Mi s-a părut necesară o discuție cu toate cărțile pe față despre ceea ce se numește POEZIE. Există destule tentative de definire a poeziei (vezi... dicționarele explicative, de exemplu), dar, ca și în cazul filosofiei, nici o DEFINIÞIE unanim acceptată. În spiritul malițios al lui O. Wilde aș spune: asta din cauză că poeții sunt prea critici iar criticii prea poeți când vine vorba de poezie. Și asta ar fi prima concluzie: știm despre ce e vorba, e mai greu de pus în cuvinte (o insuficiență lexicală, să-i spunem).
Primul moment liric al omenirii datează de acum 5 milenii, purtând semnătura celui dintâi individ al istoriei – Akhenaton (1). Oamenii acelor timpuri, și acest om în special, erau obsedați de două verbe: „a fi” și „a exista”; așa s-a născut o celebră frază: „ești atât timp cât exiști pentru a fi” – originea a două lucruri mari: Poezia și Filosofia (desigur, după 5 milenii în care cele două s-au tatonat [Platon] și contopit [Nietzsche], le știm diferite). Aș putea defini, oarecum kantian-antinomic, poezia drept felul fiecăruia de-a exprima ce este și ce nu (2). Într-un fel sau altul, poezia rămâne a lumii (Al. Macedonski).
Indiscutabil cea mai elevată formă de comunicare, poezia a trecut prin diverse etape sau stiluri (iluminism... simbolism); surprinzător (?), „criteriile” s-au dovedit nerealiste – în fapt, nu cred că Shakespeare a fost vreodată „de secol XVI” (și lista poate continua, ideea mi se pare destul de clară). Toți rebelii literaturii, adică acei care au călcat, voit sau nu, peste „criteriile” epocii lor, au rămas (big news!) în frunte: vorbim de STILUL Shakespeare, Rimbaud, etc. Finalmente, meritul modernismului și postmodernismului este de-a fi recunoscut ceea ce secole au eșuat anterior să infirme: stilul (și, prin urmare, singurul criteriu valoric al unei opere îl reprezintă autorul. A treia concluzie: poetul X = stilul X (3). Așa au fost posibile, de exemplu, poezia vulgarității, antipoezia și antimetafora. Desigur, aceasta a-nsemnat și o reorientare radical nouă a criticii literare (nu mă refer la critica autohtonă decât sub aspect fulgurant, particular (4)) spre autor și viziunea (stilul) lui.
Mă opresc la site-ul poezie.ro și la situația care a declanșat scrierea acestor rânduri... Drept că ajuns pe o poziție apreciată (privilegiată, recte 2000 de puncte și panseluțe sclipitoare) e poate justificabil să te dai feroce în fața unui nou-venit pe site care-și publică a treia poezie, să-i spui cât e de mediocru, slab etc (O poezie „slabă” nu înseamnă, totuși, decât O zi mai proastă sau O experiență mai puțin fericită, nu UN autor „slab”). Am cerut emitentului unei astfel de păreri (și nu e singurul) o listă cu „criteriile” care definesc poeziile ca fiind bune, proaste, mediocre, excepționale etc – mi se pare normal ca un om cu greutate să știe despre ce vorbește când face asemenea catalogări, evident fără să cunoască mai amănunțit ce scrie autorul pe care-l desființează. NIMIC, până azi. Sunt curios, totuși... Propun mai jos un text – aștept niște păreri SINCERE (5), iar din partea celor care se cred în stare, și câteva explicații (justificări, criterii etc) pentru opiniile exprimate. E doar un simplu exercițiu critic pe text.

„Dumnezeu n-aude plânsetele
Hohotele de plâns nu-l aduc înapoi
Pe omul plecat în lumea de apoi –
Nimeni nu-și ia cu el bunurile,
Nimeni nu s-a-ntors după ce-a plecat.”

(1) Am înscris în biblioteca virtuală acest text (după cunoștința mea, prima versiune completă în limba română) și o prezentare (cam lungă, ce-i drept) a autorului. Citiri: 25... interesant...
(2) Nu mă refer la doctor, avocat, inginer, profesor, academician etc, nu cred că este prea relevant (inteligența n-are semnificativ de-a face cu „școalele” – cel care a-nvățat să stăpânească focul n-avea prea multe diplome).
(3) Premiul Nobel se acordă după același singular criteriu
(4) La mare preț încă epitetul, metafora și comparația. De psihanaliză nu s-a auzit decât vag
(5) Nu fraze bombastice și neologisme-n sintaxe delirant-atavice