pe moment, mai ales pentru că n-aș fi fost în stare să mă lupt cu el, din cauză că nu eram într-o formă fizică prea bună.
Mă gândeam la tot ce putea fi mai rău, înțepenită pe marginea patului, stânjenită de ținuta sumară, cu bătăile inimii ascultându-mi-le asurzitoare, în gât și în timpane. Pe balcon, omul mormăi ceva, în același ton și plecară cu toții, pentru că înțelesesem că jos, în curte, avea câțiva însoțitori, cărora le comunicase ceva, sumar. Mă temeam pentru mama! Era gândul care mă urmărea, cel mai puternic. Am intrat în camera ei și-am răsuflat, ușurată. Dormea adânc, sforăind ușor. Am intrat și în camera mare să mă asigur că nu e nimeni acolo. Odaia era liberă. Ceasul arăta 4.20 dimineața. Pe balcon n-am mai îndrăznit să ies, de teamă de-a nu fi atacată de ceilalți indivizi din grupul infracționar. Am încercat să pândesc pe fereastră, dar n-am mai auzit decât ceva vânzoleală prin tufișuri și cam atât. Se risipiseră în noapte. M-am întors în pat să-mi potolesc tahicardia și presiunea sângelui, pe care îl simțeam pulsând cu putere. Am stat acolo, nu știu câtă vreme, pe marginea patului, încercând să mă liniștesc. Dacă m-ar fi atacat, n-aș fi avut cum să ripostez. Nici măcar bâta de bambus, care de fapt era un fragment din undița lui tata, nu-mi era la îndemână, să mă pot apăra. Și în casă mirosea îngrozitor. A ceva chimicale, amestecate cu putoare de gunoi și un iz ușor de salam de proastă calitate. Mi-am mirosit tricoul să văd dacă nu cumva fusesem spreiată cu ceva pe față, însă n-aveam nici un miros străin pe mine. Cu toate astea, peste tot, mirosea îngrozitor. Masca de pe ușa de sticlă a bibliotecii era pe masă, dar n-am dat importanță că nu e la locul ei. La un moment dat mi s-a părut că aud clanța de la ușa dinspre casa scărilor, mișcându-se. Am luat bâta de bambus și am ieșit pe balcon. Mi se păruse. Cerul părea a se lumina și traversând înapoi balconul, am dat de cutia albastră cu bijuterii, deschisă, de cutiuțele argintii și mărgelele întinse pe bufetul de pe balcon. Atunci am înțeles. În casă mă vizitaseră o gașcă de hoți.


Vizitatorii nocturni


Culmea era că acea cutie fusese îndesată printre multele fotografii aflate în sertarul silențios de la capul meu, iar eu nu auzisem nimic. Fără să ating vreun obiect de pe balcon, m-am întors în sufragerie, am aprins lumina și m-am uitat la calculator. Nu lipsea nimic. Pe masă, husa mobilului stătea goală. Nu m-am agitat până în momentul în care am observat cuțitul artizanal marocan, așezat pe corpul mic al bibliotecii, la ieșirea din cameră, gata pregătit de a fi luat. Sau de a fi împlântat în mine. În clipa următoare am sărit la șervetul de masă de deasupra sertarelor, sub care îmi păstram cei câțiva bănuți. Nu mai erau acolo, decât buletinul și certificatul de naștere. Nu fuseseră bani mulți, un salariu minim pe economie și încă ceva... Dar era singura mică rezervă, pusă deoparte, pentru a ne cumpăra medicamente si o pierdusem. N-a fost să fie! mi-am spus uitându-mă prin întreaga cameră. Toate cutiuțele artizanale erau deschise, pesemne că vizitatorii nocturni căutaseră aur și bani sau nimicuri cu valoare. Atât cât puteau estima ei valoarea. Mi-am dat seama că trebuie să o trezesc pe mama, deși mă temeam să nu o sperii ori să o șochez. In momentul următor, ea suna la „Poliție”, întrebându-mă ce și cum se întâmplase. Era deja dimineață. In dorința mea de a mă bloca în casă, atinsesem clanța – un loc în care, în mod cert s-ar fi găsit amprente si regretam ca n-am putut ocoli gestul.


Nu suntem pe vremea lui Pistruiatu'


Înainte de ora 7 dimineața, sunau la ușă trei polițiști, dintre care, comisarul mi se legitimase. I-am invitat să ia în seamă cele întâmplate și ceilalți doi mă luară la întrebări, puțin suspicioși. Mama începu să caute în curte urmele trecerii hoților și găsi câteva bonuri de tip „cadou” pe care le primisem de la o prietenă și pe care le pusesem între bănuții de sub șervet. Infractorii le lepădară în curte. In scurt timp, polițiștii au găsit la rădăcina liliacului bătrân câteva ceasuri, legături de chei de apartament și acumulatorul-capac al mobilului meu. Ne-am reîntors cu toții în casă și-am început să consemnăm, printr-o declarație a mea și o constatare a comisarului. E-adevărat, din dorința mea de a-l găsi mai ușor pe hoț, îl stresasem pe polițistul cu amprentele, încercând să-i indic prea multe obiecte „nelucioase”. Dar, după cateva întrebări, renunțară la suspiciunea si tonul dur de la început. Au pus semne, au fotografiat, iar comisarul a umplut patru pagini de scris mărunt cu tot ceea ce găsi deranjat în casă și în curte. Desigur, am cântat și eu și mama „la pian”, cu toate cele zece degete, cum se spune sau ne-au amprentat, petnru a se putea distinge amprentele străine, de cele ale casei.
— Și spune-ți-mi, v-ați luat bâta, văd... ați pus-o aici lângă dumneavoastră... I-ați fi tras vreo două peste spate? mă întrebă unul dintre polițiști.
— Nu, vă spun sincer că nu. N-aș putea să dau într-un om, așa, pur și simplu.
— Și totuși, ar fi trebuit să sunați imediat la „Poliție”. Să-l țineți cumva în cameră până să venim noi.
— N-am știut ce să fac în clipele acelea. Tot ce mi-am dorit a fost să-i scot pe toți din casă. Eu nu mă pot lupta cu ei. Cred că dacă nu m-aș fi trezit, s-ar fi putut întâmpla lucruri mai urâte. Poate m-ar fi sugrumat prin somn...
— Nu cred. Aștia-s găinari! Umblă după câștiguri mici și rapide. Ãsta-i obiectivul. Nu prea cunosc valoarea lucrurilor, nici nu știu ce să fure în afară de bani și bijuterii. După descrieri, ăsta-i Bobiță, un copil de 13 ani, liderul unui de grup de hoți, niste copii, specializați pe furturi din apartament. Miroseau urât?
— Da, ne-au umplut casa cu mirosul lor îngrozitor.
— Boschetari! Probabil miroseau a gunoi, că de-acolo mănâncă. Și celălalt miros era de prenadez. Ei se droghează, inhalează din pungă si probabil asta ați simțit...
— Nu pot să cred! Din gunoi? Aș muri...
— Da. Noi avem oameni specializați pentru a-i depista chiar și după mirosuri. Eu sunt specializat cu cazurile de violență, iar colegul cu amprentele e de la "Criminalistică". Bobiță are peste 400 de plângeri. E deja expert. Intră în casele oamenilor și fură serios. Șase milioane cât v-a prejudiciat e nimic față de dolarii furați unui medic și altor oameni tot de pe-aici, din zonă. De recuperat, nu cred că o să-i recuperați!
— Domnule, zise mama, dar totuși cum de sunt liberi copiii ăștia?
— Simplu. Îi prindem, îi amprentăm, îi ținem câteva zile și le dăm drumul.
— Cum adică, le dați drumul?
— Astea-s legile, doamnă! Infractorilor minori nu le putem face nimic. Că dacă îl iei un pic mai tare își mai și ia un avocat și te cîștigă în judecată, pentru că e minor. Și mai ales, sub 14 ani. La ăștia, legea nu le face nimic. Și ei cunosc situația, așa că fură în continuare fără să le pese.
— Adica, cum? Hoțul poate să intre în casa ta să fure, să infracționeze și nu pățește nimic pentru că e minor?
— Exact!
— Dar cum se poate?... Inainte nu era așa!
— Ehei, doamnă, nu mai trăim pe vremea lui Pistruiatu’, cu legi severe și oameni corecți. Vremurile s-au schimbat. În zilele de azi nu poți să-ți lași nici ușile și nici geamurile deschise. E singura precauție importantă pe care trebuie să v-o luați. Bine că n-ați pățit nimic! Sa va rezolvati si geamurile astea care nu se inchid ca lumea!
— Dar minorii ăștia experți în hoție, în scurtă vreme vor ajunge să treacă la alt tip de infracțiuni! Să nu se mulțumească doar cu furtul. Trebuie opriți cumva! am intervenit, plină de indignare, către polițiști. Pur și simplu, putea să-i cășuneze pe lanțul meu sau pe inele și să mă sufoce cu ceva în somn. Sau să mă sugrume. Sau alte porcării...
— Cert este că tipul are tupeu! N-avem cum să-i oprim! Astea-s legile. Ii prindem, consemnăm și apoi le dăm drumul. Asta e!
— Credeți că se va întoarce?
— Tot ce se poate, deși n-aș crede... Au ei alte obiective mai „mănoase”. Dar e bine să vă închideți ușile și geamurile. Să nu mai îndrăznească. Vă dați seama ce tentantă era pentru ei ușa de la balcon, deschisă... Bobiță e băiat de centru, trăiește prin boscheți acum, l-am prins de multe ori dar i-am dat drumul a doua zi, cu tot cu prietenii lui. Așa sunt legile, ce să mai spunem!? Asta e!

Întoarcerea lui Bobiță

Din dimineața aceea ne-am pus la punct încuietorile casei și am lăsat o perioadă tușul acela negru să rămână pe ușă, ca să nu uităm degrabă ce ni s-a întâmplat și să ne încuiem pe dinauntru, noaptea. Deși nu folosisem cheia ușii de la balcon până atunci. In prima noapte, nu reusisem sa rezolv problema unuia dintre geamuri, dar mi-am amintit de solutia ingenioasa impotriva neavenitilor, folosita de Mel Gibson intr-un film in care era urmarit si am aplicat-o la geamurile noastre. Multe zile n-am mai putut adormi noaptea de-atunci, tresarind la fiecare miscare chiar si la pasii pisicii, prin casa. Peste exact o saptămână, în vinerea următoare sau mai precis sâmbăta dimineața, am descoperit că Bobiță ne vizitase noaptea, din nou. De data acesta luase ghivecele de pe pervazul geamului de la baie, încercând să se strecoare pe acolo, în casă. Noroc că ne baricadasem de-acum, pentru că tupeistul de Bobiță sau unul dintre prietenii lui, încercase geamul de la baie. Probabil tot pe la ora 4 dimineața, când știu ei că somnul e mai dulce. Și ca un infractor ce se respectă, Bobiță se întoarse la locul faptei, peste exact o săptămână.
De recunoscut mi-a fost destul de greu să-l recunosc la Secția 1 a "Poliției Cluj", într-o poză, în care se aflau cu toții probabil într-o excursie sau pe un câmp pe care își făcuseră un foc de tabără. Era și o fată printre ei. Liderul grupului era singurul alb, iar ceilalți, rromi, cu toții, copii între 13 și 16 ani.
Între timp, plângerile au ajuns la 500 și întâmplător, din vorba in vorba, am aflat de la cunoștințe despre multe alte operațiuni ale găștii lui Bobiță.

Două blocuri centrale își ridică garduri înalte, terorizate fiind de o mână de copii

În vara aceasta, pe vecinii din blocul alăturat, care împreună cu zidul medieval formează o curte comună cu noi, îi apucară hărnicia, pe la ronduri, prin curte și pe la gard. Când au dărâmat copertina de la badelele de gunoi, unde creșteau un fel de plante cățărătoare, pe care în copilărie, gustându-le, spuneam că mâncăm macriș, m-am necăjit și i-am înjurat cît am putut, undeva în tăcerea din mine. Dar la scurtă vreme, președinta blocului vecin se prezenta și la noi să plătim pentru acea lucrare de desființare a „colibei cu boschetari”. Acolo se pare ca își duceau veacul câțiva oameni ai străzii, poate chiar și Bobiță cu gașca lui. În plus, pe la pubelele noastre apăreau zilnic, fel de fel de pelerini, alimentându-se, că deh, vestea că în acel loc coabitează destul de ferite, vreo câteva pubele de gunoi se răspândise repede printre boschetari. Așa că, la „gunoi” se făcu lumină! Tot atunci am mai aflat că s-au spart și cele câteva mașini din curte, care nu aveau sistem de alarmă. Și nu peste mult timp, mama avea să dea din nou telefon la "Poliție", tot în toiul nopții, pentru că în curte săriseră gardul câțiva bărbați, dubioși și pieptoși. De data aceasta erau intervențiile „Pânda” sosiți, din nou, prea târziu.
— Eu am sunat, domnilor! le zise mama. Ce s-a intâmplat?
— Bine-ați facut doamnă, băieții de la "Pânda" au sosit, am venit și noi, "Poliția", însă niște copii au apucat să spargă magazinul "Orange" de la parter. O bătrânică de dincolo i-a văzut. Au intrat pe-aici, prin spate. Aceeași manevră obișnuită și sunt aceiași copii care au spart și placintăria din blocul dumneavoastră și magazinele mari de pe strada Napoca. Au fugit în momentul în care s-a declanșat alarma și au reușit să fure ceva, dar e nesemnificativ.
Acum se lucrează la gardul curților și se sudează încă niște prelungiri la înălțimea lui.
— Spune-mi Adina, cum a fost? Să nu strigi tu!? Să nu îi ții acolo? Să nu îi lovești cu ce apuci pe hoții intrați la tine în casă? mă certară speriate, vecina de deasupra și administratoarea blocului nostru.
— Eu am gândit altfel în acele momente. Și apoi, nu uitați că sunt mai fragilă, fizic, decât par... le răspund, ducându-mi protector și instinctiv, mâna, la abdomen.
— Da. Tu, cu calmul tău englezesc i-ai poftit pur și simplu afară. Figură ești! Bine că nu i-ai invitat la o cafea! se minunează vecinii de fiecare dată când au ocazia, de reacția mea în fața acestor infractori.

În zilele astea se ridică gardul celor două curți de la poalele străzii cu Grădina Botanică a Clujului. Îl înalță câțiva muncitori. Arată ca un fel de țepi sudați în vechii stâlpi, peste care, oricine are un pic de condiție fizică, poate să sară, destul de lejer.
Orice trecator de pe Napoca, poate privi cum două blocuri centrale, cu fațadele spre Piața „Lucian Blaga”, își ridică garduri în curțile interioare, de spaima a doi-trei copii, care revin de fiecare dată cu și mai mare tupeu să infracționeze tot ce le cade sub ochi. Și asta, pentru că legea le permite să fie hoți.
Ajungi să te-ntrebi ce poate fi mai presus de lege și trăiești cu teamă, în casa și în curtea ta, cu gândul că vremurile s-au schimbat. Și dacă legea nu-i oprește, nu știm ce i-ar mai putea opri, pentru că acești copii își conduc viața într-o negură în care le lipsește educația, simțul civic, buna cuviință, respectul de sine și frica de Dumnezeu.
Mie nu-mi rămâne decât să-mi întăresc zăvoarele și totuși să dorm cu bâta de bambus la cap, pregătită să-l ameninț, măcar, pe „Bobiță nehalitu’”, dacă în vreo noapte se va gândi să se întoarcă și să-mi mai ceară "ceva de mâncare"!









(august/septembrie, 2004)