Roua iubirii eminesciene
Eminescu isi asterne versurile pe foaie asemeni picaturilor de roua ce polenizeaza cuprinsul nesfarsit dintre orizonturi vii, nestiute, pierdute-n eternitati ratacitoare. Se adanceste in meditatie, in dizertatia sa transcedentala, atinge cu o privire coardele sensibile ce-l separa de lumea celor comuni si moduleaza in cadente curgatoare note muzicale adanci, patrunzatoare, razbatute din sufletul unui Demiurg ce a iubit, odata, ‘ca niciodata… o prea frumoasa fata’. Iubirea sa e unica, geniul sau e nepereche, gandurile sale sunt ratacite in singuratatea proprie, asteptarile-i raman romantice prevestiri ale povestii Luceafarului ce va cutremura viziunea poeziei romanesti. Daca Eminescu ramane un poet al marilor clasici, al avangardei fine, al versurilor dulci, arcuite in efuziuni sumbre sentimentale, poate ca, in era poeziei contemporane se infatiseaza ca un copil de geniu al versificatiei acute, depasite de rigorile suprarealismului improvizat de formele bizare de manifestare a noilor talente literare. Dincolo de comentarii acide ale simplitatii dulcege a poeziei eminesciene sau de valuri naive de simpatie fata de geniul neinteles care a fost,- fara indoiala, poetul Mihai Eminescu,- se plaseaza drama reala a vietii, a revelatiilor metafizice, a neimplinirii, a blazarii cauzate de nerecunoastere si impocrizia contemporanilor sai.
Afundat intr-un vacuum de perceptii indefinite, sensibil la valori ascunse in dualitatea intinct- constinta, poetul se resemneaza in sfera sa indepartata, ‘nemuritor si rece’: ‘nu-mi mai chinui cugetarea cu-ntrebari nedezlegate’, cazand intr-o indiferenta pesimista, intr-o blazare intelectuala, intr-o filosofie avansata a ideii de izolare afectiva proiectata ca o forma de evadare, de eliberare in poezie: ‘Toate-mi sunt de o potriva/ eu raman ce-am fost: romantic’. Intr-un vesnic regret al copilariei, al simplitatii si naivitatii acelei lumi pierdute, al naturii vii, participante la emotiile si senzatiile sale prime cu care a copilarit, al corespondentelor filosofice cu scurgerea inevitabila spre universal, motivele apei, a codrilor, a vanturilor, sunt nelipsite din poezia eminesciana. Poetul sufera de maladia refectarii gandurilor sale in natura, in ‘eterna liniste’ care-l ingroapa in sanul ei inca din timpul vietii, ramane un indefinit al absentei, un impatimit al regretelor nostalgice, sentimentale: ‘Unde esti, copilarie,/ cu padurea ta cu tot?’ Realitatea in care se vede intemnitat ii amplifica nevoia de evadare prin intermediul poeziei sale, canalizandu-i gandurile spre fatalismul sec: ‘caci toti se nasc spre a muri/ si mor spre a se naste’, dominat de cultul geniului, al superioritatii conservate la distanta glaciala de indiferenta celor comuni. Isi creaza modele, proiectii onirice ale ‘lumii de jos’ pe care le venereaza prin contemplatii poetice: spre exemplu, modelul femeii- muze, visatoare,- putand astfel aspira spre lumea sa, voluptoasa prin puritatea carnala ce o identifica, asemeni lui, unica si profunda, un izvor de minuni si placeri enigmatice, mistificate pana la naiva adoratie. Mai departe, obsedat de antinomiile fiintei Eminescu prefera, adesea, atitudinea meditatativa, reflexiva, dominata, in final, de dezamagire, ratacindu-se, adesea in calatorii regresive pe linia timpului, in dimensiunea metafizica si istoria creatiei.
Ca forma de expresie Eminescu prefera motivele naturale- apa, oglinda,- reflectand parti de realitate convertita in sfera reflexiei sale, codrul absorbind durerea, regretele, constituind un tovaras al geniului insingurat, cerul ca poarta, asemeni ferestrei ca punte de legatura intre cele doua dimensiuni elementare ale viziunii sale, stelele, luna, astrii, in general ca marca a romantismului senzual, nocturn, declarativ ca o adoratie poetica…
Erosul exasperant, un fel de damnatiune fatalista, comporta, in poezia eminesciana, o apriga nostalgie de absenta. Daca tema iubirii nu ar domina poezia sa, probabil ca in urma ar raman doar cuvinte dulci ale unei drame ascunse in viziuni sumbre. Neinteles de semenii sai poetul se abandoneaza unei lumi aparte, in contradictie cu lumea reala pe care ajunge sa o blameze nu din cinism cat din incapacitatea de a-si justifica viziunea dincolo de aparente. Intreaga opera eminesciana este un joc al aparentelor subiective in care ideile de baza desi nu se remarca printr-o originalitate deplina definesc un sistem coerent de valori reale servind, astfel, orgoliului unui infrant. Deznodamantul, insa, niciodata indeajuns subtilizat in constinta posteritatii, se incadreaza intr-un joc al aparentelor obiective, plasandu-l pe Eminescu in postura de ‘Luceafar al poeziei romanesti’.

Nota: 14.01.2003
Nota: eseu ce a fost premiat, in cadrul ‘Concursului National Mihai Eminescu’ (15-16 ianuarie 2003) organizat de catre Ministerul Educatiei si Cercetarii cu ‘Premiul Special’