poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-02-25 | |
Cenaclul Agonia.ro reunește sâmbătă 3 martie, orele 14.00, la Café Deko, în incinta Teatrului Național București, un duet „alb-roșu de mărțișor”, contrastant și incitant, de poezii la „scenă deschisă”, după ce se va ridica iluzoria cortină, iar spectatorii își vor fi aranjat cu grijă mănușile, jobenurile și pelerinele: Livia Ștefan și Bogdan Gagu.
Moderatorul acestei ediții va fi Paul Bogdan, iar cronica va fi întocmită de Traian Rotărescu. (Sperăm ca și fotografii cenaclului nostru să fie prezenți la această întâlnire, ieri lipsind, din păcate, toți trei.) Livia – pasionată din copilărie de poezie, de literatură, în genere, a câștigat premii de poezie în 2005, a fost antologată într-un volum al tinerilor poeți giurgiuveni în 2006, a participat la o expoziție de fotografie și poezie, în același an; și orice ar fi în viața ei, citește-citește-citește, iar atunci când își spune punctul de vedere asupra unui text o face cu o voce tempestă, de nu știi niciodată când "se supără" pe text, când pe autor, când pe ea însăși, când pe "toarem". Bogdan – viața lui este teatrul. membru al trupei de teatru AMATOR “Toma Caragiu”, Membru fondator și vicepresedinte al Asociatiei Culturale InDArt, Membru fondator al Cenaclului de Seara; numeroase spectacole în țară și în străinătate; a obținut premii naționale; apariții editoriale în diverse reviste și portaluri literare "Drum", “Conexiuni”, „Amprenta și Opinia”, euphoria.ro, “Tiuk”, “Club T”, bocancul literar, Timpul, “Revista de Marți”. *** Vă prezentăm textele autorilor, iar noi ne vom pregăti instrumentele de analiză și vă așteptăm impresiile, comentariile, părerile în spațiul alocat comentariilor, sau pe adresa editors@scriptor.info, dar mai ales sâmbătă, cu noi, la Cafe Deko. Tot pe aceeași adresă puteți trimite textele dumneavoastră care vor fi prezentate în următoarele ediții ale cenaclului. Cine dorește, dintre participanții prezenți la cenaclu, să ne ofere o lectură a propriilor texte, la finalul întâlnirii noastre, este binevenit! *** Livia Ștefan poem despre livia ștefan poezie/sex/exit „Am pășit prin universul morții. Am fost futută de moarte.” – Anais Nin constatare: părul alb îmi crește mai repede decât părul negru. asta înseamnă că firele proaspăt ieșite pe capul meu ras își vor întinde ghearele și vor lua tot. și vor înfrânge tot. * poezia este sperma unei femei oamenii așa se înmulțesc: citind poezie. luați o coală de hârtie și futeți-o! * iubirea mea se lăbărțează sub spuma de migdale. iubirea mea dă pe răscoale cada n-o mai poate opri nimic nu o poate opri iubirea mea tot mai abundentă inundă blocul se scurge în canalizările orașului și din poftele ei tandre se nasc minunate mutații genetice țânțarii cu ochi de șobolan șobolanii cu voce suavă iubirea mea își împânzește copiii pe terra întreagă iubirea mea este antihristul iubirea mea este apocalipsa apocalipsa mea este cel mai tare futai * iubitul Toarem stinge lumina pare atât de singur acolo lângă întrerupător îi aud saliva prelingându-se pe bărbie în timp ce bâjbâie printre particulele de aer stătut până la patul meu femeie cu inima de murano așa îmi cântă iubitul Toarem și râde mărunt * iată-mă pe mine în colțul acela întunecat și frumos și iată sângele meu și mierea mea cum tocmai traversează strada * țara mea Fuckistan îmi lasă pe altar o femeie în fiecare an de ziua mea o femeie murdară bătută răsuflarea ei se așează delicat pe degetele mele e o femeie frumoasă spălându-i trupul știu că se naște o nouă civilizație labiile ei tremură ușor ca un apus de soare tremură și în vaginul ei misterios ca jungla amazonului începe în sfârșit să plouă * eu sunt femeia ta din giurgiu eu sunt giurgiul și dunărea pântecul meu este solul mustos pe care se leagănă nesfârșitele lanuri de grâu dragostea mea este ultima lumină aprinsă ultima răsuflare părul meu ca o mahala ca o bandă de cuțitași în glasul meu asculți câinii urlând când ai insomnii când vrei să scrii poeme despre amărăciune & sex eu sunt fetița cu pistrui pe care o visezi spre dimineață fetița în roșu de care îți este atât de dor * își ia pastilele nu contează câte oprește focul și toarnă apa clocotită peste cafea de la masa lui Obosit își privește reginele negre toți bărbații spun ele toții bărbații au plecat să cumpere lacăte toți bărbații spun ele frecându-și pulpele cu perii de sârmă * totul este perfect pus la punct. totul este stabilit clarificat. Cei Trei Ilogici mă sărută pe obraz au urcat șapte etaje doar să mă sărute pe obraz. ei știu că nu vor avea niciodată o singurătate ca a mea o moarte ca a mea. * fraților, voi nu simțiti? se lasă frigul foame și joia învinșilor colaj cu învinși Motor: “imaginează-mă pe mine/ înăuntrul interiorului/ întunericului din tine” – Eve Ensler iubitul Toarem știe că vreau chiar și așa stând și cerșind din patul în care el nu poate dormi îmi aduce uneori femei pe care le privesc sărutându-l femei frumoase și senine ele se uită mirate spre mormanul de piele și aparate care își mișcă pleoapele încet apoi spre mormanul de bani lăsați pe dulăpiorul alb și trec mirate la treabă iubitul Toarem le trage de păr le vorbește tuturor la fel fiecare are ceva din Eva Extra și fiecare îl minte * îmi aduc aminte cum ei mi-au pus numele livia după viitorul meu pe care erau obligați să îl învețe din manuale. un an mai târziu am ales cheia și stiloul. acum deși nu-i genul meu stau pe bordură și vărs găleata cu vorbe și gustul fleșcăit al dezertării. cineva râde la etajul doi. * i-a fost dor de reginele lui toate nopțile astea toți trecătorii ăștia și toate bătrânele care îi lăsau mâncare la ușă și ura mașinilor derapând pe asfalt i-a fost dor de reginele lui negre. ele îi spuneau Obosit dragule o să îți aducem paradisul să îl miroși. miroase mult mai bine decât tine și e mai moale decât tine iar sângele lui e cu mult mai gustos decât al tău. * în intimitatea sângelui Eva visează stând turcește nu toți visează ca ea nu toți știu că ea este focul și fierul că frigul cel mai mare îl găsești în capcane. * iubitul Toarem a uitat să întoarcă patul spre fereastră. iubitul Toarem Motor: "So I knelt there at the delta,/at the alpha and the omega,/I knelt there like one who believes./And the blessings come from heaven/and for something like a second/I'm cured and my heart/is at ease" - Leonard Cohen - Light as the breeze afară nu se întâmplă mai nimic. nu ninge. nu soare. nimic. în zile ca asta oamenii sunt foarte cuminți. iubitul Toarem arată foarte bine doar în chiloți. stă pe scaunul lui și îmi citește din Leonard Cohen. nici nu știe cât mă excită pieptul lui de bărbat. din când în când mă privește și îmi aranjează tuburile și perfuziile. expresii licențioase ăsta nu este adevăratul titlu al textului din patul meu aud cum trece viața ca o nuntă de ciori pe deasupra blocurilor și mă întorc pe partea cealaltă. și pe partea cealaltă aud mațele vecinilor și copiii crescuți în ghiveci. prin fereastră pătrund informații prețioase despre capitalism intrigi și șpăgi la municipal. e bine că CET-ul a dat căldură o să se termine cu fututa asta de igrasie și europa o să fie mulțumită. îmi întorc pe toate părțile carnea tocită. ninge. cartierul nostru are un supermarket nou. deodată patul de deasupra începe ușor să scârțâie. cam în același timp grâul începe și el să înfrățească. p.s: „Bring a dollar with you baby In the cold cold ground” – Tom Waits / Cold cold ground jurnalul unui lovăr trist - livia ștefan - Motor: „într-o grădină/ lâng-o tulpină/ creștea o floare/ ca o lumină/ s-o tai, se strică/ s-o las, mi-e frică/ că vine altul/ și mi-o ridică” personaje: igor mama ea livia oameni chestii 3 kaihu-uri gândaci cortina actul I igor se scarpină: e marți iubita mă înșală cu târfa de la șapte n-am chef să mai spăl vase probabil am gripă . intră primul kaihu: cerul se screme întind mâna spre lamă beau trei în unu (iese primul kaihu) . igor: o nasoleală teribilă îmi dă târcoale ca ploaia deșertului ca apostolii păcătoșilor în camera de alături se-aud bușituri lucrurile care mă interesau îmi transmit că se vor întoarce în curând . în scenă intră mama. nu se știe de ce, n-are nici o treabă. cineva o împinge în culise. igor se scarpină iarăși: al doilea kaihu: sarmale și vin pița quatro fromagi ultima cină (iese) . igor: ea stă goală pe pătura moale maro mi-a promis o noapte de ziua mea ea stă goală pulpele ei grele parc-ar vrea să fie sprijin universului „o să te plouă pe labii...” cântau trei într-o dacie ea mi-a promis o noapte de ziua mea . niște oameni cu niște chestii. taclale. bătăi. șprițuri. veselie. priveghi. toți: igor, încetează dracului cu scărpinatul! igor: sfârșit fără sfârșit: eu mă uitam tu te uitai am luat împreună un taxi de cinșpe mii ai coborât la poștă ploua și-mi părea rău . intră livia. după ea niște gândaci târâș-grăpiș. igor se sperie. apoi începe să se scarpine. azi a venit livia mi-a adus o carte ca de obicei am pus-o de-o tablă am fumat am băut cafea dintr-o dată mi-a spus „o să crăpi și tu și o să te mănânce viermii nu o să-mi mai aduc aminte de tine” a plecat livia nu i-am spus de tipa din taxiu „igor mi-a spus igor zilele astea o să am un conflict interior ne vedem săptămâna viitoare” și a închis ușa la lift (livia a intrat. a stat ca un spectru în timp ce igor vorbea. după ultima replică livia rămâne în aceeași poziție. vine cineva și o împinge în culise) . ultimul kaihu: ochi strălucitori zâmbet pulpe buci farmec reclamă bere (iese) . apare cortina. o tipă osoasă. îl sărută lasciv pe igor. îl umple de bale pe igor. aruncă niște puncte în public. igor: dumnezeu e acolo unde-l băgați voi. luați-mă acasă! februarie “don’t send me to go back to nevermore” – Queen balustrada rece țipătul dintr-o insomnie mai veche mâna ta pe corpul meu mâna ta lângă corpul meu mâna mea pe corpul meu dimineți după-amieze seri nopți dimineți sculare culcare mâncare vorbire sex orașe țări oceane o singură lume pentru toți variațiuni cu paiațe cine este nevermore? o cheamă livia ar fi vrut să o cheme gabriel are douășpatru de ani dar știți asta deja a avut câteva revelații mulți au avut nu o face specială a avut mai puțin de o secundă acea liniște lumină fericire pe care un om o are înainte să moară sau în timp ce mulți au cunoscut lucrurile astea problema e cum au continuat să trăiască în urma lor citește ascultă muzică scrie despre ea pentru că trebuie așa crede că trebuie că așa poate continua ceva început cu douășpatru de ani în urmă că așa se poate da toată toți se vând mai devreme sau mai târziu în general face tot ce faceți voi vă urăște cum vă urâți voi între voi există oameni care disprețuiesc oameni nici măcar sigurătatea ei nu diferă de a voastră nimic nu diferă nici măcar felul în care va muri pentru că toți murim la fel sfârșit o bucățică de carne un cuvânt/ un ciob/ lipim tot/ iubiri biodegradabile/ de fapt camera micuță și/ întunecoasă/ unde ne fabricăm/ copiii/ unde îi supunem/ testelor cu picătura/ chinezească/ pentru un psihic/ puternic/ cămăruța obscură/ din creier/ începe să transpire/ începe să cunoască frica/ răceala cătușelor/ intuiește/ în toți golul marele gol hăul nevoia păstrată/ în formol/ nevoia de a ști/ ce dracu miercuri. azi e miercuri. cum procedăm? Autorul acestui poem se va autodistruge în: 45:00 “Look how hard you made me, angel” – Leaving Las Vegas aș vrea să-ți spun că scriu despre tine dintre toți că te aleg pe tine pentru mine ar fi foarte ușor să mă întorc să dau perdelele la o parte să aerisesc să aprind aragazul pentru încă o cafea aș vrea să scriu pentru tine să te aleg pe tine să fac dragoste cu tine în fiecare noapte în fiecare zi oră să fii tu bărbatul care mă ajută să car plasele să fii tu bărbatul care oprește lampa și pune cartea deoparte să fii tu cel pe care să îl visez mereu mereu mereu dar oamenii fac mult mai bine lucrurile astea. i-am observat. nu au nevoie de prea multe. numai că habar n-au. oamenii își construiesc pereți și viitoruri. oamenii își pun nume și știu să se strige unii pe alții. se întind unul lângă celălalt și încep să se umple cu salivă. să se frece. să-și spună cuvinte sau să le geamă. sau nimic. ca și cum ar fi primii. ca și cum ar rămâne mereu așa. nu. în curând vor uita. în curând toate diminețile vor fi plate ca preșurile din fața ușilor. vor avea copii și vor avea și mai multe planuri. oamenii se îndrăgostesc. se fut. putrezesc. eu prefer să uit. acum ascult bach și mă joc de-a cântăreața cheală am plămâni puternici volumul vocii mele face jaluzelele să tremure păcat că n-am coaie pentru că te-aș fute tare tare lent pasionat hardcore până n-ai mai putea să te miști numai să-ți dai seama cam cum aș vrea să mor. toate gesturile se îneacă în apă cu clor și odorizant albastru. se amână mereu momentul când voi avea mașina mea de scris. vor apărea în curând zambilele. mâinile mi-au degerat. capul mi-e greu și tot corpul mă doare. încep să uit încep să uit încep să uit că sunt undeva anume că am douășpatru de ani că pot să aleg pe străzi pubele gri și pline mașini de gunoi oameni șterși eu sunt Celălalt motor: „De ce să trăiești, dacă a trăi înseamnă doar a nu muri?” – Simone de Beauvoir poate că mâine voi avea ce să-ți spun livia ștefan te voi privi și-ți voi spune tot da mâine poate scările nu vor mai fi atât de abrupte și pline de flegme greața cronică pe care mi-o inspiri mâine va fi limonada unui mahmur voi epata voi empatiza voi rânji îți voi arunca niște zaț mucezit mâine eu voi fi scârba nr. 1 iar tu vei avea lacrimile mari și roșii cât buteliile shell nu știu cine ești tu livia ștefan sârmă ghimpată azil de nebuni penitenciar fals tratat not to be scrum sau poate un biet firicel de salivă pe bărbia vreunui prezent nu știu ce ești tu livia ștefan știu că ai carne și oase și sânge și nu știi ce să faci cu ele ne vedem mâine *** Bogdan Gagu am sădit o piatră pereții stâncilor huiduie piatra sădită în grădina cu trandafiri acum am văzut întunericul născut din lumină am zâmbit o clipă două umbre tind să fie una întâia oară am văzut lumina din care ne-am despărțit în umbre singur despre iubire nimic frânturi e prea multă lumină-n mine iubirea nu-mi poate găsi umbra când murim… diminețile au încetat să asculte fredonez jazz pe geamul înghețat dumnezeu mă pregătește adun pleoapele în foițe de țigară ard vise amintirile ard petale ultimul jazz sărutul risipit între cuvinte diminețile mă-ntreabă dacă am dormit respir greu a venit iarna amintirile ard trandafiri jazz amintirile ard orele își caută loc de hibernare incoerență coerentă în fiecare dimineață cu cafea pe jumătate apă rece te iubesc femeie infirmă și toate pedagogiile despre neființă te izolează în a fi îți plagiez dreptul la viață îți dăruiesc un buchet de canabis ofer dragoste contra absurditate schizofrenică în coerența iubirii ca în reclamă un cuțit alină durerea sacrific zile și nopți prin baruri te iubesc și gata ultimul duș cu salivă sulfurică perfectul pur și simplu . ultima dorință de ajun umbrele strânse în țurțuri clipesc cu lacrimi coapte de ger miroase a lumină rugă lumină îmi acopăr genunchii cu oameni de zăpadă le dăruiesc ochi de vată din carnea mea le cos inimi și buze îmi vărs sângele anilor prefer ajunul la geana morții se nasc îngeri în ajun pot să-i răspund Cuvântului să-mi negociez bucata de umbră bucata de umbră se va rătăci în oameni de zăpadă ce bizară e moartea se furișează prin trandafiri primăvara încolțește în jur îi cresc ghirlande și-ți cheamă leșul obosit să toarcă veșnicie ce bizară e moartea se-ntinde pe trepte primăvara își deflorează singurătatea sună apoi se-ascunde sună și-ți cheamă privirea să toarcă veșnicie ce bizară e moartea se-ascunde în visuri de crăciun se îmbracă în cântec te lasă sub brad și-ți cheamă sufletul să cunoască trecutul ce bizară e moartea când ești tânăr te-ncântă cu viața ți se arată în spaimă îți vorbește în versuri te lasă să iubești să crezi și-ți cheamă sângele să cunoască trecutul ce bizară e moartea când mori ce bizară e îmi acoper fața și mor înainte într-un colț de umbră stă o marionetă trezit de dimineață cu lacrimi în ochi soarele azi nu m-a mințit un nud de mireasă prins în câteva șoapte tresare păpușarul își bea cafeaua departe de scenă mă târăsc spre ea ignorând cum luna crapă din zori încă un eu... pot fără ațe să mă cațăr pe scenă să aprind reflectorul ascult pașii miresei refugiat în grotă din gheare îmi țâșnesc clopote de ceară ochii ei pângăresc intimitatea unui coșmar se desfrunzesc clipe pe buzele unei marionete - umbra unei umbre își caută umbra într-un colț de umbră fără diacritice lumea – metamorfoză de oameni cu amăgiri șirete marionete prinse într-un pamflet fără diacritice pentru oamenii cu reguli incoerente viața e un joc în care drumul se așterne coerent spre moarte dincolo de moarte dumnezeu mai greșește o dată la zece ani omoară un geniu umanizându-l pentru genii viața e o joacă – de-a clipa iar drumul este fărămițat incoerent în veșnicie fără diacritice coerență incoerentă stânga - urechea satirică pudoarea lăcrimată în loja afrodisiatică dreapta - mâna afemeiată salivează detronările papucilor de seară abstracta cibernetizare - foileton pițigăind transferul de biți prin cabluri axiomatice specifice unei verticalități din ființa umană incoerenta asociere a esenței cu aparența căzută în depravare târăște pull-over-ul cu carapacea spartă ființă coerentă te scuip cu modernul plictis - personaj de poem (poezie fără rimă) cibernetizat într-o abstracție incoerentă ce moarte bizară mi-e drumul negru ochii îmi sunt mușuroaie de furnici dincolo de valea aceasta în care spitalul s-a carbonizat mă așteaptă o noapte ultima din această cale mă reflect în geamul spălătoriilor de suflet ce fain parcă n-aș fi eu dincolo oameni ce fel de oameni cum sunt oamenii nu văd decât mușuroaie de furnici nu aud decât urlete chiar de-aș urla mi-ar zbura din gură lilieci și șoareci nu aud ce bizar oricât aș dori să mor de moarte îmi este așa de frică oricât aș vrea să scriu porțile albe refuză lasă unghiile mele tot cresc părul mi se încrețește și ce dacă voi muri ce bizar aud drumul negru am visat sfârșitul lumii norii mureau eu mă jucam în părul ei și îi desenam privirea în lumină spre seară soarele se picta pe pereții peșterii am visat sfârșitul lumii norii s-au retras în albastru s-a născut o lumină frumoasă de un alb ce nu există cerul a început să plângă cu lacrimi adunate în bule pline de sânge și uda albul am visat sfârșitul lumii eram fericit că voi fi singur gustam lacrimi îmi căutam mama trăia am visat sfârșitul meu mamă |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate